XXV

Banii daţi de tatăl meu erau pentru taxe. Dar nici nu mă gândeam s-o fac. II întrebai pe Nilă care se întorsese de la nevastă-sa, dacă puteam, cu o mie de lei, să-mi cumpăr un costum de haine, o cămaşă mai bună şi o pereche de pantofi. Nilă se gândi.

— Hai cu mine să căutăm, zise.

În drum ne oprirăm şi ne uitarăm într-o vitrină, adică eu mă oprii, Nilă mă lăsă să mă uit, cu mâinile în buzunare şi cu un surâs de îngăduinţă pe buze.

— Nu de-aici, îmi spuse, de-aici nici un pantalon nu poţi să-ţi iai cu o mie de lei. O pereche de pantofi costă şase sute, tu vrei şi cămaşă!… Hm!… Hî…

Râdea de mine, dar totuşi avea el ceva în cap, dacă o pornise… Străbăturăm marele bulevard până la piaţa Brătianu, cu statuia pe care o ocoleau tramvaiele şi intrarăm spre Sfântul Gheorghe. Acolo Nilă o luă la stânga şi curând dădurăm de nişte străzi pline de prăvălii deschise şi lume care forfotea; parcă era un bâlci.

— Ce e aici? îl întrebai.

— Taica Lazăr, zise el.

A, Taica Lazăr, cum să nu, auzisem, da, aşa era, aici totul era ieftin, până şi în sat era cunoscută această stradă. Ne oprisem nehotărâţi. În care prăvălie să intrăm? Şi atunci din uşa uneia mai apropiată se desprinse un om, veni drept spre noi şi îmi şopti mie la ureche.

— Domnu, am un costum de haine special pentru dumneata! Am tresărit! De unde dracu ştiuse că chiar un costum' de haine căutam? Mă uitai la Nilă, care lăsase capul în jos.

— Păi n-are nevoie numai de costum, murmură el, vrea şi o cămaşă şi o pereche de pantofi.

— Am şi pantofi şi cămăşi, zise individul. Intraţi, veniţi cu mine.

Am intrat în prăvălie, care într-adevăr era înţesată cu de toate şi omul luă de pe o vergea un costum gri, unde erau înşirate cu zecile şi mi-l arătă.

— Special pentru domnul, zise el, încercaţi-l.

Mă vârî undeva în spate, mă dezbrăcai şi îl încercai, cu cămaşă nouă. Era perfect! îmi aduse şi o pereche de pantofi, care nu erau chiar noi, dar nici tociţi şi mă uitai în oglindă. Ei, aşa da! Îmi legai la gât şi o cravată, pe care negustorul îmi spusese că mi-o dă pe deasupra, nu intra în cost şi mă întorsei să mă vadă Nilă.

— Un domn elegant! exclamă individul, astea cu care aţi venit puteţi să le aruncaţi, domnul e student, dacă nu mă înşel, nu se face ca un student să poarte asemenea…

— Şi cât costă, murmură Nilă îndoit.

Ştia el că aici e ieftin, dar nici pe degeaba nu ţi le dădea nimeni, or o mie de lei… Negustorul făcu un gest: cât poate să coste? O nimica toată.

— Facem o reducere pentru un student, zise el. Ştim noi că studenţii o duc greu, dar trebuie să fie şi ei îmbrăcaţi bine, se întâlnesc cu studentele, ies la plimbare… Am şi palton… Special. Ăla nu e palton pe care îl aveţi, nici nu pot să spun ce e, manta, dulamă ţărănească, scurteică… Seamănă cu o scurteică de muiere…

Nilă rânji. Aşa era. Totuşi se opuse:

— Palton, nu, vine primăvara… Şi pân' la anu…

— Bine, conveni individul, şi puse paltonul la loc.

— Cât zici că costă? şopti Nilă.

— A, exclamă negustorul ca şi când ar fi crezut că spusese lucrul acela lipsit de importanţă, preţul adică; patru mii de lei! se miră el însuşi de cât de ieftin era.

Nilă îşi încreţi fruntea. Eu simţii că trebuie să mă întorc la vechiul meu costum pe care cu adevărat mă gândisem o clipă că trebuie să-l arunc. Chiar dacă ne tocmeam, cât putea să lase? O mie, chiar două, şi? De unde luam mia cealaltă? Nilă se gândea. Se uită la mine.

— Spune-i, zise, câţi bani ai. Şi dacă nu vrea, mergem în altă parte.

— N-am decât o mie de Ici, spusei eu.

Negustorul începu să râdă şi să enumere… costum special, pantofi, cămaşă, cravata o lăsa deoparte… începui şi eu să râd. Mă aşezai pe scaun să mă descalţ. Dar observasem că de cât timp stăteam noi acolo nu mai intrase nici un client, deşi mişunau cu sutele pe-afară. Sigur, ne ducem la altul, găsim noi…

— Daţi două mii de lei şi gata, zise individul. Nu câştig nimic, dar poate dacă vă fac cadoul ăsta, o să am şi eu noroc cu altul care are mai mulţi bani.

Nilă dădu din cap împovărat:

— De unde, rânji el blând, dacă n-are decât o mie?

— Bine, se hotărî brusc negustorul. Scoateţi mia şi să-l purtaţi sănătos.

Ştia, din experienţa lui de negustor, cine şi câţi bani are în buzunar. Iar o vânzare era mai bună decât nimic. I-am plătit şi am vrut să plec. Nilă însă m-a oprit să iau şi hainele vechi, sunt bune, zise el, de tocit pe bancă la şcoală, Pe-astea noi să le ţin şi eu de sus, adică de sărbătoare.

Avea dreptate. Cine ştie când aveau să-mi pice nişte bani… Şi atunci mi-am adus aminte de ghicitul ţigăncii lui Ilie: un dar de bani… Da, iată, fusese… Şi drumul pesemne era cel făcut de mine acasă… Nilă, încântat, şi ca să sărbătorim evenimentul, mă duse într-o bodegă. Cerurăm bere şi debreţini calzi, cu muştar.

— De fapt cât costa ce-am luat? îl întrebai curios.

— La Taica Lazăr cam atât costă, zise el. Dă-i nabii, adăugă, le iau şi ei de ocazie. Şi puse mâna şi-mi pipăi stofa. Dădu din cap: E cam subţire, dar e bună.

— Tu cât ai dat pe-al tău? Tot de la Taica Lazăr l-ai luat?

Al lui era mai frumos, culoare bej, parcă mai bine croit, cu altfel de nasturi… îmi spuse că nu, l-a cumpărat de la un magazin, de la Şerg, astea de la Taica Lazăr nu prea ţin, că nu ştii cât au fost purtate… A luat unul odată, tot aşa, ieftin şi după câteva luni i s-au rupt pantalonii în cur…

— Păi atunci, zic, pe mine de ce m-ai lăsat să-l iau pe-ăsta? Dacă mi se rup şi mie?

— Fii şi tu cu grijă… Poate nu se rup, că nu ştii care e mai nou şi care e mai vechi. La noroc!

Ciocnirăm halbele şi băurăm.

— Ce înseamnă ocazie, îl întrebai. Adică de unde le iau?

— Dă-i nabii, zise, toate sunt de furat. Vin hoţii, sparg o casă şi pe urmă le vând aici pe câteva sute de lei.

— Şi ăia de la care se fură nu pot veni aici să le recunoască?

— Nu, că le schimbă, le mai vopsesc, ştiu ei ce să le facă… Nu le scot repede la vânzare, până uită păgubaşul. De-aia le vând ieftin, fiindcă nici hoţul nu se tocmeşte. Crezi că ţi-l vindea el cu o mie de lei dacă nu-i convenea?

— Şi poliţia, zic, nu poate să-i prindă?

— Poliţia nu se bagă, le dă şi lor o parte din bani ca să-i lase în pace.

Interesante lucruri, secretele Bucureştiului, gândeam eu naiv. Nilă trebuie să ştie multe.

— Ascultă Nilă, zic, tu de ce nu te-ai făcut legionar?

Se uită la mine surprins şi deodată întunecat. Înghiţi ce mai avea din debreţin şi murmură stingherit:

— Mănâncă acolo şi nu mai vorbi prostii.

Totuşi se gândea la ceva. Îşi lăsă fruntea în jos şi şopti:

— Ăştia omoară lumea!… Într-o zi au venit şi au luat un jidan de la noi din bloc, un doctor… I-au luat apartamentul. Cică l-ar fi omorât acolo la puşcărie… Barmanul de vizavi, un prieten de-al meu, povestea că un prieten al patronului, tot jidan, cu un magazin mare, au intrat peste el în birou şi cu pistoalele în mână l-au silit să iscălească un act că le-a vândut lor magazinul cu tot ce era în el…

— Şi?

— Şi l-au dat afară. Dacă nu iscălea, îl împuşcau… Nu stau ei mult, mai adăugă el cu o mohorâtă convingere, nu neatinsă de îndoieli: şi dacă totuşi stăteau? Cine să-i gonească? Lumea îşi vedea de treabă, umbla pe străzi, prin magazine, prin tramvaie… Sau stăteau prin berării ca noi şi beau bere. Ce-o să se întâmple? Cum o să trăim? Ce-or să facă legionarii?

Nilă reluă după o lungă tăcere.

— Să taci din gură, nu mai vorbi de lucrurile astea…

Şi tăcu el însuşi, gânditor şi posomorât. Avea grijă de mine să nu vorbesc cu cineva. Tăcerea lui era liniştită şi în adâncurile ei zăcea o neclintită convingere.

— Cine face rău unora, n-o să facă şi altora? murmură el.