XXI. DIN JURNALUL UNUI BĂTRÂN FUNCŢIONAR COMERCIAL

„SITUAŢIA POLITICA ESTE ATÂT DE nesigură, încât nu m-aş mira de loc dacă prin decembrie ar izbucni războiul.

Oamenilor li se pare că războaiele nu pot izbucni decât primăvara, se vede că au uitat de războiul franco-prusian, care a început vara. Nu înţeleg cum s-a înrădăcinat prejudecata că nu pot fi campanii de iarnă? … Iarna hambarele sunt pline, iar drumurile, ca piatra; în schimb, primăvara, ţăranii au treabă la câmp şi drumurile sunt ca aluatul; pe unde trece bateria, faci baie, nu alta!

Pe de altă parte, însă, nopţile de iarnă sunt lungi, ai nevoie de îmbrăcăminte groasă, bântuie tifosul… Uneori, ca să fiu sincer, îi mulţumesc lui Dumnezeu că nu sunt Moltke! Ştiu că trebuie să-şi bată capul, nu glumă, bietul de el! …

Austriecii, mai bine zis ungurii, au pătruns serios în Bosnia şi în Herţegovina, dar li s-a făcut o primire cât se poate de urâtă. A apărut un oarecare Hadgi-Loia, pare-se un partizan straşnic, care le face mult sânge rău. Îmi pare rău de infanteria ungară, deşi ungurii de azi nu prea sunt la înălţime. Când, în 1849, îi strângea de gât „schwarz-gelber” 61-ul, ei strigau că fiecare popor are dreptul să-şi apere libertatea! … Şi acum ce fac? … Intră în Bosnia, unde nu i-a poftit nimeni, iar pe bosniacii care se apără îi numesc hoţi şi bandiţi!

Pe dumnezeul meu, înţeleg din ce în ce mai puţin politica de azi! Şi cine ştie dacă Stas Wokulski n-are dreptate când zice că nu se va mai ocupa niciodată de ea! (O fi adevărat? …)

Dar ce pălăvrăgesc eu despre politică, când în propria mea viaţă a intervenit o schimbare uriaşă? Cine m-ar crede dacă i-aş spune că de o săptămână nu mă mai ocup de prăvălie? Temporar, bineînţeles, pentru că altfel aş înnebuni, bănuiesc, de plictiseală!

Lucrurile stau aşa: Stas mi-a scris de la Paris (mă rugase şi înainte de plecare) să mă ocup de imobilul cumpărat. De la Lęcki! „Baba n-a avut ce face şi şi-a cumpărat o capră! … mi-am zis eu în gând, dar de! … Am lăsat magazinul pe seama lui Lisiecki şi a lui Szlangbaum, şi-am pornit spre Jerozolimska, să văd ce se petrece acolo.

Înainte de plecare l-am întrebat pe Klejn, care locuieşte în imobilul lui Stas, cum merg lucrurile la ei. În loc să-mi răspundă, omul s-a apucat cu mâinile de cap.

— Aveţi administrator?

— Avem! zice Klejn, strâmbându-se. Locuieşte la etajul al treilea, în faţă.

— Bine! … zic eu. Mulţumesc, domnule Klejn! … (Pentru că nu-mi place să aud părerea altora înainte de a vedea cu ochii mei despre ce este vorba. De altfel, Klejn, băiat tânăr, ar putea să ajungă repede un încrezut văzând că oameni mai în vârstă îi cer informaţii…)

De! N-am ce-i face! … Am trimis să-mi calc pălăria, am plătit doi zloţi, am luat cu mine, pentru orice eventualitate, un pistol mic de buzunar şi am pornit-o pe jos, până dincolo de biserica Sfântul Alexandru.

Mă uit şi văd o casă galbenă, cu trei etaje. Numărul e exact, ba, ceva mai mult: pe tăbliţă figurează numele lui Stanislaw Wokulski! … (Se vede că bătrânul Szlangbaum a pus să se bată tăbliţa acolo!)

Intru în curte… Oho! E de rău! … Pute ca la farmacie! Lada de gunoi e plină până la înălţimea etajului întâi, iar prin rigole curg zoaie. De-abia atunci bag de seamă că la parter, în curte, se află „Spălătoria pariziană”, unde zăresc nişte fetişcane mari cât cămilele cu două cocoaşe. Lucrul ăsta îmi dă curaj.

Strig: „Portar!”… Câteva clipe nu răspunde nimeni, în sfârşit, apare o babă grasă şi atât de murdară pe faţă, încât nu pot să înţeleg cum poate exista atâta jeg lângă o spălătorie, pe deasupra şi pariziană!

— Unde-i portarul? o întreb, ducându-mi mâna la pălărie.

— Ce doreşti? … mă ia repede baba.

— M-a trimis proprietarul casei!

— Portarul e în târg! ţipă ea.

— De ce?

— Ei! … Multe mai vrei să ştii! … se răţoieşte dumneaei. Fiindcă proprietarul nu-i plăteşte leafa!

Frumoase lucruri aflu! Bravo!

Fireşte, m-am dus la administrator, la etajul al treilea, dar încă de la etajul al doilea am început să aud ţipete de copii, uşi trântite şi glasul unei femei, urlând:

— A, ticăloşilor! … A, nemernicilor! … Na, poftim! … Na, poftim! …

Prin uşa deschisă văd o femeie, îmbrăcată într-o bluză care a fost odată albă, lovind cu cureaua, ce şuiera, trei copii.

— Scuzaţi, zic, nu cumva vă deranjez? …

La vederea mea, copiii o zbughesc înăuntrul casei, iar femeia, ascunzând cureaua la spate, mă întreabă tulburată:

— Dumneavoastră sunteţi proprietarul? …

— Nu, nu sunt eu, dar… vin în numele lui la stimatul dumneavoastră soţ… Sunt Rzecki…

Femeia mă priveşte cu neîncredere. Apoi zice:

— Wicek, dă fuga la depozit după tăticu! … Poftiţi în salon, domnule…

Pe lângă mine ţâşneşte un copil cu hainele jerpelite; ajuns la scară, îşi dă drumul în jos pe balustradă. Jenat, intru în „salon”, a cărui podoabă principală este o canapea desfundată.

— Asta-i soarta unui administrator! zice femeia, oferindu-mi un scaun tot atât de nenorocit. Bărbatul meu serveşte, cică, la nişte domni bogaţi, dar dacă nu s-ar duce la depozitul de cărbuni şi n-ar face pe copistul pe la avocaţi, n-am avea ce să mâncăm! Asta-i locuinţa noastră. Poftim! Uitaţi-vă! zice. Pentru trei cămăruţe plătim o sută optzeci de ruble anual…

Deodată, dinspre bucătărie răzbeşte un sâsâit neliniştitor. Doamna în bluză pleacă repede într-acolo; o aud şoptind:

— Kasia! Du-te în cameră şi bagă de seamă la domnul ăla, să nu fure ceva.

În odaie intră o fetiţă slăbuţă, într-o rochiţă cafenie şi cu ciorapi, murdari. Se aşază pe un scaun lângă uşă şi se uită la mine cu o privire pe cât de bănuitoare, pe atât de tristă.

Niciodată nu mi-aş fi putut închipui că la bătrâneţe o să fiu luat drept hoţ…

Am stat aşa vreo cinci minute în tăcere, observându-ne reciproc, când deodată s-a auzit un ţipăt, urmat de hărmălaie pe scări. În aceeaşi clipă s-a năpustit înăuntru băiatul jerpelit, cu numele Wicek, în urma căruia cineva striga mânios:

— A, nemernicule… Las’, că-ţi arăt eu ţie! …

Am ghicit că Wicek are un temperament viu şi că persoana care-l ocărăşte e tatăl său. Într-adevăr, a apărut domnul administrator în persoană. Purta o haină plină de pete, iar manşetele pantalonilor erau ferfeniţă. Avea părul cărunt de tot şi ochii împânziţi de vinişoare sângerii.

A intrat şi s-a înclinat politicos:

— Am onoarea să-l salut pe domnul Wokulski?

— Nu, domnule, eu sunt numai prietenul şi împuternicitul domnului Wokulski.

— A, aşa… a făcut el, întinzându-mi mâna. Am avut plăcerea să vă văd în magazin… Frumos magazin, n-am ce zice! (A oftat). Din astfel de magazine se nasc imobile, iar… din proprietăţi agricole… locuinţe ca asta…

— Aţi avut moşie? l-am întrebat eu.

— Ei… Ce importanţă are! … mi-a răspuns administratorul. Desigur, doriţi să cunoaşteţi bilanţul imobilului. Uite, să fiu scurt. Avem doua feluri de locatari: unii nu plătesc nimănui nimic de şase luni, alţii plătesc primăriei amenzile sau impozitele restante, în contul proprietarului. Aşa că bietul portar nu-şi primeşte salariul, apa curge prin acoperiş, poliţia ne tot somează să cărăm gunoaiele, un locatar ne-a dat în judecată pentru pivniţă, iar doi locatari se judecă pentru insulte din cauza podului… Iar în ceea ce priveşte, a adăugat el peste o clipă, puţin tulburat, în ceea ce priveşte cele nouăzeci de ruble pe care le datorez onorabilului domn Wokulski…

— N-avea grijă, domnule! l-am întrerupt, eu. Stas, adică domnul Wokulski, o să te păsuiască până în octombrie. După aceea va încheia cu dumneata un contract nou.

Fostul proprietar funciar, acum sărăcit, mi-a strâns din toată inima amândouă mâinile.

Mi s-a părut un tip ciudat, dar şi mai ciudată mi s-a părut casa asta, care nu aduce nici un fel de venit. Din fire sunt un om timid; mi-e ruşine să stau de vorbă cu persoane necunoscute şi mi-e teamă să intru în case străine… (Dumnezeule milostiv, de când n-am mai fost eu într-o casă străină! …) De data asta, însă, parcă intrase dracul în mine, fiindcă am ţinut neapărat să-i cunosc pe toţi locatarii acestui ciudat imobil.

În 1849 era mai rău, şi totuşi am mers în frunte!

— Domnule, am zis, n-ai binevoi… să mă prezinţi domnilor locatari? … Stas… adică domnul Wokulski… m-a rugat să mă ocup de imobil până la întoarcerea sa de la Paris…

— Paris! a oftat administratorul, Cunosc Parisul încă din 1859. Ţin minte cum a fost primit împăratul când s-a înapoiat după campania din Italia…

— Dumneata?! am exclamat eu. Dumneata ai asistat la întoarcerea triumfală a lui Napoleon la Paris? …

Mi-a întins mâna.

— Am văzut lucruri şi mai interesante! … în timpul campaniei am fost în Italia şi am văzut cum i-au primit italienii pe francezi în ajunul bătăliei de la Magenta 62…

— Bătălia de la Magenta? … În 1859? …

— Da, bătălia de la Magenta, domnule!

M-am uitat adânc în ochii acestui fost moşier care nu e în stare să-şi scoată petele de pe haine… M-am uitat drept în ochii lui… Magenta… 1859… Of, Dumnezeule milostiv! …

— Spune-mi, domnule, cum v-au primit italienii în ajunul bătăliei de la Magenta.?

Fostul moşier ajuns la sapă de lemn s-a aşezat în fotoliul prăpădit.

— În 1859, domnule Rzecki… Mi se pare că am onoarea…

— Da, domnule, sunt Rzecki, locotenent, domnule, în infanteria maghiară, domnule…

Şi iarăşi ne-am uitat adânc unul în ochii celuilalt. Of, Dumnezeule milostiv! …

— Spune mai departe! l-am rugat, strângându-l de mână.

— În 1859, a continuat fostul, moşier, eram cu nouăsprezece ani mai tânăr şi aveam vreo zece mii de ruble venit anual. Ce vremuri, domnule Rzecki, ce vremuri! … Ce-i drept, cheltuiam nu numai dobândă, ci şi câte ceva din capital. Când a venit împroprietărirea…

— De! i-am răspuns. Şi ţăranii. Sunt oameni, domnule…

— Wirski! s-a prezentat administratorul.

— Domnule Wirski. Ţăranii…

— Nu-mi pasă de ţărani! m-a întrerupt el. Destul că în 1859 aveam vreo zece mii de ruble venit (inclusiv împrumuturile) şi mă aflam în Italia. Eram curios să văd cum arată o ţară din care sunt goniţi nemţii… Şi cum n-aveam nici nevastă; nici copii pentru care să-mi cruţ viaţa, am pornit cu avangarda franceză, pentru că aşa mi-a venit cheful… Ajungem lângă Magenta, domnule Rzecki, fără să ştim încotro mergem sau dacă vom mai vedea a doua zi apusul soarelui… Desigur că şi dumneata cunoşti sentimentul acesta, când nici tu, nici cei din jurul tău nu sunt siguri de ziua de mâine.

— Cum să nu! … Dă-i înainte, domnule Wirski…

— Să mă bată Dumnezeu, a continuat fostul moşier, dacă astea nu sunt cele mai frumoase clipe din viaţa unui om! Eşti tânăr, vesel, sănătos, nu ai pe cap nici nevastă, nici copii, bei, cânţi şi în fiece clipă te uiţi la un zid întunecat, în spatele căruia se ascunde ziua de mâine… „Hei! strigi. Daţi-mi vin, că nu ştiu ce se ascunde în spatele acestui zid întunecat. Hei! … Daţi-mi vin! …” Ba ceream şi sărutări… domnule Rzecki! mi-a şoptit administratorul, aplecându-se spre mine.

— Aşadar, când aţi ajuns cu avangarda lângă Magenta? … l-am întrerupt eu.

— Am mers eu cuirasierii. Îi ştiţi pe cuirasieri, domnule Rzecki! Pe cer există un singur soare, dar într-un escadron de cuirasieri lucesc o sută!

— Călăresc greu! mi-am dat eu părerea. Infanteria îi muşcă de parcă ar fi spărgător de nuci…

— Şi cum vă spuneam, domnule Rzecki, ne apropiem de un târguşor italian şi aflăm de la localnici că nu departe se află un corp de armată austriac. Trimitem atunci pe Unii din ei până în orăşel, cu ordinul, mai bine zis cu rugămintea, să vestească locuitorii că atunci, când ne-or vedea, să tacă mâlc…

— Se-nţelege! Când duşmanul e aproape…

— Peste o jumătate de ceas intram în oraş. Strada era îngustă, iar de o parte şi de alta se-mbulzea mulţimea. De-abia izbuteam să trecem în rânduri de câte patru. La ferestre şi în balcoane, femei… şi ce femei, domnule Rzecki… Fiecare avea în mână câte un buchet de trandafiri. Mulţimea din stradă nu scotea nici un cuvânt. Austriecii erau pe aproape. Dar femeile din balcoane smulgeau petalele trandafirilor şi le aruncau cuirasierilor prăfuiţi! Parcă ningea! … Ah, domnule Rzecki, să fi văzut fulgii aceia: roşii, roz, albi… Şi braţele acelea… Şi italiencele acelea… Colonelul ducea mereu mâna la gură şi trimitea bezele în dreapta şi-n stânga. Zăpada petalelor de trandafiri continua să cadă neîncetat asupra cuiraselor aurite, asupra coifurilor şi cailor care sforăiau… Ba, mai mult un italian bătrân, cu un toiag încovoiat, cu plete albe până pe umeri, îi iese înainte colonelului, cuprinde cu braţele capul calului, îl sărută, strigă „eviva Italia!” 63 şi cade mort pe loc! … Aşa a fost în ajunul bătăliei de la Magenta!

Când fostul moşier şi-a încheiat povestirea, din ochi i se prelingeau lacrimi grele pe haina plină de pete.

— Să mă ia toţi dracii, domnule Wirski, dacă Stas o să-ţi mai ceară vreo chilie!

— Plătesc din buzunar o sută optzeci de ruble… a oftat administratorul, sughiţând.

Ne-am şters amândoi ochii de lacrimi.

— Domnule, am spus eu, Magenta-i Magenta, iar treaba e treabă. Prezintă-mi acum câţiva chiriaşi.

— Hai! a încuviinţat administratorul, ridicându-se din fotoliul lui desfundat. Vino-ncoace, domnule, să ţi-i arăt pe cei mai ciudaţi…

A ieşit repede din „salon” şi, vârându-şi capul în deschizătura unei uşi – mi se pare uşa de la bucătărie – a strigat:

— Mania, eu plec! … Şi cu dumneata, domnule Wicek, am să mă răfuiesc eu diseară! …

— Eu nu sunt proprietarul casei, ca să te răfuieşti cu mine! i-a răspuns o voce de copil.

— Iartă-l acum! l-am rugat eu în şoaptă.

— Ţi-ai găsit! Nici nu poate adormi dacă nu-şi capătă porţia. E băiat bun şi deştept, dar ştrengar.

Am ieşit din apartament şi ne-am oprit în faţa unei uşi, lângă scară. Administratorul a ciocănit uşor; eu am simţit cum tot sângele mi se scurge din cap spre inimă, şi din inimă în picioare. Poate că din picioare s-ar fi scurs în ghete, sau chiar pe scări, până la poartă, dacă n-aş fi auzit o voce:

— Intră! …

Şi am intrat.

În cameră, trei paturi. Pe unul din ele, cu cartea în mână şi cu picioarele rezemate de tăblie, stătea întins un tânăr cu o barbă neagră, îmbrăcat într-o tunică de student; paturile celelalte erau atât de răvăşite, de parcă le-ar fi răscolit uraganul. Am mai văzut un cufăr, un geamantan gol şi o mulţime de cărţi îngrămădite pe rafturi, pe cufăr şi pe podea. Apoi câteva scaune obişnuite şi o măsuţă de brad, pe care, uitându-mă mai bine, am descoperit desenat un eşichier şi câteva figuri de şah răsturnate.

În clipa aceea am simţit că-mi vine greaţă. Lângă figurile de şah am văzut două cranii: într-unul era tutun, în celălalt, zahăr! …

— Ce doriţi’? a întrebat tânărul cu barba neagră, fără să se ridice din pat.

— Domnul Rzecki, împuternicitul proprietarului… m-a prezentat administratorul.

Tânărul s-a ridicat într-un cot şi, uitându-se vioi la mine, a ripostat:

— Împuternicitul proprietarului? … În clipa de faţă aici sunt stăpân eu, şi nu-mi amintesc să-l fi numit pe acest domn împuternicitul meu…

Răspunsul era atât de categoric, încât şi eu şi Wirski am amuţit. Tânărul s-a ridicat alene din pat şi, fără nici o grabă, a început să-şi încheie pantalonii şi vesta. Deşi proceda sistematic, sunt sigur că jumătate din nasturi au rămas neîncheiaţi.

— Poftiţi, domnilor, luaţi loc! ne-a poftit el după ce a avut grijă să caşte.

După gestul făcut cu mâna, n-am înţeles dacă ne invita să ne aşezăm pe geamantan sau de-a dreptul pe podele. Apoi a adăugat:

— Cald e, domnule Wirski, nu-i aşa? Aaa!

Şi a căscat din nou.

— Tocmai! Vecinul din faţă se plânge de dumneavoastră… a răspuns administratorul, zâmbind.

— Pe ce chestie?

— Cică umblaţi goi… prin cameră…

Tânărul s-a indignat:

— A înnebunit moşul, sau ce are? Te pomeneşti că vrea să ne îmbrăcăm în blănuri pe arşiţa asta?! Ce obrăznicie! Pe cuvântul meu de onoare…

— Deh, a obiectat administratorul, trebuie să ţineţi seama că dumnealui are o fată de măritat…

— Şi ce mă interesează asta pe mine? E fata mea? Ce bătrân caraghios! Pe cuvântul meu de onoare! De altfel, minte. Nici nu umblăm goi!

— Doar am văzut cu ochii mei… a stăruit administratorul.

— Pe cuvântul meu de onoare că-i o minciună! a stricat tânărul, înroşindu-se de mânie. E drept că Maleski umblă fără cămaşă, dar în chiloţi, iar Patkiewicz fără chiloţi, dar în cămaşă. Aşa că domnişoara Leocadia vede costumul întreg…

— Da, şi din cauza asta trebuie să închidă toate ferestrele!

— Le închide bătrânul, nu ea! a răspuns studentul, gesticulând. Ea se uită prin crăpături, printre perdele. De altfel, dacă îi e permis domnişoarei Leocadia să umple curtea întreagă cu vocalizele ei, au dreptul şi Maleski şi Patkiewicz să umble cum le place în camera lor!

Tânărul umbla cu paşi mari prin cameră, şi de câte ori se întorcea cu spatele spre noi, administratorul clipea din ochi, uitându-se la mine cu priviri disperate. După o clipă de tăcere, a reluat:

— Dumneavoastră, domnilor, ne datoraţi chiria pe patru luni…

— Poftim! Vechea poveste a exclamat tânărul, băgându-şi mâinile în buzunare. De câte ori să vă spun că despre toate prostiile astea să nu mai discutaţi cu mine, ci numai cu Patkiewicz sau cu Maleski? E doar atât de uşor de ţinut minte! Maleski plăteşte pe lunile cu soţ: februarie, aprilie, iunie; iar Patkiewicz pe cele fără soţ: martie, mai, iulie.

— Dar niciunul nu plăteşte nimic! a izbucnit administratorul, pierzându-şi răbdarea.

— Şi cine este de vină dacă dumneavoastră nu veniţi la timpul potrivit? … a răcnit tânărul, dând din mâini. V-am spus de o sută de ori că Maleski plăteşte în lunile cu soţ, iar Patkiewicz, în lunile fără soţ…

— Iar dumneata? …

— Eu? Eu n-am nici un fel de luni! a răcnit tânărul, vânturându-ne pumnul pe sub nas. Eu nu plătesc chiria din principiu! Cui să-i plătesc? … Şi pentru ce? … Ha, ha! Ce-ar vrea dumnealor? …

Şi a început să alerge prin cameră, vesel şi mânios în acelaşi timp. Pe urmă s-a dus la fereastră, să se uite afară, întorcându-se mândru cu spatele spre noi… Auzindu-l că fluieră nepăsător, mi-am pierdut răbdarea.

— Domnule, îmi permiteţi să vă spun, am început eu, că o asemenea nerespectare a contractului e destul de originală… Cineva vă pune la dispoziţie o locuinţă, iar dumneavoastră consideraţi nimerit să nu plătiţi…

— Cine îmi dă locuinţa? … a răcnit tânărul, încălecând pe fereastră şi lăsându-se pe spate, ca şi cum ar fi avut intenţia să sară de la etajul al treilea. Eu însumi am ocupat camera asta, şi voi rămâne în ea până ce voi fi evacuat! Contracte? … Sunteţi caraghioşi cu contractele voastre! … Dacă societatea vrea să-i plătesc pentru locuinţă, atunci să-mi plătească şi ea pentru meditaţii atâta cât să-mi ajungă ca să-mi plătesc chiria… Caraghioşi mai sunt! … Eu, pentru trei ore de meditaţii pe zi, primesc cincisprezece ruble pe lună, din care mâncarea îmi ia nouă ruble, iar spălatul şi serviciul trei ruble… Dar hainele, dar taxele? Şi îmi mai cer să plătesc şi chirie! Aruncaţi-mă pe stradă, să mă ia hingherii şi să-mi tragă una cu măciuca în cap! … Aveţi acest drept, dar n-aveţi dreptul să-mi faceţi observaţii şi reproşuri!!

— Nu înţeleg supărarea dumitale. Am spus eu, calm…!

— Dar nu m-am supărat! a răspuns tânărul, aplecându-se tot mai mult în afară. Societatea, dacă nu m-a ucis la naştere, dacă îmi cere să învăţ şi să dau cincisprezece examene, s-a angajat prin asta să-mi dea de lucru, asigurându-mi existenţa. Ea, însă, sau nu-mi dă de lucru, sau mă trage pe sfoară la plată… Aşa că dacă societatea nu-şi respectă contractul faţă de mine, cu ce drept îmi cere să-l respect eu faţă de ea? De altfel, ce mai calea-valea, nu plătesc chiria din principiu, şi basta! Cu atât mai mult cu cât nu actualul proprietar a construit casa asta! N-a ars el cărămizile, nu a stins el varul, nu a zidit el, n-a riscat el să-şi frângă gâtul. A venit cu bani – poate furaţi – a plătit altcuiva, care poate, de asemenea, furase pe altul, şi pe acest temei vrea să facă din mine robul, lui! Asta însemnează să-ţi baţi joc de bunul-simţ!

— Domnul Wokulski, am intervenit eu ridicându-mă, nu a furat pe nimeni… A făcut averea prin muncă şi economii…

— Las-o-ncolo! m-a întrerupt tânărul. Tatăl meu a fost un medic capabil, lucra zi şi noapte, câştigă destul de bine şi economisea… cu chiu, cu vai, trei sute de ruble pe an! Şi cum imobilul vostru costă nouăzeci de mii de ruble, pentru cumpărarea lui tatăl meu ar fi trebuit să trăiască şi să muncească cinstit trei sute de ani… Nu-mi vine să cred că noul proprietar munceşte de trei sute de ani…

În faţa acestei argumentaţii m-au apucat ameţelile. Tânărul a continuat:

— Ne puteţi evacua, desigur! Dar de-abia atunci vă veţi convinge cât aţi pierdut. Toate spălătoresele din imobil îşi vor pierde buna lor dispoziţie, iar doamna Krzeszowska va putea fără nici o piedică să-şi persecute vecinii, să ţină evidenţa fiecărui oaspe care vine în vizită la ei şi să socotească fiecare bob de arpacaş pus în oală… Da, n-aveţi decât să ne alungaţi! … Dar atunci domnişoara Leocadia n-o să se mai oprească din vocalize şi solfegii, dimineaţa cu voce de soprană, după-amiază de contraaltă. Şi-o să se ducă dracului casa asta, în care noi, cât de cât, menţinem ordinea! …

Ne-am pregătit de plecare.

— Aşadar, eşti hotărât să nu plăteşti chiria? l-am întrebat.

— Nici nu mă gândesc!

— Poate că începând măcar din octombrie…

— Nu, domnule. Nu mai am mult de trăit, aşa că vreau să aplic măcar un singur principiu: dacă societatea vrea ca indivizii să-şi respecte contractele faţă de ea, trebuie ca şi ea să le respecte faţă de indivizi. Dacă eu trebuie să-i plătesc cuiva chirie, atunci să-mi plătească şi mie meditaţiile în aşa fel încât să-mi ajungă şi pentru plata chiriei. Înţelegi dumneata? …

— Nu prea, domnule… am răspuns eu.

— Nu-i de mirare! La bătrâneţe creierul se usucă şi nu mai e în stare să perceapă adevărurile noi.

Ne-am salutat şi am ieşit, împreună cu administratorul.

Tânărul a închis uşa în urma noastră, dar peste o clipă s-a repezit pe scări, după noi, strigând:

— Portărelul să-şi ia cu el şi doi oameni, fiindcă n-am să părăsesc casa asta decât cu forţa!

— Bine, domnule! i-am răspuns eu, salutându-l politicos.

În sinea mea mi-am spus că totuşi nu se cade ca un tip ca el să fie dat afară din casă.

Când tânărul acela ciudat s-a retras definitiv în cameră şi a închis uşa cu cheia, lăsând să se înţeleagă că socoteşte încheiată discuţia cu noi, m-am oprit la jumătatea scării şi i-am spus administratorului:

— Văd că aveţi şi vitralii…

— Da, avem.

— Dar sunt grozav de… prăfuite.

— Da, foarte prăfuite! a recunoscut administratorul.

— Şi socot, am adăugat eu, că tânărul nostru student se va ţine de cuvânt şi nu va plăti chiria; nu-i aşa?

— Domnule, a exclamat administratorul, el ca el! zice că nu vrea să plătească, şi nu plăteşte. Dar ceilalţi doi nu spun nimic, şi tot nu plătesc! Sunt, domnule dragă, nişte locatari extraordinari… Singurii de altfel care nu-mi pricinuiesc nici o decepţie!

Am clătinat din cap fără să vreau; dacă aş fi eu proprietarul imobilului aş clătina din cap în fiecare zi.

— Aşadar, aici nimeni nu plăteşte, sau cel puţin nimeni nu plăteşte regulat, m-am adresat fostului moşier.

— Nici nu-i de mirare, a răspuns domnul Wirski. Într-o casă în care de atâţia ani chiriile sunt încasate de creditori, chiar şi cel mai cinstit locatar ajunge nărăvaş! Cu toate astea, avem câţiva chiriaşi foarte corecţi. De pildă, baroana Krzeszowska…

— Cum?! … am exclamat. A, da, ai dreptate! Baroana locuieşte aici… A vrut chiar să cumpere casa…

— Şi o s-o cumpere, a şoptit administratorul, aşa că trebuie să aveţi grijă… O s-o cumpere, chiar dacă va trebui să-şi cheltuiască toată averea… Şi are destulă, deşi domnul baron a cam intrat serios în zestre…

Ne oprisem la jumătatea scărilor, sub o fereastră cu vitralii galbene, roşii şi albastre. Stam aşa, ţintuit locului de amintirea doamnei baroane, pe care o văzusem numai de câteva ori în viaţă, dar care de fiecare dată mi s-a părut a fi o persoană foarte excentrică. Ştia să fie cucernică şi îndârjită, umilă şi vulgară…

— Ce fel de femeie e baroana, domnule Wirski? am întrebat. Pare o femeie extraordinară…

— Ca toate istericele, a mormăit fostul moşier. I s-a prăpădit fata, bărbatul a părăsit-o… Numai scandaluri! …

— Să mergem la ea, domnule! i-am propus, în timp ce coboram la etajul al doilea.

Simţeam în mine atâta bărbăţie, încât gândul de a o întâlni pe baroană nu îmi mai stârnea teamă, ba aproape că mă şi atrăgea.

Când ne-am oprit însă în faţa uşii, şi administratorul a sunat, am simţit cârcei în picioare; numai fiindcă înţepenisem n-am luat-o din loc: mă părăsise într-o clipă tot curajul când miram adus aminte scena de la licitaţie…

Cheia s-a învârtit în broască, s-a auzit zgomotul zăvorului, şi prin uşa întredeschisă a apărut faţa unei fete tinere, cu o bonetă albă.

— Cine-i? a întrebat ea.

— Eu, administratorul.

— Ce doriţi?

— Vin. Cu împuternicitul proprietarului.

— Dar domnul ce doreşte?

— Domnul este împuternicitul.

— Aşadar, pe cine să anunţ? …

— Spune-i doamnei, a răspuns administratorul, iritat, că venim să discutăm despre, casă…

— Aha!

A închis uşa şi a plecat. Au trecut vreo două sau trei minute până să revină. După ce a deschis numeroasele zăvoare, ne-a condus în salonul gol.

Salonul avea un aspect tare ciudat. Mobilele erau acoperite cu huse de culoare cenuşiu-închis. La fel şi pianul, şi candelabrul din tavan. Până şi piedestalele cu statuete din colţurile camerei erau învelite în pânză cenuşie. Camera făcea impresia că aparţine cuiva care a plecat, lăsând rânduiala casei pe seama unor servitori grijulii.

După uşă se auzeau două glasuri, unul de femeie, altul de bărbat. Glasul de femeie era al baroanei; cel bărbătesc mi se părea bine cunoscut, dar nu puteam să-mi amintesc al cui este.

— Aş jura, zicea baroana, că întreţine relaţii cu ea! Alaltăieri i-a trimis un buchet printr-un comisionar…

— Hm… Hm… mormăia vocea bărbătească.

— Un buchet pe care cocheta asta respingătoare a poruncit să-l arunce imediat pe fereastră, ca să mă inducă pe mine în eroare…

— Dar baronul e la ţară… Atât de departe de Varşovia… a replicat bărbatul.

— Are prieteni aici! a strigat baroana. Şi dacă nu te-aş cunoaşte, aş presupune că şi dumneata îi ajuţi să-şi facă ticăloşiile! …

— Vai de mine, doamnă… a protestat glasul bărbătesc.

În aceeaşi clipă am auzit două ţocăituri: cred că-i sărutase mâna.

— Lasă, lasă, domnule Maruszewicz, fără dulcegării. Vă ştiu eu ce vă poate pielea! Copleşiţi sărmanele femei cu tot felul de amabilităţi până ce le câştigaţi încrederea, ca apoi să le risipiţi averea şi să divorţaţi… „Care va să zică, tipul e Maruszewicz! mi-am zis în gând. Potrivită pereche! …”

— Eu sunt cu totul altfel! a răspuns mai încet vocea bărbătească.

Şi din nou au răsunat două ţocăituri. Desigur, pe mână…

M-am uitat la fostul moşier. Ridicase ochii în tavan şi îşi întinsese braţele până aproape de înălţimea urechilor.

— Şmecherul! … a şoptit el, arătând cu mâna spre uşă.

— Îl cunoşti?

— Oho! …

— Aşa! … se auzea glasul baroanei în camera învecinată. Du dumneata aste nouă ruble la Biserica Sfintei Cruci, pentru trei slujbe. Poate că Dumnezeu îl va îndrepta pe calea cea bună… Nu! a adăugat ea după o clipă, cu vocea puţin schimbată. Mai bine o singură slujbă pentru el, iar două pentru sufletul nefericitei mele fiice!

A urmat un plâns înăbuşiţi

— Liniştiţi-vă, doamnă… a şoptit Maruszewicz, pe un ton blând.

— Du-te! Du-te acum! … i-a răspuns ea.

Deodată, uşa salonului s-a deschis, şi Maruszewicz a apărut în prag, surprins. Am desluşit în camera cealaltă faţa gălbejită şi ochii înroşiţi ai baroanei. Administratorul şi cu mine ne ridicarăm de pe scaune. Maruszewicz s-a tras repede înapoi, în fundul camerei, ca să iasă probabil pe o altă uşă. Doamna baroană a început să strige mânioasă:

— Marysia! … Marysia! …

A intrat repede aceeaşi fată cu boneta pe cap, într-o rochie de culoare închisă şi cu un şorţ alb. Îmbrăcată aşa, ai fi putut crede că e infirmieră, dacă ochii nu i-ar fi scăpărat prea multe scântei.

— De ce i-ai adus pe domnii ăştia aici? a întrebat-o baroana.

— Dar dumneavoastră aţi poruncit…

— Proasto! … Ieşi afară! apoi baroana s-a întors spre noi: Ce doreşti, domnule Wirski?

— Domnul Rzecki este împuternicitul proprietarului, a răspuns administratorul.

— A… a… Bine! … a zis baroana, intrând în salon.

Nu ne-a poftit să stăm jos. Purta o rochie neagră, faţa îi era gălbejită, buzele învineţite, ochii înroşiţi de plâns şi părul pieptănat lins. Şi-a încrucişat braţele pe piept, ca Napoleon I, şi, uitându-se la mine, a început:

— Aaa! … Dumneata eşti, mi se pare, împuternicitul domnului Wokulski… Nu-i aşa? Te rog spune-i că sau mă mut eu din casa asta, pentru care plătesc foarte regulat şapte sute de ruble pe an, nu-i aşa, domnule Wirski? …

Administratorul s-a înclinat.

— Sau, a continuat baroana, domnul Wokulski să scape imobilul de murdărie şi imoralitate!

— Imoralitate? am întrebat eu.

— Da, domnule! a confirmat baroana, înclinând din cap. Adică să evacueze pe aceste spălătorese care cântă toată ziua la subsol cântece îngrozitoare şi care chicotesc seara deasupra capului meu! Să evacueze pe studenţii ăia… pe ticăloşii ăia care aruncă de sus drept în capul meu mucuri de ţigări sau varsă apă… În sfârşit, pe doamna aceea Stawski, despre care nu ştiu ce este, văduvă sau divorţată, şi nici din ce se întreţine… Doamna asta strică bărbaţii cu soţii virtuoase şi atât de nefericite…

A început să clipească des din pleoape şi… gata plânsul!

— Îngrozitor… Să fii legată, de o casă atât de respingătoare numai din respect pentru amintirea copilului tău amintire pe care nimeni şi nimic nu ţi-o poate şterge din inimă… Copila mea a alergat pe aici, prin toate camerele… S-a jucat acolo, în camera dinspre curte… S-a uitat pe fereastra pe care astăzi unei mame rămasă singură nu-i e permis să-şi scoată măcar capul… Vor să mă alunge de-aici… Toţi vor să mă mut de-aici, tuturor le stau în drum! Eu însă nu pot să plec de aici pentru că fiecare scândură a pardoselei poartă urmele picioruşelor ei… Pentru că în fiecare perete răsună încă ecoul râsetelor sau plânsului ei… A căzut pe canapea hohotind. Ah, a continuat ea printre lacrimi, oamenii sunt mai cruzi decât animalele! … Vor să mă alunge de-aici, din casa în care copila mea şi-a dat ultima răsuflare… Pătucul ei şi toate jucăriile au rămas la locurile lor… Eu singură şterg praful în camera ei, ca să nu se mişte din loc nici cel mai mic lucruşor… Am străbătut fiecare centimetru de podea în genunchi şi am sărutat urmele paşilor copilei mele… Iar ei vor să mă alunge de-aici! … Alungaţi de-aici mai întâi durerea mea, dorul meu, disperarea mea! …

Şi-a ascuns faţa în mâini şi a izbucnit într-un sfâşietor hohot de plâns. Am observat că nasul administratorului se făcuse roşu; simţeam că mă podidesc lacrimile şi pe mine.

Deznădejdea baroanei m-a dezarmat într-atât, încât n-am mai avut curajul să discut cu ea despre majorarea chiriei. Dar în acelaşi timp lacrimile ei m-au enervat în aşa hal, încât dacă nu m-aş fi găsit la etajul al doilea, cred că m-aş fi aruncat pe fereastră.

Până la urmă, văzând că nu se mai potoleşte şi voind s-o consolez într-un fel, i-am spus cu toată blândeţea:

— Vă rog, doamnă, liniştiţi-vă… Ce doriţi de la noi? … Cu ce vă putem servi? …

În vocea mea era atâta compătimire, încât nasul administratorului s-a făcut şi mai roşu, iar doamnei baroane i s-a zvântat un ochi. A continuat să plângă cu celălalt, semn că nu considera încă atacul isprăvit, iar biata victimă – eu adică – definitiv învinsă.

— Cer… cer, a bâiguit printre suspine, cer să nu fiu alungată din locul unde s-a stins copila mea… şi unde totul mi-o reaminteşte. Nu pot… Nu pot să mă despart de camera ei! Nu pot să-i mut lucruşoarele şi jucăriile… E o ticăloşie să fie exploatată în modul ăsta suferinţa cuiva!

— Cine vă exploatează?

— Toţi, începând cu proprietarul, care îmi cere să plătesc şapte sute de ruble…

— A, scuzaţi, doamnă baroană! a exclamat administratorul. Şapte camere admirabile, două bucătării ca nişte saloane, două cămări… Aţi putea să cedaţi cuiva cel puţin trei camere. Doar aveţi două intrări principale!

— Nu cedez nimănui nimic a răspuns ea categoric. Sunt sigură că soţul meu rătăcit îşi va veni în fire curând şi se va întoarce! …

— În cazul ăsta, plătiţi şapte sute de ruble…

— Poate chiar şi mai mult… am adăugat eu, încet.

Doamna baroană s-a uitat la mine de parcă ar fi vrut să mă ardă cu privirea şi să mă înece în lacrimi. Oh, îndrăcită femeie! … Şi acum, când mă gândesc la ea, mă ia cu frig pe şira spinării!

— De altfel, chiria n-are importanţă! a zis ea.

— Aveţi perfectă dreptate! a recunoscut Wirski, înclinându-se adânc.

— Pretenţiile proprietarului n-au nici o importanţă… Dar, oricum, nu pot să plătesc şapte sute de ruble pentru un apartament într-o casă ca asta!

— Dar ce aveţi dumneavoastră cu casa? am întrebat-o eu.

— Casa asta e o adevărată ruşine pentru oamenii cinstiţi! a strigat ea gesticulând. Şi nu în numele meu, ci în numele moralităţii, vă rog…

— Ce anume?

— Să-i alungaţi pe studenţii care locuiesc deasupra mea, de răul cărora nu pot să scot capul pe fereastră şi să mă uit în curte. Le-au stricat pe toate… Deodată a sărit de pe canapea: Poftim, domnule, auzi? a zis ea arătând spre uşa camerei dinspre curte.

Într-adevăr, se auzea vocea excentricului brunet, care răcnea de la etajul al treilea:

— Marysia! … Marysia, vino încoa! …

— Maryrsia! a strigat baroana.

— Dar sunt aici… Ce doriţi, doamnă? a răspuns slujnica, puţin îmbujorată la faţă.

— Să nu te mişti cumva din casă! Poftim, domnule, ai văzut? Uite, aşa se întâmplă în fiecare zi. Iar seara se duc la ei spălătoresele… Domnule! a continuat ea, împreunându-şi mâinile ca pentru rugăciune. Alungaţi-i pe nihiliştii ăştia! Sunt un izvor de destrăbălare şi de primejdie pentru întreaga casă! … Ţin în cranii ceai şi zahăr… Răscolesc cu oase de oameni cărbunii din samovar… Vor să aducă aici un schelet întreg! …

Şi a început din nou să plângă, atât de amarnic. Încât mi-a fost teamă să nu-i vină rău.

— Domnii ăştia nu plătesc chiria, aşa că e foarte posibil…

Ochii baroanei s-au uscat pe dată.

— Da, fireşte, trebuie să-i alungaţi! … Dar, domnule, oricât ar fi de răi şi de stricaţi, mai rea decât ei e… Stawska…

M-a uimit ura care a ţâşnit din ochii baroanei în clipa când a rostit numele „Stawska”.

— Doamna Stawska locuieşte aici? am întrebat fără să vreau. Femeia aceea frumoasă?

— O… încă o victimă! … a exclamat baroana, arătându-mă cu degetul. Apoi a continuat cu o voce adâncă şi cu ochii înflăcăraţi: O, omule cu părul cărunt, îţi dai seama de faptele dumitale? Aceasta este femeia al cărei soţ învinuit de asasinat a fugit în străinătate… Din ce trăieşte? … Din ce se îmbracă atât de elegant? …

— Munceşte ca un bivol, biata de ea! a şoptit administratorul.

— O… încă unul! … a exclamat baroana. Bărbatul meu (sunt sigură că el este) îi trimite de la ţară buchete de flori… Administratorul casei e îndrăgostit de ea şi-i încasează chiria de-abia la sfârşitul lunii…

— Vai, doamnă! … a protestat fostul moşier, cu obrajii tot atât de roşii ca şi nasul.

— Chiar şi tâmpitul ăla cumsecade de Maruszewicz, a continuat baroana, da, chiar şi el stă toată ziua la fereastră şi se uită la ea… Vocea dramatică a baroanei a trecut din nou la tonuri jalnice: Şi când te gândeşti că o femeie ca ea are o fiică, da, are o fiică… pe care o instruieşte ca să ajungă în iad, iar eu… O, cred în justiţie… cred în milostenia divină, dar nu înţeleg… da… nu înţeleg de loc sentinţele astea care pe mine m-au lăsat fără copilă, iar ei… ei… ei! … O, domnule, a izbucnit ea cu forţe noi în voce, în definitiv, îi poţi lăsa pe nihiliştii ăia, dar pe ea… trebuie s-o goneşti! N-are decât să rămână goală locuinţa unde a stat ea… Am s-o plătesc eu, numai să rămână ea pe drumuri…

Mie, ţipetele astea nu mi-au plăcut de loc. I-am făcut semn administratorului că sunt gata de plecare şi, înclinându-mă, am spus rece:

— Permite-ţi, doamnă baroană, ca în chestiunea aceasta să hotărască proprietarul, domnul Wokulski.

Baroana şi-a încrucişat braţele, ca un om atins de un glonte în piept;

— Ah… Care va să zică, aşa? … a strigat ea. Care va să zică, şi dumneata… şi… Wokulski… v-aţi unit cu ea? … Ha! … În cazul ăsta aştept să decidă judecata divină! …

Am ieşit fără ca ea să ne mai oprească. Coboram scările ca un om beat.

— Ce ştii despre doamna Stawska? l-am întrebat pe Wirski.

— E o femeie cât se poate de cinstită. E tânără, frumoasă şi munceşte din răsputeri… Pentru că pensia mamei ei de-abia îi ajunge pentru chirie…

— Are mamă?

— Da. O femeie tot atât de treabă ca şi ea.

— Şi cât plăteşte pentru casă?

— Trei sute de ruble. Când te gândeşti, ţi se rupe inima…

— Să mergem la ele! am zis.

— Cu cea mai mare plăcere! a încuviinţat administratorul. Ceea ce spune nebuna aia despre ele nu merită nici o atenţie. Nici nu ştiu pentru ce o urăşte pe doamna Stawska. Probabil pentru că-i frumoasă şi are o fetiţă ca un îngeraş…

— Unde locuiesc?

— În aripa dreaptă, la etajul întâi.

Nici nu-mi amintesc când am coborât scările din faţă, când am trecut prin curte şi când am ajuns la etajul întâi al aripii din dreapta. Aveam mereu în faţa ochilor imaginea doamnei Stawska şi a lui Wokulski… Doamne! Ce pereche potrivită! Dar nu se putea face nimic din moment ce femeia era măritată. Deşi astea sunt chestiuni în care n-aş vrea să mă amestec câtuşi de puţin. Mie mi se pare într-un fel, lor li se pare într-alt fel, iar soarta hotărăşte cum îi place…

Soarta! Soarta! … Apropie oamenii atât de ciudat! Dacă acum mulţi ani nu m-aş fi dus în pivniţa lui Hopfer, la Machalski, nu l-aş fi cunoscut pe Wokulski. Şi dacă nu i-aş fi îndemnat să se ducă la teatru, poate că n-ar fi întâlnit-o pe domnişoara Lęcka. Fără să vreau, l-am băgat o dată la apă. Acuma n-aş dori să se repete povestea. Domnul-Dumnezeu n-are decât să hotărască singur de soarta turmelor sale…

Când ne-am oprit la uşa doamnei Stawska, administratorul a zâmbit ştrengăreşte şi mi-a şoptit:

— Să întrebăm întâi dacă tânăra e acasă. O să ai ce vedea! …

— Ştiu, ştiu…

Administratorul n-a sunat, ci a ciocănit de două ori. Uşa s-a deschis destul de brusc şi a apărut o slujnică grasă, scundă, cu braţele încrucişate, braţe demne de un atlet, pe care se vedeau, ca şi pe mâini, clăbuci de săpun.

— O, domnul administrator? a exclamat ea. Credeam că-i vreunul din ăia.

— Cum, a încercat cineva să intre? … a întrebat Wirski, indignat.

— Nu, n-a încercat nimeni, doar atâta că unul i-a trimis astăzi un buchet de flori. Cică l-ar fi trimis Maruszewicz, care locuieşte în faţă…

— Ticălosul!

— Aşa e bărbatul! a zis femeia. Numai să-i placă cineva, că gata, se şi bagă în foc, ca un fluture de noapte…

— Cucoanele sunt acasă? a întrebat Wirski.

Slujnica rotofeie s-a uitat bănuitoare la mine.

— Domnule administrator, sunteţi cu domnul?

— Da, dumnealui este împuternicitul proprietarului…

— E tânăr, sau bătrân? a continuat ea, măsurându-mă de sus până jos, ca un judecător de instrucţie.

— Vezi doar că-i bătrân! … a răspuns administratorul.

— Adică… de vârstă mijlocie… am rectificat eu. (Ei, pe dumnezeul meu, în curând au să spună că sunt bătrâni până şi copiii de 15 ani!)

— Coniţele sunt acasă, a răspuns în sfârşit slujnica. Numai că la coniţa tânără a venit o fetiţă la meditaţie. Dar coana mare e în camera ei.

— Păcat a mormăit administratorul. În sfârşit… spune-i doamnei bătrâne…

Am intrat în bucătărie, unde era o albie plină de clăbuci şi rufe de copil. Pe o sfoară, atârnate lângă sobă, se uscau rochiţe, cămăşuţe şi ciorăpiori. (Cum se cunoaşte că e o fetiţă în casă!)

Prin uşa întredeschisă a ajuns până la noi glasul unei femei mai vârstnice.

— Cu administratorul? … Un domn? … zicea doamna de alături. Te pomeneşti că o fi Ludwiczek, că tot l-am visat azi-noapte! …

Femeia ne-a deschis uşa salonaşului.

— Poftiţi!

Era un salon mic, cu pereţi de culoarea perlei. Mobilă albastră, un pian, o mulţime de flori albe şi roşii la cele două ferestre, pe pereţi diplome ale Şcolii de arte frumoase, pe o măsuţă o lampă de sticlă în formă de lalea. După salonul mortuar al doamnei Krzeszowska – unde mobilele zăceau sub huse de culoare închisă – aici totul era atât de vesel! Camera avea o înfăţişare plăcută, aşteptând parcă un oaspe drag. Dar mobilierul, aşezat prea simetric în jurul mesei, dovedea că musafirul nu sosise încă…

Peste o clipă, în pragul uşii din faţă a apărut o doamnă în vârstă, într-o rochie cenuşie. M-a izbit părul ei aproape alb. Era slăbuţă, dar nu părea prea bătrână şi avea trăsături foarte regulate. De altfel, mi s-a părut că o cunosc de undeva.

Administratorul şi-a încheiat cei doi nasturi ai hainei pline de pete şi, înclinându-se cu eleganţa unui adevărat nobil, a spus:

— Îmi permiteţi, doamnă, să vă prezint pe domnul Rzecki, împuternicitul proprietarului nostru şi colegul meu…

Ne-am privit în ochi, şi trebuie să recunosc că am fost oarecum mirat de faptul că-mi spunea „coleg”. Observând mirarea mea, Wirski a adăugat, zâmbind:

— Am spus coleg, pentru că şi unul şi celălalt am văzut lucruri foarte interesante peste hotare.

— Aţi fost în străinătate, stimate domn? … m-a întrebat bătrâna.

— În 1849.

— Şi nu l-aţi întâlnit cumva pe Ludwig Stawski? …

— Stimată doamnă! a exclamat Wirski, râzând şi înclinându-se iar. Domnul Rzecki a fost în străinătate acum treizeci de ani, iar ginerele dumneavoastră a plecat de-abia de patru ani…

Bătrâna a făcut un gest cu mâna, ca şi cum ar fi alungat o muscă.

— Aveţi dreptate! a recunoscut ea, M-am încurcat… Dar mă gândesc mereu la Ludwig… Poftiţi, domnilor, luaţi loc…

Când ne-am aşezat pe scaun, fostul moşier s-a înclinat încă o dată în faţa venerabilei doamne, care i-a răspuns la fel.

De-abia atunci am observat că rochia cenuşie a bătrânei era cârpită în câteva locuri şi m-a cuprins o melancolie ciudată în faţa acestor doi semeni ai mei, în îmbrăcăminte pătată, sau cârpită, dar amândoi cu maniere alese. Pe deasupra lor a trecut tăvălugul timpului, care nivelează totul…

— Dumneavoastră, domnule, nu ştiţi desigur, ce nenorocire s-a abătut asupra noastră, mi s-a adresat bătrâna. Acum patru ani ginerelui meu i s-a întâmplat ceva foarte neplăcut: a fost acuzat în modul cel mai nedrept… A fost omorâtă aici o cămătăreasă îngrozitoare… O, Doamne! …

Întâmplările astea nici nu trebuie pomenite… A fost de-ajuns ca un cunoscut să-i atragă atenţia că ar fi bănuit… Cu totul pe nedrept… domnule…

— Domnul Rzecki, o informă fostul moşier.

— În modul cel mai injust, domnule Rzecki… Şi el, sărmanul, a fugit în străinătate. Acum un an a fost descoperit adevăratul asasin, s-a publicat că Ludwig e nevinovat, dar, în zadar, pentru că, uite, sărmanul, de doi ani n-a mai dat nici un semn de viaţă… S-a aplecat spre mine şi a continuat în şoaptă: Helena, fiica mea, domnule…

— Rzecki! a ajutat-o administratorul.

— Fiica mea, domnule Rzecki, se ruinează… Vă spun sincer, se ruinează plătind anunţuri în ziare străine! Şi nimic! Totul în zadar… Şi e femeie tânără, domnule…

— Rzecki! i-a suflat Wirski.

— Femeie tânără, domnule Rzecki! Tânără şi frumoasă!

— Superbă! a adăugat administratorul, înflăcărat.

— Cândva semănam şi eu puţin cu ea, a continuat bătrâna doamnă, oftând şi clătinând din cap. Fiica mea nu-i urâtă, şi e tânără. Are un copil şi… poate că… ar mai dori şi alţii! Deşi, domnule Wirski, vă jur că n-am auzit-o niciodată vorbind despre aşa ceva… Suferă şi tace, dar sunt sigură că suferă. Am avut şi eu cândva treizeci de ani…

— Cine n-a avut! a oftat din adânc administratorul.

Uşa a scârţâit şi a intrat în fugă o fetiţă cu nişte andrele în mână.

— Bunicuţo, a strigat ea, n-am să termin niciodată jacheţica păpuşii!

Bătrâna doamnă a certat-o:

— Hela, n-ai spus bună ziua! …

Fetiţa a făcut două reverenţe, eu i-am răspuns, stângaci, iar domnul Wirski, ca un conte. Fetiţa a continuat să vorbească, arătându-i bunicii andrele de care atârna un pătrat de jerseu negru.

— Bunicuţo! Vine iarna, şi păpuşa mea n-o să aibă cu ce să se îmbrace ca să iasă pe stradă… Bunicuţo, iar mi-a scăpat un ochi! (Minunat copil! … Dacă ar fi al lui Stas, poate că el n-ar mai face atâtea nebunii…)

Bunica s-a scuzat şi a luat andrelele din mâna copilei; în clipa aceea a intrat în salon doamna Stawska…

Trebuie să recunosc că, văzând-o, am avut o conduită corectă; Wirski însă şi-a pierdut capul de tot. A sărit de pe scaun ca un student, şi-a încheiat haina încă la un nasture, mi s-a părut chiar că s-a înroşit până la urechi, apoi a început să se bâlbâie:

— Îmi p-permiteţi, doamnă, să vă p-prezint pe domnul Rzecki, împuternicitul p-proprietarului nostru!

— Îmi face o deosebită plăcere! a răspuns doamna Stawska, înclinându-se, cu ochii plecaţi.

Dar îmbujorarea şi privirile ei temătoare m-au făcut să cred că nu sunt un oaspe binevenit.

„Aşteaptă!” mi-am zis în gând. Şi mi-am închipuit că în locul meu, în camera aceea, nu eram eu, ci Wokulski. „Aşteaptă, şi te vei convinge îndată că n-ai dreptate, şi că n-ai de ce să te temi!”

Doamna Stawska s-a aşezat pe scaun; ca să-şi ascundă tulburarea, a început să îndrepte ceva la rochiţa fetiţei. Mama ei şi-a pierdut, de asemenea, buna dispoziţie, iar administratorul s-a fâstâcit de-a binelea.

„Aşteptaţi!” mi-am zis eu în gând. Şi, luând un aer foarte serios, le-am întrebat pe cele două doamne:

— Locuiţi de mult aici?

— De cinci ani… a răspuns doamna Stawska, făcându-se şi mai roşie.

Mama ei a tresărit.

— Ce chirie plătiţi?

— Douăzeci şi cinci de ruble pe lună… a şoptit tânără, pălind.

Apoi a început să tragă firişoare de aţă din rochiţa fetei, uitându-se spre Wirski, desigur involuntar, dar cu o privire atât de rugătoare, încât… încât… dacă aş fi fost Wokulski, aş fi cerut-o imediat de nevastă!

— Suntem datoare pe luna iulie… a adăugat ea mai încet.

M-am încruntat ca un Scaraoţchi şi, trăgând în plămâni tot aerul din cameră, am spus:

— Nu ne datoraţi nimic până în octombrie… Stas, adică domnul Wokulski, tocmai mi-a scris că-i un adevărat banditism să iei trei sute de ruble pentru trei camere într-o casă pe strada asta! Domnul Wokulski nu poate permite un atare jaf şi mi-a poruncit să vă aduc la cunoştinţă că locuinţa aceasta va putea fi închiriată începând din octombrie cu două sute de ruble. Dar dacă dumneavoastră nu doriţi…

Administratorul s-a lăsat în fotoliu, bătrâna şi-a împreunat braţele, iar doamna Stawska m-a privit cu ochii larg deschişi. Ce ochi! … Şi ce privire! … Jur că dacă aş fi fost Wokulski, i-aş fi cerut mâna imediat! Desigur că din bărbatul ei n-a rămas nici un oscior dacă de doi ani de zile n-a scris nimic. Şi, la urma urmelor, nu există divorţ? … De ce are Stas atâta avere? …

Uşa a scârţâit din nou, şi în salonaş a intrat o fetiţă de vreo 12 ani, cu glugă în cap şi cu un teanc de caiete sub braţ. Era un copil cu faţa rumenă, plinuţă, dar care nu se distingea printr-o expresie prea inteligentă. A făcut o reverenţă în faţa noastră, în faţa doamnei Stawska şi a mamei sale, a sărutat-o pe amândoi obrajii pe mica Hela şi a dat să plece, probabil acasă; dar din uşă s-a întors şi, îmbujorată până în altul ochilor, a întrebat-o pe doamna Stawska:

— Poimâine la ce oră pot veni?

— Poimâine, scumpa mea? … Poţi veni la patru, i-a răspuns doamna Stawska, tulburată.

După plecarea fetiţei, mama doamnei Stawska a bombănit, nemulţumită:

— Dacă şi asta se mai cheamă lecţie! … Helena munceşte cu ea cel puţin o oră şi jumătate, şi nu capătă decât patruzeci de groşi! …

— Măicuţă! a întrerupt-o doamna Stawska, uitându-se rugătoare la ea. (Dacă aş fi fost Wokulski, acum eram după cununie! Ce femeie! … În viaţa mea n-am mai văzut aşa ceva! … Ce mâini, ce talie, ce statură, ce mişcări, ce ochi! Ah, ce ochi! …)

După o clipă de tăcere apăsătoare, tânără doamnă a grăit:

— Îi suntem recunoscătoare domnului Wokulski pentru condiţiile pe care ni le oferă! Este poate singurul caz când proprietarul cere singur o chirie mai mică. Dar nu ştiu… dacă se cade să ne folosim de mărinimia sa!

— Aici nu este vorba de mărinimie, ci de onestitatea unui om nobil! a intervenit Wirski. Şi mie mi-a redus domnul Wokulski chiria, şi am acceptat… Strada noastră, doamnă, nu e o stradă principală. Circulaţie mică.

— Dar apartamentele se pot închiria uşor… a şoptit doamna Stawska.

— Preferăm locatarii vechi, pe care îi cunoaştem că respectă liniştea şi ordinea casei, am răspuns eu.

— Aveţi dreptate! a încuviinţat doamna cu părul alb. Ordinea este prima noastră grijă… Chiar dacă Hela rupe câteodată hârtii şi le aruncă pe podea, Franusia mătură imediat…

— Vai, bunicuţo, eu nu fac hârtii! Tai plicuri, fiindcă, îi scriu lui tăticu să vină acasă! s-a apărat fetiţa.

Pe faţa doamnei Stawska a trecut o umbră de mâhnire şi de oboseală.

— Şi nimic, nici o ştire? a întrebat administratorul.

Tânără a clătinat uşor din cap, şi nu sunt sigur că n-a scos un suspin, dar atât de încet…

— Iată ce soartă poate să aibă o femeie tânără şi, frumoasă! a izbucnit bătrâna. Nici domnişoară, nici măritată…

— Măicuţă!

— Nici văduvă, nici divorţată… într-un cuvânt, nu ştii ce eşti şi nici pentru cine… Hela, poţi să spui ce vrei, eu însă sunt sigură că Ludwig nu mai trăieşte…

— Da! a continuat bătrâna, aprinsă. Noi îl aşteptăm în fiecare zi, în orice moment, şi el, nimic… Sau a murit, sau te-a lăsat, aşa că nu mai eşti obligată să-l aştepţi…

În ochii celor două femei s-au ivit lacrimi; în ai mamei, de supărare, iar în ai fiicei… Ştiu şi eu? … Poate de jale pentru viaţa ei irosită.

Deodată mi-a venit în minte o idee care, dacă n-ar fi fost a mea, aş fi socotit-o genială. De altfel, asta n-are nici o importanţă. De-ajuns e că în momentul în care m-am mişcat pe scaun, punându-mi un picior peste celălalt şi tuşind, chipul meu şi întreaga mea făptură vădeau, ceva care i-a făcut pe toţi să se uite la mine. Chiar şi micuţa Hela.

— Cunoştinţa noastră e prea recentă, am început eu, spre a cuteza…

— N-are importanţă! m-a întrerupt Wirski. Serviciile se primesc chiar şi de la necunoscuţi…

— Cunoştinţa noastră, am continuat dojenindu-l din ochi, este recentă. Îmi veţi permite, totuşi, doamnele mele, ca nu eu, ci domnul Wokulski să se folosească de influenţa sa pentru a-l găsi pe soţul dumneavoastră…

— Aaa! … a gemut bătrâna.

Şi nu ştiu, zău, dacă geamătul a fost de bucurie.

— Măicuţă! … a exclamat doamna Stawka.

Mama ei s-a întors spre fetiţă şi i s-a adresat cu hotărâre:

— Hela, du-te la păpuşă şi croşetează-i jacheţica. Ţi-am prins ochiul; du-te acum! …

Fetiţa s-a arătat puţin mirată, poate chiar curioasă, dar a sărutat mâna bunicii şi a maică-şi şi a ieşit cu andrelele.

— Stimate domn, mi-a spus bătrâna, dacă-i vorba să fiu sinceră, eu nu ţin atâta… Adică, nu ştiu cum să vă spun… nu cred că Ludwig mai trăieşte. Cine n-a scris timp de doi ani…

— Mamă, ajunge!

— O, nu! … Dacă tu nu-ţi dai încă seama de situaţie, eu o înţeleg bine! Nu este posibil să trăieşti cu o speranţă ca asta sau cu veşnica ameninţare…

— Mamă dragă, despre fericirea şi îndatoririle mele numai eu am dreptul…

— Nu-mi vorbi de fericire! a izbucnit mama. Fericirea ta s-a sfârşit în ziua când soţul tău a fugit din faţa tribunalului, care aflase despre legăturile lui mai mult decât suspecte cu cămătăreasa aia… Ştiu că n-a fost vinovat. Şi aş fi putut chiar să jur, dar nu înţeleg, cum nu înţelegi nici tu, de, ce se ducea la ea…

— Mamă! … Domnii sunt străini! … a oprit-o, disperată, doamna Stawska.

— Eu, străin? … a făcut Wirski, pe un ton de reproş.

Zicând acestea, s-a ridicat în picioare şi s-a înclinat.

— Nici dumneata nu eşti străin, şi nici domnul, a spus bătrâna doamnă, uitându-se la mine. Dumnealui trebuie să fie un om cinstit…

Acum m-am înclinat eu.

— Aşa că îţi spun, domnule, a continuat dânsa, uitându-se deschis în ochii mei, trăim într-o continuă nesiguranţă în ceea ce-l priveşte pe ginerele meu, şi această nesiguranţă ne otrăveşte liniştea. Eu însă recunosc în mod sincer că, dintre toate, mă tem mai mult de întoarcerea lui…

Doamna Stawska şi-a acoperit faţa cu batista şi a fugit în camera ei.

— Plângi! N-ai decât să plângi! … a strigat bătrâna, iritată, urmărind-o cu o privire aspră. Lacrimile astea, deşi dureroase, sunt mai bune decât cele pe care le verşi în fiecare zi. Domnule, mi s-a adresat din nou, mă supun voinţei lui Dumnezeu, dar simt că dacă ginerele meu s-ar întoarce, ar distruge fericirea copilei mele până la ultima fărâmă! Jur, a adăugat mai încet, că nu-l mai iubeşte, dar nu-şi dă seama, şi sunt sigură că… ar pleca la el dacă ar chema-o! …

Un hohot înăbuşit a împiedicat-o să mai vorbească. M-am uitat la Wirski, Wirski s-a uitat la mine; pe urmă ne-am ridicat şi ne-am luat rămas bun de la bătrâna doamnă.

— Doamnă, i-am spus la plecare, nu va trece anul şi vă voi aduce ştiri despre ginerele dumneavoastră. Poate că treburile or să se aranjeze în aşa fel încât… toată lumea să fie mulţumită… Toată! Chiar şi absenţii…

Bătrâna s-a uitat la mine cu o privire iscoditoare, dar n-am mai adăugat nimic. Am salutat-o încă o dată şi am ieşit cu administratorul, fără să mai întreb ceva de doamna Stawska.

— Domnule, poftiţi pe la noi când doriţi! Chiar în fiecare seară! … a strigat bătrâna după mine când ajunsesem în bucătărie.

Fireşte că am să mă duc! … Te pomeneşti că-mi reuşeşte combinaţia cu Stas! Dumnezeu ştie! Unde intră inima în joc, sunt zadarnice toate socotelile. Dar voi încerca să dezleg mâinile acestei femei. Şi asta înseamnă ceva.

După ce am părăsit apartamentul doamnei Stawska şi al mamei sale, m-am despărţit de administratorul casei, foarte mulţumiţi unul de altul. Trebuie să fie un om de treabă. Dar când, întors acasă, m-am gândit la o concluzie după ce trecusem în revistă locatarii casei, m-am apucat cu mâinile de cap!

Trebuia să fac ordine în finanţele imobilului, şi eu am procedat în aşa fel, încât sunt sigur că venitul s-a micşorat cu trei sute de ruble. Dar poate că-i mai bine. Poate că aşa Stas îşi va veni mai repede în fire şi va vinde nenorocita asta de casă, care nu i-a trebuit câtuşi de puţin.

Ir e tot bolnav. Situaţia politică, aceeaşi: nesigură, ca şi până acum”.

SFÂRŞIT

1 Mneaţa! (germ.).

2 Bună dimineaţa, copii! Cafeaua e gata! (Germ.)

3 Bună dimineaţa, mamă! (Germ.)

4 Bună dimineaţa, bunico! (Germ.)

5 Ştrengarule! (Germ.)

6 Afară! Afară! (Germ.).

7 Provincii ale Serbiei, rămase după pacea de Ia San-Stefano (1878) în stăpânirea Turciei, dar cedate în acelaşi an, prin tratatul de la Berlin, Austro-Ungariei, „pentru a le administra”.

8 E vorba de regele Italiei, Victor Emanuel al II-lea (1820- 1878).

9 Gen (fr.). Referire la tablourile în care era zugrăvită viaţa populaţiei sărace.

10 Vere dragă (fr.).

11 O pagină de dragoste (fr.).

12 Monitorul modei (fr.).

13 Act de resemnare

14 „Fie numele tău binecuvântat, deşi m-ai încercat prin durere” (fr.).

15 „… şi să aştept împăcată ajutorul ceresc” (fr.).

16 Să-ţi fie ţărâna uşoară (lat.).

17 Bucură-te, Maria, cea plină de har (lat.).

18 … şi în vecii vecilor, amin! (lat.).

19 Dar de ce ai făcut asta? … (germ.).

20 Bunică (germ.).

21 Dumnezeule! (germ.)

22 Trăiască ungurul! (mag.).

23 Doamne, Isuse Hristoase! (germ.).

24 Unde-ai fost atât amar de vreme, dragă Ignaz? (germ.).

25 Dar încă nu ţi-ai băut cafeaua? (germ.).

26 Doamne – Dumnezeule! Dar e aproape zece! (germ.).

27 Doamne, Isuse Hristoase! … Ce nenorocire… Dar spune-mi, Ignaz dragă, de ce ai plecat atunci în Ungaria? (germ.).

28 Aici avea întotdeauna cafea bună şi le prânz mânca pe săturate… Atunci de ce a făcut asta? (germ.).

29 Ce ciudat! (germ.)

30 Funcţionari comerciali, vânzători (rus.).

31 Farmecele înseşi (rus.).

32 Renumită închisoare din Varşovia.

33 Jurnal distractiv (fr.).

34 Isaac Newton (1643-1727), fizician şi matematician englez, care a descoperit, printre altele, legea atracţiei universale.

35 Zeiţa dreptăţii la vechii greci.

36 Curierul Poloniei (pol.).

37 Koza – capră (pol.).

38 Koki – funde (pol.).

39 Kozaki – cazaci (pol.).

40 Spod – de jos dedesubt (pol.).

41 Spodnie – pantalon (pol.).

42 Mund

43 Uhr

44 Mulţumesc, domnule! (fr.).

45 Ioan Sobieski (1624-1696), rege al Poloniei.

46 Asta el (fr.).

47 Corect: Bitte, mein Herr (germ.), vă rog, domnule.

48 Corect; Monsieur, bonjour, lundi (fr.), domnule, bună ziua, luni.

49 Vânător legendar care ţintea fără greş.

50 E vorba de Antonius Marcus (83-30 î.e.n.), om politic şi general roman; îndrăgostit de Cleopatra, regina Egiptului – pe care a sprijinit-o împotriva Romei – s-a sinucis în urma înfrângerii suferite la Actium

51 Vă rog! (fr.).

52 Nu-i aşa? (fr.).

53 Cred că da! (fr.).

54 Ernesto Rossi (1829-1896), artist dramatic italian, vestit mai ales pentru interpretarea unor personaje din: tragediile lui Shakespeare (Romeo, Macbeth etc.).

55 Dramă celebră de W, Shakespeare în care a fost imortalizată trista domnie a lui Macbeth rege al Scoţiei între anii 1040-1057.

56 Bun (în idiş).

57 Personaje din „Dama cu camelii” de Alexandru Dumas.

58 Referire la cuvântul: politică.

59 Săptămânalul ilustrat (pol.).

60 Intră! (germ.).

61 Negru-galben – culorile monarhiei austro-ungare.

62 Localitate în Italia devenită celebră prin victoria repurtată de francezi asupra austriecilor la 4 iunie 1859.

63 Trăiască Italia! (it).