XLIII

Şi deodată, atunci la Sinaia, în ianuarie 1949, sonda gândirii mele se opri, veneam prea aproape de prezent şi firele vieţii mele de după război se încurcau cu clipa de faţă. Or, cine îşi cunoaşte clipa de faţă, până nu devine trecut? Sensul ei total ne apare mai târziu, aşa cum mergând pe un drum necunoscut, deşi avem iluzia că îl cunoaştem cu fiecare pas pe care îl facem, abia uitându-ne în urmă ne dăm seama cât de drept sau de sinuos a fost… Acei ani ai debutului se luminau, dar destinele celor pe care îi cunoscusem atunci nu-mi ofereau răspunsul la întrebarea mea: ce să scriu acum?

După război, domnul Pavel apărea ca redactor-şef al ziarului Clopotul dintr-un oraş din Moldova. I-am scris, fiind încă în armată, cu entuziasm. Iată, îmi spuneam, un om cu o credinţă are acum un ziar unde, în sfârşit liber, va putea vorbi şi să ne spună tot ceea ce ştia, despre închisorile pe care le cunoştea şi despre cei care fuseseră prizonieri acolo şi supuşi unui regim de exterminare; vroiam să ţin contactul cu el, să-mi răspundă şi eliberat din armată să mă duc şi să-l urmez. Ca să aflu, prin '46, după ce aşteptasem zadarnic un răspuns, că niciodată nu fusese redactor-şef la acel ziar. Probabil o coincidenţă de nume. Era mai departe la Statistică, dar nu pe Splaiul Unirii ci undeva pe Brezoianu… „Ei, l-am întrebat, ce facem acum, când nu trebuie să vă mai daţi nici paltonul nici căciula?” Mi-a făcut un semn energic să tac din gură. „De ce, i-am şoptit, ce vi se întâmplă, domnule Pavel?” Nu mi-a răspuns. Am plecat ca şi în acea zi de iarnă, împreună, dar nu m-a mai invitat la masă, era la fel de tăcut ca atunci. Era vară, eram liberi, războiul se terminase…

Ce era cu el? „Bine, i-am spus la despărţire, să ştiţi că nu recunosc aceste semne şi nici n-am cum să le descifrez dacă nu vorbiţi. Nu sunt ale mele, nu le intuiesc înţelesul şi nici n-am cum, dacă dumneavoastră tăceţi, să mi le însuşesc.” Nu l-am mai revăzut câţiva ani ca să aflu chiar în primăvara debutului meu în volum, cu Întâlnirea din Pământuri, când m-am dus la el acasă să i-l dau, că fusese arestat de curând, dispăruse (îmi spuse soţia lui) pe drum, între birou şi casă. Tot cam pe atunci fusese arestat şi poetul statistician şi ceva mai târziu Ion Caraion. Nedumerit, căutam zadarnic un înţeles al acestor destine tragice. Ce să scrii?

Şi cu toate că aveam în urmă un război şi armata în care îmi petrecusem doi ani, acei ani împreună cu războiul erau un subiect aparte pe care gândul nu-l atingea, aveam să scriu, îmi spuneam, despre asta mult mai târziu. Simţeam că atunci în '49 oricât m-aş fi gândit n-aş fi putut s-o fac: nu luasem parte la război direct, ci trăisem doar în atmosfera lui, trebuiau culese mărturii, răspuns la întrebarea tolstoiană, de ce izbucnise acest cataclism, de ce Germania atacase Rusia? Lipseau documentele secrete, nu mă puteam mulţumi doar cu efectele lui, sau doar cu mărturiile despre uciderea a milioane de vieţi în lagăre ale morţii, care într-adevăr nu lipseau. Dar eu nu fusesem în acele lagăre despre care n-aveam să aflu decât după război, nu puteam scrie despre ele. Eram prea tânăr, conştiinţa mea era senină. Ce să scriu atunci?

Şi brusc m-am hotărât să părăsesc Sinaia şi să mă întorc la Bucureşti. Aveam o meserie, ştiam să fac un ziar, de la corectură până la secretariat de redacţie, uitând că timpurile se schimbaseră şi un ziar, acum, nu mai era dat pe mâna unui băiat. Nu fusesem eu corector la România liberă îndată după război şi Niculae Bellu mă dăduse afară fără să ştim nici eu nici el din ce pricină? Adică, el poate ştia bine, dar eu nu. Şi Zaharia Stancu de la Societatea scriitorilor români, unde eram funcţionar la serviciul drepturilor de autor? (Intrasem datorită lui Eugen Jebeleanu care, deşi nu mă cunoştea, auzise că un tânăr scriitor n-avea de lucru şi era indignat: mă recomandase lui Eftimiu, preşedinte.) Mă gândeam să mă duc, în cazul când n-aş fi găsit un ziar, la Mihai Novicov, să-i spun că deocamdată romanul meu merge greu şi să-i solicit să mă angajeze la el la Flacăra, unde era director.

Dar o obsesie abandonată şi mintea odată eliberată de presiunea unei întrebări chinuitoare, revelaţia se produce tocmai prin eliminarea acelor văluri de care vorbeşte Tolstoi, care ascund adâncimile sufletului. Incursiunea mea nu era încheiată, dar se oprise în curgerea ei spre prezent. De ce?

Îmi făcusem geamantanul şi o luasem încet spre gară. Eram liniştit şi încrezător, asemeni copiilor care trăiesc protejaţi sub lumina soarelui. Cine mă proteja? Nu ştiam…

Am luat trenul, un rapid, şi m-am urcat în vagonul restaurant. E atât de plăcut să stai într-un vagon restaurant, când nu e multă lume, să bei ceva şi să te uiţi pe geamul mare, prin care se vede defilând peisajul, cu vârfuri şi prăpăstii ameţitoare încărcat de zăpadă, dar plin şi de uriaşe păduri verzi… Ce-am făcut, deci, la Sinaia? mă întrebam. Nimic. Cât de orgolios venisem!… Cum vrusesem, încă din prima zi, să mă şi apuc de lucru şi cum amânasem pe a doua zi, după ce în prealabil distrusesem toate capodoperele care îmi veniseră în minte înainte de a adormi, inclusiv ceea ce scrisesem eu însumi… Nu chiar tot, o mică schiţă cu tăierea unui salcâm scăpase… Înainte de a adormi! Da, adormisem cu un gând nelămurit, cu o lumină care pâlpâia înainte de a se stinge. O întrebare. De ce nu indusesem eu în volumul de debut, Întâlnirea din Pământuri, schiţa Salcâmul? Iată, acum eram treaz. Într-adevăr, de ce o lăsasem deoparte când ştiam că era lucrul cel mai inspirat pe care îl scrisesem? Când se întâmplase asta? Chiar anul trecut, când predam volumul la Cartea Românească. La ce mă gândisem?

Da, îmi aminteam de ce. Schiţa asta era un secret care nu trebuia dezvăluit. De ce? Aşa! Era secretul meu. Că apăruse în Timpul trebuia, debutam, dar salcâmul acela trebuia ferit, era ceva de preţ, intim, care putea fi ucis într-o carte de nuvele. Şi acum deodată mi-am dat seama de ce. Acest salcâm doborât era singura întâmplare din ceea ce scrisesem la douăzeci de ani care avea legătură adâncă, neştearsă, cu familia mea. Fragmentul final din Întâlnirea din Pământuri prin care mă angajam să scriu un roman era uitat, era o ilustraţie a lecturilor mele din Swift prin care urmăream să arăt că Yahoo-ii săi nefericiţi, slugi ale cailor, nu şi-au schimbat firea… Salcâmul era însă un cod care nu trebuia divulgat. Scena cu doborârea lui îmi apărea acum ca o poartă pe care dacă ştiam s-o deschid intram pe un teritoriu în care trăia o lume miraculoasă pe care o cunoşteam şi pe care o puteam povesti. Cum s-o deschid? m-am întrebat. Bine, dar nu era ea deschisă? Atunci, în '42, când publicasem cele trei pagini nu-mi apăruse această poartă în faţă? Nu fusesem adânc turburat când acest falnic copac căzuse? Tatăl meu nu era deloc vesel în dimineaţa aceea. Ce i se întâmplase?… Îmi aminteam că după aceea într-o zi scara noastră de la prispă, care avea doi stâlpi jos, lângă ultima treaptă, fusese ruptă de un cal. Trecuseră zile şi săptămâni şi ea rămăsese aşa ruptă. Nici tata, nici fraţii mei mai mari n-o dreseseră. Curând pierise cu totul. Ce se întâmpla în familia noastră când nici o ulucă nu era, până atunci, uitată? Stâlpii aceia nu foloseau la nimic, ne puteam lipsi şi de scară, puteam sări direct din bătătură pe prispă, sau de pe prispă jos. Se putea trăi şi fără ei. Dar îmi dădeam seama că apăruse în sufletul celui care, tânăr fiind, simţise nevoia să-i ridice acolo: nepăsarea! Ceva fusese stricat şi el nu mai vroia să dreagă acel lucru. Nu-i mai păsa.! De ce? Amintirile mai dramatice erau estompate. Cum zăceam de friguri şi el discuta liniştit cu sanitarul dacă o să mor sau nu sub febră, uruitul maşinii şi dialogul mamei cu vecinele:”…că ăsta îl lasă să moară şi nu vrea să-l ducă la spital!” Dar eu înviasem şi îmi rămăsese în amintire răspunsul lui. „Ce vină am eu că pe lume sunt friguri! Ce, le-am adus eu?! Sau eşti nebună?!” Stâlpii aceia însă în jurul cărora mă jucasem atâţia ani cu sculpturile lor romboidale, de ce nu-i dresese, de ce nu făcuse alţii noi? Gândul, sufletul lui fusese acolo când îi făcuse, era casa lui, cu femeia lui, cuibul pe care se gândise să-l facă frumos, şi în incrustaţiile acelor stâlpi simţeam o viaţă statornică şi eternă. Se zdruncinase ceva? Ce se întâmplase?

Şi atunci, în tren, mi-am auzit gândul şoptindu-mi: „scrie şi caută să afli ce s-a întâmplat. Scriind şi spunând tot despre el şi despre acea amintire, o să găseşti răspunsul. Şi dacă n-o să-l găseşti, nu te nelinişti. O să laşi istoria cu o enigmă.”

Nu m-am lăsat însă ispitit de acest gând, deşi îl purtasem în conştiinţa mea, ca o nebuloasă, atâţia ani. Mi-am continuat drumul spre Bucureşti chemat de iluziile şi dramele propriei mele vieţi… Am revenit după câteva zile şi din nou, în tren, la întoarcere, sub ritmul roţilor, aşezat la geamul aceluiaşi vagon restaurant, absorbit de peisajul mereu fantastic al munţilor sub zăpadă, mi-am dat seama că gândul meu rezista, nu era o vagă ispită, nu se clintise de la locul lui, mă copleşea, şi că trebuie să-l urmez…

Acasă, adică la Sinaia, în singurătatea vilei unde mă retrăsesem, m-am aşezat din nou la masă în faţa ferestrei şi după ce am contemplat câteva minute acelaşi peisaj feeric de afară, am pus mâna pe stilou şi am început să sciu: Ilie Moromete…

N-am băut nici cafele nici alcool. Iar de fumat abia îmi aduceam aminte. Scriam liniştit, fără febră şi fără ştersături. Câinii nu-i mai auzeam, iar la masă nu uitam să mă duc. Eram mic, mă cântărisem odată în gară şi văzusem cu uimire cum cu palton cu tot abia aveam cincizeci şi şase de kilograme. Când, mai târziu, m-am împrietenit cu Zaharia Stancu şi i-am spus că aş vrea să fiu şi eu cum i-ar fi plăcut mamei, adică „aşa gras, frumos”, conjudeţeanul meu a râs şi mi-a răspuns că să n-am nici o grijă, o să ajung şi cu chelie şi cu burtă. N-am ajuns, deşi într-o vreme am fost ameninţat.

N-am uitat nici de Verbancu, nici de popice. Prin iulie, deşi eram în plin lucru, am primit o scrisoare de la Uniunea Scriitorilor în care mi se spunea că şederea mea la Sinaia s-a terminat.

M-am întors la Bucureşti şi am continuat să scriu. Nu ştiam de ce, însă nu mai puteam sta la masă. Atunci m-am dus la un tâmplar şi am comandat un fel de cutie pe care s:o pot ţine pe genunchi şi să scriu pe ea rezemat în pat. Spre octombrie am pus stiloul jos. Nici cu acea cutie nu era bine. Mi se înmuiau acum braţele.

M-am internat în spital. Aveam eu oase de romancier, cum îmi spusese Miron Paraschivescu, dar pe lângă oase un organism mai are şi altele, care te pot părăsi…

Mi-au făcut tot felul de investigaţii, m-au măsurat, m-au pus să suflu într-un burduf care îmi sorbea respiraţia (metabolism bazal), mi-au dat o ceaşcă şi la întrebarea mea, ce să fac cu ea, infirmiera, cinică, mi-a răspuns cu humor brutal: „Mergeţi dumneavoastră colea alături, în odaie şi”… şi a folosit expresia populară a ceea ce trebuia să fac în ea, adică să-şi dea seama dacă pot să procreez, mi-au însângerat braţul cu seringi umplând cu sânge cinci eprubete, mi-au dat să înghit un maţ subţire de cauciuc care mi-a scos timp de trei, patru ore, întâi din stomacul gol substanţă pentru chimismul gastric, apoi din vezica biliară tot atâtea eprubete pline cu bilă (ce frumoasă e bila, aurie, mă întrebam cu ce secrete fabrica în noi ficatul această materie fără de care am muri otrăviţi de ceea ce înghiţim). Dar n-au găsit nimic. Mirat, doctorul Parhon, care mai venea încă la Endocrinologie şi făcea vizite, m-a întrebat ce am. N-aveam nimic precis, dar doamna Pitiş a răspuns în locul meu.

— Are tensiunea mică.

— Ei, cât? s-a mirat mai departe savantul.

Doamna Pitiş a spus o cifră: zece cu şase, şi a adăugat:

— Hiposurenalism!

— Măriţi-i puţin tensiunea şi să elibereze patul, a răspuns marele savant plictisit. Cum arată cetosteroizii?

— Bine!

— Hiperglicemia provocată?

— În limite normale.

— Mănâncă, doarme?

— Da.

— Ia să vedem!

M-a dezvelit la burtă şi m-a palpat.

— Are şi un început de ptoză viscerală, a spus din nou doamna Pitiş.

— Păi pentru că e slab, maţele cad când nu e puţină grăsime să întărească muşchiul diafragmei, a zis savantul.

Dar eu ştiam că e din copilărie, când mă surpam des, sărind din pomi. Mama îmi punea o oală pe burtă cu lumânări aprinse înăuntru, lipite de o cutie de chibrit şi enorma ventuză îmi sugea maţele şi le aranja la loc. Savantul m-a întrebat ce meserie am, i-am răspuns că sunt gazetar, m-a învelit la loc şi a ieşit din rezervă.

De hiposurenalism suferea toată lumea în clinica lui, era un diagnostic la modă. N-aveam nici un fel de hiposurenalism, cum avea să-mi dezvăluie mai târziu, râzând, doctorul Stănescu, un tânăr de vârsta mea, chel, foarte inteligent şi care îşi păstra un ochi critic faţă de maniile savantului. Dar mi-au făcut totuşi injecţii cu un extract din glanda respectivă, suprarenală, tensiunea mi s-a ridicat cu o cifră („Ei, vezi, acum ţi-e mult mai bine!” a exclamat doamna Pitiş) şi am părăsit clinica „ameliorat”…în realitate mâncasem şi dormisem zdravăn şi mă odihnisem două săptămâni fără să fac nimic. Crescusem chiar şi în greutate.

M-am întors să descifrez mai departe viaţa eroului meu. Îl lăsasem în preajma secerişului… Clipe fericite! Şi eu fusesem la seceriş! Îl vedeam, îi auzeam glasul, îmi aminteam de febra plecării, apoi lungi zile sub arşiţă, răsăritul soarelui care ne găsea gata de muncă în mijlocul lanului de spice, talger roşu care limpezea câmpia de urmele nopţii şi înfiora clipa, şi care îl făcea pe tata să-şi scoată pălăria şi să se închine… Apoi treierişul, carele cu grâu care ne intrau în curte, numeroase, nu se mai terminau, apoi prima pâine din grâul nou care ne îmbăta cu mirosul ei…

Mă apropiam de sfârşit şi îmi părea rău. Sfâşiasem miracolul…

Mă simţeam bătrân… Cartea nu era întreagă, ceva lipsea din ea, eroul meu nu era fericit şi nu eram nici eu… Nu-mi plăcea sentimentul care mă stăpânea, că atât de tânăr, lăsam în urmă părinţi şi fraţi, casa în care mă născusem, grădina în ale cărei ierburi stăteam zile întregi cu ochii spre cer păzit de salcâmi înalţi în care cântau grauri şi zburau vrăbiile. Cartea asta nu trebuia scrisă, şi în nici un caz publicată, aceste lucruri nu se spun… Scrisesem, dar nu jubilam. Mult mai mult îmi plăceau povestirile mele din Întâlnirea din Pământuri, dure, reci, necruţătoare, peste care ochiul meu trecea cu privirea micşorată şi impasibilă. Trebuie să scriu altceva şi să-mi regăsesc acea privire, îmi spuneam…

Am luat manuscrisul, l-am dactilografiat, apoi l-am băgat în sertar şi am uitat de el cinci ani. Obsedaţi ai scrisului şi ai afirmării, dar şi iubitori pasionaţi ai cuvântului scris, mă întâmpinau nedumeriţi:

— Ce mai aştepţi? Dă-i drumul…!

Refuzam să accept că sunt scriitor, spuneam, senin, că vreau să mă las de scris. Şi ce să fac? Într-adevăr, ce vroiam să fac? Timp de patru ani insidioasa oboseală, care nu mă împiedica să trăiesc, dându-mi doar iluzia că exist, îmi întindea o cursă pe care tinereţea anilor n-o vedea (că puteam realiza ceva mult mai mare decât literatura), împiedicându-mă astfel să-mi revăd manuscrisul, să-mi aduc aminte că fusesem fericit cât timp îl scrisesem şi că nu era nimic rău în el nici la adresa tatălui meu, nici a copilăriei mele şi ca, oricum, zadarnic încercam să refuz să dau urmare pactului: scrisesem, trebuia să public. Semnasem acel pact de mult, înapoi nu mai puteam da.

Şi într-o zi puterea mi-a revenit întreagă, mi-am amintit de tot. „Ce-o mai fi, mi-am spus resemnat, o să mai vedem. O să scrii ceva care să te facă să te simţi din nou suveran peste eroii tăi ca la început, când ai scris Calul dacă vrei să nu mai sfâşii miracolele. Dă-i acum drumul la această carte.”

Şi am scos manuscrisul din sertar şi am început din nou să lucrez la el. Era primăvara lui '55. Lipseau legături dintre principalele scene, însuşi conflictul nu avea relief pregnant… Dar ce clar apărea acum ceea ce nu putusem vedea cu cinci ani în urmă. Eram redactor la Viaţa Românească, mi-am luat un concediu mai lung, m-am dus din nou la Sinaia, de astă dată la Pelişor şi după opt luni, în decembrie, Moromeţii apăreau… Aventura în care de mult conştiinţa mea era implicată continua…

SFÂRŞIT