XLII

În toamnă am părăsit Bucureştiul şi m-am prezentat la recrutare, la Turnu-Măgurele. Acolo însă un majur mi-a spus că e vorba de recrutarea celor cu studii, pentru şcoala de ofiţeri şi să-i prezint dovada că am făcut doi ani premilitară. I-am spus că n-am făcut.

— Atunci, zice, o să faci armata ca simplu soldat.

Puţin îmi păsa, dar această decizie a subofiţerului mi-a salvat, poate, viaţa. Făcuţi repede ofiţeri, cei din generaţia mea au fost după aceea trimişi pe front de unde puţini au scăpat… Contingentul meu de soldaţi, mi-a mai spus acel majur, va fi recrutat abia în primăvara lui '43, să mă întorc deci acasă şi să-mi văd de treabă. Jumătate de an răgaz în plin război a fost, după cum s-a dovedit, un semn că nu trebuia să mor în flăcările lui negre.

Întors la ziar, m-am pomenit că directorul administrativ Udrea nu mai vroia cu nici un chip să mă reprimească. L-am întrebat de ce, n-a vrut să-mi spună. Aşa, nu mai vroia el. Am ridicat glasul, am început să ne certăm, eram furios, dacă aş fi ştiut că astfel avea de gând să se poarte cu mine, i-am spus, nu-mi părăseam serviciul meu de la Statistică, făcându-l vinovat că de unde până nu de mult aveam două servicii, din pricina lui acum nu mai aveam niciunul şi eram din nou pe drumuri. Până la urmă mi-a spus că mă mai ţine până la întâi ianuarie, dar că după aceea, sau poate mai bine de pe-acum, să-mi caut un loc în altă parte.

De revelion Sârbulescu m-a invitat la el şi cum ştia că nu mai lucram la ziar şi nici nu găsisem un post în altă parte, mi-a spus că până găsesc pot să stau la el şi să scriu liniştit, nu deranjam pe nimeni şi loc era destul ca să nu fiu eu deranjat. Locuia în Giuleşti. Am stat câteva săptămâni, dar n-am scris nimic.

În acest timp nu se ştie care dintre noi a avut ideea să mergem la cenaclul lui Lovinescu şi să citim. Criticul s-a familiarizat repede cu grupul nostru. Ne întâmpina cu vocea lui senină, ce faci, domn' Geo, ce faci, domn' Preda… La recomandarea lui către Ion Vinea am intrat secretar de redacţie la un ziar afiliat Curentului lui Şeicaru, Evenimentul zilei, unde de îndată mi s-a dat ziarul pe mână. Secretariat însă ştiam să fac fără să fi fost vreodată secretar de redacţie, o învăţasem stând adesea lângă paginatori şi lângă Ştefan Roti, care, cu ciubucul în gură, cobora seara în tipografie şi începea să se mişte de colo până colo arătând doar cu degetul: asta, ăla, celălalt, sus în stânga, cu chenar, jos pe două coloane, în timp ce paginatorul se mişca odată cu el şi umplea dreptunghiul de metal şi striga: pagina cutare, perie pentru revizie, hai repede că ne-apucă dimineaţa. Secretul acestei meserii nu era însă la paginaţie, unde lucrătorul cunoştea rubricile, tipicul paginei întâia, cu comentariul despre război pe cinci coloane şi locul normativului şi al ultimei pagini, cu telegrame externe, ci în redacţie unde, pe măsură ce primeai materialele, trebuia să faci întâi ziarul în cap, înainte de a coborî să-l paginezi. Aici, la Curentul, tipografia era nu jos la subsol, ci sus la etajul opt. Am fost atât de entuziasmat de noul meu post încât am uitat cu totul de cei de la Popasuri. Am aflat ştiri despre ei târziu, prin iulie, când după ce fusesem încorporat în primăvară, mi s-a dat o permisie de o lună şi m-am întors în luna aceea la ziar. Am paginat singur, într-o noapte, căderea lui Mussolini.

— Hm! Senzaţional, am strigat, nea Gogule, refaci pagina întâia, a căzut Mussolini!

— Hai, lăsaţi, mi-a răspuns paginatorul sceptic, ca şi când această zgâlţâitură a lumii i-ar fi părut neverosimilă, atât de mult se învăţase să tot pagineze: Hitler aşa şi pe dincolo. Mussolini pe partea cealaltă…

— Ce să las, zic, uite telegrama, trebuie să vedem dacă zincografia o fi făcut vreodată poza lui Badoglio ăsta…

— Cine mai e şi ăsta?

— Noul şef al Italiei, un mareşal.

Cum să nu, în mod miraculos am găsit clişeul acestui Badoglio. Am dat ştirea cu litere de-o şchioapă, pe toate coloanele, iar textul cu corp gros, ca la crimele de mare senzaţie. N-am telefonat nimănui, nici lui Vinea, care nu dădea pe-acolo cu săptămânile, nici patronului, lui Şeicaru, era o lege vitală a presei, ţi-a venit bomba, o dai la cules, patronul o citea şi el dimineaţa ca orice muritor de rând, nu trebuia deranjat pentru asta din somn la ora unu noaptea, îţi făceai meseria şi gata.

M-a căutat însă pe mine cenzura, un domn care mă cunoştea şi mi-a spus cu o voce deloc turburată, mai degrabă veselă, că să nu dăm şi noi ştirea chiar pe toată pagina, cum făcusem, ci, să zicem, pe cinci coloane. Eram numai noi doi în noaptea aceea care o cunoşteam, cititorii dormeau, abia a doua zi aveau să afle ca Axa pârâia. Catastrofa de la Stalingrad din iarnă fusese bine filtrată în presă, se sugerase că o bătălie pierdută nu însemna încă nimic, nemţii erau mai departe în inima Rusiei şi că în vara aceasta (vara obţineau ei succese spectaculoase) vor da o bătălie decisivă şi vor câştiga, fără doar şi poate, în acest an, războiul. Acum însă cenzorii lăsau să apară ştirea despre căderea dictatorului italian, aliatul numărul unu al lui Hitler, pe pagina întâia, pe cinci coloane. Ceva se schimbase.

Un an mai târziu, tot într-o permisie, rătăcind prin oraş, m-am întâlnit cu Caraion. Arăta neliniştit, crispat şi mi-a spus că trebuie să fugă din Bucureşti. De ce, ce se întâmplase? Am intrat la Cafe de la Paix, am luat masa împreună şi a început să-mi povestească.

— După obiceiul, sau mai bine zis după firea ta, mi-a spus el, tu nu mai ştii nimic (şi poate e mai bine pentru tine) de ceea ce ni se întâmplă nouă la Ecoul. (Mircea Grigorescu a înfiinţat acest nou ziar de care tu, desigur, nici nu ştii şi noi cei de la Popasuri, unii, l-am urmat.) Tu ai plecat şi parcă ai plecat de tot, n-ai mai dat nici un semn… Nesfârşitele ameninţări, hărţuielile cenzurii şi ale presei oficiale, răbdarea lor ca să zic aşa, n-aveau să dureze la infinit fără ca într-o zi să nu treacă şi la fapte. O să-ţi relatez două episoade mai recente. Primul, episodul Gheorghe Vasilescu. Într-o seară a venit la redacţie o fată în negru, modest inbrăcată şi a întrebat de mine. Îmi aducea o carte de versuri tipărită pe hârtie proastă, undeva în Bucureştii-Noi şi semnata Gheorghe Vasilescu. Fusese tipărită prin mijloacele proprii ale familiei poetului. Cine era Gheorghe Vasilescu? La ora aceea nu mai era nimeni, fusese fratele acelei fete, abia ieşise sublocotenent şi direct din şcoala militară fusese, fără să fie întrebat dacă dorea sau nu, trimis la instrucţie în Marele Reich. După o foarte scurtă perioadă de instruire în care n-avusese voie să comunice cu familia şi fără ca măcar familia să ştie unde se afla, ceea ce nu era numai cazul lui, sublocotenentul Gheorghe Vasilescu, ofiţer român, fusese încadrat în rândurile armatei germane şi trimis pe front, fără voia lui şi împotriva nuanţei de alianţă dintre noi şi nemţi. Ofiţerul căzuse în lupte. În tunica lui, un alt român, în aceeaşi situaţie ca şi el, găsise ca de obicei câteva scrisori, fotografii de fete şi ceea ce era mai puţin obişnuit, un carnet mic cu versuri. Le-au trimis prin mijloacele obişnuite prin cei care, pentru un motiv sau altul, plecau în ţară, familiei, care a pus mână de la mână şi a tipărit versurile. Tatăl ofiţerului nu mai trăia de mult, murise în războiul celălalt, din 1916. Şi mi-au adus cartea mie. Am citit versurile. Erau frumoase, împotriva războiului. Am scris după lectura lor un articol, spunându-i povestea, pe care o încheiam aşa”. Şi poate că a murit cu faţa către ţară, către cotul Carpaţilor, unde cu douăzeci şi şapte de ani înainte murise tatăl său cu faţa la duşmanul de-atunci…”

— Şi cum a apărut, Ioane? l-am întrebat.

— A apărut! O să-ţi spun… Să-ţi povestesc acum episodul articolului Teatru în Norvegia. Într-o noapte soseşte la redacţie o telegramă, care fie din greşeală, fie dinadins, comprima ilogic şi caraghios conţinutul a două ştiri tamponate parcă anume una de alta ca să te facă să râzi. Una relata despre o piesă de teatru a lui Mussolini (auzi! Mussolini autor de piese!) care se juca în Norvegia, iar cealaltă despre debarcarea aliaţilor în Italia, pe o scenă de astă dată în care se juca o piesă nefictivă şi în care în mod bizar şi incongruent apărea iar Mussolini. Se înţelegea ceva paralogic, ceva paradoxal. Asta mi-a inspirat un articol sarcastic cu drama lui Mussolini, cu regret caustic şi ipocrită mâhnire că talentului său de dramaturg i-a fost dat să fie gustat în Norvegia, înainte de a ne fi dat nouă, aici în România, să-l gustăm ca fraţi întru latinitate şi să ne reamintim cu aceeaşi ocazie teatrală de lamentabilele lui afirmaţii din '40, în timpul dictatului de la Viena, când prelinsese „dreptate Ungariei mutilate”… Aceste două articole apărute au determinat chemarea mea la şeful cenzurii militare, colonelul Atanasiu.

— Dar nu mi-ai spus cum de-au apărut, l-am întrerupt.

— Pe aceşti cenzori, zise Ion, trebuie să ştii că nu-i dă afară din casă nici perspicacitatea, nici inteligenţa şi sunt şi ciubucari. Să-ţi dau un exemplu: unul din ei lucrează şi la Viaţa lui Rebreanu şi la alt ziar şi lucrează şi la cenzură. Trei salarii! Într-o zi când era la unul din aceste ziare a început să scrie un articol, dar nu l-a terminat fiindcă trebuia să se ducă la cenzură şi a rugat pe un altul să-i pună câteva fraze de încheiere, să-i găsească şi un titlu şi să-i dea drumul la tipar. A doua zi, când s-a dus la redacţie, a văzut că articolul lui nu apăruse. A făcut scandal. O asemenea porcărie, chiar lui (adică să i se taie astfel ciubucul) şi strigăte şi înjurături. Ceilalţi l-au ascultat, l-au lăsat să strige, pe urmă i-au spus că articolul său fusese cenzurat. Cenzurat? Cum, imposibil, de cine? Să i se dea numărul ştampilei cenzorului. I s-a dat. Era numărul lui. Îşi cenzurase ca un tâmpit propriul articol.

Am izbucnit în râs, dar Caraion, cu o cută amară, pretimpurie în colţul gurii, n-a schiţat măcar un surâs.

— Colonelul Atanasiu, a continuat el, m-a întâmpinat zbierând într-un necontrolat acces de furie, unde mă trezeam? Cum am îndrăznit să atac Axa, cum mi-am permis să sugerez că tatăl şi fiul (episodul Vasilescu) au murit amândoi din pricina nemţilor? Şi cum mi-a trecut prin cap să am curajul să-l atac chiar pe Marele Mussolini? (episodul Teatru în Norvegia). Şi urlând astfel a sărit în picioare, a scos revolverul şi mi l-a pus la tâmplă… Dacă se mai repetă, îmi zboară creierii cu mâna lui. Şi m-a dat afară. Afară însă, prin impulsul unei încrederi totale în mine însumi şi în dreptul generaţiei noastre de a protesta, n-am crezut în ameninţare, mi-am spus că a vrut să mă sperie, dar la redacţie Macovescu, Octavian Neamţu şi Mircea Grigorescu mi-au spus că în lipsa mea m-a căutat Gestapoul. N-am mai trecut de-atunci nici pe-acolo, nici pe-acasă, am dormit la un prieten. Aştept un răspuns din Moldova ca să fug acolo…