XXVII

Directorul Ionaşcu însă nu mă chemă la el până la sfârşitul anului şcolar, an pe care îl petrecui în amorţeală şi aşteptare. După-amiezile ieşeam în oraş fără învoire şi portarul se învăţa cu mine văzând că nu păţesc nimic, îmi deschidea poarta din curte cu o mică ezitare (îi aduceam din când în când câte un pachet de „Mărăşeşti”), ieşeam şi eram dus. Într-o duminică trecui pe la Gheorghe al lui Costică brutaml curios să văd dacă nu păţise ceva. Nu păţise. În timpul rebeliunii fugise de la sediu, îmi povesti el, şi fugise la timp, fiindcă a doua zi toţi cei de-acolo fuseseră omorâţi sau prinşi de armată şi băgaţi prin puşcării. Acum lucra la Uzinele Centrale Bucureşti (U. C. B.) tot ca şofer. Ce făcea, îl întrebai. Nu-mi răspunse, se feri. Păstra încă pe chip urmele spaimei prin care trecuse în acele zile, se uita într-o parte, nu întru totul sigur că primejdia nu-l mai pândea şi n-avea să fie şi el prins şi închis. Cică la U. C. B. îl chestionaseră: „Ai fost legionar?” „Am fost!” „Ai luat parte la rebeliune?” „N-am luat.” „Te angajăm, dar dacă se dovedeşte că ai luat, dacă te caută armata, nu răspundem.”

Armata ne căutase şi pe noi în şcoală, care îşi deschisese cursurile normal îndată după sărbători şi nu aşa cum spusese Dobrinescu, că adică o să fie închisă până la întâi februarie. Absenţa mea însă nu fu observată, nici măcar subdirectorul Lascăr nu-mi spuse nimic. A doua sau a treia zi după rebeliune, mi se povesti, intraseră prin clase militari cu căşti de oţel pe cap şi făcuseră percheziţie pipăindu-i pe fiecare dacă n-au pistoale, căutară şi prin bănci şi pe sub saltelele din dormitoare. Nu găsiseră nimic. Pedagogul verde, care înfiinţase în şcoală „frăţiile de cruce”, dispăruse şi nu se mai întorsese. Nimeni nu spuse nimic elevilor care fuseseră recrutaţi, îşi vedeau de învăţătură ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat. Blândul Bădilă, care fusese şeful frăţiei de cruce din clasă nu fu certat de nimeni, profesorii îl simpatizau mai departe pentru inocenţa şi mai ales pentru efortul lui de a răspunde bine la lecţii, căci învăţa greu, dar se străduia şi asta place profesorului, căci cine se străduieşte are şansa de a reuşi, spre deosebire de cei mai inteligenţi, dar şmecheri şi puturoşi, care cine ştie ce vor ajunge în viaţă… (Bădilă a ajuns în cele din urmă învăţător, s-a căsătorit şi a avut şi un copil, a murit însă de tânăr, de o tuberculoză galopantă.)

I-am spus lui Gheorghe că atunci imediat după rebeliune a fost pericol să fie prins, când armata îi căuta peste tot (şi îi povestii cum căutaseră şi la noi în clasă) şi dacă până acum nu l-au căutat, a scăpat.

— Aşa zice şi nevastă-mea, răspunse el, dar fără ca urmele acelei nelinişti să-i piară de pe chip.

— Şi Megherel? zic.

— Pe Megherel l-au prins! Sau a fugit el, nu ştiu unde, fiindcă l-am căutat de câteva ori pe acasă şi nu l-am găsit.

— O fi scăpat şi el, cine ştie, zic, ca să-l fac să-şi ia gândul de la toate astea.

Dar nu şi-l lua. Avea şi de ce. De unde să fi ştiut el în ce se băgase atunci când se luase după Megherel? Ca şi Megherel însuşi care îl atrăsese? Poate cineva să ne avertizeze de pericolele acestei lumi? Zici că sunt normale, vin oameni mari la putere, nu vine fitecine şi crezi că nimic rău nu se va întâmpla… De ce să se întâmple? E cineva nebun să le facă ceva oamenilor, aşa degeaba? Carol al II-lea desfiinţase partidele, foarte bine făcuse, prea mare tămbălău cu tot felul de alegeri şi pe urmă nici nu se făcea bine guvernul, că şi cădea… Atunci ce rost mai aveau alegerile? Dar şi regele ăsta trăia ca un neruşinat cu o ţiitoare în văzul lumii, curva Elena Lupescu. Şi fusese detronat! Foarte bine! Mai multe nu ştiam despre domnia lui Carol al II-lea, dacă era vinovat sau nu de ciopârţirea ţării, dacă dăduse sau nu dăduse ordin să cedăm fără luptă. Meseria de rege nu e lipsită de riscuri. Gândeam, desigur, ca şi Gheorghe şi Megherel, că bine i-au făcut că l-au gonit, dar şi bine era dacă îl judecau ca pe Louis Capet şi îi tăiau capul… Nu eşti rege să jefuieşti ţara, porţi răspunderea şi eşti dator, când vezi că nu mai eşti în stare s-o conduci şi s-o aperi de pericole, să pleci din timp, să laşi pe alţii mai îndrăzneţi şi care o pot feri de primejdii… Şi pe urmă la putere venise un general… Şi îmi amintii de bâlbâielile lui Gheorghe din berărie… Regele Mihai îi luase locul lui tat-său… era şi el legionar, din moment ce domnea peste o ţară legionară… Generalul… Ce, un general era o glumă…?! Şi apoi deodată rebeliunea… Ce vină aveau Gheorghe şi Megherel? Se angajaseră şi ei şoferi… Gheorghe vindea braga şi… asta nu era o meserie… Putuse şi el să se însoare cu o fată mai bună abia după ce îşi luase carnetul…

— Când ţi-ai luat tu carnetul, Gheorghe? îl întrebai.

— Prin iulie anul trecut, zise el surprins. De ce mă întrebi?

— Şi unde lucrai?

— La Gagel…

— A, zic, la pâine. Şi de ce ai plecat de-acolo?

Gheorghe întârzie să răspundă. Vroiam să-l mai întreb dacă Megherel era legionar făcut înainte de 6 septembrie, sau după. Gheorghe se făcuse după. Dar nevastă-sa ne chemă la masă afară, în altă cameră, care era de fapt bucătăria micului proprietar al acelei curţi, gătise acolo şi ne aşezarăm să mâncăm. Acele baclavale de care îmi vorbise Gheorghe astă toamnă, când nu venisem, apăruseră iar, pesemne că în fiecare duminică vânzătoarea de cofetărie le aducea soţului ei, acasă. La sfârşit ne servi cafele. Între timp femeia născuse, dar nu văzusem copilul şi o întrebai unde era.

— Cum unde, se miră ea, nu l-ai văzut în odaie? Doarme în pătucul lui.

Nu văzusem pătucul. Femeia îşi aprinse un ciubuc şi începu să fumeze liniştită. După naştere se calmase şi parcă nici nasul nu-l mai avea aşa mare, poate din pricina pieptănăturii, atunci părul castaniu îi cădea bogat pe lângă obraji, acum îşi eliberase chipul ridicând părul într-un coc. Îi stătea mai bine, da, iată, nasul arăta obişnuit, ca orice nas. Observând poate privirea mea de simpatie mi se adresă şi mă întrebă dacă am fost pe la ţară şi ce mai fac socrii şi cumnatele ei. Îi răspunsei că n-am fost.

— Noi vrem să ne ducem, dar nu acum, încolo spre primăvară, o să luăm şi copilul.

Nu mai avea deci nimic cu noi ăştia de la ţară, cum mi se păruse data trecută. Mă întrebă cât am dat pe costum, îi spusei cât şi de unde îl luasem, ea spuse ieftin şi că îmi stătea bine, nu ca ăla vechi, în care arătam parcă… Şi râse şi râsei şi eu… Gheorghe însă nu râdea. Şi atunci renunţai să-l mai întreb cum ajunsese el de la Gagel la sediul Legiunii, observasem că evitase să-mi răspundă. Cum să fi ajuns? Tot prin Megherel, prin cine altul?

Nu păţi nimic Gheorghe, dar în aprilie fu încorporat. Despre Megherel află de la cineva şi îmi spuse şi mie că nu fusese prins, dar nici în ţară nu mai era, fugise chiar atunci, în zilele reprimării Legiunii, peste hotare, cu alţi şefi legionari. Megherel era şi el un astfel de şef? Gheorghe dădu din umeri. Nu credea, dar era desigur legat de unii dintre ei, care îl scăpaseră, cum scăpaseră şi ei, cu ajutorul nemţilor. Îl întrebai atunci pe Gheorghe de ce nemţii, de care Legiunea era legată, nu-i sprijiniseră pe legionari în timpul rebeliunii?

— Care nemţi? zise Gheorghe mirat şi înţelesei că nu ştia că încă din toamna trecută se vorbea că generalul adusese în ţară instructori germani pentru armata română. Sau poate ştia, dar nu vedea nici o legătură între nemţi şi legionari. Eu însă ştiam, citisem într-un ziar, la Cristur-Odorhei, în '38, procesul lui Codreanu, în care era acuzat de legături între organizaţia sa şi Germania lui Adolf Hitler şi cum spusese el că a doua zi după ce avea să ia puterea, România va fi alături de Germania. Fusese condamnat la zece ani închisoare, dar Carol dăduse ordin să fie omorât după proces… Legionarii luaseră puterea, România era alături de Germania şi totuşi… Fuseseră înlăturaţi, de ce Hitler nu-i apărase? Habar n-avea Gheorghe de toate astea, dar nici eu nu înţelegeam.