XV

Afară vedem totdeauna cerul albastru, sau norii, care ne protejează cu ploile lor şi simţim paşii noştri stăpâni pe lume, până nu suntem loviţi şi inima nu ne bate să ne spargă pieptul… Trăisem astfel de lovituri; palma grea, ţărănească, înjurătura, cuvântul trivial, josnic, la adresa mamei mele, se abătuseră adesea asupra mea. Familia însă, cât era ea de dezbinată, mă protejase. Astfel de oameni pe care nici un gând înalt nu-i călăuzea, erau dispreţuiţi de tatăl meu. Îi cunoşteam pe toţi oamenii prin el. Bâzdoveică era cu măciuca. Stan Moameş cu beţia. Ion al lui Miai cu neştiinţa: „Tatăl nostru care eşti în ceruri” şi toată rugăciunea era pentru el nişte cuvinte „încurcat”. Altul era deştept „nevoie mare”, expresie intraductibilă pentru vârsta mea de atunci, dar înţelegeam că era o ironie, că dimpotrivă, omul acela era departe de deşteptăciunea pe care o afişa. Ene degeaba se ducea la biserică, tot Ene rămânea, dar bine că se ducea: „e şi el un creşti”. Stancu îşi băuse tot pământul, deşi avea unsprezece copii. Îi mai rămăseseră două pogoane, punea tutun pe ele. Fumau toţi, „ce să facă”? Se apucase de cizmărie. Cei violenţi şi josnici erau ocoliţi. De ăştia trebuia „să fug”. Erau în afara oamenilor. Tata nu stătea de vorbă cu ei. Încât uitam totul numai cât îl vedeam, nu-i povesteam nimic… Mi-era de-ajuns să-i aud glasul liniştitor: „Ce faci, mă, copile?” şi lumea întunecată, a cărei perdea se dăduse o clipă la o parte şi văzusem urâtul şi abjecţia, se închidea la loc şi înceta să mai existe pentru mine.

Era frumos în acea zi de noiembrie şi am rătăcit pe la şosea, prin preajma lacurilor. L-am uitat imediat şi pe acel şef legionar şi pe Gheorghe al lui nea Costică… Am uitat şi de mine însumi, absorbit de contemplarea lacului şi stăpânit, fără gânduri, de bucuria de a trăi. Eram fericit că scrisesem un roman de la început până la sfârşit (fiindcă mai începusem şi altele, dar nu le terminasem) şi această certitudine îmi ajungea. Eroina, soţia falsului librar, bineînţeles că nu-şi omorâse soţul şi nici nu se gândea s-o facă, dar mă gândisem eu în locul ei, fiindcă îmi povestise viaţa lui plină de trădări… copii împrăştiaţi pe ici pe colo… trăia simultan cu mai multe femei (chiar la Bucureşti avea una cu care făcuse doi copii şi pe cea mai tânără, eroina în cauză, o ţinea la Miroşi, la librărie). Mă întrebam unde stătuse ea la Bucureşti când mă vizitase la şcoală… îi făcuse şi ei un copil… Falsul librar era cuzist; casa lui era înconjurată de zvastici în relief, colorate, iar pe unul din fii îl botezase Hitler. În septembrie îl vizitasem la Miroşi. Avea aerul că a venit la putere, era euforic, vorbea de înnoirea neamului; nu purta totuşi cămaşă verde şi la întrebarea mea dacă e legionar, s-a ferit să-mi răspundă. „Este, este, mi-a şoptit soţia lui cu un aer misterios, când el a dispărut câteva minute prin curte. Este, a repetat, azi a vorbit…” Unde vorbise? N-a apucat să-mi precizeze, fiindcă i-am auzit paşii falsului librar întorcându-se, dar a dat din cap că da, şi a repetat că în sfârşit şi-a dat pe faţă ideile care demult coceau în el… îi plăceau şi ei acele idei? Nu era clar, dar era mândră… Acum acest bărbat care nu făcuse altceva decât să alerge după fete, prin trenuri când le prindea în drum spre şcoli, şi le deturna de la destinul lor, prin internate, prin medii obscure, cum o găsise pe cea din Bucureşti, avea să ajungă ceva mare… Nu era un simplu ţap… Numai că, ciudat lucru, nu ajunsese nimic… O întrebasem atunci în hol şi ea îmi răspunsese neliniştită: „Nimic… N-a ajuns nimic…” N-am mai putut să aflu ceva din pricina domnului Lascăr… Ce se întâmplase? Nu era legionar? Dar atunci de ce fusese în ziua aceea de început de septembrie atât de euforic şi mai ales unde „vorbise”? Cum însă „politica” pentru mine nu făcea parte din valorile absolute (în poiana fierăriei lui Iocan îmi apăruse ca o comedie), gândul la soarta falsului librar n-a stăruit prea mult în conştiinţa mea. Dimpotrivă, mi-am amintit de soarta fratelui soţiei lui, de care ea îmi vorbise des, Pavel, orb care locuia la Vatra luminoasă, om deosebit care îşi pierduse vederea de mic într-un accident neelucidat… „Să nu-l întrebi, îmi şoptise ea, la prima vizită pe care i-o făcusem împreună, într-o duminică, e foarte sensibil, îi face rău această amintir”. Şi nici ea nu vrusese să-mi spună. Cultiva misterul în jurul ei şi al familiei din care provenea, de pe undeva din Moldova şi nici cum ajunsese ea, tocmai în Miroşi, sub forţa de a-tracţie a bărbatului pe care îmi sugera că îl ura, dar pe care nu-l părăsea…

Am lăsat lacul şi am luat-o spre Vatra luminoasă. Taina în care era învăluită viaţa fratelui orb şi a sorei lui mi se părea insondabilă. Nici nu vroiam s-o dezleg; mă duceam la Pavel atras de puternica lui personalitate, care se formase citind nu atât mult (biblioteca lui din cărţi uriaşe scrise cu cuiul tiu era mare), cât reflectând asupra vieţii de a cărei lumină din afară era lipsit… „Fără îndoială, îmi spuneam ascultându-l, e un om superior” căci nu mai auzisem niciodată până atunci de la cineva idei mai severe despre literatura contemporană cum auzeam de la el (abordasem de la început acest subiect când îi fusesem prezentat de soră-sa drept „un tânăr care scrie”) şi îl ascultam uluit, fiindcă aflam pentru întâia oară că Liviu Rebreanu era în declin, Ionel Teodoreanu eşuat într-un lirism fără frână, cu subiecte fanteziste, şi Cezar Petrescu în vorbărie fără noima… îi plăcea în schimb doamna Bengescu, Camil Petrescu, Sadoveanu, Mircea Eliade… Tocmai citisem şi eu Maitreyi şi Huliganii. „Scriitorul trebuie să ne iniţieze în ceea ce există dincolo de realitatea vizibilă, spunea el… Revelaţia lucrurilor deja ştiute s-a produs în secolul trecut prin Balzac şi Flaubert, exceptându-i pe ruşi, care cei dintâi au explorat fantasticul realităţii. Corespondenţa dintre cei doi câini ai lui Gogol ne face pe toţi câini, şi Tolstoi devine şi el cal şi ne face şi pe noi cai, dar inferiori unor cai, în Holstomer. Fiindcă el se întreabă: la ce foloseşte un om? Să taie coada câinilor, să castreze animalele, să strice ce-a făcut natura? De ce? Ca să-i facă lui plăcere? Să-l ducă pe el cu droşca, uitând să-i dea apă, biciuindu-l să alerge după o femeie desfrânată care îl părăsise? Swift a fost primul care a imaginat o lume în care animalul om, numit Yahoo, are stări de suflet capricioase şi inexplicabile, la care caii se uită uimiţi şi îl ţin în grajd aşteptând liniştiţi să-i treacă isteria şi ţicneala… Un spirit turmentat, pe care nu trebuie să-l urmezi. Eşti băiat tânăr, ai iluzii şi idealuri, Swift te va turbura prea tare, nu-l citi… dar citeşte-i pe ruşi… Sunt îngrijoraţi de destinul omului, pe care îl văd din subterană, ca Dostoievski… Dar mărturia nu e rece, soarta omului nu e iremediabilă, ca la acest englez care a mers în declin după Guliiver, ci patetică, cu ochii spre Dumnezeu… Tolstoi e mai echilibrat, nu-i citi acum nici pe Gogol nici pe Dostoievski. Tolstoi e mai aproape de natură, mai curat, el n-a violat o fetiţă de nouă ani ca Dostoievski, şi nici n-a căzut în biserică, în criză, ca Gogol, speriat de monştrii care îl vizitau şi pe care îi crease. Toţi aceşti Bobcinski şi Dobcinski de care ar trebui să râdem, nu ne stârnesc deloc râsul… indivizi de coşmar… caricaturi… Dar nebunul care e lovit în cap şi îşi aduce aminte de maică-sa… o, mamă, cine m-a făcut aşa?… Tu m-ai făcut?… Mă bat… Nu-l citi!”

Să-i dai unui adolescent un sfat… Va face exact contrariul! Am început să umblu prin anticarii după Swift, Gogol şi Dostoievski şi îi citeam în mica odăiţă a fratelui meu Nilă, care îmi dădea şi bani. Îl evitam pe Tolstoi…

În ziua aceea l-am găsit pe Pavel cu o femeie şi am înţeles de unde ştia el atâtea despre literatură: ea îi citea… Era o prietenă, care mi-a spus mai târziu că vrea să se mărite cu el. Cum el era profesor acolo la Vatra luminoasă, şi câştiga, ea vroia să-l scoată din acea casă (sinistră pentru cine nu era orb) şi să-l aducă la ea…

Într-adevăr pe coridoare şi chiar în odăi mirosea parcă a orbi, un miros straniu, de ciment umed şi murdar, deşi murdar nu era, de ceva nespălat şi rânced. Culorile erau întunecate peste tot, deşi grija de casă o aveau văzători angajaţi, care ar li putut pune o culoare ici colo, un ghiveci, un strat de flori sau ar fi putut vopsi altfel pereţii. Curtea era animată totuşi. Cei tineri se plimbau gânditori, singuri sau câte doi. Numai tineri am văzut… unii erau frumoşi, cu părul într-o parte, cu fruntea aplecată, cu expresii melancolice, încă neînţepenite, cum arătau cei bătrâni, pe care îi întâlneam pe scări, coborând sau urcând cu mâinile alunecând pe cimentul lustruit al palierelor, cu fruntea în sus, inexpresivi şi decoloraţi, în hainele lor care se încheiau la gât fără croiala obişnuită, în bocancii lor negri şi grei…

— Nu vă deranjaţi, le-am spus, vin în altă zi, dacă acum…

— Nu, mi-a răspuns Pavel, stai, am citit destul…

Şi m-a prezentat prietenei lui. M-a întrebat ce-am mai făcut? Femeia a pus cartea deoparte şi Pavel s-a ridicat în capul oaselor pe patul lui de fier. Stătuse lungit. M-am aşezat pe un scaun şi i-am aruncat femeii o privire rapidă. Nu era frumoasă, nici bine îmbrăcată, dar era tânără, cu un chip expresiv, cu privirea însufleţită, deşi puţin turbure… Pavel semăna cu tinerii de pe afară, deşi putea să aibă treizeci de ani. Avea însă şi el o vagă paloare care nu-mi plăcea. După război m-am dus să-l vizitez. Mi s-a spus că a murit. Suferise de ceva? am întrebat. Nu. Am înţeles că femeia aceea nu-l luase cu ea, sau nu vrusese el, se despărţiseră şi îl omorâse singurătatea. Ce-am mai făcut? A, da! Şi am început să-i povestesc întâlnirea mea cu acel şef legionar. Nu ştiam să-i redau exact discuţia, totul se îndepărtase de mine considerabil, se şi îngropase în adâncul uitării, îmi rămăsese în minte doar ameninţarea la adresa evreilor, că o să li se taie curând labele lor pistruiate…

— Aşa a zis?!

— Da.

— Hm! Or s-o şi facă! Avem şi noi semne…

Şi îl văd că pune mâna pe umărul, apoi pe părul femeii, pipăind…

— Te-ai coafat azi, îl aud că îi spune.

— Da, i-a răspuns femeia. A mângâiat-o…

— Unde e ziarul acela de alaltăieri, Buna-vestire? L-ai lăsat aici sau l-ai luat?

— Nu, i-a răspuns femeia, ai nevoie de el?

— Da, mai citeşte o dată ştirea aceea cu Asociaţia surdomuţilor, să audă şi el.

Femeia se ridică şi luă de pe bibliotecă un ziar dintr-un teanc.

Îl răsfoi şi citi:

— Zilele acestea la Bucureşti Asociaţia surdo-muţilor din România a ţinut şedinţă plenară în care s-a hotărât cu majoritate de voturi excluderea membrilor evrei”.

— Cum?! am întrebat.

Auzisem bine, dar voiam să mai aud o dată. Femeia citi din nou ştirea. Am izbucnit într-un râs înalt. Ştiam cum vorbesc surdo-muţii, au alfabetul lor, cu degetele… Deci au ţinut şedinţă plenară, au luat „cuvântul” şi… Şi iar am izbucnit în râs.

— Eşti băiat vesel, zise Pavel, nici contrariat, dar nici molipsit de reacţia mea. Nu m-aş mira să apară şi dintre noi nişte beţivi care să ceară acelaşi lucru.

— Ce beţivi? am zis fără să reuşesc să-mi potolesc râsul.

— Avem destui beţivi!

— Aici?!

— Da, aici.

N-am mai întârziat mult. Mi-am dat seama că starea mea de spirit, cu râsul acela care nu înceta (cât mă gândeam şi contemplam în minte ridicola ştire, cât izbucneam în hohote) s-ar putea să-l jignească pe omul din faţa mea…