I. CUM APARE FIRMA „J. MINCEL ŞI S. WOKULSKI” VĂZUTĂ PRINTR-O STICLĂ DE BERE
LA ÎNCEPUTUL ANULUI 1878, când lumea era preocupată de pacea de la San-Ştefano, de alegerea noului papă şi de eventualitatea unui război european, negustorii şi intelectualii dintr-o anumită parte a cartierului Krakowskie Przedmiescie din Varşovia erau în aceeaşi măsură interesaţi de viitorul magazinului de galanterie „J. Mincel şi S. Wokulski”.
Într-un restaurant renumit, unde se adunau seara la o gustare patronii magazinelor de lenjerie şi ai depozitelor de vinuri, caretarii, patronii atelierelor de pălării, respectabilii capi de familie care trăiau din rente, precum şi proprietarii imobilelor de raport, se discuta cu tot atâta aprindere despre înarmările Angliei ca şi despre firma „J. Mincel şi S. Wokulski”. Învăluiţi în fumul trabucurilor, aplecaţi asupra sticlelor de culoare închisă, cetăţenii acestui cartier făceau prinsoare că Anglia va avea, sau nu va avea succes, şi că Wokulski va da faliment, susţineau că Bismarck este un geniu, declarau că Wokulski e un aventurier, criticau atitudinea preşedintelui Mac-Mahon, sau afirmau că Wokulski s-a smintit de-a binelea, ba poate ceva şi mai rău…
Domnul Deklewski, caretar de profesie, care îşi datora averea şi situaţia în societate unei activităţi perseverente în branşa fabricării trăsurilor, ca şi consilierul Węgrowicz, care de douăzeci de ani era efor al unei şi aceleiaşi societăţi filantropice, îl cunoşteau pe Wokulski mai de demult şi-i prevesteau ruina în gura mare.
— Un om care îşi părăseşte branşa, care nu ştie să-şi preţuiască norocul, ajunge cu siguranţă la ruină, la faliment! … spunea domnul Deklewski.
Iar consilierul Węgrowicz, după fiecare afirmaţie atât de profundă şi sentenţioasă a prietenului său, adăuga:
— Un smintit! … Un smintit! … Un aventurier! … Józio, mai adu o sticlă de bere. Câte sunt până acum?
— Şase, domnule consilier. Viine! … răspundea Józio.
— Am ajuns la a şasea? … Repede mai trece timpul! … Un smintit! … Un smintit… mormăia consilierul Węgrowicz.
Pentru obişnuiţi restaurantului aceluia, pentru patroni, chelneri şi picoli, pricinile nenorocirilor care trebuiau să se abată peste capul lui S. Wokulski şi peste magazinul său erau tot atât de clare ca şi lumina lămpilor de gaz din local. La obârşia lor stăteau firea neastâmpărată, viaţa aventuroasă şi mai ales ultima ispravă a omului care, deşi îşi avea pâinea asigurată şi putea frecventa un restaurant atât de onorabil, renunţase de bunăvoie la restaurant, lăsase magazinul în plata Domnului şi plecase, cu tot bănetul rămas de la nevastă-sa, să facă, avere de pe urma războiului din Turcia.
— Şi te pomeneşti că face… Furniturile pentru armată sunt o afacere straşnică! se amestecă în vorbă domnul Szprot, agent comercial, care se abătea prin local din când în când.
— N-o să facă nimic! răspunse domnul Deklewski. Şi în timpul ăsta magazinul se duce de râpă! Din furnituri se îmbogăţesc numai evreii şi nemţii; ai noştri nu se pricep la aşa ceva.
— Dar poate că Wokulski se pricepe…
— Un smintit! … Un smintit! … mormăi consilierul.
— Józio! mai adu o sticlă. A câta-i?
— A şaptea? … Repede mai trece timpul!
Agentul comercial, pe care profesiunea îl obligă să aibă despre negustori informaţii multilaterale şi amănunţite, îşi mută sticla şi paharul la masa consilierului şi, aruncând o privire mieroasă în ochii umezi ai acestuia, îl întreabă încet:
— Pardon, domnule consilier, dar de ce spuneţi că Wokulski e un smintit? … Nu doriţi o ţigară? … Eu îl cunosc întrucâtva. Am avut întotdeauna impresia că este o fire închisă şi mândră. La un negustor discreţia este o mare calitate, iar mândria, un defect. N-am băgat însă de seamă că Wokulski ar da semne de sminteală.
Consilierul luă ţigara de foi, fără a arăta însă nici un fel de recunoştinţă. Faţa lui rumenă, încadrată de părul alb, de favoriţi şi de barbă, semăna în clipa aceea cu un rabin montat în argint.
— Spun că-i un smintit, răspunse el, muşcând tacticos trabucul şi aprinzându-l, spun că-i un smintit deoarece îl ştiu de… stai puţin… de cincisprezece, şaptesprezece… de optsprezece ani! … Din anul 1860. Pe vremea aceea luam masa la Hopfer. L-ai cunoscut pe Hopfer? …
— Pfii…
— Wokulski era atunci băiat de prăvălie la Hopfer şi avea vreo douăzeci şi ceva de ani.
— În comerţul de vinuri şi delicatese?
— Da. Ţi, uite, pe vremea aceea îmi servea berea ţi friptura ŕ la Nelson, aţa cum face Józio acum…
— Şi apoi a trecut în branşa galanteriei? întreabă agentul.
— Ai răbdare! îl întrerupse consilierul. A trecut, dar nu în branşa galanteriei, ci la liceu, şi apoi la Universitate! Pricepi? I-a intrat în cap să ajungă savant…
Agentul începu să dea semne de mirare.
— Ce caraghioslâc! Şi de unde până unde i s-a năzărit una ca asta?
— Ei, de unde! Simplu! Din legăturile lui cu Academia de Medicină şi cu Şcoala de arte frumoase… Pa vremea aceea toţi aveau gărgăuni, iar el nu voia să fie mai prejos decât alţii. Ziua servea clienţii la bufet şi ţinea socotelile, iar noaptea învăţa…
— Tare bine i-o mai fi servit!
— Ca toţi ceilalţi! i-o reteză consilierul, făcând cu mâna o mişcare de plictiseală. Numai că nu era nici o plăcere să te servească el: pentru cea mai mică observaţie, smintitul se încrunta ca un asasin… Se înţelege că îl tachinam cât puteam; îşi ieşea din sărite când cineva îi spunea „domnule doctor”. Într-o zi s-a răţoit în aşa hal la un client, încât a fost cât pe ce să iasă cu bătaie.
— Şi, bineînţeles, negoţul patronului suferea!
— Câtuşi de puţin! Când s-a răspândit în Varşovia ştirea că un băiat de prăvălie de la Hoflet vrea să se înscrie la liceu, o mulţime de oameni începură să ia masa acolo. Îndeosebi studenţimea umplea restaurantul.
— Şi s-a înscris?
— Da, s-a înscris. Apoi a dat examen şi la Universitate. Dar să vezi drăcie, continuă consilierul, plesnind cu palma genunchiul agentului, în loc să ducă învăţătura până la capăt, a părăsit şcoala chiar din primul an…
— De ce?
— Ei, s-a înhăitat cu alţii de teapa lui şi s-a apucat de nişte isprăvi care ne dau de furcă până şi astăzi. În cele din urmă a nimerit pe undeva, pe lângă Irkuţk.
— Mare drăcovenie, domle! se miră agentul comercial.
— Şi asta încă nu-i tot… În 1870 s-a întors la Varşovia cu ceva parale… Şase luni încheiate şi-a tot căutat de lucru, ocolind însă comerţul de coloniale, pe care-l urăşte şi acum. Până la urmă, folosindu-se de protecţia actualului său om de încredere, Rzecki, s-a introdus în magazinul doamnei Minclowa, care tocmai atunci rămăsese văduvă, şi după un an s-a însurat cu ea, cu toate că era mult mai bătrână decât el…
— N-a fost prost! observă agentul.
— De loc. Dintr-o lovitură şi-a asigurat şi existenţa, şi un câmp de activitate care l-ar fi putut mulţumi până la sfârşitul vieţii. Numai că l-a cam frecat baba!
— Astea se pricep de minune la aşa ceva…
— Ba bine că nu! completă consilierul. Dar să vezi ce-nseamnă să ai noroc! Acum un an şi jumătate, baba a mâncat prea mult şi a murit, iar Wokulski, după o robie de patru ani, a rămas liber ca o păsărică, cu un magazin bine asortat şi cu treizeci de mii de ruble bani gheaţă, pentru care trudiseră două generaţii ale familiei Mincel.
— Are noroc.
— A avut, îl corectă consilierul, dar n-a ştiut să-l preţuiască! Altul, în locul lui, s-ar fi însurat cu o fată cuminte şi ar fi trăit în belşug. Pentru că dumneata ştii ce-nseamnă să ai astăzi un magazin cu renume, cu un vad de mâna întâi! … Dar nu! Smintitul lăsă totul baltă şi plecă să facă afaceri de război. I-a intrat în cap să ajungă milionar, sau dracu mai ştie ce!
— S-ar putea să ajungă! zise agentul.
— Ei aş! se răsti consilierul. Józio, mai adu o bere. Crezi dumneata că în Turcia o să găsească o babă mai bogată decât răposata Minclowa? … Józio! …
— Viine! … Poftim, asta-i a opta…
— A opta? exclamă consilierul. Nu se poate. Ia stai… Adineauri fusese a şasea, pe urmă… Da, poate să fie şi a opta. Repede mai trece timpul! …
Şi, totuşi, cu toate prezicerile sumbre ale oamenilor clarvăzători, magazinul de galanterie „J. Mincel şi S. Wokulski” nu numai că nu dădea faliment, ci, dimpotrivă, făcea afaceri bune. Intrigată de zvonurile care circulau, lumea vizita în număr tot mai mare magazinul; după ce Wokulski părăsi Varşovia, diferiţi negustori ruşi începură să achiziţioneze mărfuri, comenzile se înmulţiră, se deschise credit în străinătate, cambiile fură plătite la timp… Între timp magazinul gemea de clienţi, pe care de abia pridideau să-i servească cei trei vânzători: unul slăbuţ, blond, părând că-i gata să-şi dea duhul de oftică, al doilea, un tânăr cu păr castaniu, cu barbă de filosof şi cu gesturi de prinţ, iar al treilea, un ins elegant, mirosind a parfum ca un laborator de drogherie.
Dar nici interesul publicului, nici calităţile fizice şi psihice ale celor trei vânzători şi nici chiar reputaţia bine stabilită a magazinului nu l-ar fi ferit poate pe Wokulski de faliment dacă afacerile n-ar fi fost conduse de domnul Ignacy Rzecki, prietenul şi locţiitorul lui, aflat în serviciul firmei de patruzeci de ani.
