XVI

Dimpotrivă, Swift nu m-a turburat şi nu m-a neliniştit deloc postura în care punea el animalul numit Yahoo. Recunoşteam omul în prada pornirilor lui obscure, inferior, evident, purităţii unui cal. Cunoşteam caii. Eram trimis cu ei să-i pasc şi ne confundam în intenţii: „Voi paşteţi, eu citesc. Nu intraţi în porumb că vă bat.” Şi îi băteam când, atraşi de ştiuleţi, părăseau miriştea şi jefuiau porumbul. Dar se supuneau, reveneau la iarba cuminţi, iar eu îmi vedeam de citit. Seara îi despiedicam şi îi legam cu căpestrele. Mă urcam pe spinarea celui din stânga, nu complet, nu-l încălecam, dădeam piciorul într-o parte şi plecam. De ce n-o luau razna? Totuşi, câteodată se speriau, ciuleau urechile, băteau din picioare cuprinşi de panică şi sforăiau, gata s-o ia la goană bezmetică şi atunci copilul de pe spinarea lor, ca o zeitate protectoare şi suverană, trăgea de căpăstru şi îi striga pe nume: „Zamfir, Frunza, stai!” Şi îi răsuceam pe loc şi îi băteam cu palma pe ceafă. Nici n-aveam în mâna un bici. Ridicau capetele, panica îi părăsea şi rămâneau cuminţi în amurgul misterios şi tăcut al câmpiei care se pare că îi neliniştise. „Acasă!” şopteam şi le îndreptam gâturile lor frumoase înapoi, spre satul care, poate, le zburase o clipă din minte. Trăgeau singuri la fântână, intrau singuri în grajd îndată ce descălecam în curte. Da, erau puri, fiindcă erau castraţi. Armăsarul alerga prin curte nechezând, izbea cu picioarele, nu puteai să-l încaleci, te trântea, rupea gardurile, muşca… era superb, dar era smintit, ca şi omul… Iapa însăşi nu era nici ea de stăpânit până nu era dată la armăsar. Dacă animalul numit de Swift Yahoo ar fi păţit şi el la fel, adică dacă ar fi fost castrat, ar fi ajuns şi el docil, pur, neturburat de stări sălbatice, iraţionale… Era ceva cu Swift, aspira spre puritate şi i-am citit şi fratelui meu Nilă acel paragraf în care biograful relata stupoarea melancolică a acestui englez când a surprins-o pe iubita lui într-o anumită postură: Lelia… Lelia… Lelia se… Nilă a surâs şi l-a înjurat blând pe Swift zicând că ei şi ce dacă Lelia aceea se… Ce-ar ti vrut, adică? vroia să spună Nilă. Ar fi trebuit Lelia să nu mai mănânce şi atunci nici nu s-ar mai fi… Dar atunci… hm… cum adică… ar mai fi trăit…

Turmentarea marilor spirite îmi dădea o stare intensă de jubilaţiune: cu o acuitate având de partea mea începutul vieţii, nu mă speria nebunul lui Gogol, şi contrariu a ceea ce îmi spusese orbul, râdeam de Dobcinski şi Bobcinski, de Manilov şi de Sobakievici… Rămâneam pierdut ceasuri întregi cu coatele sub ceafă, în mica odaie a lui Nilă, de la mansardă, stăpânit de admiraţie pentru marele Gogol, ale cărui rătăciri nu mă interesau şi nu vroiam să le cunosc şi dorind să scriu ca el, să surprind şi eu, asemeni lui, spectacolul vieţii, care poate stârni în noi acel sentiment de salvare, de eliberare, de libertate a gândului, de triumf asupra a ceea ce e diform şi grotesc… Imaginaţia lui Swift îmi era străină, a lui Gogol apropiată, familiară… Desigur, n-ara înţeles decât mai târziu de ce Gulliver, în ţara piticilor, se poartă atât de blând cu acei omuleţi cât un deget, când ar fi fost atât de uşor să-i distrugă pe toţi… în loc de asta s-a lăsat dat în judecată, s-a neliniştit de intrigile de la curte ale unor vietăţi pe care, ca să poată vorbi cu ele, le lua în palmă şi le ţinea aproape de gură. Simţeam vag superioritatea lui în spirit, era un om care nu vroia să abuzeze de puterea lui, deşi ar fi putut fi scos din sărite de faptul că stingând incendiul palatului regal cu propria-i sursă organică de lichid, a fost acuzat de lezmajestate. Era blând şi drept, şi-a apărat cauza folosind conştiinţa sa de om şi nu forţa…

Fără să le înţelegem nici bine nici total, marile opere ne răspund, în pragul formării idealurilor, la o întrebare pe care încă nu ne-o punem, dar care se insinuează: ce este un om? Ce este o conştiinţă? Cunoaşterea de sine, reacţia la pierderea libertăţii civice şi interioare, a libertăţii de gândire, şocul brutal al vieţii, cum putem deveni, din întâmplare sau din absenţa unei opoziţii morale jucăria şi apoi victima împrejurărilor, toate acestea apar mai târziu. La optsprezece ani mă îmbăta iluzia libertăţii mele absolute şi surâdeam de blândeţea şi puritatea lui Gulliver; nu-l înţelegeam bine! Să câştigi de partea ta oameni pe care ai fi putut să-i striveşti, fiind nişte ticăloşi, mi se părea desigur uşor de făcut când eşti un uriaş conştient de forţa ta, dar când adversarii sunt egali în putere, încearcă deci… Nu-i câştigi niciodată, încearcă să rămâi prieten cu un ticălos. Cu câţi n-o făcusem (fireşte fără să ştiu ce zace în ei) şi…

Plecând în armată lăsasem celui mai bun prieten al meu tot ceea ce aveam, haine, cărţi, manuscrise, fotografii, scrisori… Petrecusem împreună prin cafenele acele ore de credinţă comună în destinul nostru literar, când se spune tot şi nimic, într-o euforie înteţită de pahar, pe care el cerea mereu să fie din nou umplut. Miron Paraschivescu, care ne ajutase să debutăm, spunea despre el că „are geniu” şi făcea din mână în aer elipse largi însoţite de înjurături de admiraţie, adică unul ca el nu mai există şi se îneca de entuziasm spunând aceste cuvinte… Povestirile lui erau ceţoase, viziuni de vis, adesea de coşmar, cu roboţi care prind viaţă şi ucid pe creatorii lor… Frankensteini văzuţi la cinema, sau oameni invizibili care terorizau pe duşmanii lor… Ţineam la el, avea un umor pe care îl exprima şi prin tresăriri, gesturi spontane şi groteşti, reluări bruşte de conversaţie după momente de depresiune pe care le alunga cu un râs dispreţuitor adresat soartei. Cum? Noi? Eram tineri! Soarta ducă-se dracului! Să bem! Era singurul fecior al mamei sale văduve care avea grijă de el şi trăiau într-un cartier sărac, dar cu o căsuţă a lor cu grădiniţă idilică.

În '44, după 23 August, m-am dus la el. „Dă-mi, i-am spus, ceea ce ţi-am încredinţat… Hainele, manuscrisele…” „Nu le mai am”, zice. „Dar unde sunt?” „A căzut o bombă pe ele!” „Ce bombă, zic, unde, văd că aici nu e nici o groapă, casa e în picioare”. „Nu, 'că nu le-am ţinut aici, le-am dus în altă parte”. „De ce?” „Ca să nu cadă o bombă pe ele”. „Şi a căzut…” „Da, le-a făcut praf…”

Eram şi indignat şi trist că pierdusem acele lucruri. Bineînţeles că vânduse tot ceea ce îl rugasem să-mi păstreze, alţii mi-au spus, sugerându-mi că a făcut-o ca să aibă ce bea. Deci, mi-am zis, va să zică asta era… L-am reîntâlnit după câteva zile la o manifestaţie, striga să plece guvernul şi arăta prins de clocot interior. „Hai şi tu cu noi, zice, treci în rând…” „Hainele, zic, nu contează, deşi vezi în ce sunt îmbrăcat (purtam o scârboasă uniformă gri în care mi se dăduse drumul într-o permisie) dar celelalte, manuscrisele (cărţile le-ai vândut precis şi pe ele), ce-ţi trebuiesc manuscrisele. Dă-mi-le!” „Ţi-am spus, a urlat el absent şi nepăsător, au ars toate…” Şi a continuat să strige. Am rămas pe trotuar…

Nu trebuie să fie mari şocurile pe care le primim de la un prieten, de la alţii rămânem nepăsători chiar dacă sunt infamii menite să ne culce la pământ; nu ne culcă! însă cele primite de la un prieten lovesc un seismograf mai adânc, pe care cu greu îl repunem în stare de echilibru. L-am văzut din nou şi i-am spus: „Mitică, nu contează ce mi-ai făcut, manuscrisele nu ţineam la ele, spune-mi mai bine ce mai faci tu?”

Lipsisem doi ani, nu mai ştiam nimic din viaţa literară şi mai ales nu mai ştiam ce scrisese el în acest timp… încercam să reiau prietenia cu el cu speranţa că o sinceritate revelatoare din partea lui putea uşor să şteargă ceea ce îmi făcuse, chiar şi o simplă mărturisire că îi fusese greu şi de aceea… „Ce să fac, bine”, mi-a răspuns însă el cu ceva spart în glas, rece şi agresiv… Şi a rămas mut şi străin.

Totuşi n-am rupt cu el. Cine ştie, mi-am zis, poate mai târziu, când o să publice o carte… Suntem scriitori… Ne împăcăm noi… A ajuns reporter efemer, ne-am revăzut după un eşec al meu, în '50 şi mi-a spus cuvinte otrăvite, ca şi cei trei scriitori pe care vrusesem să-i văd după debut… Ca şi ei, îmi prevedea, cu satisfacţie, un viitor în care… pe marginea unui şanţ… Mi se dorea deci acest şanţ şi de către el, cu care petrecusem ore de… cu toate că nu-i făcusem nici un bine ca să se adeverească spusele lui Dostoievski că din pricina asta mă ura. Cât despre vreun rău cu atât mai puţin… N-am mai auzit de el după această întâlnire…

În copilărie eram prieten nedespărţit cu un tiz, mergeam împreună cu caii pe la loturi. Alteori ne înţelegeam ca dimineaţa să am eu grijă şi de-ai lui iar el să aibă după masă. Şi într-o zi când vin pe mirişte să-l schimb îl găsesc plecat, nu mă aşteptase, iar caii erau pe miriştea altuia. Până să-mi dau eu bine seama de ce se întâmplă (erau mai mulţi băieţi adunaţi) văd că se apropie de noi un individ negru la faţă şi îmi zice: „Mă, ăsta al lui Călăraşu, de ce paşti, mă, caii pe lotul meu?!” Şi până să-i dau eu un răspuns (sunt oameni care nu aşteaptă un răspuns) îl văd că ridică ciomagul şi îmi trage două lovituri cumplite în cap. M-am sprijinit cu mâna, dar m-a doborât. O ură năprasnică am simţit că îmi îngheaţă inima împotriva acelui ins negru la faţă, care, înainte de a lovi, nu vrusese să asculte răspunsul meu, de ce se aflau caii acolo unde nu eu îi dusesem. A plecat înjurându-mă şi a gonit singur caii, fiindcă eu nu mă mai puteam mişca de jos. Totuşi pe el l-am uitat imediat, gândul meu era la alde tizu-meu… Ce se întâmplase? Seara, în timp ce îi lăsam caii să intre în curte, l-am întrebat: „Marine, de ce p… mă-ti ai lăsat tu caii pe miriştea ăluia şi ai plecat?”

În loc să-mi spună ceva care să-l scoată din cauză (şi putea să spună orice, de pildă că l-a chemat tat-său acasă sau cine ştie ce altceva şi că nu el îi dusese acolo, zău, să-l… în… pe mă-sa care minte, ceea ce m-ar fi mulţumit) îl văd că rânjeşte şi îmi întoarce spatele. N-am înţeles decât mai târziu, de la alţii. Dinadins o făcuse, ştia că insul acela cu miriştea era un om negru nu numai la chip, ci şi la suflet şi dusese caii pe miriştea lui tocmai ca acela să mă prindă şi de aceea plecase dinainte. La o vârstă aşa mică (să fi avut amândoi treisprezece sau paisprezece ani) se putuse naşte în mintea lui… tocmai împotriva unui prieten cu care… coceam porumb împreună, vorbeam de fete… eu îl iscăleam pe braţ cu creion roş-albastru… el mă lăuda, că dacă ar şti atâta carte câtă ştiu eu, alde tat-său… l-ar da încolo în şcoli…

Cu ăsta am rupt-o de-atunci, părăsind satul pe el l-am şters din memorie ca şi pe alţii care îi semănau şi despre care mi se povesteau istorisiri la fel de ticăloase, fiind însă oameni mari. Sora mea îi cunoştea bine şi râdea de ei toţi, cum râdea tata, ca de o mare comedie. Am auzit că Marin ăsta s-a însurat ca orice ţăran, a făcut copii, copiii lui au făcut şi ei copii, acum e bunic şi ceea ce mi s-a părut şi mai tâmpit, are şi televizor…

Hotărât Swift era un naiv cu Gulliver al său în ţara piticilor… Dar era frumos…,O carte pentru copii, gândeam, să-i distreze şi să le surprindă imaginaţia… Nu bănuiam că mai târziu, recitind-o, aveam să găsesc în ea adâncimea unui cuget care nu se gândise deloc la copii când o scrisese…