XXVIII

Luai note proaste la toate examenele, dar reuşii să-mi iau totuşi examenul final de capacitate, adică de terminare a patru clase normale, după care puteam urma cursul superior. Media generală 6,26, iar la purtare 6. Şi totuşi până atunci foaia mea matricolă, după care mi se înmâna o copie, arăta note mari, între 8 şi 10, în cei trei ani anteriori, iar la purtare 10. Domnul Lascăr îmi dăduse acel 6 la purtare, dar nu mai îmi păsa…

Şi părăsii şcoala.

Cine ghidează paşii unui tânăr? Unde mi-am dus eu lucrurile? Fiindcă ştiind că aici n-o să mă mai întorc, îmi luasem cărţile, caietele cu însemnări, plapuma dintr-o pătură violetă, dar cu nasturi şi cearceafuri făcute de surorile mele Miţa şi Ilinca, şi unde le dusesem, pe unde umblasem cu ele? Fiindcă Nila între timp plecase de la Bloc Algiu… Dădui de el pe strada Cărămidari, dar cine îmi spusese unde stă? Lucra acum la Fabrica de lânărie, pe strada Lânăriei, dar ce făcea acolo? Am dus lucrurile la el? Desigur, lunile care au urmat m-au găsit la el. Dar ce-am căutat eu în zilele următoare pe Şerban Vodă? Tocmai în faţa unui afiş pe care scria că se angajează tineri pentru deschiderea şantierului C. F. R. Fierbinţi…?! Doritorii se vor prezenta chiar azi la sediul cutare din Şerban Vodă. Mă uitai la dată. Azi era chiar azi, luna iunie, ziua aceea, iar clădirea sediului era chiar acolo. Cum de nimerisem? Am citit din nou afişul… Tineri… Nu eram eu tânăr? Era pentru mine acel afiş.

— Mergem? auzii o voce alături.

A, Niculescu, un coleg… Un ins mititel, isteţ, insinuant şi cam ticălos, dar familiar, apropiat, săritor. Fura în clasă şi în dormitor stilouri, cărţi şi chiar flanele, zicea că sunt ale lui, dar era un consens, când îl prindeam îi trăgeam pumni în cap, el răbda, nega în ciuda evidenţei şi noi îl iertam tocmai fiindcă ştiam că e hoţ, rămânea între noi, nu-l reclama nimeni. O dată a purtat pantofii altuia câteva săptămâni. Păgubaşul năvălea asupra lui, era târât pe jos, bumbăcit zdravăn, dar pe urmă se ridica, răspundea la înjurături, mereu cu un surâs şi o sclipire vicleană în ochii lui care se înecau parcă în sudoare. Nu învăţa nici bine, nici prost, făcea parte din galeria de tipi ai clasei, el era hoţ, altul era gras şi onanist, Tănase era tocilar, Enache era uriaş, afabil, Ene avea tot timpul ochii cât cepele, Amuza misterios, avea aerul să ne spună că el ştia secrete mari, vorbea puţin dar în doi peri, echivoc, impenetrabil. Bârzoi era complexat, râdeam că era scos mereu la vioară de un profesor care când deschidea catalogul dădea peste numele lui: Bârzoi, şoptea şi Bârzoi ieşea din bancă disperat şi ne chinuia îndelung urechile cu scârţâiturile viorii lui… habar n-avea, dar nu ştiam ce avea cu el ştersul şi bizarul profesor, îl scotea numai pe el şi voia cu tot dinadinsul să-l înveţe, îl sfătuia, îl corecta, îl punea s-o ia de la cap, era numai un dialog al lor, al cărui sens ne scăpa, uneori suna clopoţelul şi tot nu-l slăbea… Bârzoi se întorcea în bancă cu sticliri de ură în priviri la adresa tuturor, în timp ce din clasă se auzeau stigăte, Bârzoi, Bârzoi, şi profesorul ieşea pe uşă ca o fantomă fără chip şi formă.

— Ce e, Niculescule, îl întreb, ce cauţi aici?

— Ne angajăm? zice. Şi tu vrei să te angajezi?

— Dar tu nu te duci acasă?

— Care casă? zice.

A, da, crescuse într-un orfelinat, sigur, nu voia să se întoarcă acolo. I-am răspuns că ne angajăm, dar ne angajează?

— Mergem şi vedem.

Erau mulţi băieţi în faţa acelei clădiri care dăduse anunţul, dar nu aveau studii şi un ins simpatic, blond, foarte tânăr, în costum sport, cu pantaloni care se terminau sub genunchi, cu pantofi cu talpa dublă, ars de soare, ne angaja pe noi doi şi încă doi domni bătrâni pentru mine, pe unul îl chema Jumanca, pe celălalt Ionescu, patru inşi… Trebuia să ne prezentăm a doua zi dimineaţa la acelaşi sediu şi să plecăm la Fierbinţi. Ce vom face acolo? Ce vom fi? Blondul ne spuse doar atât: vom lucra cu el. Era perfect. Cu un asemenea bărbat deschis, simplu, tânăr aproape ca şi noi, nici nu mai era nevoie să ştii ce vei lucra: era clar, n-aveam să dăm cu târnăcopul.

Am semnat câte-o cerere de angajare, vagă, „în serviciul şantierului Fierbinţi” şi am plecat. A doua zi dimineaţa un camion ne-a dus în comuna Fierbinţi, unde de îndată am şi găsit un coleg dintr-a opta, care m-a luat, pe mine, nu şi pe Niculescu, la el. Legătura cu şantierul avea s-o facă domnul Jumanca, să ne anunţe când vine inginerul, căci blondul care ne angajase era inginer, şi să începem lucrul.

Dar el veni curând… Stăteam toată ziua de vorbă cu acest coleg despre filosofi pe care îi citisem sau nu-i citisem, ne ameţeam pronunţând cuvinte mari şi gânduri incoerente, ore întregi, plimbându-ne prin sat (comuna era întinsă, avea chiar edificii impunătoare) şi pe câmp, prin cimitir şi uliţe cu pomi încărcaţi cu fructe… Voltaire… Da, Voltaire… Fichte… A, Fichte… Leibniz… Fenelon, da, educaţia fetelor… Candide… Micromegas. Câteodată ne opream şi rămâneam nemişcaţi unul în faţa altuia, cu mâna la bărbie, reflectând… Voltaire e mai larg, el nu considera că trăia în cea mai buna dintre lumi, în timp ce Leibniz… Da, Leibniz simţea că lumea e imperfectă în eternitate şi atunci considera prezentul lumii în care trăia drept cel mai bun. Avea dreptate. Ba nu, Voltaire avea dreptate! Ba nu, Leibniz, Tout est pom le mieux dans le meilleur des mondes possibles… Oui, mais…

Eram invitaţi de domnişoarele satului, eleve sau studente care ne serveau cafele în odăi mari şi răcoroase, încărcate cu mobile de nuc şi covoare pe jos şi pe pereţi… Ne arătau albume elegante, pline chiar eu fotografii cu ofiţeri supli şi doamne în floarea vârstei, care fuseseră rude sau prieteni sau bunici dispăruţi de pe această lume.

Nu ştiam nici când adormeam nici când mă trezeam. Cred că a mai trecut o săptămână până a venit domnul Jumanca sa mă anunţe să mă prezint la biroul şantierului. Acolo credeam că o să-l găsim pe inginer, dar era un funcţionar care ne puse să semnăm o hârtie mare cât un cearceaf şi ne dădu fiecăruia câte-o mie de lei. Tot el spuse că de-aici înainte aveam să dorm şi eu în acea clădire, ca şi ceilalţi, iar în ceea ce privea masa, era un cârciumar mai încolo, unde puteam să mâncăm zilnic. O mie de lei fără să fi făcut nimic… Nu era glumă, eram cineva. Niculescu îşi cumpără un pachet de ţigări şi îmi dădu şi mie. Nu fumam, dar aprinsei totuşi ţigarea şi în câteva zile cumpărai eu însumi un pachet de la cârciumar. În schimb îmi dispăru cămaşa mea cea mai bună. Îl luai la rost pe Niculescu, dar el se jură pe mă-sa pe care n-o cunoştea că nu el mi-o furase. Nu-mi trecu prin minte să-i caut în geamantan, mă scârbii de el şi îmi cumpărai de la magazinul din comună alta.

În sfârşit blondul inginer sosi într-o bună dimineaţă şi ne luă cu el pe câmp. Nu era nici un şantier, urma să se deschidă. Ne dădu să ducem în spinare nişte scule, alţi oameni veneau cu ţăruşi, ajunserăm la câmpie întinsă. Inginerul bătu un ţăruş colorat, aranja trepiedul şi ne trimise în depărtare cu alţi ţăruşi. Ne spuse să ţinem unul în mână. El se aşeză în faţa trepiedului ca un fotograf, se uită printr-un aparat de ochire şi începu să ne facă semn cu mâna: mai aşa! mai la dreapta! Mai la stânga… acolo! Înfigeţi ţăruşul! Aveam un ciocan, băturăm ţăruşul. Pe urmă veni spre noi cu toată aparatura, cu domnii Jumanca şi Ionescu cărând acea aparatură şi noii ţăruşi şi ne trimiseră iar în depărtare, în urma noastră domnii Jumanca şi Ionescu trăgeau o sfoară de la un ţăruş la altul. Iată pentru ce fusesem angajaţi…

La masă domnul Jumanca citea ziarul şi îl comenta, spunând că generalul ăla Degaule (aşa pronunţa, cum se scrie) continua lupta contra nemţilor, dar în zadar, fiindcă acum Rusia se va prăbuşi (între timp intrasem în război alături de nemţi împotriva Rusiei) şi Hitler o să invadeze Anglia şi o să pună mâna pe generalul ăsta nebun, Degaule. Eu râdeam şi domul Jumanca se uita urât la mine, de ce râd…

Curând, în urma noastră apărură oameni care începură să sape. Noi eram departe, făceam în fiecare zi kilometri dus şi întors. Domnii Jumanca şi Ionescu stăteau mereu cu inginerul şi într-o zi ne spuse că nu mai era nevoie de noi doi, dacă vrem putem să ne întoarcem înapoi acolo unde se săpa şi să ne angajăm ca pontatori. Între timp mai primisem câte o mie de lei.

Ne întoarserăm înapoi… Ce era un pontator? Niculescu îmi explică: unul care ţine socoteala orelor de muncă ale altora. De unde dracu le afla, aşa mic cum era? În orice caz n-avea încă optsprezece ani, dar ai fi zis că are douăzeci şi cinci după felul insidios cu care cuvântul lui intra şi ieşea din lucruri, cunoscându-le toate feţele, şi după felul bătrânicios cum îi fugeau privirile, fără să comunice de îndată ce vedea. Îi dădeam pumni în spinare să vorbească, să răspundă când îl întrebam: „Cum dracu ai ajuns tu în şcoală? De învăţat înveţi prost, hoţ eşti şi ai şi bursă ca Dobrinescu!” Îşi arăta dinţii într-un surâs încremenit, încă inocent, şi nu zicea nimic. Pentru fete nu manifesta nici un interes ca şi când le cunoştea el, ştia câte parale fac. „Tu, să ajungi învăţător? exclamam eu furios (învăţătorii mei fuseseră inflexibili, nu alunecoşi cum era el). Şi cum să pedepseşti tu un copil care a şterpelit ceva? Nici n-o să-l pedepseşti, o să râzi în sinea ta şi o să faci din ei oameni după chipul tău, dacă n-or să te ia ţăranii la goană cu ţăpoaiele! Sau te pomeneşti că o să le ţii discursuri şi ei or să se uite uluiţi în gura ta ipocrită?” „Nu sunt ipocrit, zicea, surâd sincer, dar nu râd ca tine de domnul Jumanca. Din pricina ta or să ne dea afară pe-amândoi, o să-i spună inginerului că suntem derbedei…”

Uite că se adeverise această prezicere a lui, dar nu se gândea să-mi reproşeze. Poate că nu era adevărat? Poate că într-adevăr nu mai era nevoie de noi? Soarele de iulie ne bronzase, începuse să ne placă ceea ce făceam şi iată, eram trimişi înapoi, să…

— Ne pricepem noi să fim pontatori? îl întrebai.

— Învăţăm repede, răspunse el liniştit.

Câteva ore rătăcirăm printre muncitori neştiind cui să ne adresăm. Pe cine întrebam, dădea din umeri. Dar ce muncitori ciudaţi. Unii cu ochelari, cu cămăşi de mătase pe ei, cu ceasuri la mână, unii tineri, alţii încărunţiţi… Dădeau cu târnăcopul, ridicau terasamentul de-a lungul acelei sfori întinse de domnii Jumanca şi Ionescu. Aveau bocanci noi în picioare, pantaloni eleganţi.

— Sunt jidani! îmi şopti Niculescu.

Ia uite! Formidabil! De unde aflase şi asta? Şi tot el îmi spuse că jidanii ăştia nu veniseră acolo de bunăvoie, ci… Şi râse… adică erau aduşi cu forţa? Desigur! Deşi legionarii fuseseră beliţi, ăştia tot nu scăpau.

Găsirăm până la urmă un domn care ne spuse că pontatori nu putea să ne angajeze, n-aveau nevoie, dar dacă vroiam să câştigăm un ban putea să ne angajeze la nivelare, adică nu chiar la lopată şi la târnăcop, ci – şi ne arată – cu un fel de mai să tasăm pământul pe care îl săpau şi îl aruncau ceilalţi şi peste care urma să se pună pietrişul şi traversele. Nu trebuia lovit cu acel mai, ci doar ţinut de coadă drept, ca pe un bătător de putinei de lapte şi îndesat cu el pământul deja fărâmiţat de alţii. Nu, spusei. Dar Niculescu, cu ţigarea în gură, puse mâna pe un astfel de mai şi de îndată începu să lucreze. Era mic, bătătorul de pământ era cât el. Dar îl mânuia cu pricepere, în secunda în care îl luase în stăpânire şi învăţase ce are de făcut. Îmi întoarse spatele, din clipa aceea nici nu se mai uită la mine. Mă îndepărtai, lăsând în urmă târnăcoape care se ridicau în aer, braţe care aruncau, şir nesfârşit de oameni peste câmpia fără margini. Îmi stăruia în minte chipul viclean al lui Niculescu, care se pierduse în marea de oameni. Se pierduse?! Ceva îmi spunea că nu rămânea el acolo să facă la nesfârşit munca aceea, printre acei inşi pe care îi recunoscuse atât de rapid cine sunt. Un gând care îmi scăpa îl determinase să rămână. Ce gând? N-aveam să-l mai aflu.

Câteva ore mai târziu un camion al şantierului mă ducea pe platforma lui înapoi la Bucureşti. Aveam o mie de lei în buzunar şi mai trebuia să primesc una de la C. F. R. (aşa credeam), un timp incalculabil de libertate mă aştepta în marele oraş. Zburam, iar zdruncinăturile camionului îmi sporeau sentimentul de triumf care mă stăpânea. Ce, fusese rău? Câştigasem… Era soare bolta cerului, spre care îmi ridicam privirea, era fără cuprins, vântul îmi biciuia faţa, drumul fugea în urmă cu viteză.