II.         ÎNDELETNICIRILE UNUI BĂTRÂN FUNCŢIONAR COMERCIAL.

DOMNUL IGNACY LOCUIA DE douăzeci şi cinci de ani într-o cămăruţă din dosul prăvăliei. În acest amar de timp magazinul îşi schimbase patronii şi podelele, dulapurile şi geamurile de la ferestre, sfera de activitate şi salariaţii, numai camera domnului Rzecki rămăsese neschimbată. Aceeaşi fereastră posomorâtă, care dădea pe acelaşi coridor, aceleaşi zăbrele, de care atârna păienjeniş vechi de peste un pătrar de veac, aceleaşi perdele, vechi şi ele cu siguranţă de un sfert de secol, verzi cândva, acum însă îngălbenite de soare.

La fereastră, aceeaşi masă neagră acoperită cu postav, odinioară verde, azi tot numai pete. Pe masă, o călimară mare, neagră, lângă nisiparniţa neagră şi ea, aşezată în acelaşi suport. Apoi o pereche de sfeşnice de alamă cu lumânări de seu, pe care nimeni nu le mai aprindea. Urma şi un mic cleşte de oţel cu care nimeni nu mai tăia mucurile. Un pat de fier cu o saltea foarte subţire. Deasupra lui, pe perete, o puşcă de vânătoare, pe care n-o mai folosea nimeni, iar sub pat, o mandolină în cutia ei, ca un coşciug mic de copil. În sfârşit o canapea îngustă şi două scaune îmbrăcate în piele, un lighean mare de tinichea şi un dulap mic de culoare vişiniu-închis. Acesta era tot mobilierul camerei, care, fiind lungă şi întunecoasă, părea mai degrabă un cavou decât o locuinţă.

De un sfert de veac, felul de viaţă al domnului Ignacy rămăsese neschimbat ca şi camera.

Dimineaţa se trezea întotdeauna la orele 6. Asculta o clipă tictacul ceasornicului pus pe scaun şi se uita fix la minutarele în linie dreaptă. Voia să se scoale încet, fără zgomot, dar picioarele reci şi mâinile cam înţepenite nu-l prea ascultau; atunci se smulgea din aşternut, sărea drept în mijlocul odăii şi, după ce îşi arunca pe pat boneta de noapte, fugea lângă sobă, la ligheanul uriaş, în care spăla din cap până în picioare, nechezând şi fornăind ca un bătrân armăsar de rasă când îşi aducea aminte de curse.

În timp ce se ştergea cu un prosop gros, se uita încântat la pulpele sale uscăţive şi la pieptul păros şi mormăia: „Uite, încep să mă îngraş!”

Ir, căţeluşul bătrân şi chior, sărea de pe canapea şi, după ce se scutura bine, ca să scape, desigur, de o rămăşiţă de somn, râcâia cu labele în uşă. Se auzea apoi cum cineva suflă de zor în samovar. Domnul Rzecki, tot îmbrăcându-se în grabă, dădea drumul câinelui, spunea bună ziua servitorului, lua din dulap ibricul, încerca în toate chipurile să-şi prindă butonii la manşete, ieşea repede în curte să vadă cum e timpul, se opărea cu ceaiul fierbinte, se pieptăna fără să se uite în oglindă şi la orele şase şi jumătate era gata.

În timp ce se pipăia ca să se convingă că şi-a pus cravata la gât, ceasornicul şi portofelul în buzunar, domnul Ignacy lua din sertarul mesei o cheie mare şi, puţin gârbovit, deschidea solemn uşa din dos a magazinului, căptuşită cu tablă. Intrau în prăvălie – el şi servitorul – aprindeau câteva lămpi cu gaz aerian, şi cât timp omul de serviciu mătura pe jos, domnul Ignacy îşi punea ochelarii şi citea în carnetul său programul zilei: „De depus la bancă opt sute de ruble! Aha… De expediat la Lublin trei albume şi o duzină de portofele… Da, chiar aşa! De trimis la Viena o mie două sute de guldeni… De recepţionat transportul de la gară… De făcut observaţie curelarului pentru că n-a trimis valizele… Nimica toată! … De făcut o scrisoare pentru Stas… Nimica toată…”

După ce termina de citit, mai aprindea câteva becuri de gaz şi, la lumina lor, trecea în revistă mărfurile din galantar şi din dulapuri: „Butoni, ace, portofele… Bine! … Mănuşi, evantaie, cravate… Da, aşa e… Bastoane, umbrele, saci de voiaj… Albume, truse… Cea albastră s-a vândut ieri… Sfeşnice, călimări, tampoane… Porţelanuri… Sunt curios să ştiu de ce au trimis înapoi vasul ăsta! … Desigur… Nu, nu-i lovit… Păpuşi cu cosiţe, teatru, carusel… Mâine va trebui să expunem în vitrină caruselul, pentru că fântâna a devenit banală. Nimica toată! … E aproape opt… Pot să pariez că primul va sosi Klejn, iar Mraczewski, ultimul! Desigur… O fi făcut cunoştinţă cu vreo guvernantă căreia i-a cumpărat o trusă pe credit şi cu rabat. Ce să-i faci… De n-ar începe să ia şi fără rabat şi fără credit! …”

Tot mormăind astfel, umbla prin magazin, adus de spate, cu mâinile în buzunare şi cu căţelul după el. Când domnul Ignacy se oprea şi se uita la vreun obiect, câinele se aşeza jos şi-şi scărpina cu un picior de la spate părul lăţos şi des, în timp ce păpuşile, mici, mijlocii şi mari, brunete şi blonde, aşezate la rând în dulap, se uitau una la alta cu ochi ficşi.

Uşa din gang scârţâi şi apăru domnul Klejn, vânzătorul cel slăbuţ, cu surâsul lui trist pe buzele vinete.

— Am fost sigur că ai să soseşti primul! Bună ziua! zise domnul Ignacy. Pavel, stinge lumina şi deschide prăvălia!

Servitorul porni în grabă cu paşi grei şi închise gazul.

Peste o clipă se auziră lacătele zdrăngănind, drugii huruind, şi în magazin năvăli lumina zilei, singurul muşteriu care nu-l dezamăgeşte niciodată pe negustor. Rzecki se aşeză la tejgheaua de lângă fereastră, iar Klejn îşi luă locul său obişnuit, lângă rafturile cu porţelanuri.

— Ce-o fi cu patronul? Aţi mai primit vreo scrisoare de la el? întrebă Klejn.

— Sper să se întoarcă pe la jumătatea lui martie, cel mai târziu peste o lună.

— Dacă n-o să-l împiedice un nou război.

— Stas… Domnul Wokulski, se corectă Rzecki, îmi scrie că n-o să fie război.

— Cursurile la bursă, totuşi, scad… Adineauri am citit că flota engleză a intrat în Dardanele.

— N-are importanţă! Război n-o să fie. De altfel, oftă Ignacy, ce ne poate interesa pe noi un război la care nu participă Bonaparte?

— Bonapartiştii şi-au încheiat cariera!

— Crezi? … surâse ironic domnul Ignacy. Dar pentru cine au pus la cale Mac-Mahon şi Ducrot lovitura de stat din ianuarie? … Crede-mă, domnule Klejn, bonapartiştii reprezintă o forţă!

— Există una şi mai mare.

— Care? întrebă domnul Ignacy, supărat. Vorbeşti oare de republica lui Gambetta? … Sau poate de Bismarck…

— Socialismul… şopti vânzătorul cel slăbuţ, pitulându-se după porţelanuri.

Domnul Ignacy îşi potrivi mai bine ochelarii pe nas şi se ridică în fotoliu, ca şi cum ar fi vrut ca dintr-o singură lovitură să dărâme noua teorie, opusă vederilor sale. Dar fu întrerupt de intrarea în magazin a celui de al doilea vânzător, cel cu barbă, pe care îl luă peste picior:

— A! Am onoarea să te salut, domnule Lisiecki! Frig, nu? Cât o fi ora? Ceasornicul meu, desigur, o ia înainte. Doar n-o fi încă opt şi un sfert!

— Cum să fie! … Ceasornicul dumneavoastră o ia înainte ca de obicei dimineaţa, iar seara rămâne în urmă, îi răspunse Lisiecki înţepat, ştergându-şi mustăţile pline de promoroacă.

— Pariez că aseară iar ai jucat preferans!

— Ba bine că nu! Mi-ajunge, credeţi-mă, să nu văd altceva toată ziua decât magazinul ăsta de galanterie şi părul dumneavoastră cărunt!

— De, domnul meu, prefer să fiu cărunt decât chel! ripostă domnul Ignacy aprinzându-se.

— Ce idee! şuieră Lisiecki. Chelia mea, pentru oricine ar vedea-o, este o tristă moştenire a familiei, dar părul dumneavoastră cărunt şi caracterul dumneavoastră arţăgos sunt fructul bătrâneţii, pe care… aş vrea s-o respect.

În magazin intră primul client; o femeie cu un şal pe cap, îmbrăcată într-un pardesiu, care ceru o scuipătoare de alamă… Domnul Ignacy o salută până la pământ şi-i oferi un scaun, iar domnul Lisiecki dispăru după dulapuri, de unde se întoarse peste o clipă ca să înmâneze clientei, cu un gest plin de demnitate, obiectul cerut. Însemnă apoi preţul scuipătoarei pe un bon, i-l întinse peste umăr lui Rzecki şi trecu în spatele galantarului, cu aerul unui bancher care a oferit cuiva, în scop de binefacere, câteva mii de ruble.

Discuţia despre părul cărunt şi chelie fu uitată.

De-abia pe la ora 9 sosi – sau, mai bine zis, se năpusti în magazin – domnul Mraczewski, un tânăr blond, frumos, de 20 şi ceva de ani, cu ochii ca stelele, cu gura ca de mărgean şi cu mustăţile ca nişte stilete otrăvite. Tânărul intră în goană, răspândind în jurul său, încă din prag, un val de parfum.

— Pe onoarea mea că trebuie să fie nouă şi jumătate! exclamă el. Sunt un uşuratic, un filfizon, un nemernic, dar ce să fac?! S-a îmbolnăvit mama şi a trebuit să caut un doctor. Am fost la şase…

— La cei cărora le dăruieşti trusele? … întrebă Lisiecki.

— Truse? … Nu! Doctorul nostru n-ar primi nici un ac. E un om onorabil. Nu-i aşa, domnule Rzecki, că-i nouă şi jumătate? Mi-a stat ceasul.

— Mai sunt câteva minute până la orele nouă… răspunse domnul Ignacy, apăsat.

— De-abia nouă? … Cine şi-ar fi putut închipui! Şi eu care-mi propusesem să fiu astăzi primul în magazin! înaintea domnului Klejn…

— Ca să pleci înainte de orele opt, nu-i aşa? zise domnul Lisiecki.

Mraczewski îşi pironi asupra lui ochii albaştri, în care se putea citi o mirare supremă.

— De unde ştii dumneata? răspunse el. Pe onoarea mea că omul ăsta e un proroc! Pentru că tocmai astăzi, pe onoarea mea… trebuie să fiu în oraş înainte de orele şapte, chiar de ar fi să mor, chiar de-ar trebui… să-mi dau demisia.

— Puteai să începi cu asta, izbucni Rzecki, şi erai liber înainte de orele unsprezece, ba chiar şi acum, domnule Mraczewski! Dumneata ar fi trebuit să fii conte, nu negustor, şi mă mir că n-ai intrat de la început în breasla asta, unde omul are întotdeauna timp, domnule Mraczewski… Zău aşa!

— Parcă dumneata, la vârsta lui nu alergai după fuste? sări Lisiecki. Hai, nu mai face pe moralistul.

— Niciodată! N-am alergat niciodată! strigă Rzecki, lovind cu pumnul în masă.

— Ei, bravo! Recunoaşte şi el o dată că a fost neputincios o viaţă întreagă! mormăi Lisiecki, întorcându-se spre Klejn, care surâse, ridicând din sprâncene.

În magazin intră al doilea client şi ceru galoşi. Îl întâmpină Mraczewski.

— Aveţi nevoie de galoşi, stimate domn? Ce număr, dacă mi-e permis să vă întreb? Ah, stimatul domn desigur nu-şi aduce aminte! Nu oricine are timp să se gândească la numărul galoşilor săi! Lucrul acesta ne priveşte pe noi. Permiteţi, stimate domn, să încercăm? …Va rog să luaţi loc pe taburet, stimate domn. Pavel! Adu un ştergător, scoate galoşii domnului şi şterge-i ghetele! …

Pavel veni repede cu o cârpă şi se aruncă la picioarele clientului.

— Dar, domnule, vă rog… încercă clientul să se împotrivească, stingherit.

— Poftiţi, vă rugăm, rosti Mraczewski repede, e datoria noastră… Mi se pare că perechea asta va fi tocmai bună, continuă el, oferind o pereche de galoşi cu şireturi. Sunt minunaţi şi au un aspect admirabil. Aveţi, stimate domn, un picior atât de normal, încât este imposibil să greşeşti numărul! Desigur că doriţi, stimate domn să vă însemnăm iniţialele în interiorul lor! Ce anume litere să fie? …

— L. P., mormăi clientul, simţind că se îneacă în torentul de elocvenţă al amabilului vânzător.

— Domnule Lisiecki, domnule Klejn, fiţi buni şi însemnaţi literele. Stimate domn, doriţi să vă împachetăm galoşii vechi? Pavel! Curăţă galoşii şi împachetează-i frumos în hârtie. Sau poate că nu doriţi, stimate domn, să duceţi un pachet nefolositor? Pavel! aruncă galoşii domnului la gunoi… Datoraţi două ruble şi cincizeci de copeici… Galoşii cu iniţiale nu vi-i poate schimba nimeni, stimate domn; nu-i plăcut să găseşti în locul unui lucru nou nişte vechituri rupte… Două ruble şi cincizeci de copeici la casă! Poftiţi bonul! Domnule casier, rest cincizeci de copeici, pentru stimatul domn…

Până să se dumerească, clientul se trezi cu galoşii în picioare, primi restul şi fu condus la uşă cu plecăciuni până la pământ. Ieşind, se opri o clipă în stradă, uitându-se năucit în vitrina de după care Mraczewski îl urmărea cu un surâs dulce şi cu o privire fierbinte. În sfârşit, făcu un gest de plictiseală şi plecă mai departe, spunându-şi că într-un alt magazin, galoşii, fără iniţiale, l-ar fi costat zece zloţi.

Domnul Ignacy se întoarse spre Lisiecki şi dădu din cap admirativ şi mulţumit. Mraczewski observă gestul cu coada ochiului; apropiindu-se iute de Lisiecki, îi şopti:

— Uită-te, te rog, şi spune-mi dacă bătrânul nostru nu seamănă din profil cu Napoleon al III-lea! Nasul… mustaţa… barbişonul…

— Da, seamănă cu Napoleon când suferea de piatră la rinichi… răspunse Lisiecki.

Domnul Ignacy, care auzise tot, se strâmbă scârbit…

Până la urmă Mraczewski fu învoit înainte de orele 7 seara; peste câteva zile, în carnetul particular al domnului Rzecki, se putea citi următoarea însemnare: „A fost la Hughenoţii, în rândul al optulea, la parter, cu o oarecare Matylda…???”

Mraczewski s-ar fi putut mângâia cu gândul că în acelaşi carnet sunt încondeiaţi şi ceilalţi doi colegi, precum şi casierul, curierii şi chiar servitorul Pavel. De unde afla Rzecki amănunte din viaţa colaboratorilor săi? Nimeni nu putea să ştie. Era secretul lui, pe care nu-l împărtăşea nimănui.

La amiază, pe la ora 1, domnul Ignacy preda casa lui Lisiecki (în care, cu toate ciocnirile continue, avea cea mai mare încredere) şi se furişa în camera sa, pentru a-şi înghiţi la repezeală prânzul adus de la restaurant. Klejn pleca o dată cu el şi se întorcea pe la ora 2, când rămâneau amândoi în magazin, ca să se ducă la masă Lisiecki şi Mraczewski. La 3 erau iar prezenţi cu toţii.

Seara magazinul se închidea la 8, când vânzătorii plecau şi rămânea numai Rzecki. Acesta încheia conturile zilei, făcea casa, alcătuia planul de lucru pentru a doua zi şi controla daca s-a executat tot ceea ce fusese programat pentru ziua aceea. Fiecare chestiune neglijată o ispăşea cu o lunga insomnie, în timpul căreia îl frământau gânduri melancolice în legătură cu ruina magazinului, cu declinul de neînlăturat al familiei Bonaparte şi cu faptul că toate speranţele pe care le avusese până atunci fuseseră doar nerozii. „Nu va rămâne nimic! … Pârâm fără nici o speranţă de salvare!” suspină el, zvârcolindu-se pe salteaua tare.

Dacă ziua trecea cu bine, domnul Ignacy era mulţumit. Atunci, înainte de a adormi citea din Istoria Consulului şi a Imperiului sau din tăieturile din ziare despre războiul italian din 1859, ori – ceea ce i se întâmpla mai rar – scotea mandolina de sub pat şi cânta marşul lui Rakoczy, fredonându-l cu o voce de tenor de calitate îndoielnică.

Apoi adormea şi visa pusta, liniile albe şi albastre ale armatelor învăluite în nori de fum… A doua zi apărea prost dispus şi se plângea că-l doare capul. Una din zilele care îi plăceau mai mult era duminica, când concepea şi întocmea planul galantarelor pentru săptămâna următoare.

După părerea sa, galantarele înfăţişau nu numai o sinteză a sortimentului din magazin, dar trebuiau să şi atragă atenţia trecătorilor, fie printr-o marfă la modă, fie prin aranjamentul lor artistic, fie prin ceva hazliu. Galantarul din dreapta, destinat articolelor de lux, era adesea decorat cu vreo statuetă de bronz, o vază de porţelan, sau o garnitură de toaletă, în jurul cărora erau expuse albume, sfeşnice, portmonee, evantaie, bastoane, umbrele şi felurite obiecte mărunte şi graţioase. În galantarul din stânga, plin cu cravate, mănuşi, galoşi şi parfumuri, etajera din mijloc era ocupată cu jucării, de cele mai multe ori mecanice.

Uneori, în cursul acestei îndeletniciri solitare, în bătrânul funcţionar se trezea copilul. Atunci scotea şi aşeza pe masă toate minunăţiile mecanice, printre care un urs care se urca pe un stâlp, un cocoş care cânta, un şoarece care fugea, un tren ce alerga pe şine, o paiaţă galopând pe un cal, cu o altă paiaţă în cârcă, şi câteva perechi care valsau în sunetele unei melodii nedesluşite. Domnul Ignacy întorcea cheile jucăriilor şi le dădea drumul tuturor în acelaşi timp. Iar când cocoşul începea să cânte, fâlfâindu-şi aripile ţepene, când perechile neînsufleţite dansau, poticnindu-se şi oprindu-se în fiece moment, când călătorii de plumb ai trenului care nu ajungeau nicăieri începeau să se uite la el miraţi, şi când toată această lume a păpuşilor căpăta în lumina tremurătoare a lămpilor cu gaz aerian un fel de viaţă fantasmagorică, bătrânul funcţionar comercial, sprijinit în coate, râdea încet şi murmura: „Ha, ha, ha! încotro vă duceţi, călătorilor? De ce vrei să-ţi rupi gâtul, acrobatule? La ce bun vă îmbrăţişaţi, dansatorilor? Arcurile se vor destinde şi veţi lua drumul înapoi, în dulap. Nerozie, totu-i nerozie! Voi, însă, aţi putea gândi, aţi crede că-i cine ştie ce mare lucru de capul vostru!”.

După acest gen de monologuri şi altele asemănătoare, strângea repede jucăriile şi începea să umble agitat de colo-colo prin magazinul pustiu, urmat de câinele lui jegos.

„Negoţul e o nerozie… Politica-i o nerozie… Călătoria în Turcia e o nerozie… O nerozie e toată viaţa asta, al cărei început nu ni-l aducem aminte şi al cărei sfârşit nu-l cunoaştem… Unde-i adevărul?”

Deoarece câteodată îşi exprima gândurile cu glas tare, în public, era socotit cam ţicnit; cucoanele serioase, care aveau fete de măritat, spuneau: „Uite unde duce burlăcia!”

Domnul Ignacy ieşea din casă rar şi numai pentru puţin timp. O lua de obicei pe străzile pe care locuiau cunoscuţii săi sau salariaţii magazinului. Pelerina lui algeriană, de un verde-închis, sau vestonul de culoarea tutunului, pantalonii cenuşii cu vipuşcă neagră, jobenul decolorat şi, îndeosebi, purtarea lui sfioasă atrăgeau atenţia tuturor. Domnul Ignacy îşi dădea repede seama de situaţie, şi astfel îi pierea tot mai mult cheful de a ieşi la plimbare.

În zilele de sărbătoare prefera să stea în pat şi să se uite ore întregi pe fereastra zăbrelită prin care se vedea zidul cenuşiu al casei vecine, împodobit cu un singur geam, şi acela tot cu zăbrele, unde câteodată se afla o ulcică cu unt sau atârna vreun iepure împuşcat. Dar, cu cât ieşea mai rar, cu atât mai mult visa să facă o călătorie lungă la ţară sau în străinătate. Tot mai des îi apăreau în vis câmpiile verzi şi codrii întunecoşi pe unde ar fi vrut să se plimbe şi să-şi amintească de tinereţe. Cu timpul se trezi în el o nostalgie surdă după aceste peisaje, aşa încât luă hotărârea ca, îndată după întoarcerea lui Wokulski, să plece undeva şi să rămână acolo o vară întreagă.

„Mai multe luni… măcar o dată până mor!” spunea el colegilor săi, care, nu se ştie de ce, îi răspundeau numai cu un surâs.

Izolat de bunăvoie de natură şi de oameni, afundat în vârtejul iute dar îngust al afacerilor magazinului, domnul Ignacy simţea tot mai puternic nevoia unui schimb de idei cu cineva. Şi deoarece în unii oameni nu avea încredere, alţii nu voiau ei să-l asculte, iar Wokulski lipsea, omul stătea de vorbă cu sine însuşi şi, în taina cea mai mare, îşi scria memoriile.