XVIII

În aceeaşi zi am căutat-o pe Florica. A ieşit o doamnă care mi-a spus că nu mai e la ei de câteva săptămâni. Am întrebat-o dacă nu ştie cumva unde e.

— Nu ştiu unde e, dar mi-a spus că o să lucreze la Filatura românească de bumbac. Caut-o acolo…

Am găsit uşor Filatura, dar când portarul m-a întrebat, Florica şi mai cum, mi-am dat seama că nu-i ştiam numele de familie. M-am hotărât să aştept ora trei. Dacă lucra dimineaţa avea să iasă, dacă lucra în schimbul doi, avea să vină, mi-a explicat portarul. Nu mi-am dat seama nici când s-a făcut ora trei, nici când a venit. M-am pomenit apucat de braţ. I-am văzut chipul îngrijorat:

— Ce e cu tine, zise. Nu mai trăiesc cu Ilie. S-a întâmplat ceva?

— Nu s-a întâmplat nimic, i-am răspuns eu ferm, înţelegând într-o clipă că îşi închipuia că m-o fi trimis frati-meu.

A înţeles şi ea în aceeaşi clipă din glasul meu că nu eram mesagerul unei împăcări, pe care poate o dorea, ci venisem… Ei, de ce venisem?

— Ai fost şi ai văzut-o? zise ea intuind că ştiam eu ceva, nu venisem de-a surda.

— Da, am fost chiar azi.

— Cine e?

— O ţigancă, zic.

— Şi pentru o ţigancă, Marine?

Pusese întrebarea ei spontan şi cu un patetism simplu, ca şi când era pentru ea un adevăr de nezdruncinat că o ţigancă nu putea lua decât tot un ţigan… şi iată, tocmai ea fusese schimbată astfel… Dumnezu i-a făcut pe oameni diferiţi, de ce să se amestece între ei?

Valul de fete şi muieri care intrau şi ieşeau din schimb se subţiase. Ne îndreptarăm spre staţia de tramvai. Nu mai arăta atât de frumoasă Florica. Loviţi, oamenii se întunecă, ceva străin pune stăpânire pe ei, le spulberă frumuseţea privirii, le ia surâsul, le chirceşte sufletul şi le desfigurează chipul. Aş fi vrut s-o văd că arată ca înainte şi i-am răspuns:

— Şi ce dacă e ţigancă? Parcă dacă ar fi fost o prinţesă ţi-ar fi părut mai bine?

Ne-am urcat în tramvai şi ne-am aşezat. O tristeţe gravă, care îi mai armoniza chipul ei pe care îl ştiam frumos, se aşternuse peste trăsături. Era îmbrăcată sărac, într-un palton vechi, dar cu ghete curate în picioare. Nu înţelegeam. Astfel de suferinţe erau departe de mine. De ce să părăseşti, mă întrebam, starea anterioară? Glasul era vesel, jocul privirii atât de atrăgător… Chiar atât de mult putem depinde de altul? Chiar atât de… Bănuiam că sufletul nostru nu e înconjurat de ziduri de netrecut, că alţii, perfizi şi puternici, ne puteau surprinde şi sări peste el şi să producă în noi ravagii, dar pe urmă îi goneşti de-acolo şi redevii stăpân. Asta când n-o doreşti, în conflictele noastre cu alţii, dar de bună voie să laşi pe cineva să intre fără să ştii cine e? Frati-meu nu-şi ascundea firea vindicativă, lipsa de respect pentru orice fel de oameni… Pentru el nimeni nu era bun. Nu iubea pe nimeni, nici măcar pe sine, mersul său legănat se armoniza cu grimasa chipului, veşnic iritat şi nemulţumit. Clipe senine petrecuse doar la ţară, dar scurte, când fuma rânjind şi îi spunea câte unei tinere şi frumoase muieri:”…bine fă, Mariţo, te măritaşi şi nu mă pusei şi eu o dată pe tine”. „De, Ilie, dacă te puneai pe altele, ce să-ţi fac?” Avea un cinism degajat şi parcă asculta şi el adesea un cântec în el, al tinereţii în floare, când se credea, poate, nemuritor. Acum, deşi nu trecuse mult de treizeci de ani, pentru mine era bătrân.

— Şi ce faci tu la Filatură? Cum te-ai angajat?

— Am citit în ziar: angajăm fete cu şapte clase primare. Ce stau eu, mi-am zis, la stăpân… Fiindcă de la început am vrut să intru într-o fabrică, dar el m-a băgat la stăpân, era şeful lui de la S. T. B., un inginer.

— Când ai venit tu în Bucureşti?

Ştiam că venise de la ţară, dar nu ştiam de când şi când îl cunoscuse pe frati-meu. Mi-a răspuns că pe primăvară şi că tot atunci îl cunoscuse şi pe el, dar că nu trăiau de mult împreună.

— Bine că nu m-a lăsat însărcinată. Rămâneam cu copilul în braţe.

— Păi vezi? zic.

— Ce să văd!

— Că ai noroc… Zic, tu ai pe cineva pe-aici, vreo rudă…

— N-ampe nimeni.

— Şi acum unde stai?

Stătea prin apropiere de Filatură, pe Pantelimon. Ne dădurăm jos, oprirăm la o brutărie de unde ea cumpără o franzelă, pe urmă intrarăm într-o curte. În odaia ei intrai direct de pe pământ. Proprietarul stătea în faţă într-o casă adevărată, iar de-a lungul curţii întinse, făcuse aceste cămăruţe de închiriat. Singurul geam era cel al uşii. Sobă n-avea, dar avea o plită, sub care aprinse focul cu lemne şi aerul se mai dezmorţi. Scoase dintr-un mic dulap salam, sparse câteva ouă într-o tigaie şi ne aşezarăm la mica măsuţă de lângă plită şi mâncarăm. Avea şi cafea.

— După ce mă calific mă mut din odaia asta.

— Merge greu cu calificarea?

— Nu, dar leafă mai bună nu-mi dă decât după trei luni. Nu e grea calificarea, maşinile merg singure, dar sunt supravegheată până mi se dau mâinile… trebuie să scoţi în viteză fusele, să legi repede firul când se rupe. Am avut noroc cu o maistoriţă care s-a dus la inginer şi i-a spus: „De ce să măture fata asta pe jos degeaba, când te uiţi la ea şi vezi că îi merge mintea, n-are nevoie să stea atâta vreme până se învaţă cu maşinil”. Fiindcă aşa era obiceiul acolo, câteva luni să mături atelierul… Mi-a dat un halat alb, mi-a spus să viu îngrijită la lucru, să fiu curată şi pieptănată… În trei zile a început să mă lase singură, dar se cam supăra: „De ce nu eşti atentă, n-ai văzut că s-a oprit un fus?” Nu vedeam… fusele se învârtesc de-ţi iau ochii, ai zice că nici nu merg. Şi atunci cum să-ţi dai seama că unul s-a oprit? Trebuie să te uiţi bine!

— Şi pe Ilie unde l-ai cunoscut?

— La S. T. B… Mă dusesem tot aşa, după ziar, să intru funcţionară la registratură. Dar mi-au spus că nu mă pot angaja, trebuia să am patru clase de liceu. La ieşire am stat şi eu pe la poartă… Ce să fac, ziceam, unde să mă duc… Acasă suntem şase fraţi pe şase pogoane de pământ, nu pot să mă întorc… Şi atunci l-am văzut pe el, mergea agale, ştii cum calcă el, aşa în dorul lelii şi cu capul sus, ai fi zis ca e mare şef acolo. „Nu ştiţi, zic, unde pot să lucrez şi eu?” „De unde eşti, fă?” zice. Era să mă supăr şi să plec, dar zic, stai Florico, ăsta o fi şi el de pe la ţară, de-aia vorbeşte aşa, şi pe urmă ţie îţi mai arde că-ţi zice fă? I-am spus de unde sunt şi am plecat amândoi. Am intrat într-un birt şi am mâncat ciorbă împreună. Pe urmă el a cerut şi o sticlă de vin. Nu vorbea nimic, dar după vin s-a deschis la faţa şi mi-a spus că o să vorbească el cu inginerul, poate îmi găseşte ceva… „Unde stai?” zice. I-am spus că dorm pe jos la cineva de la noi, din sat, că nu e loc, au şi ei o odaie cu trei copii. Lucrează la Depozitul sanitar, încarcă, descarcă… „Găsim noi”, zice. Mi-a plăcut de el că nu pălăvrăgea… Sta, aşa, pe gânduri şi bea tutun, îi plăcea să-şi răsucească încet foiţa şi să trosnească tabachera. Mă aşteptam să mă cheme la el, cum auzisem că se întâmplă şi ştiam că trebuie să mă feresc. Nu m-a chemat, m-a dus la Obor, să-mi arate tiribombele şi am intrat şi într-o baracă, cu unul care ridica o muiere în aer fără să se atingă de ea, cu o nuia în mână… Am stat până pe seară, am băut ţuică fiartă şi am mâncat mititei. Ne-am şi pozat… Cum să-ţi spun, mi-a plăcut de el, era potolit, un om serios… Ne-am despărţit şi mi-a spus să viu poimâine, tot aşa, la poartă şi să-l aştept. Am venit şi mi-a spus că a vorbit cu inginerul, ca să mă duc la el fată în casă până una alta, să nu mai dorm pe jos… M-am gândit. Avea dreptate. Până găsesc ceva mai bun, ce rost are să dorm pe jos şi să mănânc mâncarea altuia, şi-ăla sărac. Inginerul a fost mulţumit că ştiam să spăl şi să calc, că voi, zicea, fetele astea de la ţară, sunteţi bune la toate, dar nu ştiţi să călcaţi o cămaşă. Aşa şi era, dar eu am un frate mai mic la liceu, foarte boieros, învaţă bine, are bursă, şi când venea în vacanţe, vroia să aibă cămăşile albe ca o colilie şi bine călcate, că se ducea şi el cu domnişoarele să se plimbe… împrumutam maşina de călcat de la un croitor vecin cu noi şi nu mă lăsam până nu-i făceam gulerul ţeapăn, fără nici o dungă… Şi într-o zi vine Ilie pe la mine şi-mi spune: „Fă, zice, tu eşti fată mare?” „Nu sunt, Ilie, da' ce-ţi veni?” „Ai vreun băiat pe-acolo prin sat care te-aşteaptă?” „N-am nici un băiat!” „Hai să ne luăm!” zice. „Cum să ne luăm, zic, aşa fără forme?” „Facem noi şi formele.” Am stat şi m-am gândit. De două luni de când ne cunoşteam, tot bine se purta, venea şi mă lua când eram liberă, se îmbrăca îngrijit, cu cravată frumoasă la gât, cu un fular de mătase… Ne întâlneam cu Nilă… îmi dădeam seama, suntem ţărani, nu mahalagii… N-avea nici el pe nimeni, îmi spusese odată Nilă că nu era încurcat… Nilă ţinea la mine şi credea că ne-am şi luat, îi părea bine de Ilie, uite bă, al nâbii, zicea, găsi şi el o fată tinerică şi frumoasă. Parcă îi părea rău. A lui nu era nici prea tinerică şi nici frumoasă, am găsit-o odată acasă, cu claia de păr neţesălată… Dormea, era beată tun, nici n-am putut s-o trezesc. Era o minune, Nilă clătina din cap şi l-am descusut. Că înainte de mine Ilie nu arăta aşa. Bea, înjura pe ăia din sat (n-a vrut să-mi spună pe cine), avea o otravă în el, şi pe el, pe Nilă îl lua peste picior… acum… hm!… Al nâbii, ştii cum zice Nilă şi râdea şi el blând, se dădea pe spate şi zicea: „Beţi, bă! Hai bă să bem!” Ce să înţeleg eu? Că Ilie nu mai înjura pe nimeni, că bea cu măsură, că îi plăcea să stea cu mine… O fi! mi-am zis. Omul singur… Era la noi unul în sat pe care nu vrea să-l ia nimeni, nu ştiu de ce; nu numai o fată, dar şi un flăcău poate să rămână neînsurat… Am stat şi m-am gândit. De ce nu se însurase ei până atunci? De ce? Cine ştie de ce, o fi aşteptat şi el să-şi facă un rost… Şi-l făcuse! Şi în seara aia când mi-a spus să ne luăm, bine, i-am spus, ne luăm, eşti om mare, ştii ce faci, am încredere în tine… Dimineaţa i-am tăcut un ceai, a plecat la servici şi seara s-a întors. Îmi spunea din ziua-aia nevestică.

Florica se opri şi dădu din umeri. Asupra acelor amintiri se da martoră pe sine că totul a pornit de la el şi nu de la ea.

— Crezi că am pomenit eu de casă, Marine? A început să-mi spună că noi trebuie să facem o casă în Bucureşti, şi eu să nu mai lucrez nicăieri, să ne-o zidim noi singuri, cu mâinile noastre, dar că trebuie să ne cumpărăm întâi un loc, să strângem bani… Cum să nu! Facem, Ilie, orice fată vrea casa ei, aia nu e viaţă să plăteşti mereu chirie. Nici nu ştiu cum a trecut vara. Şi pe toamnă aşa îl văd că începe să vie acasă posomorât. Nu mai zicea nimic de casă, iar de forme parcă uitase ce zisese. Era supărat, parcă cine ştie ce i-aş fi făcut. M-am supărat şi eu. Nu vrei să te însori, treaba ta, dar nu da vina pe mine. Nu i-am spus nimic, am aşteptat. Cine ştie ce-o fi, îi trece lui. Şi acum două săptămâni îl vad că îşi ia hainele, îşi face geamantanul şi cu mine în casă pleacă fără să-mi spună şi el o vorbă. Florico, mie nu mai îmi place de tine, am găsit alta, mă duc…

— Şi parcă dacă ţi-ar fi spus era mai bine? am zis eu.

— Da ce, suntem câini? zise ea indignată.

— Adică la ce îţi folosea ţie să-ţi spună? Să te vadă plângând?

— Eu să plâng?! zise ea cu o mândrie neaşteptată. Dar trăieşti cu cineva, îi spui c-o iei, că vrei să-ţi facă casă… De ce îi mai spui? Mai bine taci!

— Da ce s-a întâmplat cu el? zic. I-ai făcut ceva?

— Nu i-am făcut nimic!

— Ţiganca nu te-a vorbit de rău, dar mi-a spus că ea ştie să aibă grijă de-un bărbat. Că aşa e Ilie, trebuie să ai grijă de el.

— Eu n-am avut grijă?

— Eu ştiu? Aşa i s-o fi părut lui. Florica rămase tăcută.

— Nu l-am gâdilat la tălpi, spuse ea deodată, sarcastică, şi frumuseţea pe care i-o cunoşteam străluci intens pe chipul ei. Ţineam la el, dar aşteptam să facă pasul. De ce nu-l făcea?

— Ţiganca e foarte mieroasă, zisei şi izbucnii în râs.

Dar ea avea lacrimi în ochi şi rămăsei şi eu tăcut. Într-un târziu o întrebai:

— Şi tu ce ai acuma?

— Am plecat din sat tot din pricina unui nătărău zise ea deodată. Că te iau azi, că te iau mâine, dar tact-tău, zice, nu poate să-ţi dea două pogoane de pământ? De unde să-mi dea?

Şi nu mai zise nimic. Iar eu înţelesei: când erai aşa ca mine, când nu te înşelase nimeni, puteai să râzi. Dar ea fusese înşelată de două ori.

— Cel mai bine, zisei eu, e să nu te laşi înşelat.

— Şi cum să trăieşti? tresări ea.

— Poţi să trăieşti şi singur.

Da, dar fata asta era stăpânită de un gând: un bărbat al ei, o casă… Cum să i-l smulgi? Şi dacă ar fi fost urâtă sau o neroadă, ai mai fi putut zice că asta e soarta neroadelor şi a urâtelor, să rămână singure.

— Parcă ai fi o babă, îi spusei râzând din nou. Ai să te califici şi o să-ţi găseşti tu un băiat cu care să te înţelegi.

— Dar cum, zise ea, chiar cu o ţigancă?!

— Ei, asta e acuma, hohotii eu. Asta te doare pe tine! Dacă o să-ţi spun că e grasă şi urâtă, te pomeneşti că nu mai dormi trei zile…

Izbucni şi ea în râs.

— Chiar aşa, grasă şi urâtă? Eu credeam că trebuie să fie una de-alea ochioase şi afurisite…

— Nu e!

— Bietul Ilie! exclamă ea atunci nedumerită, dar senină. Mai rău o să fie dacă o să-i pară rău, fiindcă eu cu el nu mai mă împac.

— Fii fără grijă, n-o să-i pară rău. Dacă vrei să ştii, spusei eu îmbătat deodată de propria-mi ştiinţă despre viaţă, pe care nu înţelegeam de unde o aveam, Ilie te-a iubit sincer, cât a putut şi el, pe urmă n-a mai putut şi a plecat. Pe ţiganca aia nu trebuie s-o iubească. Tu eşti de vină! Acum ai înţeles? Nu înţelegea.

— Marine, ce spui tu n-are nici un rost… Ilie ţinea la mine şi eu nu pot să înţeleg ce l-a apucat de-a fugit…

Nu mai puteam însă nici eu să-i repet ceea ce îi spusesem. Gândul trecuse prin capul meu ca un fulger, ea nu-l prinsese şi îmi zburase şi mie din minte. Am rămas amândoi tăcuţi şi nedumeriţi.

— Zici ca eu sunt de vină, reluă ea întru târziu. De ce?

Păi aici era! Nu mai ştiam nici eu de ce. Se purtase bine cu el, îl iubise, avusese încredere. Dar dacă ar fi făcut totul pe dos, să nu-l fi primit în odaia ei, să-i fi râs în nas, să nu fi dat doi bani pe promisiunile lui… Cine ştie? Poate ar fi fugit de la început (şi atunci n-ar mai fi fost înşelată) dar poate s-ar fi prins de ea prin acest joc pe care unele fete îl au din naştere, sau îl învaţă de nevoie, după prima dezamăgire, şi ar fi iubit-o toată viaţa. Nu ştiam însă pe atunci că asta e, la o fată, o armă fără greş, mai puternică decât sinceritatea totală şi încrederea. Încât am tăcut mai departe stingherit.

Ea reluă încăpăţânată:

— Zici că n-a mai putut să mă iubească. Dar la început cum a putut? Era om în toată firea.

— Să nu crezi, îi răspunsei, că i-a făcut ţiganca farmece.

— Nu cred în farmece. Dar atunci de ce s-a dus la ea?… Unde Dumnezeu o fi găsit-o, că am stat aproape tot timpul împreună…

— Şi ţie nu ţi-e frig aici? schimbai eu vorba.

— Nu mi-e frig, mă bag sub pătură.

Mă ridicai să plec. Dar rămăsesem cu sentimentul că îi adâncisem o îndoială, faptul că ea ar fi vinovată. Şi ideea care mă fulgerase îmi reveni pe neaşteptate:

— Eşti vinovată că nu ţi-ai dat seama de un lucru simplu: frati-meu nu era de tine.

— Cum să-mi dau seama? Ţi-am povestit, îmi plăcea, se purta bine.

— Îţi plăcea, se purta bine, râsei eu. Uite că nu s-a purtat bine!

Asta era, dovada, se purtase bine un timp. Tăcurăm iarăşi. Se gândea, părea să înţeleagă. Îmi îmbrăcai paltonul. Îmi puse mâna pe braţ.

— Am bănuit eu, zise, că e aşa cum spui tu, dar credeam că… Nu ştiam…

Nu ştia ce? Că rivala ei era groasă şi urâtă? o întrebai. Ea râse, apoi adăugă că îi părea rău de el. Mă aşezai pe scaun cu paltonul pe mine. De pe atunci îmi plăcea să mă despart bine de cineva, să nu turbur un om şi apoi să-l părăsesc.

— Da, zic, şi mie îmi pare rău, dar nu mai e nimic de făcut. Nilă avea dreptate când dădea din cap că era o mare minune ce se întâmpla cu Ilie. Sigur, ne pare rău că minunea asta se termină. Şi luî îi părea rău, nu înţelegeam, când mi-a spus să mă duc pe la el, de ce arăta aşa de… cum să-ţi spun… parcă era un bou care trage la apă şi ţăranul, în loc să-l lase, îl înjură şi dă cu ciomagul în el. I-ar fi plăcut şi lui să aibă o cumnată ca tine, aşa frumoasă. Dar ce să-i faci dacă nenea a tras în altă parte. Acuma totul s-a stricat. Nu e vina ta.

— Bine, Marine! Tu cum stai cu şcoala?

— Merge! E în reparaţie din pricina cutremurului. Stau la Nilă.

— Bine…

Deci era bine! Puteam să mă duc.

M-a condus până la tramvai, m-am urcat şi i-am făcut un semn nedefinit cu mâna, adică n-o să ne mai vedem… sau poate… cine ştie… la revedere… Dar nu era bine deloc. Urmărind-o cu ochii prin geam am văzut cum, rămasă singură în staţie, deodată o spaimă bruscă i-a acoperit chipul. Nu se mai gândea la mine, mi-am dat seama, dar rămăsese cu ea însăşi şi cu o întrebare, pe care nu reuşisem să iTo alung şi nici s-o lămuresc; de ce fusese părăsită? Zadarnic îmi povestise, degeaba încercasem să-i explic… Am vrut să mă dau jos la staţia următoare, dar simţeam că nici resursele mele nu erau mari. Ce puteam să-i-mai spun? Abia mulţi ani mai târziu aveam să înţeleg că singurătatea celor părăsiţi nu e chinuitoare din iubire, ci din pricina chiar a acelei singurătăţi. Şi că e bun în acele ore grele oricine e alături de noi şi că atunci se fac şi cele mai mari greşeli: nu suporţi acest gol care se face în suflet şi nu alegi pe cel care vine să-l umple. Am căutat-o pe Florica nu mult timp după această întâlnire şi am găsit-o cu un ins pipernicit, de-acolo de la Filatură. Mi-am dat seama repede că între ei nu era dragoste, ci unire între doi nefericiţi. Adică ea era nefericită şi el prăpăditul care se agăţase de ea şi fusese acceptat. Era atât de pricăjit la minte, nu numai la trup (fiindcă adesea un trup firav ascunde o imensă voinţă), încât tot timpul cât am stat eu de vorbă cu ea, el n-a scos un cuvânt, deşi părea să aibă treizeci de ani, era, adică, un bărbat format, iar în meserie era electrician, deci ceva tot ştia. Pe lângă el frati-meu Ilie, cu gama lui de ură nedefinită împotriva satului pe care îl părăsise, de ranchiună nedomolită împotriva tatălui şi a mamei vitrege, de ambiţie să le arate el lor de, ce e în stare, de faptul că ştia cine e Iorga şi legionarii (cărora nu le dădea nici trei luni: nu le dădea, înseamnă că îi judeca), era o puternică personalitate. Numai Florica avea în ochi o strălucire de mândrie care însă nu-mi plăcea. De ce ar fi fost ea aşa de mândră? Individul de lângă ea nici măcar nu arăta acea supunere faţă de o fată care îi era superioară, supunere, să zicem, de câine, dar care îşi iubeşte stăpânul. Era tern, insignifiant, tăcut fără să ascundă un gând, o intenţie şi nici măcar nu părea călăuzit de un instinct oarecare: va trăi cu această fată, va întemeia o familie, va fi un sprijin pentru ea şi copiii care vor urma… Dimpotrivă, fără să pară neajutorat, nu inspira totuşi siguranţa că nu va fi pentru ea o povară. În natură însă sunt ierburi pe care nu le mănâncă nici oamenii, nici animalele, nici păsările. Au un singur merit: cresc din pământ, fixează ţărâna să n-o ia ploile. Individul ăsta semăna parcă cu o astfel de iarbă: o fixa pe Florica de viaţă, să n-o ia apele, de care însă, credeam eu, n-ar fi trebuit să se teamă…