XXIV

Întâmplarea cu lupii m-a distrat colosal. „Acum trebuie să scrii, mi-am spus, te-ai distrat destul, pune mâna şi scrie…” Simţeam că faptul era iminent şi m-am aşezat la masa pe care o părăsisem atâtea zile. Am stat câteva ore nemişcat, aşteptând cu stiloul în mână. Ce să scriu?… Şi gândul mi se întorcea înapoi cu forţe proaspete. Mă simţeam minunat pe scaunul meu, în faţa peisajului de vis de afară. Am lăsat tocul jos înveselit de o amintire. „Ca să fii romancier, trebuie să ai oase tari, îmi spusese odată Miron Paraschivescu. Pe tine nu te dor oasele când stai la masă?” „Nu, i-am spus, de ce să mă doară?” „Eu am oasele subţiri, nu pot să stau mult, vezi, de-aia n-o să fiu eu niciodată romancier…”

De sărbători Nilă a plecat la ţară la nevastă-sa, aşa s-a înţeles cu domnul Algiu, proprietarul blocului şi mi-a spus să mă duc şi eu acasă… Oricum, de Crăciun,… mănânc şi eu din porcul tăiat, şorici, caltaboşi, cârnaţi… Avea dreptate. Dar acasă am căzut rău. În anul acela tata nu crescuse nici un porc, m-am înfuriat şi am plecat. Cum adică, nu putuse să cumpere şi el din primăvară un purcel, care, ştiam bine, creştea din nimic? Totuşi la plecare mi-a dat o mie cinci sute de lei, să-i dau şi eu acolo, adică la şcoală, să nu pierd anul. Despărţire rece, familia toată supărată pe el, dar şi pe mine, de ce venisem? Şi acei bani, de ce mi-i mai dăduse?

M-am întors la Bucureşti. Unde să mă duc eu de revelion m-am întrebat? La Ilie n-aveam nici un chef, pentru Gheorghe al lui Costică brutarul, după berea aceea, pierdusem orice interes… Aveam s-o văd iar pe năsoasa de nevastă-sa, care ne-ar fi împiedicat să stăm de vorbă şi chiar că m-aş fi plictisit… Şi atunci mi-a venit în minte Dobrinescu, şeful clasei, protejatul directorului, cel cu bursă de orfan de la minister. Era cu un an mai mic decât mine, şi el făcuse şapte clase primare; eram pe jumătate prieteni, la despărţire îmi spusese, auzind că o să rămân în Bucureşti, să mă duc pe la el, îmi dăduse adresa, undeva în Dămăroaia.

Am luat tramvaiul 6 şi am rătăcit mult până am găsit adresa. Principiul tatălui meu, pe care mi-l spusese când ne despărţisem, („Marine, în Bucureşti, dacă nu ştii ceva: întrebi, domnule!”) şi cu care mă descurcasem bine până atunci, în această Dămăroaie n-a mai fost eficace. Ori toată lumea se tâmpise în ziua aceea, ori strada nu exista. Pe cine întrebam, da din umeri unii nici măcar nu-mi răspundeau, ca şi când ar fi fost surzi. Dobrinescu îmi spusese numai staţia de coborâre, dar a câta la dreapta sau la stânga, uitase să-mi precizeze. Era să renunţ, când am dat peste un puşti, un vagabond cu genunchii goi pe vremea aceea rece; m-a dus foarte sigur pe strada pe care o căutam. Era departe de staţie şi în afara bulevardului principal, spre câmpie, doar cu câteva case, plină de gropi, hârtoape…

— Na, mă, şi ţie, i-am zis băiatului, şi i-am dat nişte mărunţiş. Dobrinescu era acasă şi în mod bizar singur. Nu era o casă, ci un fel de dărăpănătură, cu o singură odaie. în odaie, frig ca afară.

— Ce dracu faci tu aici? l-am întrebat.

Stătea în pat şi citea, învelit într-o plapumă dubioasă, sordidă ca şi încăperea. Mi-a făcut cu ochiul şi vesel nevoie mare de vederea mea, a râs. Era ticul lui, nu era prea vorbăreţ, dar era elocvent, făcea cu ochiul şi da din cap ca să-ţi sugereze că situaţia era aşa cum o vedeai şi el era conştient de acest lucru. Puteai să crezi astfel, că sesiza orice subtilitate. Dacă a citit cartea cutare? Evident! Ce părere avea despre ea? Îţi făcea cu ochiul, adică bună carte, hoaţă, ai văzut? Alteori, misterios, după teze, celor neliniştiţi, care îl întrebau cum rezolvase el, tot aşa le făcea cu ochiul… Şi îşi însoţea ticul de un râs care parcă le spunea: ştiu că sunteţi proşti, dar nu vă dispreţuiesc, sunt băiat bun.

S-a dat jos din pat şi într-un minut am ieşit afară. Mergea agale, era vag adus de spate, şi călca aşezat, cu pas mare. Nu l-am întrebat a cui era casa aceea prăpădită în care îl găseam şi nici el nu mi-a spus. Avea aerul că mă duce undeva. L-am întrebat ce se aude cu şcoala noastră. A făcut un gest, adică, ehe, mai e mult…

— Nu începem după sărbători?

— La întâi februarie… Şi a schiţat un surâs:

— Avem ce sta, zice, bine pentru cleioşi!… Ţi-ai pus ochelari, zice, trebuia să ţi-i pui mai de mult.

— De ce?

— Credeai că nu vede toată lumea cum dormi la chimie? O să rămâi corigent şi n-o să poţi să-ţi iei capacitatea.

— Nu numai la chimie dorm, ci şi la geologie, i-am răspuns. Domnul Petricu are un glas care te vrăjeşte, n-ai zice că vorbeşte despre roci, ci îţi povesteşte un basm fantastic. N-ai văzut, am adăugat, i se usucă şi lui limba în gură şi o scoate afară s-o umezească…

— E un profesor extraordinar! Şi chiar e fantastic ce spune el, rocile astea, cum s-au format ele…

Şi aici Dobrinescu se uită la mine, îmi făcu cu ochiul. Nu ştii, parcă îmi spune, e interesant, dincolo de obligaţia de a învăţa o materie. Am tăcut. Nu sesizasem ce era pasionant în formarea rocilor şi simţeam vaga superioritate a colegului meu, ca elev atent la cursuri, asupra mea care trebuia să fac un efort suprem ca să le urmăresc. Nu era un tocilar, ne întrebam toţi când învăţa, fiindcă la meditaţii îl vedeai stând mereu când în banca unuia, când în a altuia.

— E istoria pământului, zise el. Eu totdeauna am crezut că o piatră e o piatra oarecare, continuă el. Ei, piatra aia! exclamă el şi îmi făcu de trei ori cu ochiul.

— Ei, zic, ce poate să fie o piatră?!

Dădu din cap în toate părţile în ritmul paşilor lui largi şi nu-mi răspunse.

— Dar tu stai prost şi la Iordache, zise el cu un glas din care reieşea că era mare năzdrăvenie cu mine. Tu care ştii mai multă literatură decât toţi din şcoală. De ce ţi-a dat trei la teză?

Iordache se mai numea şi Vladimir Streinu. Publicase poezii şi făcea şi critică literară prin reviste. Am râs când am auzit că îl cheamă Iordache, dar iscăleşte altfel. De ce? Pe Racine îl chema Rădăcină, pe Corneille Cioară, La Fontaine Fântână, Boileau Beapă. Nume frumoase. Iordache ce cusur avea? Şi de ce Streinu? De cine se simţea strein? Mă pomenisem şi eu cu un trei fără să înţeleg de ce chiar trei. L-am întrebat în clasă, cu teza în mână, care era plină de creion roşu la fiecare virgulă pe care o pusesem în compoziţia mea, eterna compoziţie liberă pe care o dau la teze profesorii de limba română.

„Dumneata… dumneata… mi-a răspuns el clar şi afectat (afectare cu care se plimba şi printre rânduri, cu raglanul pe el şi se uita la noi fără să ne vadă), dumneata nu ştii să pui virgulele…” „Virgulele sunt gesticulaţia gândirii, i-am răspuns, ştim asta de la Caragiale şi într-o compoziţie liberă le pun unde cred eu ca e necesar…” „Iar eu, ca dascăl al dumitale, te previn că le pui greşit din punct de vedere gramatical!” mi-a răspuns el cu un dispreţ la fel de afectat ca şi întreaga lui persoană. Am tăcut şi eu dispreţuitor şi nici măcar n-am vrut să-mi revăd teza şi să mă conving dacă el sau eu aveam dreptate. Păstram în amintire neştearsă preţuirea profesorului meu de română Iustin Salanţiu, din Cristur-Odorhei, care îmi dăduse totdeauna zece, atât la astfel de teme libere cât şi la gramatică.

Între timp ieşisem cu Dobrinescu pe bulevard. Începuse sa se înnopteze. Paşii lui largi erau neşovăitori.

— Unde mergem? l-am întrebat. Mi-a făcut un semn cu mâna: undeva!

— Domnul Iordache, zic, dacă mai îmi dă şi de-aici înainte trei…

— Ei, da, ce puteam să-i fac? Dobrinescu era atent la altceva, îmi arătă cu mâna:

— Vezi ce e acolo?

Era o casă plină de lume, în stradă şi în curte. Vedeam acum bine de la distanţă. Bătrâni, copii cu capul gol, femei fără vârstă… Ne apropiarăm şi trecurăm de acea curte.

— Legionarii, zise Dobrinescu, dau de mâncare la săraci… Ţi-arăt şi Casa verde, dacă vrei, mai adaugă el.

Mi-a arătat-o, dar în ceaţa serii nu mi-am putut da seama dacă era verde sau nu. Colegul meu îmi explică: fusese construită înainte de legionari, cu mâinile lor. În sfârşit îl văzui că se abate din drum şi se urcă în tramvaiul 6, înapoi spre oraş. L-am urmat. Nu mi-a spus nici acum unde mergem, avea în el sentimentul de şef (nu era el şef al clasei?) şi şefii nu se simt obligaţi să spună ce-au în gând, trebuie să-i urmezi şi o să vezi tu unde te duc.

Până la capul liniei n-am mai vorbit. Acolo ne-am dat jos şi am ieşit pe Brezoianu. În dreptul unei clădiri Dobrinescu se opri şi îmi făcu semn cu capul: intrarăm înăuntru. Totuşi citii afară o placă pe care scria: Cantina refugiaţilor ardeleni. Intrarăm într-o sală mare şi într-adevăr văzui oameni mulţi la mese, mâncând. „Ce caută Dobrinescu aici?” m-am mirat. La intrare, în stânga, lângă perete, o ladă cu pâine, lângă ladă o masă la care stătea un domn, iar în stânga lui o marmită uriaşă cu mâncare. înaintea noastră erau alţii care intraseră ca şi noi, domnul le dădea câte o jumătate de pâine neagră, un castron, iar o femeie în halat alb de lângă marmită le turna în el ciorbă cu polonicul. Dobrinescu îi şopti ceva omului de la masă. El nu auzise nimic, dar dădu din cap şi luă din ladă pâine şi ne-o întinsei în timp ce femeia ne umplea castroanele mi se făcuse ruşine. Ce căutam noi acolo, să mâncăm această pâine neagră a refugiaţilor ardeleni? Aveam bani la mine, aş fi putut… Dar era prea târziu, Dobrinescu o şi luase înainte şi se aşezase la masă. Mi-am spus că poate el e refugiat ardelean (de fapt nu ştiam de unde e, crezusem că e bucureştean) şi n-am vrut să-l jignesc, m-am aşezat şi eu în faţa lui şi am început să mâncăm. Era varză cu carne, o porţie mare, iar pâinea, deşi neagră, era proaspătă.

— Tu eşti refugiat ardelean? l-am întrebat totuşi. Mi-a făcut cu ochiul, cu un surâs senin: nu era, ei şi? Era orfan, el unde să mănânce? În fond cineva trebuia să aibă grijă şi de el, poate chiar statul, adică cei care se ocupau de orfani, îl îndrumaseră aici. M-am uitat în jur. Erau numai bărbaţi, aproape toţi tineri, adică n-am văzut nici un moş printre ei. Erau bine îmbrăcaţi, dar tăcuţi, absorbiţi de clipa de faţă, grea pentru ei, cu gândul poate mereu înapoi, acolo unde lăsaseră casa părintească, cu părinţii poate bătrâni, care nu putuseră suporta un refugiu. Aveam să aflu mai târziu că era chiar aşa, cei mai mulţi plecaseră tinerii, cei fără familii proprii, care puteau s-o ia de la cap mai uşor şi bineînţeles cei care, din multe pricini, se simţeau ameninţaţi sau iubitori înfocaţi ai Ardealului lor pe care nu suportau să-l vadă sfârtecat.

Şi deodată unul dintre ei se ridică de la masa lui, se aşeză la a noastră şi îmi şopti numele. Mi se întâmpla acest lucru des, eu să nu văd pe cineva pe care îl cunoşteam, dar să fiu apucat de braţ, oprit şi să recunosc un vechi prieten sau pe cineva în amintirea căruia stăruiam eu mai mult decât el într-a mea. M-am uitat ţintă la el şi a surâs cu chipul inundat de bucurie intensă.

— Codrine, am strigat.

L-am recunoscut după această expresie a chipului său în care bucuria de a trăi nu era umbrită decât la lecţii, acolo la Cristur-Odorhei, unde mi-era coleg de bancă, şi când era ridicat în picioare de profesor şi pus să răspundă. Era pierdut, ştia că nimeni nu mai poate să-i vie în ajutor, cum se întâmpla la teze, când îi strecuram repede pe sub bancă răspunsul şi se salva cu un veşnic şase. Ce era ciudat însă şi se mirau şi unii profesori de el era faptul că atunci când ştia, răspunsurile lui erau scăpărătoare: „De ce nu înveţi Codrine, îl întrebau, de ce eşti leneş? Uite, acum ştii, unde-ţi umblă mintea la meditaţii?” Unde să-i umble? De la o bancă la alta, stârnind râsete pe unde trecea. Ce le povestea? Avea un puternic accent ardelenesc, şi în limbaj un argou de la el din sat, care nouă, regăţenilor, ne stârnea o veşnică încântare, mai ales când tăceam schimb de înjurături: el râdea de-ale noastre, neînţelegându-le încărcătura, noi de-ale lui, tot aşa, fiindcă ne scăpa semnificaţia. Călca-te-ar vaca neagră! Sau, bolândule! Ei şi?! Mare lucru să te calce o vacă, fie ea şi neagră… Cât despre „bolând” putea să-mi spună mult şi bine, dădeam din umeri. Iar când eu, furios, îi spuneam: f… în… pe mă-ta! îi sticleau ochii de veselie, nu înţelegea nimic, adică să-leu pe el, pricepea şi îl amuza, dar a doua parte a înjurăturii, mă-sa adică, ce rol mai avea? După un timp deveni curios de lecturile mele şi îi povestii că ei, ardelenii, dăduseră mari scriitori. Îi cunoştea? Nici pomeneală, dar curând începu să-i citească, să-şi dea şi el seama de ce stăteam eu cu astfel de cărţi în loc să ies duminicile în oraş cum făceau toţi şi să mă laud pe urmă că am făcut cunoştinţa cutărei fete… Literatura îi plăcu, dar fără să-l pasioneze, nu-i schimbă firea, tot Codrin era, şi sunau neverosimil în limbajul lui nume de scriitori, amănunte din biografia lor, chiar idei despre opere şi cărţi. Am întâlnit şi mai târziu acest fenomen, care e caracteristic pentru unii cititori, acela de a lua ficţiunea drept fapt real, cum o lua Codrin, şi la persoane culte şi mature, care nu reţineau de pildă adevărata dramă să zicem a lui Ivan Ilici, ci faptul că nu se ştia de ce murise, ce avusese el adică, de fapt, acolo în dreapta, lucrul acela pe care nici doctorii nu-l ştiau. Cât despre rest, hm! S-a îmbolnăvit omul şi a murit… Asta o să ni se întâmple la toţi şi nu scrie nicăieri că o s-o păţim chiar ca Ivan Ilici.

Am pus mâna pe umărul lui şi l-am zgâlţâit de bucuria revederii.

— Codrine, ce faci tu aici?

— Bine, tu ce faci?

În ultimul an, 39, îmi petrecusem vacanţa de Crăciun la el. Scrisese acasă din timp şi părinţii lui îi răspunseseră că da, mă puteau primi, dacă eram aşa de sărac şi n-aveam bani de tren să mă duc acasă. Cum să nu, bucuroşi, dacă era vorba de colegul lui de bancă şi, care îl ajuta la lecţii. Taică-său a venit cu sania şi ne-a luat şi am mers o zi întreagă până am ajuns în satul lui. Ce călătorie! Sate de mocani, pe care îi cunoşteam din drumul la Câmpu-Lung, dar şi de secui, cum îmi spunea Codrin, pentru care aveam simpatie, nu înţelesesem de ce Mihai Viteazul pusese să li se taie capetele celor trei omorâtori secui ai lui Bathory, şi de ce domnitorul nostru fusese atât de cutremurat când îşi văzuse duşmanul ucis: săracul popă! Cavalerismul acesta avea să-l coste viaţa. Făceau istorie între ei, el, Bathory, Rudolf, Basta şi nu le plăcea când alţii, nu de dragul unei recompense, veneau şi aduceau capul duşmanului pe tipsie!… De ce? Se gândeau cumva că puteau avea aceeaşi soartă dacă lăsau frâu liber populaţiilor lipite de pământ cu tendinţele lui obscure? Săracul popă! De ce sărac? Adică cum, de ce trebuia să-i fie milă de el? Din contra, eu i-aş fi răsplătit pe acei secui, care ştiau ei ce făcuseră, şi nu să dau ordin să fie… Hop! Sania se opri şi urmă o foială. Am intrat în casă, am ajuns…

Codrin avea o soră de o frumuseţe deosebită, faţă bălaie, cu părul galben… De revelion o răsucea un flăcău în învârtite ameţitoare… Stătea parcă pe loc şi ai fi zis că doar ea juca. Fustele ei zburau în aer, picioarele acestei cosânzene i se dezveleau până sus. Până la revelion am crezut că e inocentă, de vârsta mea, şi că şi ea se îndrăgostise de mine, fiindcă îmi spunea „domnişorule” şi avea grijă să nu mă simt printre streini, îmi făcea patul, îmi punea mâncare în farfurie… Ca s-o văd la joc, luată de acel flăcău cu cizme bine lustruite peste cioarecii lui strânşi pe pulpe, (mă întrebam cum dracu îi trăgea pe picioare) mândru, cum să nu, blond ca şi ea, cu tundră sură, ce să mai vorbim. Se ţinea de el răpită, pierdută în vârtejul dansului, prea strâns lipită de el şi cu o expresie de beatitudine pe chipul ei feciorelnic. „Se mărită cu el, e cel mai bogat din sat”, mi-a şoptit Codrin în seara aceea ca şi când ar fi ghicit ce simţeam şi să-mi iau, deci, gândul de la ea. „Cum, am zis, aşa mică?” „Aşa!” Când viaţa îi stătea înainte ca un vis, ea încă de la şaisprezece ani, să înceapă să trăiască şi să spulbere minunea, tinereţea ei de fată! Bărbat, pe urmă copii şi gata, asta era totul?

Codrin era înalt şi mi se părea că în cele şase luni de când ne despărţisem chipul lui de ardelean spelb îşi pierduse trăsăturile de adolescent; arăta acum ca un flăcău hotărât, cu privirea stabilă (nu-i mai jucau ochii ca înainte) şi nici nu mai arăta aşa gras la faţă, cu obrajii prea albi şi care îi cam înghesuiau nasul mic, dându-i acea expresie de veselie nemotivată, dar care era şi contagioasă: stârnea simpatie… I-am spus lui Dobrinescu:

— Un normalist din Cristur, faceţi cunoştinţă… Şi tu, am continuat eu apoi, Codrine, ai plecat singur sau cu părinţi cu tot?

— Nu, am plecat toţi, părinţii sunt la Braşov.

— Şi sora ta, ce face?

— Ea a rămas.

— S-a măritat, atunci, cu băiatu-ăla?

— Da, s-a măritat, au rămas în casa noastră.

— Şi voi de ce aţi plecat?

Codrin îşi puse coatele pe masă şi mă privi ţintă câteva clipe lungi. Privirea îi sticlea, ai fi zis că îşi frâna cu greu o veselie, bucuria aceea a lui de a trăi care în faţa mea îl stăpânea ca mai înainte. Şi astfel, în această stare de spirit, îmi spuse că înainte de primul război bunicul lui, preot în sat, a păţit ceva… au intrat în ograda lui unguri călări, au pus mâna pe el, au tras butucul de tăiat lemne în mijlocul bătăturii, l-au pus cu gâtul pe el şi (şi aici Codrin scoase un scurt şuierat) i-au tăiat gâtul cu securea. Tata era de faţă.

Codrin tăcu, dar nu văzui nici o tresărire pe chipul sau alb.

— Şi din pricina asta aţi fugit? am zis eu.

— Nu!

— Atunci de ce?

— După război tata era sanitar în mai multe sate de prin preajmă. Şi într-o zi a văzut pe unul din ăia călări care îl ţinuseră pe bunicul cu capul pe butuc. S-a întors în sat, a vorbit cu alţi oameni şi l-au pândit pe-ăla când se întorcea cu căruţa de la oraş. L-au dat jos, l-au legat şi au trecut cu căruţa de două ori peste el.

— Dar ce-au avut ăia călări cu bunicul?

— Ce-au avut? I-au cerut să vorbească ungureşte în biserică şi la şcoală. Şi el n-a vrut.

Iarăşi s-a lăsat o tăcere. În acest timp ultimii refugiaţi treceau prin faţa acelui domn, îşi luau pâinea şi ciorba şi se aşezau pe la mese. Sala se golise. Nu ştiam nimic despre aceste realităţi crunte ale trecutului Transilvaniei. Citisem Mara de Slavici, şi alte povestiri şi nu mi-aminteam de nimic asemănător. Martiriul lui Horia, Cloşca şi Crişan era legat în mintea mea de revolta lor eşuată, dar un simplu preot de sat… Un preot avea şi Rebreanu în Ion, pe Belciug, căruia i se ceruse de către inspector să predea în şcoală limba maghiară, dar refuzase, şi nu păţise nimic.

— Codrine, zic, mărturia lui Rebreanu, în Ion, e că relaţiile dintre români şi maghiari erau destul de paşnice. Herdelea cel tânăr vorbea bine ungureşte, iar taică-său, care era dascăl în sat, aleargă la un moment dat în toate părţile şi face propagandă electorală în favoarea deputatului maghiar. Nu mai spun că la petrecerea care urmează după alegeri, un pădurar ungur (parcă aşa ştiu, că era pădurar) strigă ridicând paharul: trăiască românii.

— Aşa e la Rebreanu, răspunse Codrin. În realitate a fost altfel.

— Bine, zic, dar nu ţii minte că la Cristur aveam doi unguri colegi gemeni Ugon Ferenc şi Ugon Francisc şi în celelalte clase tot aşa şi ne înţelegeam bine?

— Aşa este, zise Codrin. În armată tata ne povestea că la examenul de sergenţi era printre ei şi un ungur şi ofiţerul, când s-a dat proba scrisă, s-a oprit şi s-a uitat să vadă ce scrie ăla şi i-a spus, după ce a citit, bătându-l pe umăr: „Boanghin ai fost, boanghin ai răma”. Dar tot l-au făcut sergent, fiindcă nu ştia el bine limba noastră, dar era ostaş în armata română, prieten cu tata, cu toate că tata nu uita ce i se întâmplase bunicului… Rebreanu ştia şi el perfect ungureşte, fusese ofiţer în imperiu, ca şi frati-său, care a fost spânzurat… Nu uita că Apostol Bologa se angajează voluntar şi abia pe frontul românesc îşi aduce aminte că e pus să tragă în fraţii săi.

— Ce vrei să spui, Codrine?

Dobrinescu ne asculta, curios. Codrin surâse şi o lumină bizara apăru, involuntar, pe chipul său. Ar fi vrut să-mi răspundă, dar nu mai putea. Nici el nu ştia ce vrusese să spună. Desigur, că toate acestea ar fi trebuit să înceteze? Că dacă ar fi fost după noi, cei mai tineri, chiar aşa s-ar fi şi întâmplat? Dar iată, trebuiseră să fugă, era limpede, omorurile nu se uitau şi acum, când Ardealul era ciopârţit, putea fi ciopârţit şi taică-său.

— Vreau să spun, zise Codrin, că totuşi Rebreanu s-a întors la patria mumă, dar că, dacă imperiul nu s-ar fi prăbuşit… Cine ştie? Ar fi rămas ofiţer la Budapesta şi ar fi ajuns chiar să facă literatură în ungureşte, el, român… Mărturia lui, în care tu te încrezi… am aflat acum că toţi românii sunt siliţi să adopte nume ungureşti…

Revenea la realităţile lui crunte.

— Nu putem face nici o presupunere despre soarta cuiva, i-am răspuns. Dovadă că frati-său, un om mult mai slab, a preferat spânzurătoarea… Iar mărturia lui din Ion pledează pentru înţelegere…

— Da, ştiu, e frumos, dar… Codrin se poticni. \par        — Vreau să spun, reluă el, că Ardealul e al nostru. Şi că e presărat de martiri, de care voi, regăţenii, nu ştiţi nimic.

— Aflăm de la voi, i-am răspuns. Povestiţi-ne!

— Asta şi facem! Tata, la Braşov, s-a dus la un ziar şi a scris.

— Bine, Codrine şi tu ce faci în Bucureşti?

— Sunt pedagog într-un internat.

Nu l-am întrebat unde. Ştiam că îl puteam găsi acolo seara la cantină… Ne-am despărţit, ne-am spus la revedere şi am plecat. Am revenit, câteva zile mai târziu, să-l revăd, dar nici atunci şi nici în zilele următoare n-am dat de el. Plecase la Braşov, după taică-său? Sau câştiga destul de bine şi renunţase la cantină? Îmi aminteam, atunci la Sinaia, că anul trecut dăduse el de adresa mea şi primisem o scrisoare să viu să-l vizitez la Cristur, unde era învăţător. M-am dus, prins de nostalgie, să revăd oraşul în care petrecusem doi ani din viaţa mea. M-a primit într-o casă nu prea grozavă pentru un învăţător, un fel de colibă la marginea oraşului plină în interior de icoane pe sticlă ca un paraclis şi singur cuc; neînsurat, am înţeles. M-a lăsat singur câtva timp, scuzându-se, spunându-mi că se întoarce repede şi m-a găsit amorţit pe pat, cu gândurile împrăştiate, între somn şi veghe. Venise însoţit de cinci-şase inşi şi am înţeles că era un eveniment sosirea mea acolo. A început să se agite, să aducă sandviciuri şi sticle de pe undeva din curte, am început să mâncăm şi să bem şi încetul cu încetul m-am pomenit luat la întrebări… Ce era la Bucureşti, ce se întâmpla? Ce să se întâmple, le-am răspuns, nimic deosebit… Cum nimic, când a căzut Pătrăşcanu, care a spus la Cluj că… L-au arestat, ce i-au făcut? Nu ştiam… Şi au început, pe şoptite, destăinuirile… Că aici unii unguri se purtau ca şi când nu Ardealul s-ar fi întors în graniţele lui fireşti, ci dimpotrivă. Că aproape nu se putea vorbi româneşte în restaurante, în magazine, la pâine, la poştă… Că tatăl lui, al lui Codrin, era arestat pentru activitatea lui din timpul războiului, de la Braşov, acuzat de şovinism, el care militase doar pentru alipirea Ardealului şi nimic altceva. „Sunt evenimente nefireşti, le-am răspuns. Nu pot să cred că, dacă sunt adevărate toate acestea, vor dura.” Aveam o îndoială: cum să fie arestat un om care dorise întoarcerea acelei părţi din Ardeal la patria-mumă? Nu puteam să cred, totuşi, de ce mi-ar fi spus ei un lucru care nu era adevărat? În acelaşi timp simţeam că mă sufoc, sentimentele lor mă apăsau, nu ştiam ce să le răspund şi în plus mă enerva acel du-te vino al lui Codrin undeva în curte. „Unde se tot duce?” i-am întrebat pe ceilalţi. Unul din ei mi-a răspuns. într-o altă odăiţă era nevastă-sa. De-acolo adusese tot ceea ce pusese pe masă. „Şi de ce nu vine şi ea încoace?!” am spus eu nedumerit. „E unguroaică, mi s-a răspuns, şi nu vrea ca ea să audă tot ce discutăm noi!”, „Dar ştie ce se discută?” „Bineînţeles că ştie, adică bănuieşte.” „Şi trăieşte mai departe cu Codrin?” „Trăieşte, e însărcinată, or să aibă şi un copil.” „Şi ce limbă vorbesc ei împreună?” „Româneşte!” „Şi, tatăl arestat ştie?” Nu mai mi-au răspuns. „Şi ce să înţeleg eu din asta?” am întrebat mai departe, iritat. Nu mai ştiam ce să spun, am plecat seara şi Codrin n-a zis nimic, nici eu nu i-am pomenit că ştiam cu cine e însurat şi nici el n-a insistat să mai rămân. Pe enigma acelei vizite, gândul îmi stăruia la Sinaia: Ce-o mai fi făcând Codrin? O li scăpat taică-său? I-o fi născut nevasta? Ce limbă avea să vorbească noul născut…?

De la cantina refugiaţilor ardeleni l-am urmat la ieşire pe Dobrinescu. Fără şovăire, mă ducea iar undeva. Nu, nicăieri, înapoi la tramvaiul 6. Iar la coborâre, în Dămăroaia, nici o surpriză: la el acasă. Zic:

— Hai să luăm şi noi un chil de vin, e revelionul, să ciocnim şi noi un pahar…

— Cum să nu, zice, dar eu n-am un leu.

— Am eu, i-am răspuns.

Şi am intrat într-un magazin de vinuri, am cumpărat o sticlă şi am ajuns în dărăpănata lui odaie.

Numai că pe mine m-a apucat deodată frigul şi au început, cu paltonul pe mine, să-mi clănţăne dinţii. Afară era mai cald decât acolo. I-am spus că nu pot să stau, să mergem la mine, unde e calorifer, sunt singur, poate să doarmă la căldură, de ce să stăm acolo să îngheţăm?

— Nu îngheţăm, zice, fac eu cald… Dar cu ce? N-avea un lemn…

— N-are rost, hai la mine, i-am spus.

— Nu, de ce, stăm aici, e bine aici, ne băgăm sub plapumă.

— Nu mă bag în nici o plapumă.

Dârdâiam. Preocupat, vesel, încăpăţânat, făcându-mi cu ochiul, a ieşit afară şi s-a întors cu nişte surcele.

— Punem dulapul pe foc, zice.

— Care dulap?

Mă uit şi văd la lumina chioară a lămpii într-adevăr un dulap cenuşiu, destul de mare, aşezat într-un colţ.

— De ce să strici dulapul? zic, hai la mine.

Nici nu m-auzea. A pus mâna pe-un topot şi s-a apucat de treabă. Dulapul sfârtecat făcea un zgomot groaznic. Dobrinescu era din ce în ce mai vesel. În curând focul începu să ardă trosnind în sobă şi odaia se încălzi. Mă dezbrăcai de palton. Râdeam amândoi. Destuparăm sticla vârând dopul înăuntru şi ciocnirăm, el cu o ceaşcă, eu cu singurul pahar pe care îl avea.

— Nici eu nu mai stau la şcoală după ce îmi iau capacitatea, îl aud că zice.

Deci nici el? Nu spusesem nimănui că acel an era pentru mine ultimul. Dar gândurile se ghicesc. Indolenţa mea în clasă, ce putea să însemne decât că gândurile îmi zburau în altă parte?

— Şi ce-ai să te faci? îl întreb.

— Văd eu, zice.

Ne-am urat noroc, succes… Şi am băut din nou, însetaţi de gustul vinului şi surprinşi de ameţeala care ni se şi urcase la cap şi ne licărea în priviri.

— Hai să fugim, zise el pe neaşteptate.

Şi în clipa următoare îşi îndulci gândul, făcându-mi cu ochiul, adică fugim, ce! Cine ne opreşte, nu suntem noi mari, nu ştim noi destulă carte, nu suntem liberi? Mă apucă râsul. El, cumintele Dobrinescu, şeful clasei, cu bursă încă patru ani, ieşea sigur învăţător… Ce-l apucase?

— Fugim în ţari străine, reluă el cu o sticlire stranie în ochi, dar cu un glas domol, gospodăresc. Pâş, pâş, şi…

Şi arătă cu mâna în depărtările închipuirii. Ţelul prea sigur al vieţii sale nu-i mai plăcea, bănuia, intuia poate că destinul meu avea să fie mai aventuros şi mă invidia? Râsul meu triumfător i-o confirma, se dăduse de gol, dar era alături de mine, nu avea în firea lui nimic obtuz sau ranchiunos.

— Bine, zic, hai să fugim!

— Clar!… Ne facem marinari. Sau mergem pe jos, ca Mihai Tican Rumano… Dar pe apă e mult mai… Să străbaţi oceanul ca Cristofor Columb… Descoperim noi ceva… mai sunt insule. Îi supunem pe băştinaşi… Ştii că un român a fost rege undeva în America de Sud…?”.

Şi îmi făcu cu ochiul; ei, rege, ce, e rău?… De unde să ştim ce e simplu gând sau aspiraţie secretă în sufletul unui adolescent? Câte nu s-au văzut? Şi pe acest dubiu pe care Dobrinescu îl exprima cu egală măsură, râsul meu se transformă în zbierete şi Dobrinescu în sfârşit zâmbi şi el cu tot chipul. Băurăm ce mai era în sticlă şi ne dezbrăcarăm. Mie mi se făcuse somn, dar el continua să-mi vorbească insistent. Nu mai ştiam ce spune, din când în când doar tresăream, mormăiam… da, da, cum să nu… sigur… aşa o să facem… începând chiar de mâine… domnul Lascăr… domnul Iordache… Mihai Tican Rumano… Racoviţa… banchize, până nu mai auzii nimic şi căzui într-un somn agitat.

Dobrinescu mi-a spus dimineaţa că de vreo două ori am trântit plapuma pe jos.

— Păi dacă visam! i-am răspuns. Tu eşti de vină, că vrei să fii rege.