XIX

În duminica următoare mi-am adus aminte că Gheorghe al lui Costică brutarul mă invitase la el acasă, dar uitasem să mă duc din pricina cărţilor. Nu-i nimic, mi-am spus, mă duc în duminica asta.

Strada Tutunari nu era uşor de găsit, n-o cunoştea nimeni, dar până la urmă am dat de ea. Gheorghe însă nu era acasă. Soţia lui, o tânără doamnă cu păr bogat, dar cu un nas proeminent, m-a invitat în casă (aveau o odaie într-o curte frumoasă, cu pomi, cu asfalt pe alee şi pompă de apă) şi mi-a spus că mă aşteptaseră duminica trecută.

— Acum nu e acasă, vino şi dumneata duminica viitoare, zise ea rece.

Nu-mi plăcea, dacă vroiam să văd pe cineva, să nu-l văd. Mulţi ani, în Bucureşti, mă duceam şi neanunţat. Nici la noi acasă nu se anunţa nimeni, vedeai cum omul, în mod firesc, intra în curte şi mama abia avea timp să ascundă o cârpă, să tragă o pătură, iar dacă nu era dat cu mătura în casă surorile erau după aceea bruftuluite de mama că sunt mele (un cuvânt folosit numai la noi în familie… se referea la isteţimea unei fete, grija ei de locul în care trăieşte… „ia, melo, striga ea, tu nu vezi că sticla aia de lampă e neştearsă?”).

— Unde e plecat, doamnă? am întrebat-o eu cu un glas brutal. Cum şi-a permis, când ştia că trebuie să vin eu? N-am venit duminica trecută! Ei şi? Unde dracu s-a dus?

— Mi-a spus că se duce pe la Megherel.

— Cine e ăsta, Megherel?

— E tot unul de pe la voi din sat, mi-a răspuns femeia cu un respect îndoielnic pentru noi toţi care veneam de-acolo. E şofer şi el, du-te, dacă vrei să-i vezi.

— Pe ce stradă, doamnă?

— De unde să ştiu eu pe ce stradă?

Ştia, dar nu vroia să-mi spună. Eu eram de vină. Îi văzusem poate nasul şi ceva de pe expresia chipului meu îi spunea că nici mie nu-mi plăcea un asemenea nas? Şi atunci m-am hotărât să nu plec, vroiam negreşit să-l văd pe Gheorghe, m-am aşezat mai bine pe scaun.

— Spune-i, zise ea, observând că nu mă lăsam dus, să se întoarcă repede acasă.

— Păi cum, i-am răspuns, se poate? Unde tot umblă?

— E departe, în Parcul Domenii, pe strada Aviator Popişteanu 14. Stă la mansardă. Ajungi acolo cu tramvaiul 19.

Cine era Megherel ăsta? I-am găsit pe amândoi întunecaţi, traşi la faţă, străini unul de altul, tăcuţi în faţa unor pahare golite. Mansarda nu era terminată, casa era nouă, am bâjbâit până să-i găsesc printre frânghii, praguri false, ciment proaspăt, uşi netencuite…

— Bă, ce faceţi voi aicea? am strigat eu după ce am dibuit uşa şi am intrat.

S-au uitat la mine cu o duşmănie care nu-mi era necunoscută. Bruştele mele apariţii de acest fel nu plăceau nimănui. M-am aşezat la masă fără să fiu invitat şi i-am spus lui Gheorghe.

— Doamna te aşteaptă acasă foarte supărată.

El a tresărit înţelegând că trecusem pe la el şi nu-l găsisem; apariţia mea părea mai firească.

— Marine, zice, bea şi tu un pahar de vin.

Să beau un pahar cu vin… Era ca o promisiune. După ce aveam să-l beau puteam fi egal cu ei, altfel nu… L-am băut şi m-am uitat ţintă la Megherel. Era un ins cu fălci puternice, care făceau din chipul lui ceva pătrat. Privirea îi era dominatoare, dar turbure, frizura neagră, înaltă, umerii laţi, gâtul vânjos. Purta un costum bej care stătea pe el ca pe-un cal, nu se mula, se strâmba din coate şi la revere. Îi cunoşteam pe zbanghiii ăştia, erau din altă lume decât a noastră, cum mă vedeau, nu ştiu de ce, mă ameninţau: „Bă, al lui Paţac!” Nu spuneau mai mult, dar destul să simt o ură ucigaşă împotriva lor, cuvintele, al lui Paţac, erau născocite de ei, Paţac fiind tatăl meu. De ce Paţac? La Bucureşti aveam să descopăr o firmă „La Paţac”, deci era un nume ca oricare altul, dar poate să ţi se spună oricum, depinde cu ce încărcătură. Era adevărat, Cocoşilă îi spunea şi el tatălui meu, adesea, Paţanghele, şi nu înţelegeam de ce tata sta de vorbă cu el şi părea că nu aude porecla. Treacă meargă Paţanghel, i se spunea cu prietenie, dar ăştia spuneau Paţac cu ură şi ceva sălbatic, ca şi când viaţa ar fi fost numai a lor şi noi, tata şi copiii lui, să nu mai fim… De astfel de uri nimicitoare m-am degajat uşor în Bucureşti, oraşul e mare şi nu eşti obligat să-l întâlneşti pe cel care nu poate trăi fiindcă tu exişti, la fântână, la vie, pe mirişte sau pe uliţele satului. E drept că avantajul în sat e că îl poţi vedea murind înaintea ta în timp ce într-un mare oraş se internează într-un spital şi în zilele următoare e dus repede cu camionul spre un cimitir abstract şi nu-i vezi cortegiul, să-ţi aminteşti că şi tu poţi s-o păţeşti ca şi el şi să-l poţi ierta. Spre şaizeci de ani Zaharia Stancu înghiţea tot felul de mârşăvii şi îl întrebam de ce nu rupe cu cei care îi otrăveau bătrâneţea. „Nu pot să rup, îmi răspundea, da, nu pot, ce să fac…” „Dar de ce nu? Ce vă împiedică?” „Fiindcă nu mai am timp să mă mai împac” mi-a răspuns el. Ştia deci că ura celor mai tineri are o durată lungă şi bătrâneţea îl silea să depună armele.

La nouăsprezece ani însă, câţi aveam eu atunci, nu-mi păsa dacă n-o să mă mai împac niciodată cu de-alde Megherel, cu atât mai mult cu cât soarta noastră nu era aceeaşi.

Şi îl vedeam acum, nu fără o satisfacţie secretă, pe acest atotputernic pitit în acel pod, departe de caii lui pe care îi călărea trecând ca o vijelie pe uliţi, speriind-o pe mama, adesea cu capul plin de sânge după cine ştie ce încăierare pentru un răzor pe care plugul vecinilor îl muşcase, sau după o bătaie cu socrii care nu dăduseră fetei nu ştiu ce vită promisă. Nu mai era mai-marele satului.

— Tu eşti băiatul lui nea Tudor Călăraşu? îl aud că mă întreabă. Parcă avea o nostalgie în glas. Deci nu eram al lui Paţac…

— Ce mai face Ilie?

Ilie, nu Nilă. I-am răspuns că îşi vede de treabă. M-am mirat, zicându-i că nu-l cunosc. Pe unde stătea în Siliştea? Prin Căţeleşti… Mă ştia de când eram la şcoală, am fost coleg cu frati-său. Nu-mi aduceam aminte de niciunul pe care să-l fi chemat Megherel. Cum să nu, mi-a răspuns el. Megherel Constantin… O fi rămas repetent în clasa întâia, i-am răspuns cu neîncredere în dorinţa lui de apropiere, nu, a zis el, pe-a doua… L-am înjurat în gând şi pe el şi pe frati-său şi m-am ridicat.

— Gheorghe, mergi, sau mai stai?

— Nu, nu, merg, mi-a răspuns el, am plecat, mă, Megherel, nevastă-mea e borţoasă şi are draci. Dacă stau acasă zice că stau pe capul ei, că mă ţin de fustele ei, dacă plec, că umblu fără căpătâi şi o las singură… Cu chestia aia n-ai nici o grijă… Ai executat un ordin…

— Taci din gură, zice Megherel pământiu.

Înţelesei că era un secret al lor şi nu mă mirai. Ca şi în sat, ăsta nu putea trăi nici aici decât vârât în taine întunecoase…

Afară o luarăm pe jos; Gheorghe simţea nevoia de mişcare. Mergea repede…

— Mi-e prieten, zise el, vindeam braga în Bucureşti, m-a ajutat să mă fac şofer ca el şi să intru în Legiune.

Neatent, răspunsei printr-o înjurătură, trimiţându-l pe Megherel la origine, pe el şi tot neamul lor din Căţeleşti.

— De ce? zise Gheorghe mâhnit, e un băiat bun, ţi-a făcut ceva?

— N-a avut ocazia, îi răspunsei.

— Nu, pe mine m-a ajutat…

Dar Gheorghe, el însuşi, arăta încordat, neliniştit… Se uita în jur:

— Hai să bem undeva o bere.

Am intrat într-o bodegă şi Gheorghe a comandat două halbe. Mie mi-era foame şi am cerut berarului ceva de mâncare. Ne-a adus mezeluri care mi-au dilatat nările, muştar şi franzelă pufoasă.

— Mă, zice, ţie ţi-e foame…

— Cum să nu-mi fie, venisem la tine la masă şi n-am mâncat nimic…

— Te-am aşteptat duminica trecută… Adusese nevastă-mea baclavale de la cofetărie…

— Bine că le-aţi mâncat singuri…

Cunoşteam baclavalele. Cu puţinii bani pe care mi-i dădea Nilă mâneam şi eu câte una şi îmi plăcea atât de mult încât până seara îmi ajungea doar atât. Berea parcă l-a trezit pe Gheorghe din încordarea lui. Şi-a adus aminte… mi-a şoptit:

— Ce-ai făcut atunci?

— Când atunci?

— Când am fost la sediu.

Am dat din umeri şi am uitat să-i răspund. Mi-era foame, întrebarea mi-a trecut pe lângă ureche fără s-o înţeleg bine.

— A, zic, da, la sediu… Ce credeai c-o să fac…?

— Da, zice, nu e de tine, vezi-ţi de şcoală…

Ce era cu Gheorghe? M-am prefăcut neatent, dar mi-era frică să nu tacă.

— Mai luăm câte-o halbă? l-am întrebat şi el a făcut semn cu mâna.

La a doua halbă, după vinul pe care îl băuse mai înainte, Gheorghe a început să-mi şoptească… Să nu spun la nimeni… a fost chemat într-o noapte la Prefectură, mai multe maşini s-au dus la Jilava şi au omorât oameni… Gheorghe se uită în jur, iar eu mă dădui instinctiv înapoi. Gheorghe omorâse oameni?

— Nu, îmi răspunse, Megherel. Da nu el, ăia din maşină… Megherel n-a ştiut nimic…

Deci de Megherel era vorba. Dar nu era clar, fusese şi Gheorghe cu el?

— Ieri mi-a dat telefon la servici, că vrea să-mi spună ceva. N-a vrut să-mi spună. Zic, ce e, mă, Megherel, de ce m-ai chemat? L-am întrebat azi, înainte să vii tu. „Măi frate, zice, nu pot să dorm, ieri, când ţi-am telefonat, era să intru cu maşina într-un stâlp.” „De ce, mă, Megherel?” „Nu pot să spun, zice, e secret, dacă se află că am spus, s-a zis cu mine.” „Atunci de ce dracu m-ai chemat?” „Să stai cu mine, zice, mi-e urât.” „Bine, stau.” A scos o sticlă de vin şi după ce am băut-o îl aud că zice: „Ce-ar fi să mă întorc acasă?” „Întoarce-te! dar e păcat, aici ai leafă, o meserie…” „Asta nu e meserie, zice, în fiecare noapte mă întorc acasă la miezul nopţii şi dimineaţa la opt trebuie să fiu la Prefectură. În altă parte să mă angajez şofer nu se mai poate, nu-mi dă drumul… Şi nici nu-mi spune, când îi duc undeva, unde îi duc… într-o noapte…”.

Şi Gheorghe se opri din povestit şi mai ceru un rând de halbe… Că într-o noapte, reluă el apoi, vârându-şi capul în halba mea… dar, Marine, să nu spui la nimeni, ne omoară pe toţi… răzbunarea legionară… Şi aici Gheorghe, pronunţând aceste cuvinte magice, deodată tăcu şi se holbă la mine:

— Ţi-am spus ceva?

— Nu, zic, n-am înţeles… Unde zici că s-a dus Megherel în noaptea-aia?

Dar auzisem bine, însă el clătină din cap ca şi când ar fi vrut astfel să-l limpezească. Nu mai vru să continue. Mai spuse doar atât:

— Şi acuma nu doarme de-o săptămână… Bea, dar nu se îmbată… A auzit şi el… generalul a dat ordin să fie prinşi toţi…

— Care general? zic.

— Conducătorul statului.

Nu-mi era prea clar: pe cine omorâse? Şi nu înţelegeam nici neliniştea lui Gheorghe.

— Bine, nu vrei să-mi spui, dar ţie ce-ţi pasă? zic. Tu n-ai făcut nimic… sau ai făcut?

Nu făcuse, dar îmi reamintii, lucra şi el acolo, putea şi el să fie chemat într-o zi… Nu transportase el arme şi muniţie la sediu?… Şi cine ştie ce mai putea fi pus să facă… Dar eram mirat. Nu erau la putere?

— Sunteţi la putere, Gheorghe, zic, de ce îi e frică lui Megherel?

Nu mi-a răspuns. Am mai băut halbe şi nu mai ştiam ce vorbim. Berăria era plină de oameni, glasurile noastre se pierdeau în gălăgia din bodegă. Berea curgea în spume pe tejghea… Gheorghe dădea din mâini, îşi arăta pieptul cu degetul, mi-l arăta pe-al meu… că el i-a zis… e regele… şi regele a îmbrăcat cămaşa verde… Domnul general… ofiţerii… dar n-a înţeles? Era secret? De ce secret?… Prigonitorii… Ionel Moţa şi-a dat viaţa ca un martir… Au vrut să-i dea şi lui un pistol… Camarade, zice, o să ai nevoie…

Ce să facă cu el? În cine să tragă?… Legiunea… Căpitanul… Echipa morţii…

Era beat. Am ieşit amândoi pe seară împleticindu-ne şi nu mai ştiu unde şi cum ne-am despărţit. Acasă, Nilă, când m-a văzut, a rânjit. Mi-a desfăcut patul.

— Culcă-te naibii şi dormi, mi-a spus el cu blândeţe. Te-ai îmbătat şi tu…

Am adormit cu un vag, dar treaz semn de întrebare rătăcind printre gândurile mele turburi. Ştiam de ce vrusesem să-l văd pe Gheorghe, îl văzusem, dar gândul îmi fugea ca o şopârlă, mă apropiam, a da, şi apoi un val de ameţeală mă rostogolea în pat… Ce vroiam să-l întreb?… Mi-era rău, camera se învârtea cu mine…