Boleslaw Prus — Păpuşa — STUPEFACŢIILE, SENTIMENTELE ŞI OBSERVAŢIILE UNUI BĂTRÂN FUNCŢIONAR COMERCIAL

XVIII. STUPEFACŢIILE, SENTIMENTELE ŞI OBSERVAŢIILE UNUI BĂTRÂN FUNCŢIONAR COMERCIAL

„EU, IGNACY RZECKI, INTRU ÎNtr-o nouă perioadă de nelinişte şi uimire.

Wokulski, care acum o jumătate de an a plecat valvârtej în Bulgaria, şi care acum câteva săptămâni se distra ca un nebun jucând la curse şi bătându-se în duel, acelaşi Wokulski, zic, a prins azi un gust neobişnuit pentru spectacolele teatrale. Şi să fie măcar vorba de piese poloneze! … Dar nu, e vorba de piese italieneşti! … Şi el, care nu pricepe boabă italieneşte!”

Această nouă manie care dura de o săptămână îl uimise şi-l mâhnise nu numai pe bietul domn Ignacy.

Bătrânul Szlangbaum, de pildă, având cu Wokulski o treabă importantă, îl căutase o jumătate de zi. Întâi veni omul la magazin, dar patronul plecase de câteva clipe, după ce dăduse dispoziţii să i se trimită actorului Rossi un vas mare de porţelan de Saxa. Atunci alergă la el acasă. Plecase însă şi de acolo, se dusese la „Bardet” să cumpere flori. Ca să-l ajungă, bătrânul evreu se văzu nevoit să ia o birjă, dar, întrucât oferi birjarului un zlot şi opt groşi în loc de patruzeci de groşi, până să cadă la învoială pentru un zlot şi opt groşi şi până să ajungă la „Bardet”, Wokulski părăsise florăria.

— Nu ştiţi unde s-a dus? îl întrebă el pe grădinar, care, cu ajutorul unui cuţit încovoiat, făcea ravagii printre florile cele mai frumoase.

— Ştiu şi eu? Poate s-o fi dus la teatru! răspunse grădinarul, cu o mutră de parcă ar fi avut de gând să-i taie beregata cu cuţitul acela încovoiat.

Înfricoşat, Szlangbaum ieşi cât putu mai repede din florărie şi se năpusti spre birjă ca din praştie. Dar birjarul (parcă înţeles cu grădinarul cel setos de sânge) îi declară că nici nu se gândeşte să-l ducă mai departe dacă nu-i plăteşte patruzeci de groşi şi dacă nu-i mai dă şi doi groşi pentru prima cursă.

Szlangbaum simţi o sfârşeală la inimă; vru să se dea jos din birjă şi să cheme poliţia. Dar aducându-şi aminte câtă răutate, nedreptate şi pornire furioasă domnesc acum în lumea creştină împotriva evreilor, primi toate condiţiile neobrăzatului de birjar şi, gemând, porni spre teatru.

Aici, la început nu găsi cu cine să stea de vorbă, apoi găsi, dar nimeni nu vru să stea de vorbă cu el; până la urmă află că Wokulski fusese într-adevăr pe acolo, dar că plecase tocmai atunci spre aleea Ujazdowska. Se mai auzea încă huruitul trăsurii sale…

Szlangbaum era în culmea disperării. Se întoarse pe jos la magazin, şi cu acest prilej îl blestemă pentru a suta oară pe fiul său că-şi luase numele de Henryk, că umblă îmbrăcat în surtuc şi nu mănâncă aşa cum se cuvenea, cuşer; în sfârşit, se duse să se jeluiască domnului Ignacy.

— Poftim ce isprăvi ne mai face domnul Wokulski! … se văită el cu vocea plângăreaţă. L-am căutat pentru o afacere care i-ar fi adus în cinci zile un câştig de trei sute de ruble… Aş fi câştigat şi eu vreo sută… Dar dumnealui se plimbă prin oraş, iar eu am cheltuit numai cu birja doi zloţi şi douăzeci de groşi… Ai! Ai! Ce bandiţi birjarii ăştia! …

Fireşte că domnul Ignacy îl împuternici pe Szlangum să încheie afacerea propusă, îi restitui banii cheltuiţi cu birja, ba chiar porunci să fie condus pe cheltuiala sa până în strada Elektoralna, ceea ce îl impresionă în aşa măsură pe bătrânul evreu, încât la plecare îl dezlegă pe fiu-său de toate blestemele părinteşti şi îl pofti la prânzul de şabas.

„Oricum, îşi zise Rzecki, stupidă istorie teatrul ăsta! Mai ales că din cauza lui, Stas îşi neglijează afacerile! …”

Într-altă zi se prezentă la magazin avocatul, care se bucura de respectul tuturor. Era mâna dreaptă a prinţului şi consilierul juridic al întregii aristocraţii. Voia să-l invite pe Wokulski la o adunare. În seara aceleiaşi zile, domnul Ignacy nici nu ştia cum să se poarte cu un personaj atât de marcant, ce loc să-i ofere şi cum să se bucure de onoarea pe care i-o făcea lui Stas. În schimb, Stas rămase indiferent în faţa onorabilei invitaţii pentru şedinţa de seară, ba încă refuză s-o accepte, ceea ce îl jigni puţin pe avocat, care plecă imediat, salutându-i cu indiferenţă.

— De ce n-ai primit invitaţia? … îl întrebă domnul Ignacy, disperat.

— Fiindcă diseară mă duc la teatru! îi răspunse Wokulski.

Rzecki însă se îngrozi de-a binelea când, în aceeaşi zi, veni la el încasatorul Oberman, rugându-l să-i încheie socoteala zilei înainte de ora 8.

— După opt! … După opt! … îi răspunse domnul Ignacy. Acum n-am timp.

— După opt n-am să am eu timp! insistă Oberman.

— Ce, eşti nebun?

— Nu sunt nebun de loc, dar la opt şi jumătate trebuie să fiu cu patronul la teatru… mormăi încasatorul, ridicând din umeri.

Tocmai atunci domnul Zięba se apropie şi salută cu surâsul pe buze.

— Cum, domnule Zięba, pleci aşa devreme? … E abia opt fără un sfert! făcu mirat domnul Ignacy, căscând ochii mari.

— Duc cununile de flori pentru Rossi! răspunse politicos domnul Zięba. Surâzându-i şi mai amabil.

Rzecki se luă cu mâinile de cap.

— Au înnebunit cu teatrul ăsta! exclamă el. Te pomeneşti că o să mă târască acolo şi pe mine! … Însă cu mine n-o să-i meargă aşa uşor! …

Presimţind că într-adevăr într-o bună zi Wokulski o să încerce să-l ia şi pe el la teatru, domnul Ignacy îşi pregăti o cuvântare, cuprinzând refuzul lui de a merge la un spectacol italienesc şi apostrofându-l pe Stas cu următoarele cuvinte: „Dă-ne pace, omule! … Ce înseamnă prostiile astea? …” şi aşa mai departe.

Wokulski, însă, îi ceru chiar mai mult decât să meargă la teatru: într-o zi veni la magazin pe la ora 6, şi găsindu-l pe Rzecki aplecat asupra registrelor cu socoteli, îi spuse:

— Dragul meu, Rossi joacă astăzi în Macbeth 55. Fii bun şi instalează-te într-un fotoliu de rangul întâi (uite biletul), iar după actul al treilea oferă-i albumul ăsta…

Şi fără nici o ceremonie, ba chiar fără alte lămuriri, îi întinse un album cu vederi din Varşovia, în valoare de cel puţin cincizeci de ruble! …

Domnul Ignacy se simţi adânc ofensat. Se ridică de pe scaunul său, se încruntă şi deschise gura, gata să izbucnească; dar Wokulski părăsi repede magazinul, fără să se mai uite la el.

Fireşte, domnul Ignacy fu nevoit să se ducă la teatru, ca să nu-i pricinuiască lui Stas vreo neplăcere.

La teatru avu o serie întreagă de surprize…

Întâi, apucă pe scările care duceau la galerie – obicei din zilele fericite ale tinereţii. Uşierul îi atrase atenţia că are fotoliu de rangul întâi, aruncându-i o privire care arăta că surtucul de culoare verde-închis al domnului Rzecki, albumul purtat la subsuoară şi chiar fizionomia a la Napoleon al III-lea par în ochii personalului inferior al administraţiei teatrale drept extrem de suspecte.

Ruşinat, domnul Ignacy coborî spre holul cel mare, cu albumul sub braţ, înclinându-se în faţa tuturor femeilor pe lângă care avea onoarea să treacă. Politeţea aceasta, cu care varşovienii nu erau încă obişnuiţi, făcu impresie, şi când Ignacy ajunse în hol, oamenii începură să se întrebe: cine o fi? Se observă îndată că jobenul domnului Ignacy are o vechime de zece ani, cravata de cinci, iar surtucul de culoare verde-închis, împreună cu pantalonii cadrilaţi şi strâmţi fac parte dintr-o epocă mult mai îndepărtată. Îl luară drept străin. Dar când îl auziră că întreabă pe un uşier unde sunt fotoliile, izbucniră în râsete.

— E desigur un boiernaş din Wolynia! râseră eleganţii. Ce-o fi ţinând sub braţ? …

— Cine ştie? O plăcintă cu varză sau o pernă pneumatică…

Biciuit de ironia celor din jur, scăldat în sudori reci, domnul Ignacy ajunse în sfârşit la fotoliul dorit. Abia trecuse de 7, şi în sală se aflau puţini spectatori, dintre care unii stăteau cu pălăriile pe cap; toate lojile erau goale. În schimb, la balcon se strânsese destulă lume, iar sus, la galerie, izbucnise un scandal. Cineva chema poliţia.

„După cât se pare, o să ne distrăm bine”, îşi zise domnul Ignacy cu un surâs stins, aşezându-se în fotoliul său de rangul întâi.

La început se uită numai la arlechinul din dreapta cortinei, jurându-se că nu-şi va lua ochii de acolo. Peste câteva minute însă se mai linişti, simţi chiar o însufleţire care îl îndemnă să se uite şi în jur. Sala i se păru mică şi murdară; gândindu-se la cauzele acestei impresii noi, îşi reaminti că ultima dată fusese la teatru acum vreo şaisprezece ani, la debutul lui Dobrski în Halka.

Între timp sala se umplea; apariţia femeilor frumoase, care se aşezau în lojii, îl învioră deplin. Bătrânul funcţionar scoase binoclul din buzunar şi începu să se uite la ele, dar făcu trista descoperire că şi la el se uita lumea, de la balcon, din rândurile mai îndepărtate ale stalului şi chiar din loji… Iar când în locul ochilor îşi încordă urechea, prinse din zbor vorbe care semănau cu înţepăturile de viespe:

— Cine o fi tipul ăla original? …

— Vreun provincial…

— De unde-o fi găsit un surtuc ca ăsta?

— Ai văzut ce breloc poartă la lănţişorul ceasornicului? Grozav! …

— Cine-şi mai face astăzi o frizură ca a lui? …

Puţin mai lipsea ca domnul Ignacy să scape jos albumul şi jobenul şi să fugă din teatru cu capul gol. Din fericire, în rândul al optulea zări un fabricant de turtă dulce care îi răspunse la salut şi, părăsindu-şi locul, se apropie de el.

— Pentru numele lui Dumnezeu, domnule Pifke, şopti Rzecki scăldat în sudori, stai dumneata în locul meu şi cedează-mi-l pe al dumitale.

— Cu cea mai mare plăcere! răspunse cu glas tare fabricantul roşcovan. Dar ce-i nu te simţi bine aici? Ai un loc straşnic!

— Da, straşnic, însă prefer să stau mai departe… Mi-e cald…

— Şi acolo-i la fel, dar pot să mă mut. Ce ai în pachet? …

De-abia acum îşi aduse aminte Rzecki de misiunea sa.

— Vezi dumneata dragă domnule Pifke, un admirator al acestui… al acestui Rossi…

— Cine nu este admiratorul lui Rossi?! răspunse Pifke. Am textul piesei Macbeth. Nu vrei să ţi-l dau? …

— Ba da. Dar… Admiratorul ăsta, vezi dumneata, a cumpărat de la noi un album scump şi ne-a rugat ca după actul al treilea să i-l înmânăm lui Rossi…

— Am să i-l înmânez eu, cu mare plăcere! exclamă rotofeiul Pifke, înaintând spre locul lui Rzecki.

Domnul Ignacy mai avu câteva clipe neplăcute. Trebui să iasă din rândul întâi, unde bărbaţii eleganţi îi priveau cu zâmbete ironice surtucul, cravata şi vesta de catifea. Apoi trebui să intre în rândul al optulea, unde e drept că nimeni nu se mai uită cu ironie la costumul său; în schimb, atinse în trecere genunchii doamnelor…

— Îmi cer mii de scuze! bâigui el ruşinat. E atât de îngustă trecerea…

— Nu-i nevoie să-ţi ceri atâtea scuze, domnule! îi răspunse o cucoană, pe al cărei obraz cam fardat domnul Ignacy nu observă, nici o urmă de mânie.

El era însă foarte stânjenit şi s-ar fi dus bucuros la spovedanie, să-şi curăţe sufletul de păcatul acestor atingeri.

Ajunse în sfârşit la scaunul său şi răsuflă uşurat. Aici cel puţin nu-i dădea nimeni atenţie, fie din cauza locului modest pe care-l ocupa, fie pentru că teatrul se umpluse de lume şi începuse spectacolul.

Cum jocul actorilor nu-l interesa prea mult, începu să privească în sală: înainte de toate îl zări pe Wokulski: şedea în rândul al patrulea, şi nu se uita de loc la Rossi, ci la loja în care se afla domnişoara Isabela, cu domnul Tomasz şi cu contesa. Rzecki văzuse de câteva ori în viaţă oameni hipnotizaţi; i se păru că patronul său e unul dintre ei. Stătea nemişcat, parcă dormind cu ochii larg deschişi.

Cine l-o fi fermecat aşa? Domnul Ignacy nu putea pricepe. În schimb observă altceva: de câte ori lipsea Rossi de pe scenă, domnişoara Isabela se uita indiferentă prin sală sau conversa cu mătuşa ei; în schimb, îndată ce apărea iar Macbeth, adică Rossi, îşi acoperea faţa până la jumătate cu evantaiul, şi ochii ei minunaţi şi visători parcă-l sorbeau pe actor! Uneori, evantaiul de pene albe îi cădea pe genunchi, şi Rzecki vedea atunci că Isabela avea aceeaşi fizionomie de om hipnotizat care-l uimise atât la Wokulski.

Mai observă şi altele… Când chipul frumos al domnişoarei Isabela exprima admiraţie supremă, Wokulski se freca în creştet cu palma, şi atunci, ca la o comandă, galeria izbucnea în aplauze furtunoase şi în strigăte: „Bravo, bravo, Rossi!”… Domnului Ignacy i se păru chiar că în corul acesta deosebeşte vocea obosită a lui Oberman, care începea primul să strige şi înceta ultimul.

„Ei, drăcie! îşi spuse în gând. Wokulski să fie oare dirijorul „galeriei”?”

Dar îşi alungă îndată bănuiala. Rossi juca admirabil, şi sala întreagă îl aplauda cu acelaşi entuziasm. Mai puternic ca toţi îl aplauda însă domnul Pifke, jovialul fabricant de turtă dulce, care, conform înţelegerii, după actul al treilea îi înmână zgomotos lui Rossi albumul.

Lui Pifke marele actor nu-i răspunse nici măcar cu o înclinare din cap. În schimb, făcu o plecăciune adâncă spre loja domnişoarei Isabela. Numai în direcţia aceea… „Aiureli! … Aiureli! … îşi zise domnul Ignacy, părăsind teatrul după ultimul act, Nu e Stas chiar atât de prost! …”

În fond, însă, domnul Ignacy nu era nemulţumit că venise la teatru. Jocul lui Rossi îi plăcuse; unele scene, ca aceea a asasinării regelui Duncan sau apariţia spectrului lui Banco, făcuseră asupra lui o impresie puternică. Dar mai cu seamă era încântat de scena duelului.

Aşa că, ieşind de la teatru, nu-i mai purta pică lui Wokulski; dimpotrivă, începu să creadă că scumpul său Stas nu urmărise altceva decât să-i facă plăcere lui, născocind comedia cu înmânarea cadoului.

„Bunul meu Stas ştia că numai aşa, luat pe neaşteptate, am să mă duc la actori italieni… Şi bine a făcut! Tipul ăsta joacă minunat! Trebuie să-l mai văd odată! … De altfel, se gândi o clipă, cine are atâţia bani câţi are Stas poate face cadouri actorilor. Eu, ce-i drept, aş fi preferat o actriţă bine făcută, dar de, sunt un om din altă epocă. Lumea mă socoteşte bonapartist şi romantic…”

Vorbea de unul singur, deoarece în mintea lui începuse să se nască un alt gând, pe care voia să-l înăbuşe: „De ce se uita Stas atât de ciudat la loja în care şedeau contesa, domnul Lęcki şi domnişoara Lęcka?! … Nu cumva? … Eh! aiureli… Are destulă minte ca să ştie ce poate nădăjdui… Chiar şi un copil ar înţelege că domnişoara asta, rece ca gheaţa, e nebună după Rossi! … Cum îl mai privea! Uneori nici nu-şi dădea seama ce face! Şi unde? La teatru, în faţa a o mie de persoane! … Nu, e o prostie! Au dreptate să mă considere romantic…”

Încercă din nou să se gândească la altceva. Deşi era destul de târziu, intră într-un restaurant, unde cânta o orchestră alcătuită din viori, pian şi harpă. Mâncă o friptură cu garnitură de cartofi şi varză, bău o halbă de bere, apoi încă o halbă, apoi a treia şi a patra… şi chiar a şaptea… Se simţi atât de bine dispus, încât azvârli în talerul harpistei două monede de câte patruzeci de groşi şi începu să fredoneze. Apoi i se năzări că trebuia neapărat – dar neapărat! – să se prezinte celor patru nemţi care mâncau friptură cu mazăre la o masă apropiată! Dar se răzgândi: „De ce trebuie să mă prezint eu? … N-au decât să se prezinte ei…”

Din clipa aceea îl obsedă gândul că cei patru domni ar trebui să i se prezinte, întâi ca fiind mai vârstnic, apoi ca unui fost ofiţer al infanteriei maghiare care îi bătuse zdravăn… Chemă chiar chelnăriţa, cu gândul s-o trimită la cei patru domni care mâncau friptură cu mazăre, când orchestra compusă din viori, pian şi harpă începu… Marsilieza.

Domnul Ignacy îşi aduse aminte de Ungaria, de infanterie, de August Katz… Simţind că i se umple ochii de lacrimi şi că e gata să izbucnească în hohote de plâns, îşi luă jobenul pe care-l avea dinaintea războiului franco-prusian, aruncă pe masă o rublă şi ieşi repede din restaurant.

Când ajunse în stradă, unde îl învălui aerul proaspăt, se rezemă de stâlpul felinarului şi îşi puse întrebarea: „Ce dracu! Să mă fi îmbătat? … De! Şapte halbe…”

Se întoarse acasă, dându-şi silinţa să umble cât mai drept; dar se convinse că trotuarele din Varşovia nu sunt de loc drepte: la fiecare zece-cincisprezece paşi era silit s-o ia fie spre rigolă, fie spre zidul clădirilor. Apoi (ca să se convingă că simţurile sale se află într-o stare perfectă) începu să numere stelele de pe cer: „Una… două… trei… şapte… şapte… Ce-i asta, şapte? … Ah, şapte halbe de bere! … Să fie oare adevărat că m-am cam? … De ce m-o fi trimis Stas la teatru? …”

Nimeri acasă fără greutate şi găsi îndată soneria. În timp ce sună de şapte ori portarul, simţi nevoia să se sprijine de colţul dintre poartă şi perete şi încercă să numere, nu de nevoie, ci numai aşa, de plăcere, câte minute vor trece până să i se deschidă. În care scop îşi scoase ceasornicul cu secundar şi se convinse că era ora unu şi jumătate noaptea.

— Mizerabil portar! mormăi. Eu trebuie să mă scol la şase, şi el mă ţine în stradă până la unu şi jumătate! …

Din fericire, portarul deschise imediat uşa, şi domnul Ignacy trecu cu paşi siguri, mai mult chiar decât siguri, chiar foarte siguri, prin gang, simţind că jobenul îi stă puţin într-o parte, dar numai puţin de tot. Găsi uşor uşa locuinţei sale, dar zadarnic încercă, de câteva ori, să vâre cheia în broască. Simţea deschizătura sub degete, strângea în mână cheia mai puternic ca niciodată şi, cu toate acestea, nu nimerea!

„Să fiu oare, într-adevăr…”

În clipa aceea uşa se deschise, şi căţelul Ir, cel cu un singur ochi, latră de câteva ori, fără să se ridice din culcuş: „Hau, hau, hau, hau! …”

— Taci, porc mizerabil! … mormăi domnul Ignacy.

Apoi fără să aprindă lampa, se dezbrăcă şi se culcă.

Avu nişte vise îngrozitoare… Se făcea că era tot la teatru; îl vedea pe Wokulski cu ochii larg deschişi, aţintiţi asupra unei singure loji. În loja aceea stăteau contesa, domnul Lęcki şi domnişoara Isabela. Lui Rzecki i se păru că Wokulski se uită la domnişoara Isabela.

„Nu-i posibil! mormăi. Stas nu e chiar atât de prost…”

Apoi (totul se petrecea în vis), domnişoara Isabela se ridică de pe fotoliu şi părăsi loja, iar Wokulski se luă după ea, privind-o mereu ca un hipnotizat. Domnişoara Isabela ieşi din clădire, trecu prin Piaţa Teatrului şi, cu paşi uşori, fugi spre turnul primăriei; Wokulski se ţinea după ea, privind-o mereu ca în transă. Din turn, domnişoara Isabela îşi făcu vânt ca o pasăre şi zbură spre clădirea teatrului; voind să zboare după ea, Wokulski se prăbuşi la pământ de la înălţimea a zece etaje…

— Isuse Hristoase! … Fecioară Maria! … gemu Rzecki, sărind repede din pat.

— Hau! … Hau! … Hau! … Hau! …” îi răspunse Ir, lătrând în somn.

— Acum văd că sunt beat de-a binelea! mormăi domnul Ignacy, dârdâind, şi se culcă din nou, acoperindu-se repede cu plapuma.

Rămase câteva minute cu ochii deschişi, dar iarăşi i se năzări că e la teatru, la sfârşitul actului al treilea, în clipa în care fabricantul Pifke trebuia să-i înmâneze lui Rossi albumul cu Varşovia şi frumuseţile ei. Domnul Ignacy îşi încordă privirea şi, înspăimântat la culme, văzu că infamul de Pifke (care îi ţinea locul), în loc să-i înmâneze italianului albumul preţios, îi oferea un pachet înfăşurat în hârtie şi legat la întâmplare cu o sforicică.

Dar domnul Ignacy văzu altele şi mai rele! II văzu, de pildă, pe italian surâzând ironic, dezlegând sforicica, desfăcând pachetul şi, în faţa domnişoarei Isabela, a lui Wokulski, a contesei şi a mii de spectatori, scoţând la iveală nişte pantaloni galbeni de nanchin! Exact pantalonii pe care-i purta domnul Ignacy în epoca celebrei campanii de la Sevastopol! …

Culmea grozăviei e că prăpăditul de Pifke începu să strige: „Uitaţi-vă ăsta e cadoul oferit de domnul Stanislaw Wokulski, negustor, şi de procuristul său, Ignacy Rzecki!” Teatrul întreg izbucni în hohote de râs, toţi ochii şi toate mâinile se îndreptară spre rândul al optulea, concentrându-se asupra lui. Nefericitul încercă să protesteze, dar îi îngheţase glasul şi – culmea nenorocirii – se prăbuşise, se afundase în oceanul nesfârşit şi fără de fund al nimicniciei, unde avea să zacă în vecii vecilor, fără a putea lămuri pe spectatori că pantalonii aceia de nanchin îi fuseseră furaţi din colecţia sa personală de amintiri! …

După o noapte zbuciumată, Rzecki abia se putu trezi la ora şase şi trei sferturi. Uitându-se la ceasornic, nu-i venea să-şi creadă ochilor; până la urmă însă crezu… Crezu chiar că noaptea trecută fusese puţin ameţit, ceea ce reieşea limpede din uşoara durere de cap şi din greutatea pe care o simţea în mădulare.

Dar toate aceste manifestări bolnăvicioase nu-l nelinişteau atât cât îl neliniştea un alt simptom îngrozitor, şi anume că nu era de loc dispus să intre în magazin! … Mai rău, simţea un fel de lene, ba chiar şi o lipsă totală de ambiţie! Pentru că în loc să se ruşineze de prăbuşirea sa şi să lupte împotriva sentimentului zădărniciei, el, Rzecki, găsea motive să rămână cât mai mult timp în cameră!

Ori i se năzărea că Ir e bolnav, ori că puşca de vânătoare pe care nu punea mâna niciodată ruginise, ori că perdelele verzi nu atârnă cum trebuie la fereastră, ori, în sfârşit, că ceaiul e prea fierbinte şi că trebuie să-l bea mai încet ca de obicei.

Rezultatul fu că domnul Ignacy întârzie la magazin cu patruzeci de minute şi se strecură cu capul plecat în dosul mesei de lucru. I se părea că fiecare dintre „domni” (şi parcă în ciuda lui toţi veniseră în ziua aceea la timp!) se uită cu dispreţul cel mai mare la ochii săi încercănaţi, la faţa sa pământie şi la mâinile care-i tremurau uşor.

„Ar putea să-şi închipuie că am făcut vreo orgie! …” oftă nefericitul domn Ignacy.

Apoi îşi luă registrele, înmuie peniţa în cerneală şi îi lăsă pe ceilalţi să creadă că face socoteli. Era sigur că mirosea a bere ca un butoi vechi, aruncat din pivniţă, şi începu să se gândească serios dacă după nişte isprăvi atât de infamante n-ar fi cazul să-şi prezinte demisia!

„M-am îmbătat… M-am întors acasă târziu… M-am sculat târziu! … Am întârziat la magazin patruzeci de minute…”

În clipa aceea se apropie de el Klejn, cu o scrisoare.

— Pe plic scrie „foarte urgent”, aşa că l-am deschis, zise funcţionarul, înmânându-i scrisoarea.

Domnul Ignacy o despături şi citi: „Om prost şi ticălos! Cu toate avertismentele binevoitorilor, vrei totuşi să cumperi un imobil care va deveni mormântul averii tale câştigate şi aşa într-un mod necinstit…”

Îşi aruncă privirea în josul scrisorii, dar nu găsi nici iscălitură; era o anonimă! Se uită pe plic şi văzu că era adresată lui Wokulski. Citi mai departe: „O soartă rea te-a scos în calea unei doamne nobile, pe al cărei soţ era aproape să-l ucizi, iar astăzi vrei să-i răpeşti casa în care a murit fiica ei iubită… Şi de ce faci toate astea? … De ce vrei să plăteşti, dacă-i adevărat ce se spune, nouăzeci de mii de ruble pentru o casă care nu face nici şaptezeci de mii? … Astea sunt secretele sufletului tău negru, pe care cândva justiţia divină le va dezvălui, iar oamenii cinstiţi le vor pedepsi cu dispreţul lor.

Gândeşte-te bine ce faci, cât mai e timp! Nu-ţi pierde sufletul şi averea, şi nu otrăvi liniştea unei onorabile doamne, care, în durerea-i nemângâiată după pierderea fiicei sale, nu are astăzi decât singura consolare că poate rămâne în camera unde copilul ei nefericit şi-a dat sufletul. Te implor, bagă de seamă ce faci!

O binevoitoare…”

Domnul Ignacy clătină din cap:

— Nu înţeleg nimic, deşi mă îndoiesc foarte mult de bunăvoinţa acestei doamne! …

Klejn se uită cu teamă în magazin; văzând că nimeni nu e atent la ei, spuse în şoaptă:

— Vedeţi dumneavoastră, se zice că patronul nostru ar avea de gând să cumpere imobilul lui Lęcki, care urmează să fie scos mâine la licitaţie de creditori…

— Stas… adică… domnul Wokulski cumpără un imobil? …

— Da, da… confirmă Klejn înclinând din cap. Dar nu-l cumpără pe numele său, ci prin intermediul bătrânului Szlangbaum… Cel puţin aşa vorbesc locatarii casei, că şi eu locuiesc tot acolo.

— Cu nouăzeci de mii de ruble? …

— Da! Şi cum baroana Krzeszowska ar vrea să cumpere casa cu şaptezeci de mii, desigur că scrisoarea e opera ei! Aş fi chiar gata să pariez! E dată dracului baba! …

Un client care intrase în magazin cu intenţia să cumpere o umbrelă îl sili pe Klejn să se îndepărteze de Rzecki, în capul cărui începură să se învârtească tot felul de gânduri.

„Dacă eu, îşi zise el, irosindu-mi o singură noapte, am făcut atâtea încurcături în magazin, atunci ce haos în afaceri va produce Stas, care pierde zile întregi şi săptămâni cu teatrul italian şi… mai ştiu şi eu cu ce? …”

În clipa aceea îşi dădu seama că haosul produs în magazin din vina sa nu era mare – aproape că nici nu se observa – şi că afacerile comerciale mergeau admirabil. De altfel, nici Wokulski, cu toată viaţa ciudată pe care o ducea, nu-şi neglija îndatoririle de patron al întreprinderii.

„Dar de ce o fi vrând el să bage nouăzeci de mii de ruble în nişte ziduri? … De unde şi până unde a apărut aici familia Lęcki? … Nu care cumva… Eh! Stas nu-i chiar aşa de prost…”

Oricum, îl neliniştea gândul că are să cumpere imobilul.

„Am să-l întreb pe Henryk Szlangbaum”, hotărî el, ridicându-se de la birou…

În secţia textile, pirpiriul şi gârbovul Szlangbaum, cu ochii roşii şi cu un aer îndârjit, se învârtea ca de obicei, sărind pe scăricică sau afundându-se între baloturile de pânză. Se obişnuise într-atât cu munca lui febrilă, încât deşi în magazin nu erau clienţi, scotea mereu câte un balot, îl desfăcea şi-l înfăşură, ca apoi să-l aşeze la locul lui.

Cum îl văzu pe domnul Ignacy, Szlangbaum îşi întrerupse munca inutilă şi îşi şterse sudoarea de pe frunte.

— E greu… zise el.

— Dar la ce bun tot răstorni cârpele astea, din moment ce nu sunt clienţi în magazin? îl întrebă Rzecky.

— De! … Dacă n-aş face aşa, aş uita unde se află fiecare bucată… Şi apoi, baloturile ar prinde mucegai… De altfel, m-am obişnuit… Doriţi să-mi spuneţi ceva? …

Rzecki se fâstâci o clipă.

— Nu… Am vrut numai să văd cum merge treaba, răspunse îmbujorându-se, atât cât mai era posibil la vârsta sa.

„Oare şi ăsta mă bănuieşte şi mă urmăreşte? … îl străfulgera gândul pe Szlangbaum, făcându-l să se mânie. Da, tata are dreptate… Astăzi toţi sunt porniţi împotriva evreilor. În curând o să trebuiască să-mi las perciuni şi să port tichie…” „Ştie ceva!” gândi Rzecki. Apoi zise:

— Se pare… Se pare că onorabilul dumitale tată cumpără mâine un imobil… Imobilul domnului Lęcki…

— Nu ştiu nimic despre afacerea asta răspunse Szlangbaum, lăsând ochii în jos.

În sinea sa îşi spuse: „Bătrânul meu cumpără imobilul pentru Wokulski, dar ăştia gândesc şi îşi spun desigur că evreul cămătar ruinează iar un creştin, boier de viţă…” „Ştie ceva, numai că nu vrea să vorbească! Gândi Rzecki. Evreul, tot evreu…”

Se mai învârti puţin prin sală, ceea ce Szlangbaum socoti că e în legătură cu bănuielile faţă de el, cu urmărirea lui, apoi se întoarse la birou, oftând.

„Îngrozitor! Stas are mai multă încredere în evrei decât în mine! … De ce-o fi cumpărând casa asta şi de ce întreţine legături cu familia Lęcki? … Poate că nici prin gând nu-i trece s-o cumpere! … Poate că toate sunt numai zvonuri! …”

Era atât de îngrozit la gândul că Wokulski ar putea închide în ziduri nouăzeci de mii de ruble, încât toată ziua nu se gândi la altceva. La un moment dat vru să-l întrebe chiar pe el, dar nu avu destul curaj.

„Stas umblă numai cu domnii sus-puşi şi are încredere numai în evrei. Bătrânul Rzecki nu mai e bun de nimic! …”

Până la urmă se hotărî ca a doua zi să se ducă la tribunal, să vadă cu ochii lui dacă bătrânul Szlangbaum cumpără într-adevăr casa familiei Lęcki şi dacă, aşa cum susţine Klejn, o să liciteze până la suma de nouăzeci de mii de ruble. Dacă faptul se confirma, atunci însemna că şi toate celelalte sunt adevărate!

La amiază Wokulski veni la magazin şi, apropiindu-se de Rzecki, îl întrebă dacă îi plăcuse spectacolul din seara trecută, de ce fugise din rândul întâi şi de ce-i dăduse lui Pifke albumul. Dar domnul Ignacy avea inima plină de atâtea jeluiri şi îndoieli în ceea ce îl privea pe scumpul său Stas, încât îi răspunse cu jumătate de gură şi aşa de încruntat, că Wokulski amuţi şi părăsi amărât magazinul.

„Toţi îşi întorc faţa de la mine, îşi zise el. Chiar şi Ignacy… Chiar şi el! …”

Când ajunse în stradă, adăugă, uitându-se spre aleea Ujazdowska: „Dar răsplata o voi găsi în tine! …”

După plecarea lui, Rzecki îi întrebă cu prudenţă pe „băieţi” la ce tribunal şi la ce oră au loc licitaţiile de case. Apoi îl rugă pe Lisiecki să-l înlocuiască a doua zi între 10 dimineaţa şi 2 după amiază şi se apucă de socotelile lui cu îndoită hărnicie. Aduna maşinal (deşi fără greşeală) coloane de cifre lungi cât strada Nowy Swiat, iar în pauze gândea: „Astăzi am pierdut aproape o oră, mâine am să pierd vreo cinci, şi toate astea numai pentru că Stas are mai multă încredere în Szlangbaum decât în mine! Ce-i trebuie lui imobilul? … Ce-o fi prieteşugul ăsta cu falitul de Lęcki? … Şi cât are de gând să-şi piardă vremea pe la teatrul italienesc şi să dea cadouri costisitoare unui străin ca Rossi? …”

Rămase la birou până la 6, fără să-şi ridice capul din registre. Era atât de cufundat în lucru, încât nu numai că nu se mai ocupă de încasatul banilor, dar nici măcar nu văzu şi nu auzi forfota şi larma din magazin, unde clienţii roiau ca nişte albine uriaşe în stup. Nu observă nici venirea unui musafir cu totul neaşteptat, în calea căruia „domnişorii” săriră zgomotoşi, salutându-l cu exclamaţii.

De-abia când noul-venit se opri în faţa lui şi îi strigă în ureche: „Domnule Ignacy, eu sunt!” Rzecki se trezi, înălţă capul, o dată cu sprâncenele şi cu ochii, şi-l văzu pe Mraczewski!

— Cum? … făcu domnul Ignacy, uitându-se mirat la tânărul elegant, ars de soare, cu o înfăţişare mai bărbătească şi mai împlinit. Apoi îi întinse mâna: Ei… ce mai nou? Ce se-aude în politică?

— Nimic nou! răspunse Mraczewski. Congresul de la Berlin lucrează. Austriecii au să pună mâna pe Bosnia…

— Măi, măi, măi! Te ţii de glume, te ţii de glume! Dar despre Napoleon cel mic se mai aude ceva?

— Învaţă în Anglia, la şcoala militară. S-o fi îndrăgostit de vreo actriţă…

— Ei, s-a şi îndrăgostit… îl îngână în zeflemea domnul Ignacy. Nu se mai întoarce o dată în Franţa? Şi dumneata cum o mai duci? De unde-ai răsărit aşa? Hai, spune-mi repede! exclamă Rzecki vesel, bătându-l cu palma pe umăr. Când ai sosit?

— E o poveste întreagă! răspunse Mraczewski, trântindu-se într-un fotoliu. Am sosit astăzi, la unsprezece, cu Suzin… De la unul şi până la trei am fost cu el la Wokulski, după aceea m-am dus o clipă la mama şi o clipă la doamna Stawska… Minunată femeie, nu-i aşa? …

— Stawska? … Stawska? … încercă Rzecki să-şi amintească, frecându-şi fruntea.

— O cunoşti doar! Femeia aceea frumoasă care are o fetiţă… Care ţi-a plăcut dumitale atât de mult…

— Aha! Ştiu… Nu că mi-a plăcut mie! Suspină Rzecki. M-am gândit că ar fi bună de nevastă pentru Stas…

— Ştii că ai haz? râse Mraczewski. Doar e măritată!

— Măritată?

— Fireşte. De altfel, cu o persoană celebră. Acum patru ani a fugit în străinătate, bietul de el, fiindcă îl bănuiau că ar fi ucis-o pe…

— Ah, îmi amintesc… El e? Şi de ce nu s-a întors? Doar s-a dovedit că nu era vinovat!

— Se înţelege că nu era vinovat, zise Mraczewski, dar de când a plecat în America, n-a mai dat nici un semn de viaţă. Cine ştie pe ce drumuri o fi umblând, sărmanul! Iar nevastă-sa a rămas aşa, nici domnişoară, nici văduvă… Groaznică soartă! Să întreţii o casă din broderii, din lecţii de pian sau de engleză… Să te speteşti toată ziua muncind şi să n-ai nici bărbat… Nefericite sunt femeile! … Noi, domnule Ignacy, n-am fi putut rămâne atâta timp virtuoşi, nu-i aşa? Şi şeful ăsta nebun…

— Cine-i nebun?! întrebă Rzecki, mirat de schimbarea bruscă a conversaţiei.

— Cine altul, dacă nu Wokulski! răspunse Mraczewski. Suzin pleacă la Paris şi vrea neapărat să-l ia cu el, pentru că are de făcut acolo mari achiziţii de mărfuri. Dacă ar pleca, bătrânul nostru n-ar trebui să scoată un ban pentru călătorie, ar duce o viaţă de prinţ, căci Suzin, cu cât e mai departe de nevastă-sa, cu atâta deschide mai larg băierile pungii… Ei, şi în plus ar mai câştigă şi vreo zece mii de ruble!

— Stas… adică patronul, ar câştigă zece mii de ruble? întrebă Rzecki.

— Fireşte. Dar ce să-i faci dacă s-a prostit de tot! …

— Ei, ei, domnule Mraczewski…

— Pe cuvântul meu de onoare că s-a prostit! Şi doar ştiu că era să plec la Paris, la expoziţie, şi chiar în curând…

— Aşa e!

— Atunci n-ar fi fost de preferat să plece cu Suzin, fără să cheltuiască un ban, ba să şi câştige o sumă atât de mare? Două ore l-a rugat Suzin: „Hai cu mine, Stanislaw Piotrovici!” Zadarnic! Zice că are de rezolvat aici o serie de afaceri…

Rzecki confirmă:

— Da, are…

— Da, da, are! îl imită Mraczewski. Dar afacerea cea mai importantă ar fi să nu-l supere pe Suzin, care l-a ajutat să facă avere, îi pune astăzi la dispoziţie un credit imens şi care nu o dată mi-a spus că nu se va lăsa până ce Stanislaw Pietrovici nu va agonisi cel puţin un milion de ruble! Şi unui prieten ca ăsta să-i refuzi un serviciu atât de mărunt? Un serviciu, de altfel, atât de rentabil? încheie Mraczewski, indignat.

Domnul Ignacy deschise gura, dar tăcu şi îşi muşcă buzele. Fusese cât pe-aci să spună că Wokulski e pe cale să cumpere imobilul lui Lęcki şi că oferă cadouri de preţ lui Rossi!

Klejn şi Lisiecki se apropiară de biroul lui Rzecki. Văzând că n-au de lucru, Mraczewski intră în vorbă cu ei, iar domnul Ignacy rămase din nou singur, aplecat deasupra registrelor.

„Ce blestem! De ce nu pleacă Stas la Paris, şi încă pe gratis? De ce-l supără pe Suzin? … Un duh rău îl ţine legat de familia Lęcki… Nu care cumva… Ei! nu-i el chiar aşa de prost… Dar, oricum, păcat de călătoria asta şi de cele zece mii de ruble! … Doamne! Cum se mai schimbă oamenii…”

În timp ce judeca astfel, înclina capul şi, mişcând degetul de sus în jos, sau de jos în sus, aduna coloane de cifre lungi cât strada Nowy Swiat şi Krakowskie Przedmiescie la un loc. Aduna fără greşeală, dar continua să-şi spună că Stas al lui pornise pe un drum greşit.

„În zadar! îi şoptea un glas ascuns în fundul sufletului. Totul e în zadar! Stas s-a împotmolit într-o afacere complicată… Sunt sigur că-i vorba de o aventură politică, pentru că un om ca el nu şi-ar pierde minţile pentru o femeie, fie chiar şi pentru domnişoara… Ei, drăcie! Ce spun? Refuză, dispreţuieşte câştiguri de zeci de mii ruble, el, care acum opt ani împrumuta de la mine zece ruble pe lună, ca să mănânce ca vai de lume… Acum aruncă în noroi zeci de mii de ruble, închide într-un imobil nouăzeci de mii, face actorilor cadouri în valoare de zeci de ruble… Pe dumnezeul meu, nu mai pricep nimic! Şi să mai zici că-i un om care gândeşte realist! Pe mine mă consideră un romantic de modă veche, deşi eu n-aş fi în stare să fac asemenea prostii… Ei, dar dacă s-a aventurat în politică…”

Rzecki se frământă aşa până la închiderea magazinului. Cum îl durea puţin capul, ieşi să se plimbe pe Nowy Zjazd, apoi se întoarse acasă şi se culcă numaidecât.

„Mâine am să aflu despre ce este vorba. Dacă Szlangbaum cumpără casa lui Lęcki şi plăteşte nouăzeci de mii de ruble, însemnează că într-adevăr e interpusul lui Stas, care a înnebunit de-a binelea! … Dar poate că Stas nu cumpără imobilul şi că toate astea nu sunt decât bârfeli…”

Adormi şi visă că o vede pe domnişoara Isabela la fereastra unei case mari; Wokulski, aflat lângă el, voia să fugă spre ea. Încerca în zadar să-l oprească, simţea cum îl trec toate năduşelile. Şi deodată Wokulski îi scăpă şi dispăru pe poarta casei.

„Stas, întoarce-te!” strigă domnul Ignacy, văzând că imobilul începe să se clatine.

Casa se prăbuşi. Domnişoara Isabela, cu surâsul pe buze, zbură de la fereastră ca o pasăre. Wokulski nu se mai vedea… „Poate că a fugit în curte şi a scăpat…” gândi în vis domnul Ignacy… Se trezi cu puternice palpitaţii de inimă.

Se trezi a doua oară, cu câteva minute înainte de ora 6; aducându-şi aminte că în ziua aceea are loc licitaţia casei lui Lęcki, la care era hotărât să asiste, sări din pat de parcă ar fi fost pe arcuri, fugi desculţ până la ligheanul cel mare, se stropi de sus până jos cu apă rece şi uitându-se la picioarele sale ca nişte fuse, mormăi: „Mi se pare că m-am cam îngrăşat!”

În timp ce se spăla, făcea tot felul de mişcări şi atâta zgomot, încât Ir se trezi. Căţelul, murdar, îşi deschise singurul ochi şi, remarcând pesemne neobişnuita vioiciune a stăpânului său, sări de pe cufăr, se întinse, căscă, îşi răşchiră un picior de dinapoi, apoi pe celălalt, se opri o clipă în faţa ferestrei, ascultând afară cârâitul disperat al unei găini pe care o tăia cineva, şi, dându-şi seama că nu se întâmplase nimic, se întoarse la culcuş. Era atât de plin de grijă în tot ceea ce făcea, sau poate atât de supărat pe domnul Ignacy că stârnea atâta zgomot, încât se întoarse cu botul şi coada spre perete, ca şi cum ar fi vrut să spună: „Nu-mi face nici o plăcere să-ţi văd pielea înşirată pe oase”.

Rzecki se îmbrăcă repede şi îşi bău ceaiul într-o clipă, fără să se uite nici la samovar, nici la servitorul care i-l adusese. Apoi dădu fuga în magazin, deşi era încă închis, şi făcu socoteli timp de trei ore, fără a ţine seama de forfota clienţilor şi de conversaţiile „băieţilor”. La 10 punct îi spuse lui Lisiecki:

— Domnule Lisiecki, mă întorc la ora două…

— E sfârşitul lumii! mormăi Lisiecki în urma lui. Trebuie să se fi întâmplat ceva extraordinar dacă zăpăcitul iese în oraş la ora asta…

Pe trotuar în faţa magazinului, domnul Ignacy se simţi cuprins de remuşcări.

„Ce-i cu mine astăzi? … îşi spuse în gând. Ce mă interesează pe mine licitaţiile, chiar dacă ar fi vorba de palate, nu numai de simple case de raport?”

Stătu la îndoială: să se ducă la tribunal, sau să se întoarcă în magazin? În clipa aceea văzu trecând pe Krakowskie Przedmiescie, în trăsură, o doamnă înaltă, slabă şi prăpădită, îmbrăcată într-o rochie neagră. Doamna tocmai se uita spre magazinul lor; în ochii ei cu cearcăne adânci şi pe buzele uşor învineţite Rzecki desluşi o ură adâncă.

„Pe dumnezeul meu! Asta-i baroana Krzeszowska… Sigur că se duce la licitaţie… Să ştii c-o să iasă scandal! …”

Cu toate acestea, se treziră în el şi îndoieli. Dar dacă baroana nu se ducea la tribunal? Poate că nu erau decât simple bârfeli. „Trebuie controlat!” hotărî în gând domnul Ignacy. Uitându-şi obligaţiile sale de procurist şi calitatea de cel mai vechi funcţionar al patronului, se luă după trăsură. Mârţoagele mergeau atât de încet, încât domnul Ignacy n-o scăpă din ochi până la coloana lui Zygmunt. Acolo, însă, trăsura coti la stânga!

„Fără îndoială că baba se duce în strada Miodowa. Ar fi costat-o mai ieftin dacă încăleca pe o mătură…”

Domnul Ignacy o luă pe strada Miodowa, pe lângă casa lui Rezler (care îi aminti de beţia de deunăzi) şi pe o porţiune a străzii Senatorska. Aici, trecând pe lângă ceainăria lui Nowicki, intră o clipă ca să-l salute pe patron, apoi plecă repede mai departe, mormăind: „Ce-o gândi omul când mă vede la ora asta pe stradă? Şi-o fi zicând că sunt cel mai netrebnic procurist, unul care în loc să stea în prăvălie, umblă haihui prin oraş! Ce soartă! …”

Tot drumul până la tribunal domnul Ignacy avu mustrări de conştiinţă. Conştiinţa avea pentru el înfăţişarea unui uriaş cu barbă, în halat şi pantaloni galbeni de mătase, care se uita în ochii lui cu bunăvoinţă, dar şi cu ironie, dojenindu-l: „Spune-mi, domnule Rzecki, care dintre negustorii de treabă hoinăreşte la ora asta prin oraş? Dumneata eşti negustor cum sunt eu balerin! …”

Şi domnul Ignacy simţea că nu poate răspunde nimic severului judecător. Roşu la faţă, năpădit de sudori, era gata să se întoarcă la registrele sale (în aşa fel ca să-l vadă Nowicki), când deodată apăru în faţa sa vechiul palat Pac.

„Aici se va ţine licitaţia!” îşi zise el, uitând pe data şi de conştiinţă, şi de remuşcări. Uriaşul cu barbă şi halat galben de mătase se risipi ca o ceaţă din faţa ochilor săi lăuntrici.

Analizând situaţia, domnul Ignacy observă înainte de toate că spre interiorul tribunalului duc două porţi uriaşe şi două uşi. Apoi văzu patru grupuri mai mici sau mai mari de evrei de modă veche, cu figuri foarte serioase. Domnul Ignacy nu ştia încotro s-o ia; porni totuşi spre uşa în faţa căreia stăteau mai mulţi evrei, socotind că acolo trebuie să se ţină licitaţia.

În clipa aceea, în faţa tribunalului se opri o trăsură în care se afla domnul Lęcki. Domnul Ignacy nu-şi putu stăpâni sentimentul de respect pentru frumoasele lui mustăţi albe şi de uimire pentru dispoziţia de care dădea dovadă. Căci domnul Lęcki nu avea de loc înfăţişarea unui om ruinat, a cărui casă va fi scoasă la licitaţie, ci părea un milionar venit la notarul public să ridice o bagatelă de o sută şi câteva zeci de mii de ruble…

Domnul Lęcki coborî solemn din trăsură şi porni cu paşi triumfali spre uşa tribunalului. În aceeaşi clipă, venind din partea cealaltă a străzii, se apropie repede de el un gentleman cu toate aparenţele unui pierde-vară, dar care era în realitate un bun avocat. După un salut foarte scurt, am putea spune superficial, domnul Lęcki îl întrebă:

— Ei, cum stăm? Când se ţine?

— Peste o oră… Poate ceva mai târziu… îi răspunse gentleman-ul.

— Imaginează-ţi, domnule, îi şopti Lęcki cu un surâs binevoitor, că acum o săptămână un cunoscut de-al meu a primit o sumă dublă pentru o casă care-l costase o sută cincizeci de mii. Şi cum casa mea m-a costat a sută de mii, va trebui deci să primesc cel puţin o sută douăzeci şi cinci! …

— Hm… Hm… mormăi avocatul.

— Dumneata ai să râzi, continuă domnul Tomasz, când am să-ţi spun ce-am visat (ştiu că vă place să glumiţi pe seama viselor şi a presimţirilor!), şi, totuşi azi-noapte am visat că am primit pentru casă vreo sută douăzeci de mii… Îţi spun asta înainte de licitaţie, înţelegi? … Peste câteva ore te vei convinge că nu trebuie să râzi de vise… Sunt semne pe cer şi pe pământ.

— Hm… Hm… răspunse avocatul.

Cei doi domni intrară pe uşa cea mai apropiată a clădirii.

„Slavă ţie, Doamne! îşi zise domnul Ignacy. Dacă Lęcki capătă o sută douăzeci de mii pentru casă, înseamnă că nu i-o cumpără Stas, care nu-i va plăti pentru ea decât nouăzeci de mii!”

În clipa aceea cineva îi atinse uşor braţul. Domnul Ignacy întoarse capul şi-l văzu în spatele său pe bătrânul Szlangbaum.

— Nu cumva mă cauţi pe mine? îl întrebă bătrânul, uitându-se fix în ochii lui.

— Nu ai nici o treabă cu mine? … repetă Szlangbaum, clipind din pleoapele sale roşii.

— Nu, nu…

— Ghit! 56 mormăi Szlangbaum şi se amestecă printre coreligionarii săi.

Pe domnul Ignacy îl trecu un fior rece: prezenţa lui Szlangbaum acolo îi trezi iar bănuieli. Pentru a şi le spulbera, întrebă pe un aprod care sta lângă uşă unde aveau loc licitaţiile, şi aprodul îi arătă cu mâna scările.

Domnul Ignacy dădu fuga pe scări în sus şi intră într-una din săli. Îl impresionă mulţimea de evrei care asculta cu încordare cuvântarea cuiva. Rzecy îşi dădu seama că aici se desfăşura un proces, că vorbea procurorul şi că era vorba de o mare escrocherie. În sală aerul devenise înăbuşitor; rechizitoriul procurorului nu se auzea bine din cauza zgomotului făcut de trăsuri, judecătorii păreau că moţăie, avocatul căsca, acuzatul avea o mutră de parcă ar fi vrut să înşele înalta curte, evreii se uitau la el cu compătimire şi ascultau cu atenţie actul de acuzare. La fiecare cap de acuzare mai serios unii dintre ei se strâmbau şi se văitau: „Ai-vei! …”

Domnul Ignacy ieşi; nu venise aici ca să asiste la procese!

Ajuns pe coridor, tocmai când voia să urce la etajul al doilea, trecu pe lângă el baroana Krzeszowska, însoţită de un bărbat cu aerul plictisit al unui profesor de limbi moarte. Era însă un avocat, după cum arăta insigna de argint prinsă la reverul fracului său foarte uzat. Pantalonii cenuşii ai slujitorului dreptăţii erau atât de roşi la genunchi, încât îţi venea a crede că posesorul lor, în loc să-şi apere clienţii, îşi petrecea viaţa prosternat în faţa zeiţei Temis.

— Dacă licitaţia se ţine abia peste o oră, zicea doamna Krzeszowska cu voce plângăreaţă, aş putea să mă reped până la Biserica Capucinilor… Nu eşti de părere? …

— Nu cred că vizita dumneavoastră la Capucini ar putea avea vreo influenţă asupra desfăşurării licitaţiei, îi răspunse avocatul, plictisit.

— Dacă însă aţi avea într-adevăr bunăvoinţă, dacă v-aţi zbate mai mult…

Avocatul cu pantalonii roşi făcu un gest de nerăbdare.

— Ah, stimată doamnă, m-am zbătut atâta în chestiunea acestei licitaţii, încât măcar astăzi aş avea dreptul la un pic de odihnă! În plus, peste câteva minute trebuie să pledez din oficiu într-un proces penal… Vedeţi cucoanele acelea frumoase? … Toate vin să-mi asculte pledoaria! E un proces emoţionant!

— Care va să zică, mă părăsiţi, domnule avocat! exclamă baroana.

— Nu, n-aveţi nici o grijă… Voi fi în sală! Voi fi la licitaţie, numai lăsaţi-mă câteva minute să mă gândesc la ucigaşul meu.

Şi avocatul dispăru pe o uşă deschisă, după ce-i porunci aprodului să nu lase pe nimeni înăuntru.

— O, Dumnezeule! rosti baroana cu glas tare. Un asasin mizerabil are apărător, iar o sărmană femeie, singură, în zadar caută pe cineva să-i apere onoarea, liniştea, averea…

Deoarece domnul Ignacy nu voia să fie omul acela, fugi repede pe scări în jos, atingând cu cotul, în trecere, pe tinerele frumoase şi elegante care veniseră să asculte dezbaterile unui faimos proces penal. Era un spectacol mai bun decât teatrul, fiindcă actorii acestor reprezentaţii oficiale jucau, dacă nu mai bine, cu siguranţă mai real decât cei de pe scenă.

Pe scări mai răsunau încă lamentările doamnei Krzeszowska şi râsetele femeilor tinere frumoase şi elegante, nerăbdătoare să vadă pe asasin, hainele pătate de sânge, toporul cu care ucisese şi pe judecătorii transpiraţi, când domnul Ignacy ieşi în fugă din tribunal şi se opri tocmai peste drum; apoi intră repede în cofetăria aflată la întretăierea străzilor Kapitulna şi Miodowa, unde se ascunse într-un colţ atât de întunecat, încât nici chiar doamna Krzeszowska nu l-ar fi putut recunoaşte.

Ceru să i se servească o ceaşcă de ciocolată cu caimac şi îşi băgă nasul într-un ziar rupt la mijloc, ruptură prin care văzu că în micul local se afla un colţ şi mai întunecos, unde se refugiase un tip corpolent şi un evreu adus de spate. Domnul Ignacy presupuse că tipul corpolent era cel puţin conte şi proprietar de moşii întinse în Ucraina, iar evreul, omul său de afaceri. Cum n-avea ce face, trase cu urechea la cele ce vorbeau.

— Stimate domn, zicea evreul adus de spate, dacă n-ar fi faptul că nu vă cunoaşte nimeni aici în Varşovia, nu v-aş fi dat pentru afacerea asta nici măcar zece ruble! Aşa veţi câştigă douăzeci şi cinci…

— Dar va trebui în schimb să stau o oră într-o sală înăbuşitoare! mormăi tipul.

— Aveţi dreptate! La vârstă noastră e greu să stai în picioare, dar nici banii ăştia nu-i găseşti pe toate drumurile… Apoi gândiţi-vă ce reputaţie vă veţi face când oamenii vor afla că aţi vrut să cumpăraţi un imobil cu optzeci de mii de ruble…

— Fie! Dar cele douăzeci şi cinci de ruble mi le plăteşti acum…

— Ferească sfântul! răspunse evreul. Veţi primi în mână cinci ruble, iar douăzeci vor merge în contul datoriei către nenorocitul de Selig Kupferman, care de doi ani n-a văzut un ban de la dumneavoastră, deşi are o sentinţă în regulă.

Domnul cel impozant lovi cu mâna în masa de marmură şi vru să plece, dar evreul adus de spate îl prinse de poalele redingotei, îl trase la loc pe scaun şi-i oferi şase ruble în numerar.

După o târguială de câteva minute, se învoiră pentru opt ruble: şapte ruble urmau să fie plătite după licitaţie, iar o rublă anticipat. Evreul încă se opunea; domnul cel falnic îl făcu să cedeze cu un singur argument:

— Pe dracu! Doar trebuie să-mi plătesc ceaiul şi prăjitura!

Evreul oftă, scoase din portofelul său unsuros bancnota cea mai uzată, o netezi şi o puse pe masa de marmură. Apoi se sculă şi, cu mişcări leneşe, părăsi camera întunecată; domnul Ignacy recunoscu pe bătrânul Szlangbaum!

Îşi bău într-o clipă ciocolata şi ieşi repede în stradă. Era sătul până peste cap de licitaţia asta care făcea să-i vâjâie urechile şi capul. Se gândi cum să-şi întrebuinţeze timpul liber; văzând că Biserica Capucinilor e deschisă, se îndreptă într-acolo, sigur că va găsi linişte şi o răcoare plăcută şi nu va mai auzi vorbindu-se de licitaţie.

Intră în biserică, unde găsi într-adevăr linişte şi răcoare. Mai găsi în afară de asta un sicriu pus pe catafalc între lumânări încă neaprinse şi flori care îşi şi pierduseră parfumul. De la un timp domnului Ignacy nu-i prea plăcea să vadă sicrie, aşa că se îndreptă spre stânga, unde dădu peste o femeie îngenuncheată, îmbrăcată în negru. Era baroana Krzeszowska. Aplecată cucernic până la pământ, baroana se lovea cu pumnii în piept şi îşi ducea mereu batista la ochi.

„Sunt sigur că se roagă ca imobilul lui Lęcki să fie vândut cu şaizeci de mii de ruble!” gândi Rzecky. Dar întrucât nici aspectul doamnei Krzeszowska nu i se părea mai atrăgător decât al sicriului, se retrase în vârful picioarelor şi trecu în partea dreaptă a bisericii.

Aici erau două femei: una se ruga încet, cealaltă dormea. În afară de ele se mai afla un bărbat de statură mijlocie, cu ţinuta dreaptă şi energică, deşi avea părul alb; sta cu capul plecat în dosul unei coloane şi se ruga în şoaptă.

Rzecky recunoscu în el pe domnul Lęcki.

„Sunt sigur că se roagă lui Dumnezeu ca imobilul să fie vândut cu o sută douăzeci de mii de ruble…” îşi zise.

Apoi părăsi în grabă biserica, întrebându-se cum va putea bunul Dumnezeu să satisfacă cererile contradictorii ale doamnei baroane Krzeszowska şi ale domnului Tomasz Lęcki?

Negăsind ceea ce căuta nici în cofetărie, nici în biserică, domnul Ignacy începu să se plimbe pe stradă, prin preajma tribunalului. Era foarte tulburat. I se părea că fiecare trecător i se uită batjocoritor în ochi, ca şi cum i-ar spune: „N-ar fi fost mai bine, ştrengar bătrân, să-ţi fi văzut de prăvălie?” Sau că din fiecare trăsură care trecea va sări unul din „băieţi” şi-l va anunţa că magazinul a luat foc ori că s-a dărâmat. Se întreba pentru a nu ştiu câta oară dacă n-ar fi mai bine să lase încolo licitaţia şi să se întoarcă la registrele şi la ghişeul său, când deodată auzi un strigăt deznădăjduit.

Un evreu se aplecase pe o fereastră a tribunalului şi strigase ceva către coreligionarii săi, care se năpustiră spre uşă, înghesuindu-se, împingând oamenii din drum şi bătând nerăbdător din picioare, ca o turmă speriată de oi într-un ţarc îngust.

„Aha! A început licitaţia! …” îşi zise domnul Ignacy. Şi porni după ei pe scări în sus.

Deodată simţi pe cineva din spate prinzându-l de braţ; întoarse capul şi văzu că era domnul cel impunător care luase drept avans în cofetărie, o rublă de la Szlangbaum.

Pare-se că domnul corpolent era foarte grăbit, deoarece îşi făcea drum cu pumnii prin masa compactă de evrei, strigând:

— La o parte, râioşilor! Mă duc la licitaţie! …

Contrar obiceiului lor, evreii se dădeau la o parte şi se uitau la el cu admiraţie.

— Mult bănet trebuie să aibă! mormăi unul dintre ei către vecinul său.

Domnul Ignacy, care era mult mai puţin îndrăzneţ decât domnul cel impunător, în loc să dea şi el brânci celorlalţi, se lăsă în voia sorţii. Învălmăşeala evreilor îl cuprinse din toate părţile. În faţă văzu un guler soios, un fular murdar şi un gât şi mai murdar; din spate simţi miros de ceapă, din dreapta i se înfipse în umăr o barbă căruntă, iar din stânga cineva îl apăsa în cot cu atâta putere, încât aproape îi amorţise.

Îl înghesuiau, îl împingeau, îl trăgeau de haine. Cineva îl prinse de picior, o mână încercă să i se furişeze în buzunar, primi o lovitură puternică între omoplaţi. La un moment dat îşi simţi pieptul strivit. Ridică ochii spre cer şi văzu că ajunsese la uşă. Încă puţin şi… Dar se sufoca… Deodată se trezi cu un spaţiu gol în faţă, se lovi cu capul de o spinare mai mult sau mai puţin acoperită de un surtuc şi se pomeni în sală.

Răsuflă uşurat… Din spate se auzeau ţipetele şi înjurăturile participanţilor la licitaţie, iar din timp în timp răsuna vocea aprodului:

— Ce vă îmbulziţi aşa, domnilor? … Ce, sunteţi vite, domnilor? … „N-am ştiut că-i atât de greu să pătrunzi la o licitaţie…” oftă domnul Ignacy.

Trecu prin două săli atât de goale, că n-aveau nici scaune pe podele, nici cuie în pereţi. Sălile acestea constituiau anticamera uneia din secţiile de judecată, dar erau luminoase şi vesele. Pe ferestrele deschise se revărsau în valuri razele soarelui şi aerul cald de iulie, plin de praful străzii. Domnul Ignacy auzi ciripitul vrăbiilor, auzi huruitul neîntrerupt al trăsurilor şi constată că nu se armonizează între ele.

„E oare posibil ca tribunalul să fie pustiu ca o casă nelocuită şi totuşi atât de vesel? …”

I se părea că nişte ferestre cu gratii şi nişte pereţi cenuşii, mustind de umezeală, cu lanţuri şi instrumente de tortură, s-ar fi potrivit mai bine pentru o sală în care oamenii erau condamnaţi la închisoare pe viaţă sau cine ştie pe cât amar de timp!

În sfârşit ajunse şi în sala principală, către care se îndreptau în fugă toţi evreii şi unde avea să se desfăşoare licitaţia. Era o încăpere atât de mare, încât în ea ar fi putut să danseze mazurca vreo patruzeci de perechi dacă n-ar fi fost bara joasă care o împărţea în două: secţia civilă şi secţia licitaţii. În secţia civilă se aflau câteva canapele de răchită, iar în secţia licitaţiilor, o estradă cu o masă mare, în formă de potcoavă, acoperită cu postav verde. În jurul mesei, domnul Ignacy zări trei funcţionari cu lănţişoare la gât, cu feţele grave, de senatori; erau portăreii. În faţa fiecărui funcţionar se afla un vraf de hârtii actele imobilelor scoase în vânzare. Între masă şi bară, şi în jurul acestora din urmă, se înghesuia mulţimea licitatorilor. Toţi ţineau capetele atât de sus şi se uitau cu atâta încordare la portărei, încât i-ar fi putut invidia până şi asceţii inspiraţi care îşi concentrează privirile asupra apariţiilor sfinte!

Cu toate că ferestrele erau larg deschise, în sală stăruia un iz ca de zambile şi chit vechi. Domnul Ignacy presupuse că trebuia să fie mirosul emanat de robe.

În afară de huruitul trăsurilor, care răzbea din stradă, s-ar fi putut spune că în sală domnea linişte. Portăreii tăceau, absorbiţi de actele din faţa lor, iar licitatorii tăceau şi ei, cu ochii aţintiţi la portărei. Restul spectatorilor adunaţi aici, precum şi cei din partea civilă a sălii, împărţiţi în grupuri, vorbeau, ce-i drept, dar încet, încât nu se auzea decât un murmur. De altfel, nimeni nu avea interesul să-l audă ceilalţi. Cu atât mai puternic se auzea deci geamătul baroanei Krzeszowska, care, ţinându-şi avocatul de reverul fracului, îi vorbea cu înfrigurare:

— Te implor, domnule nu pleca! Am să-ţi dau tot ce doreşti…

— Lăsaţi ameninţările, stimată doamnă! îi răspunse avocatul.

— Dar nu te ameninţ… Te rog doar să nu mă părăseşti! … strigă baroana, deznădăjduită.

— Voi veni la licitaţie, acum însă trebuie să mă duc să văd de criminal…

— Da! Care va să zică, un criminal mizerabil trezeşte în dumneata mai multă compătimire decât o femeie părăsită, a cărei avere, onoare, linişte…

Avocatul apostrofat fugi atât de repede, încât pantalonii lui părură şi mai roşi în genunchi decât erau în realitate. Baroana vru să alerge după el, dar în clipa aceea căzu în braţele unui individ care purta ochelari albaştri ca safirul şi avea înfăţişarea unui paracliser.

— Ce doriţi, scumpă doamnă? o întrebă pe un ton dulceag individul cu ochelari albaştri. Nici un avocat nu va fi în stare să dea un preţ mai mare decât dumneavoastră… Lăsaţi totul în seama mea… Îmi veţi da un procent pentru fiecare mie de ruble obţinută peste suma iniţială şi douăzeci de ruble speze…

Baroana Krzeszowska făcu un salt înapoi şi, lăsându-se pe spate, ca o actriţă într-un rol tragic, îi răspunse printr-un singur cuvânt:

— Satană!

Dându-şi seama că nu nimerise bine, individul cu ochelari se retrase consternat. Alt individ, cu o mutră de canalie patentă, îi ieşi în cale şi-i şopti ceva la ureche, gesticulând agitat. Domnul Ignacy era sigur că cei doi indivizi se vor lua la bătaie; ei se despărţiră însă cât se poate de liniştiţi. Tipul cu mutra de canalie se apropie de baroana Krzeszowska şi-i spuse cu jumătate glas:

— Dacă doamna baroană este dispusă să mai dea ceva pe deasupra, putem face în aşa fel ca licitaţia să nu ajungă nici până la şaizeci de mii de ruble!

— Salvatorule! exclamă baroana. Ai în faţa dumitale o femeie nedreptăţită şi singură, a cărei avere, onoare şi linişte…

— Ce mă interesează pe mine onoarea?! … răspunse tipul cu fizionomie de canalie. Îmi daţi un aconto de zece ruble?

Se retraseră amândoi în colţul cel mai îndepărtat al sălii şi dispărură din faţa domnului Ignacy, ascunşi de un grup de evrei în care se aflau bătrânul Szlangbaum şi un tânăr imberb, atât de palid şi de epuizat, încât domnul Ignacy fu sigur că era un proaspăt căsătorit. Bătrânul Szlangbaum îi spunea ceva tânărului epuizat, ai cărui ochi căpătau o expresie din ce în ce mai neroadă; despre ce anume îi vorbea, domnul Ignacy n-avea cum să ştie.

Îşi întoarse deci privirile în partea cealaltă a sălii; la câţiva paşi îl zări pe domnul Lęcki, însoţit de avocatul său, care, după toate semnele, se plictisea îngrozitor şi ar fi vrut să fugă.

— De s-ar da măcar o sută cincisprezece… Fie şi o sută zece! … îi spunea domnul Lęcki. Dumneata, ca avocat, ar trebui să cunoşti vreo modalitate…

— Hm… Hm… făcu avocatul, uitându-se cu jind spre uşă. Cereţi un preţ prea mare… O sută douăzeci de mii, când pentru casă nu s-au oferit decât şaizeci…

— Bine, dar am cumpărat-o cu o sută de mii…

— Da… Hm… Hm… Aţi dat cam mult…

— Eu cer numai o sută zece mii… Şi socot că acum e momentul când ai putea să-mi fii de folos… Desigur că există anumite mijloace, pe care eu, nefiind jurist, nu le cunosc…

— Hm… Hm… mormăi avocatul.

Din fericire unul din colegii săi (îmbrăcat de asemenea în frac şi cu insignă de argint în piept) îi făcu semn să iasă din sală. Peste o clipă, individul cu ochelari albaştri şi cu mutra de paracliser se apropie de domnul Lęcki:

— Ce doriţi, domnule conte? … Nici un avocat nu va fi în stare să vă dea un preţ mai bun… Lăsaţi totul în seama mea… Îmi veţi da douăzeci de ruble pentru speze şi un procent la fiecare mie peste şaizeci de mii…

Domnul Lęcki se uită la paracliser cu un profund dispreţ şi, vârându-şi mâinile în buzunarele pantalonilor (ceea ce i se păru lui însuşi un gest foarte ciudat), îi răspunse:

— Îţi pot da un procent pentru fiecare mie peste o sută douăzeci de mii de ruble…

Paracliserul cu ochelari albaştri se înclină, ridicând din umărul stâng.

— Mă iertaţi, domnule conte…

— Aşteaptă! îl întrerupse domnul Lęcki. Peste o sută zece…

— Mă iertaţi…

— Peste o sută…

— Mă iertaţi…

— Să te ia dracu! Spune, cât vrei? …

— Un procent la ceea ce veţi scoate peste şaptezeci de mii, plus douăzeci de ruble speze… rosti paracliserul, înclinându-se până la pământ.

— Te mulţumeşti cu zece ruble? întrebă domnul Lęcki, vânăt de mânie.

— Orice sumă, fie cât de mică, nu e de dispreţuit…

Domnul Lęcki îşi scoase splendidul portmoneu plin cu hârtii foşnitoare de câte zece ruble şi dădu una paracliserului, care se înclină iarăşi până la pământ.

— Veţi vedea, veţi vedea… şopti paracliserul.

Lângă domnul Ignacy erau doi evrei. Unul înalt, brun, chipeş, cu barba atât de neagră încât bătea în albastru. Celălalt, chel, cu favoriţi lungi, care îi acopereau reverele surtucului. Văzând hârtiile de câte zece ruble din portmoneul domnului Lęcki, gentleman-ul cu favoriţi surâse şi zise încet, adresându-se brunetului chipeş:

— Vezi ce de bani are? auzi cum bat din palme! … Tare se bucură când mă văd… înţelegi, domnule Cynader? …

— Lęcki e clientul dumitale? întrebă brunetul cel chipeş.

— Şi de ce n-ar fi?

— Ce are? zise brunetul.

— Ce are? … O soră la Cracovia, care, pricepi dumneata, şi-a înscris averea pe numele fiicei lui…

— Dar dacă nu i-a lăsat nimic?

Gentleman-ul cu favoriţi rămase perplex câteva clipe.

— Te rog, domnule, nu mai vorbi aşa! … De ce nu i-ar lăsa moştenirea sora de la Cracovia dacă e bolnavă? …

— Habar n-am! răspunse brunetul cel chipeş. (Domnul Ignacy trebui să admită că nu văzuse niciodată un bărbat aşa de frumos.)

— Dar are o fată, domnule Cynader! … reluă tulburat omul cu favoriţi lungi. Dumneata o cunoşti pe fată? O cunoşti pe domnişoara Isabela? … Uite, eu i-aş da, fără să mă târguiesc, o sută de ruble…

— Eu i-aş da o sută cincizeci, spuse brunetul cel frumos. Dar orice s-ar zice, Lęcki este o afacere nesigură.

— Nesigură? Dar domnul Wokulski cum este?

— Domnul Wokulski? Da… e o afacere mare, răspunse brunetul. Numai că ea este o proastă, şi Lęcki e un prost, şi ei toţi sunt nişte proşti. Şi o să-l ducă la pierzanie pe Wokulski, şi el n-o să fie în stare să le vină de hac…

Domnul Ignacy văzu negru în faţa ochilor.

— Jezus Maria! … şopti el. Care va să zică, chiar şi la licitaţie se vorbeşte despre Wokulski şi despre ea… Şi oamenii prevăd că-l va duce la pierzanie… Jezus Maria! …

În jurul mesei ocupate de portărei, spre care se înghesuiau toţi spectatorii, se produse o mică învălmăşeală. Bătrânul Szlangbaum încercă să se apropie, dar după câţiva paşi făcu un semn evreului epuizat, apoi îi făcu cu ochiul domnului impunător cu care conversase mai adineauri în cofetărie.

În clipa aceea, avocatul doamnei Krzeszowska veni repede şi, fără să se uite la clienta sa, ocupă un loc în faţa mesei, de unde mormăi către portărel:

— Mai repede, domnule, mai repede, că n-am timp!

La câteva minute după avocat, intră în sală un nou grup, alcătuit dintr-o pereche, bărbatul semănând a măcelar, apoi o doamnă mai în vârstă, cu un băieţaş de vreo 12-13 ani şi, în sfârşit, alţi doi bărbaţi: unul roşcovan şi cărunt celălalt scund şi cu părul creţ, cu înfăţişare de ofticos. Amândoi aveau figuri umile şi erau îmbrăcaţi în haine uzate, dar la apariţia lor, evreii începură să murmure şi să-i arate cu degetul, exprimând şi admiraţie, şi respect.

Amândoi stăteau atât de aproape de domnul Ignacy, încât fără să vrea acesta auzi sfaturile pe care individul cărunt le dădea celui scund şi cu părul creţ:

— Uite, Ksawery, fă şi tu ca mine! Eu nu mă grăbesc! De trei ani vreau să cumpăr o căsuţă nu prea mare, cam pentru o sută sau două sute de mii, să fie acolo, la bătrâneţe, dar, uite, nu mă grăbesc de loc! Aflu ce case se vând la licitaţie, le cercetez pe îndelete, îmi fac o socoteală în minte, apoi vin aici şi urmăresc cât dau oamenii. Dar anul ăsta, când am câştigat experienţă şi am vrut să cumpăr ceva, preţurile s-au urcat, fir-ar să fie, într-un mod nepermis, şi acum, drăcia dracului, trebuie să calculez din nou! … Totuşi, dacă vom urmări cu atenţie, poţi fi sigur că până la urmă vom izbuti să facem o afacere bună…

— Tăcere! … strigă cineva de la masă.

În sală se făcu linişte. Domnul Ignacy ascultă descrierea imobilului situat aşa şi pe dincolo având trei aripi şi trei etaje, curte, grădină etc. În cursul acestui act important, domnul Lęcki se făcu rând pe rând când palid, când vânăt; doamna Krzeszowska îşi tot ducea la nas un flacon mic de cristal încrustat cu aur.

— Cunosc casa! exclamă deodată individul cu ochelari albaştri şi cu înfăţişarea de paracliser. Cunosc casa! Valorează cu ochii închişi o sută douăzeci de mii de ruble!

— Ce vorbeşti prostii? strigă individul cu mutra de canalie, care stătea lângă baroană. Asta-i casă? … Şandrama… Morgă! …

Domnul Lęcki se învineţi. Făcu un semn paracliserului şi-l întrebă în şoaptă:

— Cine-i tâlharul ăla? …

— Ala? E un ticălos! … Nu-i daţi nici o atenţie! apoi paracliserul exclamă cu glasul ridicat: Pe cuvânt de onoare că imobilul valorează o sută treizeci de mii…

— Cine e mizerabilul? îl întrebă baroana pe tipul cu mutră de canalie. Cine e individul cu ochelari albaştri? …

— Ala? … E un ticălos cunoscut de toată lumea… Abia a ieşit din închisoarea „Pawiak”… Nu trebuie să-i daţi atenţie… Nu merită nici să-l scuipi…

— Linişte! … strigă vocea oficială de la masă.

Paracliserul îi făcu cu ochiul domnului Lęcki, surâzându-i prietenos, şi se înghesui spre masă printre persoanele care luau parte la licitaţie. Erau patru: avocatul baroanei, domnul cel impunător, bătrânul Szlangbaum şi evreul cu faţa palidă, lângă care se aşezase paracliserul.

— Şaizeci de mii şi cinci sute de ruble, spuse încet avocatul doamnei Krzeszowska.

Tipul cu mutră de canalie îi ţinu isonul:

— Pe dumnezeul meu! mai mult nu face!

Baroana se uită triumfătoare la domnul Lęcki.

— Şaizeci şi cinci! … exclamă domnul cel impunător.

— Şaizeci şi cinci de mii şi o sută de ruble! bolborosi evreul palid.

— Şaizeci şi şase… supralicită Szlangbaum.

— Şaptezeci de mii! strigă paracliserul.

— Ah, ah, ah! se văita baroana, lăsându-se pe o canapea de răchită.

Avocatul ei se ridică repede de la masă şi fugi să-şi apere asasinul.

— Şaptezeci şi cinci de mii! … strigă domnul cel corpolent.

— Mor! … gemu baroana.

În sală se stârni zarvă. Bătrânul lituanian o apucă pe baroană de braţ; în ajutorul lui său Maruszewicz, răsărit nu se ştie de unde la această împrejurare solemnă. Nemaiputându-şi stăpâni plânsul, baroana părăsi sala, sprijinită de Maruszewicz, blestemând avocatul, tribunalul, pe licitatori şi pe portărei. Domnul Lęcki surâdea şters, în timp ce evreul slăbuţ striga:

— Optzeci de mii şi o sută de ruble…

— Optzeci şi cinci… supralicită Szlangbaum.

Domnul Lęcki era numai ochi şi urechi. Nu vedea decât pe cele trei persoane care licitau, iar urechea îi era aţintită la cuvintele domnului corpolent:

— Optzeci şi opt de mii…

— Optzeci şi opt şi o sută de ruble! rosti evreul palid.

— Hai nouăzeci de mii! încheie bătrânul Szlangbaum, lovind cu mâna în masă.

— Nouăzeci de mii. O dată! … strigă portărelul.

Uitând de etichetă, domnul Lęcki se aplecă spre paracliser şi-i şopti:

— Licitează, domnule! …

— Ce te strâmbi aşa? îl întrebă paracliserul pe evreul cel palid.

— Dar dumneata ce te agiţi aşa? îl întrebă pe paracliser al doilea portărel. Ai de gând să cumperi casa, sau nu? Dacă nu, pleacă de-aici!

— Nouăzeci de mii, a doua oară! … strigă primul portărel.

Domnul Lęcki se făcu cenuşiu

— Nouăzeci de mii de ruble… a treia oară! … repetă portărelul, lovind cu un ciocănel în postavul verde. Adjudecat!

— Imobilul a fost cumpărat de Szlangbaum! … se auzi o voce din sală.

Domnul Lęcki se uită în jur cu o privire rătăcită; abia acum îl descoperi pe avocatul său.

— A, domnule avocat, îi impută el cu voce tremurătoare, nu se cade să procedezi aşa…

— Ce nu se cade? …

— Nu se cade… Nu-i cinstit! repetă domnul Lęcki, indignat.

Avocatul se irită:

— Ce nu se cade? … După achitarea datoriilor ipotecare, vă rămân treizeci de mii de ruble…

Dar pe mine casa asta m-a costat o sută de mii, şi dacă chestiunea ar fi fost mai bine ur-mă-ri-tă, am fi putut obţine pe ea o sută douăzeci de mii! …

— Da! confirmă paracliserul. Casa face o sută douăzeci de mii…

— Poftim! … Auzi, domnule avocat? … zise domnul Lęcki. Dacă chestiunea ar fi fost mai bine urmărită…

— Domnule, vă rog să mă scutiţi de impertinenţele dumneavoastră! Ascultaţi sfaturile unor consilieri suspecţi, ale unor pungaşi ieşiţi de la închisoarea „Pawiak”…

— Mă iertaţi! ripostă paracliserul, ofensat. Nu fiecare om care a fost închis la „Pawiak” e un pungaş… Iar în ceea ce priveşte sfaturile…

— Da casa face o sută douăzeci de mii! exclamă cu totul pe neaşteptate un aliat, care nu era altul decât individul cu mutră de canalie.

Domnul Lęcki se uită la el cu ochii sticloşi, dar nu-şi dădu seama de situaţie. Fără să-şi ia rămas bun de la avocat, îşi puse pălăria pe cap încă din sală şi ieşi mormăind:

— Am pierdut treizeci de mii de ruble din cauza evreilor şi a avocaţilor… Aş fi putut primi o sută douăzeci de mii…

Bătrânul Szlangbaum plecă şi el; în clipa aceea îi ieşi înainte domnul Cynader, brunetul acela atât de frumos cum nu mai văzuse vreodată domnul Ignacy.

— Ce afacere e asta, domnule Szlangbaum? zise frumosul brunet. Casa asta o puteai cumpăra cu şaptezeci şi una de mii. Azi nu valorează mai mult…

— Pentru unul nu valorează, dar pentru altul valorează; eu fac întotdeauna afaceri bune! răspunse Szlangbaum, îngândurat.

În sfârşit, Rzecki părăsi şi el sala în care se ţinea acum altă licitaţie şi unde se înghesuiau alţi oameni. El coborî încet scările, gândind: „Care va să zică, Szlangbaum a, cumpărat casa, şi chiar cu nouăzeci de mii, cum a prezis Klejn! Bine, bine dar Szlangbaum nu e Wojkulski… Stas n-ar fi fost în stare să facă o asemenea prostie… Nu! … De altfel, şi cu domnişoara Isabela nu-i decât o glumă! Bârfeli…”

XIX.

PRIMUL AVERTISMENT.

ERA ORA PRÂNZULUI CÂND DOMnul Ignacy se apropie de magazin, ruşinat şi neliniştit. Cum poate cineva să piardă atâta timp… şi încă în orele când afluenţa clienţilor e mai mare? … Şi dacă, pe deasupra, s-o fi întâmplat şi vreo nenorocire? … Apoi, nu-i nici o plăcere să te plimbi pe străzi în arşiţă, în praf, pe asfaltul înmuiat de căldură…

La drept vorbind, ziua era neobişnuit de călduroasă şi scăldată într-o lumină orbitoare: trotuarele şi caldarâmul dogoreau, pe firmele de tablă şi stâlpii felinarelor nu puteai pune mâna; din cauza luminii excesive, domnul Ignacy simţea cum îl podidesc lacrimile şi îi joacă pete negre în faţa ochilor.

„Dacă a-ş fi Dumnezeu, îşi spuse el, jumătate din arşiţa lui iulie aş păstra-o pentru decembrie! …”

Deodată se uită la vitrina magazinului (tocmai ajunsese în faţa ei) şi înmărmuri. Nu fusese schimbată de două săptămâni! … Aceleaşi bronzuri, aceleaşi obiecte de majolică, aceleaşi evantaie, aceleaşi truse, mănuşi, umbrele şi jucării! … Era scandalos!

„Sunt un ticălos! murmură el. Alaltăieri m-am îmbătat; azi hoinăresc… Dugheana se duce de râpă, e limpede! …”

Intră cu greu în magazin – nu ştia ce-l împovărează mai mult, inima sau picioarele – unde îl întâmpină Mraczewski, care se şi tunsese după moda varşoviană. Se pieptănase, se parfumase ca pe vremuri şi servea clienţii din magazin, numai aşa, de plăcere, deşi era musafir, şi încă unul venit din ţinuturi atât de îndepărtate! Cei din magazin nu se mai săturau admirându-l.

— Vai de mine, domnul Ignacy, exclamă el, vă aştept de trei ore! Aici şi-au pierdut cu toţii capul…

Îl luă de braţ şi, fără să ţină seamă de cei câţiva clienţi care se uitau uimiţi la el, îl trase repede spre biroul cu casa de bani. Aici îl aşeză pe funcţionarul încărunţit în meserie într-un jilţ tare, şi stând în faţa lui cu braţele încrucişate, ca disperatul Germont în faţa Violettei 57, grăi:

— Să-ţi spun ceva… Am ştiut că după plecarea mea afacerile au să şchiopăteze, dar n-am crezut să se întâmple atât de repede… Că dumneata nu stai în magazin, treacă-meargă, nu-i o tragedie chiar aşa de mare. Dar prostiile pe care le face bătrânul nostru sunt scandaloase! …

De uimire, sprâncenele domnului Ignacy atinseră limita maximă la care se puteau ridica.

— Ia vezi, te rog! … strigă, ridicându-se din fotoliu.

Dar Mraczewski îl sili să se aşeze din nou.

— Ia vezi…

— Nici un cuvânt! îl întrerupse tânărul parfumat. Dumneata ştii ce se petrece? … În noaptea asta Suzin pleacă la Berlin să-l vadă pe Bismark, iar de acolo la Paris, la expoziţie. Insistă – auzi dumneata? – insistă ca Wokulski să plece neapărat cu el. Şi acest dobi…

— Domnule Mraczewski! Cine ţi-a permis să fii…

— Eu sunt îndrăzneţ din fire, iar Wokulski e nebun! De-abia acum am aflat adevărul… Dumneata ştii cât ar fi putut câştigă din afacerea de la Paris cu Suzin? Nu zece, ci cincizeci de mii de ruble! Da, domnule Rzecki! … Iar măgarul ăsta nu vrea să plece, ba spune că nici nu ştie când va putea pleca! Nu ştie… Suzin însă nu poate să aştepte cu încheierea tranzacţiei decât cel mult câteva zile…

— Şi Suzin ce zice? întrebă încet domnul Ignacy, acum fâstâcit de-a binelea.

— Suzin? … E furios şi, ce-i mai rău, decepţionat! Spune că Stanislaw Piotrovici nu mai e cel de odinioară, că-l dispreţuieşte… Într-un cuvânt, un scandal! … Cincizeci de mii de ruble câştig curat şi călătoria gratuită! Spune şi dumneata dacă în condiţiile astea nu s-ar fi dus la Paris chiar şi sfântul Stanislaw Kostka! …

— Desigur! murmură Ignacy. Unde-o fi Stas… adică domnul Wokulski? adăugă el ridicându-se din fotoliu.

— E în camera dumitale; face nişte socoteli pentru Suzin. O să vezi ce-aţi pierdut cu toată aiureala asta!

Uşa biroului se deschise, şi în cadrul ei apăru Klejn, cu o scrisoare în mână.

— A adus-o valetul lui Lęcki şi-i adresată şefului. Poate că veţi binevoi să i-o daţi dumneavoastră; astăzi nu-i în toane bune…

Domnul Ignacy luă plicul de un albastru-pal, împodobit cu o floare de nu-mă-uita, dar stătu la îndoială dacă să se ducă sau nu la Wokulski. Mraczewski se uită peste umărul lui la adresă.

— De la Bela! exclamă el. Acum pricep cum stau lucrurile…

Şi ieşi din birou râzând.

„La dracu! mormăi domnul Ignacy. Oare toate bârfelile astea să fie adevărate? … Va să zică, pentru ea cheltuieşte nouăzeci de mii cumpărând casa şi pierde cincizeci de mii la afacerea propusă de Suzin! … În total, o sută patruzeci de mii de ruble! … Dar trăsura, dar cursele, dar darurile oferite în scopuri filantropice? Dar Rossi, la care domnişoara Isabela Lęcka se uită ca un evreu la tabla cu cele zece porunci? … Ehe! … De astă dată las fasoanele la o parte!”

Îşi încheie vestonul până la gât, se îndreptă din şale şi se duse cu scrisoarea acasă. De-abia în clipa aceea observă că îi scârţâie puţin ghetele şi se simţi oarecum uşurat.

În locuinţa sa, domnul Ignacy îl găsi pe Wokulski fără haină şi fără vestă, numai în cămaşă, în faţa unui vraf de hârtii. Scria.

— Aha! … exclamă el, ridicând capul şi văzându-l pe Rzecki. Nu te superi dacă m-am aşezat aici ca la mine acasă!

— Domnul face mofturi! … răspunse înţepat domnul Ignacy. Uite o scrisoare de la ăia… de la familia Lęcki.

Wokulski se uită la adresă, rupse plicul cu înfrigurare şi citi… citi o dată, de două ori, de trei ori. Rzecki, care căuta ceva în birou, observă că prietenul său terminase de citit şi stătea cu capul rezemat de masă. Îl întrebă pe un ton sec:

— Pleci astăzi la Paris cu Suzin?

— Nici nu mă gândesc!

— Am auzit că-i vorba de o afacere… Cincizeci de mii de ruble…

Wokulski tăcea.

— Poate pleci mâine, sau poimâine. Se pare că Suzin nu te poate aştepta decât câteva zile…

— Nu ştiu dacă am să plec…

— Foarte rău! Cincizeci de mii de ruble reprezintă o avere. Păcat să-i pierzi! … Dacă oamenii află că ai lăsat să-ţi scape din mână un prilej atât de bun…

— Au să spună că am înnebunit! îl întrerupse Wokulski.

Tăcu o clipă, apoi izbucni brusc:

— Dar dacă aş avea de îndeplinit ceva mai important decât să câştig cincizeci de mii? …

— O sarcină politică? întrebă Rzecki încet, cu îngrijorare în ochi, dar cu un surâs pe buze.

Wokulski îi întinse scrisoarea.

— Citeşte! Ai să te convingi că există lucruri mai importante decât politica.

Domnul Ignacy întinse mâna cu o oarecare şovăială, dar cum Wokulski insista, luă scrisoarea şi citi: „Coroana este minunată şi îţi mulţumesc anticipat în numele lui Rossi pentru acest dar. Îmbinarea smaraldelor cu frunzele aurite e nespus de frumoasă. Mâine trebuie să vii neapărat la noi la masă, ca să ne sfătuim asupra manifestaţiei de adio în cinstea lui Rossi, precum şi asupra călătoriei noastre la Paris. Papa mi-a promis aseară că vom pleca cel mai târziu peste o săptămână. Fireşte, vom pleca împreună, deoarece fără societatea dumitale plăcută, călătoria ar pierde pentru mine jumătate din valoarea ei. Aşadar, la revedere.

Isabela Lęcka”

— Nu pricep nimic! făcu domnul Ignacy, aruncând cu indiferenţă scrisoarea pe masă. Pentru plăcerea de a călători cu domnişoara Lęcka sau pentru consfătuirea asupra cadourilor destinate… adoratorilor ei, nu merită să arunci în noroi cincizeci de mii de ruble, dacă nu chiar şi mai mult! …

Wokulski se ridică de pe canapea şi, rezemându-se cu amândouă mâinile de masă, întrebă:

— Dacă mi-ar face plăcere să arunc pentru ea toată averea mea în noroi, ce ai spune? …

Vinele de pe frunte i se umflaseră, iar plastronul îi juca violent în sus şi în jos. În ochi i se aprinseră şi se stinseră iar scânteile pe care Rzecki i le văzuse în priviri în clipa duelului cu baronul.

— Atunci ce-ai avea de spus? … repetă Wokulski.

— Nimic! răspunse Rzecki liniştit. Aş recunoaşte doar că m-am înşelat pentru a nu ştiu câta oară în viaţă…

— În ce privinţă?

— Acum în privinţa ta. Am crezut că un om care îşi riscă viaţa şi se expune… la bârfeli… pentru dobândirea averii urmăreşte un interes obştesc…

— Mai lăsaţi-mă odată în pace cu obştea voastră! exclamă Wokulski, lovind cu pumnul în masă. Ce-am făcut eu pentru ea, ştiu prea bine! Dar… ce-a făcut ea pentru mine? … Care va să zică, pretenţiile obştii, care cere mereu jertfe din partea mea, fără să-mi dea în schimb drepturi, nu se vor termina niciodată! … Vreau, în sfârşit, să fac ceva şi pentru mine! Mă dor urechile de-atâtea fraze pe care nimeni nu le ia în serios! … Datoria pe care o am astăzi e fericirea mea proprie! Dacă n-aş avea în viaţă decât poveri fără rost, mi-aş trage un glonte în cap! Mii de oameni stau de pomană, şi numai unul are îndatoriri faţă de ei! Există ceva mai monstruos?

— Dar ovaţiile organizate pentru Rossi nu sunt o povară? întrebă domnul Ignacy.

— Povara asta n-o suport pentru Rossi…

— Ci pentru, a face pe placul unei femei… Ştiu… Dintre toate casele de economii, asta e cea mai puţin sigură! răspunse Rzecki.

— Ia seama! izbucni Wokulski.

— Ascultă! … Şi eu am… Da… Ţi se pare că tu ai descoperit dragostea. O cunosc şi eu! Oho! … Ani de zile am fost îndrăgostit ca un netot, şi între timp Heloiza mea îşi făcea mendrele cu alţii! Doamne-Dumnezeule! … Cât m-a costat fiecare schimb de ocheade surprinse din zbor… Până la urmă au început să se strângă de mâini chiar şi în prezenţa mea! Crede-mă, Stas, nu sunt chiar aşa de naiv cum îşi închipuie unii. Am văzut multe şi am ajuns la concluzia că punem prea multă inimă în jocul pe care-l numim iubire!

— Vorbeşti aşa fiindcă n-o cunoşti pe ea! zise Wokulski, posomorât.

— Fiecare este excepţională când ne suceşte capul. E drept că pe „ea” n-o cunosc, dar cunosc altele. Pentru a repurta victorii asupra femeilor, trebuie să fii pe cât de impertinent, pe atât de îndrăzneţ: două calităţi pe care tu nu le ai. De aceea îţi atrag atenţia: nu risca prea mult, ca să nu te poticneşti! Nu ştiu dacă nu te-ai şi poticnit! Niciodată nu ţi-am vorbit despre asemenea lucruri, nu-i aşa? Şi nici nu par a fi adeptul unei astfel de filosofii… Dar simt că te ameninţă o primejdie, şi de aceea repet: păzeşte-te! Nu-ţi irosi inima într-un joc meschin, pentru că orice pierde-vară o să-i poată suci capul! Şi atunci ascultă-mă pe mine! Ascultă-mă ce-ţi spun! Omul trece prin clipe atât de neplăcute, încât… nu ştiu dacă nu-i mai bine… să nu ajungă să mai treacă prin ele! …

Wokulski stătea pe canapea, strângând pumnii, dar tăcea. În clipa aceea bătu cineva la uşă; era Lisiecki.

Domnul Lęcki vă roagă să-l primiţi. Poate intra?

— Pofteşte-l! … răspunse Wokulski, îmbrăcându-şi repede vesta şi surtucul.

Rzecki se ridică de pe scaun, clătină trist din cap şi ieşi.

„Bănuiam eu că lucrurile nu stau bine, murmură el când ajunse în gang, dar nu mi-am închipuit că stau chiar aşa de prost! …”

Wokulski de-abia izbutise să-şi tragă haina pe el când intră domnul Lęcki, urmat de omul de serviciu al magazinului. Musafirul avea ochii sângerii şi pete vinete pe obraji. Se lăsă greu în fotoliu, îşi rezemă capul de spătar şi răsuflă sacadat. Omul de serviciu stătea în prag cu un aer nedumerit, pipăindu-şi nasturii de metal ai livrelei, în aşteptarea unei porunci.

— Scuză-mă, domnule Stanislaw, dar… Te rog, puţină apă cu lămâie… şopti domnul Tomasz.

— Sifon, lămâie şi zahăr! Repede! strigă Wokulski, adresându-se omului de serviciu, care ieşi, lovind din grabă uşa cu nasturii săi mari.

— Nu-i nimic… reluă domnul Tomasz, surâzând. Respiraţia scurtă, căldurile, supărările… Mă odihnesc o clipă…

Neliniştit, Wokulski îi scoase cravata şi-i descheie cămaşa la gât. Apoi turnă pe un prosop apă de colonie dintr-un flacon care se găsea pe biroul lui Rzecki, şi cu o grijă de fiu îi şterse bolnavului grumazul, faţa şi capul.

Domnul Tomasz îi strânse mâna.

— Acum mă simt mai bine… Mulţumesc… Apoi adăugă cu jumătate de voce: îmi placi în rolul de soră de caritate! Bela n-ar fi fost în stare să procedeze mai delicat… De, ea e făcută ca să fie servită…

Omul de serviciu aduse sifonul şi lămâia, Wokulski pregăti limonada şi-i dădu să bea domnului Tomasz; petele vinete de pe obrajii acestuia dispărură.

— Du-te la mine acasă, îi porunci Wokulski omului de serviciu, şi spune să înhame caii la trăsură. Să tragă în faţa magazinului!

— Dragul meu… Dragul meu… rosti domnul Tomasz, strângându-l tare de mână şi privindu-l recunoscător cu ochii lui împăienjeniţi de vinişoare sângerii. N-am fost obişnuit cu atâta îngrijire! Bela nu se pricepe la aşa ceva…

Nepriceperea domnişoarei Isabela la îngrijirea bolnavilor îl impresionă neplăcut pe Wokulski, dar numai pentru o clipă.

Încetul cu încetul, domnul Tomasz îşi recăpătă forţele. Broboanele mari de sudoare îi pieriră de pe frunte, şi glasul i se învioră. Numai reţeaua de vinişoare roşii din ochi mai arăta primejdia prin care trecuse. Se ridică, făcu câţiva paşi prin cameră, se întinse şi începu:

— Ah… N-ai idee, domnule Stanislaw, cât m-am enervat astăzi! Nici n-ai să mă crezi. Casa mea s-a vândut cu nouăzeci de mii de ruble!

Wokulski tresări.

— Eram sigur că am să primesc cel puţin o sută zece… continuă domnul Lęcki. Chiar la licitaţie am auzit vorbindu-se în jurul meu că imobilul valorează o sută douăzeci de mii. Dar de! A ţinut să-l cumpere un evreu, un cămătar mizerabil, un oarecare Szlangbaum… S-a înţeles cu concurenţii şi, cine ştie, poate chiar şi cu avocatul meu, şi am pierdut douăzeci sau chiar treizeci de mii! …

Lui Wokulski i se păru că-l loveşte ceva în cap, dar tăcu.

— Şi contam aşa de mult că la cincizeci de mii ai să-mi dai zece mii de ruble anual! se jelui mai departe domnul Lęcki. Pentru întreţinerea casei am nevoie de şase până la opt mii, cu restul aş fi putut face, împreună cu Bela, în fiecare an, câte o călătorie în străinătate! Chiar îi promisesem bietei copile că peste o săptămână plecăm la Paris… Acum ce mă fac? … Şase mii de ruble de-abia ajung pentru o existenţă mizeră, iar la călătorii nici nu ne mai putem gândi… Evreu ticălos! Societate ticăloasă, care se lasă încălcată în aşa hal de cămătari, încât nu îndrăzneşte să lupte împotriva lor nici măcar la o licitaţie! … Dar ceea ce mă doare cel mai mult, trebuie să-ţi spun, e că în spatele acestui mizerabil de Szlangbaum se ascunde poate vreun creştin şi poate chiar vreun aristocrat…

Glasul începu din nou să-i slăbească; pe faţă îi apărură iar pete vinete. Se aşeză pe scaun şi bău apă.

— Mizerabilii! … Mizerabilii! … bâigui.

— Liniştiţi-vă! … zise Wokulski. Cât o să-mi daţi în numerar?

— L-am rugat pe avocatul prinţului (fiindcă avocatul meu e un ticălos) să ridice suma ce mi se cuvine şi să ţi-o predea dumitale, domnule Stanislaw… În total, treizeci de mii. Şi cum mi-ai făgăduit un venit de douăzeci la sută, înseamnă că voi avea şase mii de ruble anual pentru întreaga întreţinere… Mizerie… ruină…

— Aş putea să vă plasez capitalul într-o afacere mai bună. Veţi avea zece mii de ruble anual…

— Ce spui? …

— Am o ocazie excepţională…

Domnul Tomasz se ridică repede din fotoliu.

— Salvatorul meu! Binefăcătorul meu! rosti el cu voce emoţionată. Eşti omul cel mai nobil!

Deodată se opri şi, făcând câţiva paşi înapoi, îşi încrucişă braţele.

— Dar n-ai să pierzi nimic? …

— Eu? Doar sunt negustor!.

— Negustor! … Aşa zici! … exclamă domnul Tomasz. Datorită dumitale m-am convins că vorba asta „negustor” e astăzi sinonimă cu mărinimia, delicateţea, eroismul… Un om cum nu se poate mai cinstit! … Şi i se aruncă de gât aproape plângând.

Wokulski îl aşeză pentru a treia oară în fotoliu. În clipa aceea se auzi ciocănit la uşă.

— Intră!

Henry Szlangbaum deschise uşa, palid şi cu fulgere în ochi. El se opri în faţa domnului Tomasz şi, înclinându-se, zise:

— Domnule, eu sunt Szlangbaum, fiul acelui cămătar mizerabil împotriva căruia aţi spus cuvinte atât de grele de faţă cu colegii mei şi clienţii din magazin…

— Domnule… n-am ştiut… Sunt gata să-ţi dau orice satisfacţie… Dar mai întâi te rog să mă ierţi… Eram foarte iritat… zise domnul Tomasz, emoţionat.

Szlangbaum se linişti.

— Domnule, în loc să-mi daţi satisfacţie, vă rog ascultaţi ce vreau să vă spun. De ce a cumpărat tatăl meu mobilul dumneavoastră? Chestiunea asta ar fi mai bine să n-o discutăm astăzi. Dar că nu v-a înşelat, vă pot da o dovadă categorică. Tatăl meu e dispus să vă cedeze casa cu nouăzeci de mii… Ba, ceva mai mult! Izbucni Szlangbaum. Cumpărătorul vă poate restitui casa cu şaptezeci de mii! …

— Henryk! interveni Wokulski.

— Atât am avut de spus! Vă salut, domnule! mai zise Szlangbaum şi, după ce se înclină adânc în faţa domnului Tomasz, ieşi din cameră.

— Ce situaţie neplăcută! rosti peste o clipă domnul Tomasz. E drept că am rostit în magazin câteva expresii tari despre bătrânul Szlangbaum, dar, pe cuvântul meu, nu ştiam că fiul lui e acolo… Vrea să-mi restituie pentru şaptezeci de mii casa pe care a dat nouăzeci! … Ciudat… Ce zici de asta, domnule Stanislaw?

— Poate că imobilul valorează într-adevăr numai nouăzeci, răspunse Wokulski timid.

Domnul Tomasz începu să-şi încheie hainele şi să-şi lege cravata.

— Îţi mulţumesc, domnule Stanislaw, şi pentru ajutorul dat, şi pentru că te ocupi de treburile mele… Ce încurcătură cu Szlangbaum acesta. Dar… era să uit! Bela te invită mâine la masă… Banii ridică-i de la avocatul prinţului. În ceea ce priveşte procentele pe care vei binevoi…

— Le voi plăti cu anticipaţie pe o jumătate de an.

— Îţi sunt foarte recunoscător! zise domnul Tomasz, sărutându-l pe amândoi obrajii. Şi-acum, la revedere, pe mâine… Nu uita de masă! …

Wokulski îl conduse prin curte până la poartă, în faţa căreia aştepta trăsura.

— Ce căldură îngrozitoare! constată domnul Tomasz, urcându-se anevoie în trăsură, cu ajutorul lui Wokulski. Ce comedie şi cu evreii ăştia… A dat pentru casă nouăzeci de mii de ruble şi este gata să o cedeze pentru şaptezeci… Amuzant! … Pe cuvântul meu! …

Caii porniră spre aleea Ujazdowska.

În drum spre casă, buimăcit, domnul Tomasz nu mai simţea căldura, ci doar o slăbiciune generală şi un vâjâit în urechi. Uneori i se părea că vede altfel cu fiecare ochi sau că vede mai slab. Se lăsă într-un colţ, legănându-se la fiecare mişcare mai puternică, parcă beat.

Gândurile şi sentimentele i se împleteau bizar. O clipă îşi imagina că e înconjurat de o reţea de intrigi, din care nu-l putea salva decât Wokulski. Apoi i se părea că e grav bolnav şi că numai Wokulski îl poate îngriji. După aceea fu sigur că va muri, lăsându-şi fiica săracă şi părăsită de toţi, şi că de ea poate avea grijă numai Wokulski. În sfârşit, îşi zise că e bine să ai o trăsură proprie, care să te poarte cum îl purta cea în care se afla acum; dacă i-ar fi cerut-o, Wokulski i-ar fi oferit-o în dar.

„Îngrozitoare căldură!” mormăi Tomasz.

Caii se opriră în faţa casei, domnul Tomasz coborî şi urcă scările fără să-i arunce vizitiului măcar o privire. De-abia îşi târa picioarele de plumb. Când ajunse în biroul său, căzu într-un fotoliu, cu pălăria pe cap, şi rămase aşa câteva minute, spre marea uimire a servitorului, care găsi cu cale s-o cheme pe domnişoara Isabela.

— Pesemne că afacerea n-a reuşit! îi spuse el domnişoarei. Pare… puţin cam…

Domnişoara Isabela, care, deşi voia să pară indiferentă, aştepta cu nerăbdare întoarcerea tatălui ei şi rezultatul licitaţiei, porni spre birou atât de repede cât îi permiteau regulile bunei-cuviinţe, deoarece ea nu uita niciodată că o domnişoară cu un nume ca al ei nu are voie să trădeze sentimente prea vii nici chiar când e ruinată. Dar, cu toată stăpânirea ei de sine, Mikolaj înţelese (după petele roşii de pe faţă) că e emoţionată, de aceea spuse cu jumătate de glas:

— O! Sunt sigur că i-a mers bine, pentru că… e cam…

Domnişoara Isabela îşi încreţi frumoasă-i frunte şi trânti uşa în urma sa. Tatăl ei avea încă pălăria pe cap.

— Ce-i, tată? îl întrebă ea cu o nuanţă de dezgust, uitându-se în ochii lui sângerii.

— Nenorocire! Ruină! răspunse domnul Tomasz, scoţându-şi cu greu pălăria. Am pierdut treizeci de mii de ruble! …

Domnişoara Isabela se făcu palidă şi se aşeză pe o canapea de piele.

— Un evreu mizerabil… un cămătar… a intimidat concurenţii la licitaţie, l-a corupt pe avocat şi…

— Aşadar, nu mai avem nimic? … şopti ea.

— Cum nimic? Avem treizeci de mii de ruble, la care vom primi zece mii de ruble dobândă! Wokulski e un om admirabil! … Nu mi-aş fi închipuit că ar putea cineva să fie atât de nobil… Dacă ai fi văzut cum m-a îngrijit…

— Te-a îngrijit? …

— Am avut un mic atac din cauza căldurii şi a enervării…

— Ce fel de atac?

— Mi s-a urcat sângele la cap… Dar acum mi-a trecut… Mizerabilul evreu… Wokulski, în schimb, e un supraom… şi începu să plângă.

— Tată, ce ai? … Să chem doctorul! strigă domnişoara Isabela, îngenunchind lângă fotoliu.

— Nimic, nimic… Linişteşte-te… M-am gândit numai că dacă aş muri, Wokulski e singurul om în care ai putea avea încredere…

— Nu înţeleg…

— Ai vrut să spui „nu te mai recunosc”, nu-i aşa? … Te miră că soarta ta ar putea fi încredinţată unui negustor? … Dar vezi… când, în nenorocire, unii s-au conjurat împotriva noastră, iar alţii ne-au părăsit, el a fost singurul care ne-a sărit în ajutor şi care, poate, mi-a salvat chiar viaţa! Noi, apoplecticii, suntem uneori aproape de moarte… Şi în timp ce mă îngrijea, mă gândeam, cine te-ar putea ocroti mai bine? Nici Joasia, nici Hortensia, nici altcineva… Numai orfanii bogaţi îşi găsesc ocrotitori…

Observând că tatăl ei îşi recapătă treptat forţele şi stăpânirea de sine, domnişoara Isabela se ridică şi se aşeză din nou pe canapea.

— Tată, spune-mi, ce rol îi rezervi acestui domn? îl întrebă ea, rece.

— Rol? … făcu Lęcki, uitându-se atent la ea. De sfătuitor… de prieten al casei… de ocrotitor… Ocrotitorul micii tale averi, care poate c-o să-ţi rămână…

— O, în privinţa asta l-am apreciat încă de mult ca un om energic şi care ne este ataşat… De altfel, asta n-are importanţă. Mai bine spune-mi cum s-a terminat cu casa!

Păi, uite cum: mizerabilul de evreu a dat pe ea nouăzeci de mii, aşa că ne-au rămas treizeci. Şi cum Wokulski – ce om de treabă! – o să-mi plătească pentru suma asta zece mii, adică treizeci şi trei procente, îţi poţi imagina cum stau lucrurile!

— Cum treizeci şi trei? îl întrerupse domnişoara Isabela. Zece mii însemnează zece procente!

— Da’ de unde! Zece la treizeci însemnează treizeci şi trei! Căci procent însemnează: pro centum, pentru fiecare sută, pricepi?

— Nu! răspunse domnişoara Isabela, clătinând din cap. Eu înţeleg că zece însemnează zece; dar dacă în limbajul negustoresc zece însemnează treizeci şi trei, fie şi aşa!

— Văd că nu înţelegi. Ţi-aş explica îndată, dar sunt atât de obosit, încât aş vrea să dorm puţin…

— Să chem un doctor? întrebă domnişoara Isabela, ridicându-se de pe canapea.

— Ferească Dumnezeu! strigă domnul Tomasz, gesticulând cu braţele, agitat. Dacă încep cu doctorii, mă curăţ!

Domnişoara Isabela nu mai stărui. Îi sărută mâna, apoi îl sărută pe frunte şi se duse în camera ei, profund îngândurată.

Neliniştea care o stăpânea de câteva zile în legătură cu licitaţia o părăsise fără să lase nici o urmă. Mai aveau deci un venit de zece mii de ruble anual şi treizeci de mii de ruble numerar! Prin urmare, puteau să plece la Paris, apoi poate în Elveţia, iar la iarnă încă o dată la Paris. Nu! … La iarnă vor fi în Varşovia, ca să-şi deschidă din nou saloanele! Şi dacă va găsi un om cu stare, nici bătrân, nici urât (cum erau, de pildă, baronul sau mareşalul… brr! …), şi care, în plus, să nu fie nici parvenit, nici prost… De fapt, prost putea să fie, căci în societatea lor singurul om deştept rămânea Ochocki, dar era în schimb aşa de ciudat! Dacă se va găsi un astfel de „candidat la însurătoare”, domnişoara Isabela va lua hotărârea supremă… „Amuzant mai e şi tata cu Wokulski al lui!” se gândi ea în timp ce măsura în lung şi-n lat salonaşul.

„Wokulski, tutorele meu! … Wokulski poate fi un sfetnic foarte bun, un admirator, în sfârşit, un ocrotitor al avutului nostru… Dar titlul de tutore îl poate purta numai prinţul, care este văr cu noi şi un vechi prieten al familiei! …”

Umbla necontenit încoace şi încolo, cu braţele încrucişate pe piept. Deodată se întrebă ce se întâmplase cu tatăl ei de se ataşase atât de Wokulski… Ce putere de vrăjitor avea omul acesta, care îi cucerise pe toţi din jur, iar acum câştigase şi ultima poziţie, pe tatăl ei? … Tatăl ei, domnul Tomasz Lęcki, plânsese! … El, din ai cărui ochi, de la moartea mamei, nu mai cursese nici o lacrimă! … „Trebuie să recunosc că e un om foarte bun. Rossi n-ar fi fost atât de mulţumit de Varşovia dacă Wokulski nu s-ar fi îngrijit de el. Dar, oricum nu poate fi tutorele meu chiar dacă aş rămâne orfană! În ce priveşte averea da, poate s-o administreze. Dar tutore! Tata trebuie să fie rău bolnav dacă i-a venit în cap ideea asta! …”

Pe la 6 seara, domnişoara Isabela auzi clopoţelul din anticameră, apoi vocea nervoasă a lui Mikolaj:

— Ţi-am spus! Vino mâine! Domnul e bolnav.

— Ce să fac? Când domnul are bani, este bolnav, şi când e sănătos, n-are… răspunse o voce cu accent evreiesc.

În clipa aceea se auzi foşnetul unei rochii de mătase, şi domnişoara Florentyna intră repede în anticameră.

— Linişte! Pentru numele lui Dumnezeu, linişte! Vino mâine, domnule Szpigelman… Doar ştii că acum avem bani…

— Tocmai de aceea am venit astăzi de trei ori! Mâine or să vină alţii, şi eu iar o să aştept…

Domnişoara Isabela simţi că i se urcă sângele la cap. Fără să-şi dea seama ce face, se duse repede în anticameră.

— Ce s-a întâmplat? … o întrebă pe domnişoara Florentyna.

Mikolaj ridică din umeri, apoi porni în vârful picioarelor spre bucătărie.

— Eu sunt, domnişoară… David Szpigelman, răspunse solicitantul, un om scund, cu barbă neagră şi ochelari întunecaţi. Am venit la domnul conte într-o chestiune…

— Scumpa mea Bela… interveni domnişoara Florentyna, vrând s-o îndepărteze pe verişoara sa.

Dar domnişoara Isabela nu cedă; văzând că biroul tatălui ei era liber, îl pofti pe Szpigelman să intre.

— Bela, dă-ţi seama ce faci! o mustră domnişoara Florentyna.

— Vreau să aflu adevărul o dată pentru totdeauna! răspunse domnişoara Isabela.

Apoi închise uşa biroului, se aşeză în fotoliu şi, uitându-se la ochelarii lui Szpigelman, îl întrebă:

— În ce chestiune ai venit la tatăl meu?

— Vă rog să mă scuzaţi, domnişoară, răspunse vizitatorul, făcând o plecăciune, dar am venit într-o chestiune de mică importanţă. Vreau să-mi dea înapoi banii…

— Cât?

— În total vreo opt sute de ruble…

— Îi vei primi mâine.

— Să mă scuzaţi, domnişoară… De şase luni vin în fiecare săptămână şi mi se tot spune să vin mâine, dar nimeni nu-mi plăteşte nici din dobândă, nici din capete!

Domnişoara Isabela simţi cum i se opreşte respiraţia şi i se strânge inima. Totuşi se stăpâni.

— Dumneata ştii că tatăl meu trebuie să încaseze treizeci de mii de ruble… în afară de asta (aici o luă gura pe dinainte!), vom avea un venit de zece mii de ruble anual! … Banii dumitale nu sunt bani pierduţi, cred că înţelegi…

— De unde zece? … întrebă evreul, ridicând capul cu îndrăzneală.

— De unde? răspunse domnişoara, indignată. Procente la averea noastră…

Evreul zâmbi:

— La treizeci de mii de ruble?

Era sigur că încearcă să-l înşele…

— Da.

— Vă rog să mă scuzaţi, domnişoară, zise Szpigelman, ironic, eu mă ocup de mai mult timp cu afacerile, dar un procent ca ăsta n-am pomenit niciodată! La treizeci de mii, domnul conte poate obţine o dobândă de trei mii, şi încă pe o ipotecă nu prea sigură. Dar asta nu mă priveşte… Ceea ce mă priveşte e să-mi pot primi banii! Pentru că dacă mâine vin alţii, or să fie iarăşi mai buni decât David Szpigelman. Iar dacă domnul conte va da restul cu dobândă, atunci va trebui să aştept iar un an de zile…

Domnişoara Isabela se ridică din fotoliu.

— Te asigur că mâine vei primi banii! strigă ea, privindu-l cu dispreţ.

— Pe cuvântul dumneavoastră? stărui evreul, uluit de frumuseţea ei.

— Îţi dau cuvântul meu că mâine veţi primi cu toţii banii… cu toţii! Până la ultima centimă!

Evreul se înclină până la pământ şi, retrăgându-se de-a-ndărătelea, părăsi biroul.

— Să vedem cum ştie să-şi ţină cuvântul domnişoara… mai zise la plecare.

Bătrânul Mikolaj, care se întorsese între timp în anticameră, îi deschise uşa cu o mutră atât de fioroasă, încât Szpigelman, ajungând în gang, strigă:

— Ce faci aşa pe grozavul, domnule valet? …

Palidă de mânie, domnişoara Isabela se îndreptă repede spre dormitorul tatălui ei. Domnişoara Florentyna căută s-o reţină.

— Dă-i pace, Bela! o rugă ea cu mâinile împreunate. Tatăl tău e atât de bolnav…

— L-am asigurat pe individul ăsta că-şi va primi toţi banii, şi trebuie să-i primească! Chiar dacă ar trebui să nu mai plecăm la Paris…

Când intră Isabela, domnul Tomasz, în papuci şi fără surtuc, se plimba prin odaie. Ea observă că tatăl ei părea bolnav: avea umerii lăsaţi, mustăţile cărunte îi atârnau în jos, ţinea pleoapele pe jumătate închise şi mergea gârbovit, ca un moşneag. De aceea domnişoara Isabela se stăpâni să nu izbucnească.

— Bela, te rog să mă ierţi că mă găseşti într-o ţinută atât de neglijentă… S-a întâmplat ceva? …

— Nimic, tată, răspunse ea, stăpânindu-se. A fost aici un evreu…

— Ah, Szpigelman: … Ticălosul! E agasant ca un ţânţar! … strigă domnul Tomasz, apucându-se de cap. Să vină mâine…

— Da, are să vină. Atât el… cât şi ceilalţi…

— Bine; foarte bine… De mult m-am gândit să le plătesc… Uf, slavă Domnului că s-a mai răcorit…

Domnişoara Isabela era mirată şi de calmul tatălui ei, şi de aspectul lui bolnăvicios. Făcea impresia că de la amiază îmbătrânise cu câţiva ani! Se aşeză pe scaun şi, uitându-se prin dormitor, întrebă parcă într-o doară:

— Tată, le datorăm mulţi bani?

— Nu… un fleac… câteva mii de ruble…

— Nu e vorba de poliţele acelea despre care spunea mătuşa că le-a răscumpărat cineva?

Domnul Lęcki se opri în mijlocul camerei şi pocni din degete:

— Ah, fir-ar să fie! … De poliţele acelea am uitat cu totul…

— Aşadar, datoriile noastre depăşesc cele câteva mii! …

— Da… Da… Datorăm ceva mai mult… Cred că vreo cinci până la şase mii… Am să-l rog pe bunul nostru Wokulski să aranjeze şi chestiunea asta…

Pe domnişoara Isabela o străbătu un fior.

— Szpigelman mi-a spus că la capitalul de care dispunem noi acum nu putem obţine o dobândă de zece mii de ruble! Cel mult trei mii, şi doar pe o ipotecă nesigură…

— Are dreptate, pe ipotecă; numai că negustoria nu e o ipotecă… În comerţ poţi avea un venit de treizeci la treizeci şi… Dar de unde ştie asta Szpigelman? … întreabă domnul Tomasz, puţin îngândurat.

— I-am spus eu, fără să vreau… îi explică domnişoara Isabela, îmbujorându-se la faţă.

— Păcat! … Mare păcat! … Despre asemenea chestiuni mai bine să nu vorbeşti…

— Ce-i rău într-asta? şopti ea.

— Rău? Nimic… Dar, oricum, e mai bine ca oamenii să nu-ţi cunoască nici averea, nici sursa veniturilor… Nici baronul şi nici chiar mareşalul n-ar avea reputaţia de milionari şi filantropi dacă lumea le-ar cunoaşte toate secretele…

— De ce, tată? …

— Eşti încă un copil, răspunse domnul Tomasz, pus oarecum în încurcătură. Eşti o idealistă, aşa că… s-ar putea să-ţi pierzi iluziile în ceea ce-i priveşte pe ei… Dar judecă, şi singură. Baronul, de pildă, are tot felul de legături cu cămătarii, iar averea mareşalului a crescut mai ales în urma unor incendii „fericite” şi în oarecare măsură de pe urma comerţului cu vite în timpul războiului Crimeii.

— Va să zică, iată cine sunt pretendenţii mei! … şopti domnişoara Isabela.

Domnul Tomasz încerca s-o liniştească:

— N-are importanţă, Bela… Important e că au bani şi se bucură de credit mare.

Domnişoara Isabela scutură din cap, ca şi cum ar fi vrut să-şi alunge gândurile neplăcute.

— Aşadar, papa, nu mai plecăm la Paris…

— De ce, copila mea, de ce? …

— Dacă va trebui să plăteşti datorii de cinci-şase mii de ruble…

— N-ai grijă. Am să-l rog pe Wokulski să-mi facă rost de suma asta cu o dobândă de şase sau şapte la sută, aşa că va trebui să plătim anual vreo patru sute de ruble în contul ei. Doar avem zece mii!

Domnişoara Isabela îşi lăsă capul în jos şi, plimbându-şi uşor degetele pe masă, căzu pe gânduri.

— Tată, zise ea după câteva clipe, tu nu te temi de Wokulski? …

— Eu?! … exclamă domnul Tomasz. Eu mă tem de Joasia, de Hortensia şi chiar de prinţ, de altfel de toţi laolaltă, dar nu de Wokulski! Dacă ai fi văzut cum m-a frecţionat astăzi cu apă de colonie… Şi ce îngrijorat se uita la mine… E omul cel mai nobil din câţi am întâlnit în viaţă! Nu-l interesează banii, nu face afaceri pe socoteala mea, dar ţine să-i fiu prieten… Dumnezeu mi l-a trimis în clipa când… da… când încep să simt apropierea bătrâneţii şi poate chiar… a morţii…

Domnul Tomasz începu să clipească des şi iarăşi i se prelinseră pe obraji două lacrimi grele.

— Papa, eşti bolnav! … strigă speriată domnişoara Isabela.

— Nu, nu! … Căldura, supărarea şi mai ales… decepţia pe care mi-o produc oamenii! Gândeşte-te, a fost cineva astăzi la noi? … Nimeni, pentru că toţi îşi închipuie că sunt ruinat… Joanna se teme ca nu care cumva să-i cerem împrumut ceva bani pentru masa noastră de mâine… La fel baronul şi prinţul… Poate că baronul, aflând că ne-au mai rămas treizeci de mii de ruble, are să vină… pentru tine. Desigur îşi spune că, deşi te-ar lua fără zestre, n-ar fi nevoit să cheltuiască bani şi cu mine… Dar nu-ţi fie teamă! Când vor auzi că avem zece mii de ruble anual, se vor întoarce cu toţii, iar tu vei domni iarăşi în salonul tău, ca o regină… Doamne, ce enervat sunt astăzi… se plânse domnul Tomasz, ştergându-şi ochii înlăcrimaţi.

— Papa, vrei să trimit după doctor?

Bătrânul căzu pe gânduri.

— Lasă acum. Mâine, mâine… Până mâine poate că o să-mi treacă şi fără doctor…

În clipa aceea bătu cineva la uşă.

— Cine-i acolo? Ce s-a întâmplat? întrebă domnul Tomasz.

— A sosit doamna contesă, se auzi vocea domnişoarei Florentyna.

— Joasia? … strigă domnul Tomasz cu o uimire plină de bucurie. Du-te, Bela! Primeşte-o tu… Trebuie să mă dichisesc puţin… Da… Pariez că a şi aflat de cele treizeci de mii. Du-te, Bela, du-te… Mikolaj! …

Începu să se învârtească prin dormitor, căutându-şi hainele. Domnişoara Isabela ieşi s-o primească pe mătuşa ei, care o aştepta în salon. Contesa o îmbrăţişă.

— Ce bun e Dumnezeu că v-a dăruit atâta fericire!

E adevărat că Tomasz a obţinut pe casă nouăzeci de mii şi că zestrea ta a fost salvată? … Nicicând n-aş fi crezut aşa ceva! …

— Tata se aştepta să ia mai mult, dar n-a putut din cauza unui evreu, cumpărătorul, care i-a bătut pe toţi concurenţii, răspunse domnişoara Isabela, contrariată.

— Ah, copila mea! încă nu te-ai convins că tatăl tău n-are pic de simţ practic? El îşi închipuia că imobilul lui face milioane. Eu însă ştiu de la oameni competenţi că valora cel mult şaptezeci de mii de ruble! De câteva zile în şir se vând imobile la licitaţie; se ştie cum sunt şi ce se plăteşte pentru ele. De altfel, chestiunea nu merită să fie discutată; tatăl tău n-are decât să-şi imagineze că a fost înşelat, iar tu, Bela, roagă-te pentru sănătatea evreului aceluia care v-a dat nouăzeci de mii… Dar apropo, ştii că s-a întors Kazio Starski? …

O roşeaţă puternică apăru pe faţa domnişoarei Isabela.

— Când? … De unde vine? … întrebă ea, tulburată.

— Din Anglia, unde a venit direct din China. E tot aşa de chipeş cum îl ştim. Se duce la bunica lui, care, după cum se aude, o să-i lase moşia moştenire!

— Moşia lor e vecină cu a voastră, nu-i aşa, mătuşă?

— Da, şi tocmai voiam să-ţi spun ceva în legătură cu asta. S-a interesat foarte insistent de tine, iar eu, fiind convinsă că te-ai vindecat de capriciile tale, l-am sfătuit să vă facă mâine o vizită!

— Ah, ce bine-mi pare! … exclamă domnişoara Isabela, bucuroasă.

Contesa o sărută.

— Vezi? Mătuşa ta cea bună se gândeşte întotdeauna la tine. Ar fi o partidă excelentă, cu atât mai uşor de făcut cu cât Tomasz are acum un mic capital care ar trebui să-i ajungă pentru cheltuielile personale, iar Kazio a auzit vorbindu-se ceva despre moştenirea pe care mătuşa Hortensia se gândeşte să ţi-o lase ţie. Presupun că are ceva datorii. În orice caz, ceea ce o să-i rămână din averea bunicii şi ceea ce vei primi tu de la Hortensia ar putea să vă ajungă pentru un timp oarecare. Mai târziu, vom vedea. El mai are un unchi, tu mă ai pe mine, aşa încât copiii voştri nu vor trăi în sărăcie!

Domnişoara Isabela sărută în tăcere mâna mătuşii sale.

În clipa aceea era atât de frumoasă, încât contesa o îmbrăţişa şi, trăgând-o spre oglindă, îi spuse râzând:

— Te rog să fii şi mâine tot aşa de frumoasă dacă vrei ca în inima lui Kazio să se deschidă din nou rănile cicatrizate. Păcat că l-ai respins atunci… Aţi fi avut acum vreo sută sau chiar o sută cincizeci de mii de ruble în plus… Îmi imaginez că bietul băiat, de disperare, trebuie să fi prăpădit o grămadă de bani. Ah, să nu uit… E adevărat că aveţi de gând să plecaţi la Paris?

— Da, aşa intenţionăm.

— Te rog, Bela, o sfătui mătuşa, nu vă duceţi! Vă propun să petreceţi restul verii la mine. Şi trebuie să primeşti invitaţia, măcar pentru Starski! Gândeşte-te! Bietul băiat o să se plictisească la ţară, o să-şi facă fel de fel de gânduri… Aşa vă puteţi întâlni în fiecare zi; o să fie mult mai uşor să vă apropiaţi unul de altul şi chiar… să vă logodiţi…

Domnişoara Isabela îşi lăsă în jos frumosu-i cap, îmbujorându-se şi mai mult.

— Mătuşă… şopti ea.

— Ah, copila mea, cu mine te rog să nu faci pe diplomata! O domnişoară de vârstă ta trebuie să se mărite şi, mai ales, să nu repete vechile greşeli! Kazio e o partidă excelentă! N-o să te plictiseşti de el atât de repede şi… chiar dacă te-ai plictisi… va fi soţul tău şi va trebui să fie îngăduitor în multe privinţe cu tine, aşa cum vei fi şi tu faţă de el! Dar unde-i tatăl tău?

— E puţin suferind…

— Doamne! … Probabil că l-a impresionat prea puternic fericirea neaşteptată…

— Tata s-a îmbolnăvit de supărare, din cauza evreului…

— Ca întotdeauna, cu capul în nori! răspunse contesa, ridicându-se de pe canapea. Mă duc o clipă la el, să-i vorbesc despre vacanţa voastră! În ce mă priveşte, Bela, socot că ai să ştii să foloseşti timpul liber cum trebuie!

După o jumătate de oră de conversaţie intimă cu domnul Tomasz, contesa îşi luă rămas bun de la nepoată, recomandându-i-l încă o dată pe Starski.

Pe la 9, domnul Tomasz, contrar obiceiului, se culcă, iar domnişoara Isabela chemă în camera ei pe verişoara Florentyna, ca să mai stea de vorbă.

— Ştii, Flora, începu ea, întinsă pe canapea, Kazio Starski s-a întors, şi mâine o să vină la noi!

— Aşa! … şopti domnişoara Florentyna, ca şi cum evenimentul n-ar fi constituit nici o noutate pentru ea. Nu mai e supărat? … întrebă apoi, apăsând pe ultimul cuvânt.

— Nu, fireşte… Adică, nu ştiu… răspunse domnişoara Isabela, zâmbind. Mătuşa spune că-i tare frumos…

— Şi tare plin de datorii. Dar ce-are a face! Cine n-are astăzi datorii! …

— Ce-ai zice, Flora, dacă…

— Dacă te-ai mărita cu el? … Bineînţeles, v-aş felicita pe amândoi. Dar ce are să spună baronul, mareşalul, Ochocki şi mai ales Wokulski? …

Domnişoara Isabela se ridică brusc.

— Draga mea, cum de-ţi trec prin cap… Wokulski? …

— Nu-mi trece prin cap, răspunse domnişoara Florentyna, jucându-se cu panglica bluzei, dar îmi amintesc că încă din luna aprilie mi-ai mărturisit că de un an de zile te urmăreşte cu privirea, că te asediază din toate părţile…

Domnişoara Isabela râse.

— Da, îmi amintesc… De fapt, aşa mi se părea atunci… Astăzi, însă, când îl cunosc ceva mai bine, văd că nu face parte din categoria acelora de care ar trebui să te temi! Mă adoră în tăcere, e drept, dar tot aşa mă va adora chiar şi când… am să mă mărit… Unui adorator de felul lui Wokulski îi ajunge o privire, o strângere de mână…

— Eşti sigură?

— Foarte sigură. De altfel, m-am convins că ceea ce mi se părea a fi capcană nu era decât o simplă afacere! Tata îi împrumută treizeci de mii de ruble, şi cine ştie dacă toate eforturile lui n-au urmărit tocmai scopul ăsta…

— Dar dacă lucrurile stau altfel? întrebă domnişoara Florentyna, continuând să se joace cu panglica bluzei.

— Scumpa mea, lasă-mă! se indignă domnişoara Isabela. Ai vreun interes să-mi strici buna dispoziţie?

— Mi-ai spus că unii oameni ştiu să aştepte cu răbdare, să întindă curse, chiar să rişte totul, ca să învingă…

— Dar nu Wokulski!

— Adu-ţi aminte de incidentul cu baronul!

— Baronul l-a insultat în public!

— Şi-a cerut scuze de la tine…

— Ah, Flora, te rog, nu mă chinui! … izbucni domnişoara Isabela. Vrei neapărat să faci un demon dintr-un negustor, poate pentru că… Am pierdut atât la casă… Papa e bolnav… S-a întors Starski…

Domnişoara Florentyna ar fi vrut să mai spună ceva, dar se stăpâni.

— Noapte bună, Bela! Poate că ai dreptate!

Şi ieşi.

Domnişoara Isabela îl visă toată noaptea pe Starski ca soţ, pe Rossi ca prim amant platonic, pe Ochocki ca amant secund, iar pe Wokulski ca administrator al averii lor. Pe la ora 10 dimineaţa fu trezită de domnişoara Florentyna, care-i spuse că a venit Szpigelman cu încă un evreu.

— Szpigelman? … Da, aşa e! … Am uitat de el. Spune-i să vină mai târziu… Tata s-a sculat?

— S-a sculat de o oră. I-am pomenit de ei, şi te roagă să-i scrii câteva rânduri lui Wokulski…

— De ce?

— Ca să binevoiască să vină la noi la amiază şi să le achite conturile!

— Ai dreptate. Banii noştri sunt la el, zise domnişoara Isabela. Totuşi, nu se cade să-i scriu eu! Scrie-i tu, Flora, în numele tatălui meu… Uite, ai hârtie pe birou!

Domnişoara Florentyna scrise repede scrisoarea, în timp ce Isabela se îmbrăca. Sosirea celor doi creditori fusese pentru ea ca un duş rece, iar amintirea lui Wokulski o tulburase.

„Să fie oare adevărat că nu ne putem lipsi de el? … În definitiv, dacă are banii noştri, e firesc să ne achite datoriile! …”

— Roagă-l foarte mult să vină cât mai repede! îi spuse domnişoarei Florentyna. Dacă Starski vine la noi şi dă peste creditorii ăştia nesuferiţi…

— N-avea grijă, că-i cunoaşte el de mult! şopti Flora.

— În orice caz, ar fi îngrozitor. Tu nici nu ştii cu ce ton mi-a vorbit aseară acel… acel…

— Szpigelman! o completă domnişoara Florentyna. E un impertinent!

Puse scrisoarea în plic şi ieşi în antreu, ca să-i expedieze pe cei doi. Domnişoara Isabela îngenunche în faţa unei statuete de alabastru a Maicii Domnului şi se rugă ca servitorul să-l găsească acasă pe Wokulski, iar Starski să nu dea peste creditori în casa ei.

Maica Domnului de alabastru îi ascultă ruga. Peste o oră, la micul dejun, Mikolaj îi prezentă trei scrisori, între care una de la contesă, care o înştiinţa că în ziua aceea, între 2 şi 3, vor veni la tatăl ei câţiva medici pentru consult, iar Kazio Starski îi va vizita dintr-un moment într-altul, deoarece spre seară părăseşte oraşul.

„Ascultă, scumpă Bela – încheia mătuşa – să procedezi aşa, încât băiatul să se gândească la tine şi pe drum şi după ce va ajunge la ţară, unde tu şi cu tatăl tău trebuie să veniţi peste câteva zile. Am şi aranjat lucrurile în aşa fel încât să nu vadă aici în Varşovia alte domnişoare şi nici la ţară să nu întâlnească altă femeie (în afară de tine, sufleţelul meu). Bineînţeles, cu excepţia bunicii sale şi a nepoatei ei, amândouă prea puţin interesante.”

Domnişoara Isabela strâmbă din buze: nu-i plăcea astfel de cicăleală.

„Tonul mătuşii e atât de protector, de parcă aş fi pierdut orice speranţă! … Nu-mi place!”

Şi în sufletul ei se lăsă o umbră peste imaginea frumosului Kazio Starski.

A doua scrisoare era de la Wokulski, care o anunţa că va veni la ora 1.

— Flora, la ce oră le-ai spus indivizilor ălora să vină? întrebă domnişoara Isabela.

— La unu!

— Slavă Domnului! Numai de n-ar pica tocmai atunci şi Starski! zise domnişoara Isabela, luând a treia scrisoare. Pare un scris cunoscut… Al cui e, Flora?

— Nu-l recunoşti? răspunse domnişoara Florentyna, uitându-se pe plic. Al baroanei Krzeszowska…

Obrajii domnişoarei Isabela se împurpurară de mânie.

— Da, ai dreptate! … strigă ea, aruncând scrisoarea pe masă. Te rog, trimite-i scrisoarea înapoi. Ce vrea de la noi femeia asta oribilă?!

— Poţi afla uşor! şopti domnişoara Florentyna.

— Nu, nici nu mă gândesc… Nu mă interesează nici un fel de scrisori de la baba asta insuportabilă! Desigur că-i vorba iarăşi de vreo şicană, pentru că nu se pricepe la altceva! Te rog, trimite-i imediat scrisoarea înapoi şi… Sau nu! Ia vezi ce scrie… E ultima dată când mai primesc mâzgălelile ei!

Domnişoara Florentyna deschise încet plicul şi începu să citească; treptat, expresia ei trecu de la curiozitate la uimire, apoi la tulburare.

— N-ar trebui s-o citeşti… şopti, întinzând scrisoarea domnişoarei Isabela.

„Scumpă domnişoară Isabela, scria baroana. Recunosc că până în prezent, prin conduita mea, am meritat antipatia dumitale şi am atras asupra mea mânia bunului Dumnezeu, care se ocupă de voi cu atâta grijă. De aceea retrag totul, mă umilesc în faţa dumitale, scumpă, domnişoară, şi te implor să mă ierţi. Căci oare nu este un semn al grafiei divine faptul că vi l-a trimis pe Wokulski? Un om neputincios, ca oricare altul, a devenit instrumentul braţului suprem care pe mine mă pedepseşte, iar pe voi vă răsplăteşte. Şi nu-i de-ajuns că mi-a rănit soţul în duel (căruia, de asemenea, Dumnezeu să-i ierte toate ticăloşiile pe care şi le-a permis faţă de mine), dar, în plus, aţi obţinut douăzeci, de mii de ruble peste valoarea imobilului.

În schimbul căinţei mele, scumpă domnişoară, binevoieşte să intervii pe lângă, onorabilul Wokulski (care e supărat pe mine) să-mi prelungească contractul pe anii viitori şi să nu mă alunge, prin pretenţiuni exagerate, din casa unde s-a stins din viaţă unica mea fiică. Însă demersul trebuie făcut cu prudenţă, deoarece onorabilul Wokulski, din motive necunoscute de mine, nu doreşte ca lumea să vorbească despre această achiziţie. Pentru că, în loc să cumpere singur casa (ca oricare om cinstit), a interpus un cămătar, pe Szlangbaum, ba, mai mult, pentru a plăti douăzeci de mii peste suma, oferită de mine, a adus la tribunal licitanţi falşi. De ce procedează atât de misterios? Cred că mai bine decât mine ştiţi voi, scumpii mei, care se pare că i-aţi încredinţat micul vostru capital. Banii sunt puţini, dar, cu ajutorul lui Dumnezeu (care vă ocroteşte într-un mod atât de vădit) şi cu abilitatea cunoscută a onorabilului Wokulski, vă va aduce desigur o dobândă în măsură să îndulcească amărăciunea situaţiei voastre actuale. Recomandându-mă inimii dumitale, scumpă domnişoară, iar relaţiile noastre reciproce lăsându-le pe seama infailibilei justiţii divine, rămân întotdeauna verişoara voastră credincioasă, deşi dispreţuită, şi slugă supusă.

Krzeszowska”

La sfârşitul lecturii, domnişoara Isabela era albă ca hârtia; se ridică de la masă, mototoli scrisoarea şi făcu un gest ca şi cum ar fi vrut s-o arunce cuiva în ochi. Deodată, cuprinsă de frică, vru s-o ia la fugă încotrova, sau să cheme pe cineva în ajutor, dar îşi veni în fire şi se duse la tatăl ei.

Domnul Lęcki, în halat şi papuci, îşi citea jurnalul, culcat pe canapea. Când intră fiica lui, îi surâse foarte duios, îi făcu semn să şadă, se uită la ea atent şi întrebă:

— Nu cade bine lumina în camera asta, sau mi se pare că domniţa mea nu prea e bine dispusă astăzi?

— Sunt puţin enervată…

— Da, văd, dar cred că-i din cauza căldurilor. Şi tocmai astăzi (o ameninţă cu degetul, surâzând) ar trebui să arăţi bine, ştrengăriţo! Aşa cum mi-a spus ieri mătuşa, Kazio e numai bun de cucerit! …

Domnişoara Isabela tăcea. Tatăl ei continuă:

— E drept că băiatul ăsta cam are gărgăuni în cap de pe urma hoinărelilor lui prin lume. Am auzit că mai are şi ceva datorii, dar, oricum, e tânăr, chipeş şi a fost nebun după tine. Joasia speră că bunică-sa va izbuti să-l ţină la ţară câteva săptămâni. Restul depinde de tine… Ştii, poate că n-ar fi rău… Nume frumos, iar averea se va închega ea din bucăţele… în plus, e un om de lume, umblat, chiar un fel de erou, dacă-i adevărat că a făcut ocolul pământului pe apă!

Domnişoara Isabela îl întrerupse:

— Am primit o scrisoare de la Krzeszowska.

— Cum? … Ce scrie nebuna?

— Scrie că imobilul nostru a fost cumpărat de Wokulski, şi nu de Szlangbaum. Cu ajutorul unor licitanţi interpuşi, a dat pentru el cu douăzeci de mii de ruble mai mult decât valorează! …

Vorbea încet, cu ochii ţintă la tatăl ei, temându-se ca el să nu izbucnească. Dar domnul Tomasz se mulţumi să se ridice de pe canapea şi să pocnească din degete.

— Stai! … Stai! … Ştii că s-ar putea să fie adevărat? …

Domnişoara Isabela se ridică brusc de pe scaun.

— Cum asta? A cutezat să ne dăruiască douăzeci de mii de ruble, şi tu, tată, vorbeşti atât de liniştit despre întâmplarea asta?

— Vorbesc liniştit, pentru că dacă aş fi amânat vânzarea, aş fi primit o sută douăzeci de mii, nu numai nouăzeci de mii…

— Dar nu mai puteam aştepta, din moment ce imobilul fusese scos la licitaţie…

— Fiindcă nu am putut aştepta, am pierdut, iar Wokulski câştigă, deoarece poate să aştepte.

Domnişoara Isabela se mai linişti.

— Tată, deci tu nu vezi în asta nici o pomană? Ieri mi-ai vorbit despre Wokulski în aşa fel, încât mi-a făcut impresia că eşti subjugat de el! …

— Ha, ha, ha! râse domnul Tomasz. Eşti minunată! Nepreţuită! Ieri eram puţin enervat, chiar foarte, şi… mi-au trecut prin cap… tot felul de năzbâtii… Dar astăzi… Ha, ha, ha! … Wokulski n-are decât să plătească în plus cât pofteşte! Nu degeaba e negustor! El trebuie să ştie ce şi cât plăteşte! Pierde la una, câştigă la alta. N-am de ce să-i iau în nume de rău că participă la licitaţia averii mele… Aş putea chiar să bănuiesc că a făcut cine ştie ce afacere murdară, de pildă prin… substituirea lui Szlangbaum…

Domnişoara Isabela îl îmbrăţişă.

— Da, ai dreptate, tată! Nu m-am gândit. De vreme ce a pus un intermediar, ne dovedeşte limpede că, în timp ce se joacă de-a prietenia, îşi vede de afacerile lui! …

— Fireşte! confirmă domnul Tomasz. Oare nu eşti în stare să pricepi un lucru atât de simplu? Poate că nu-i un om rău, dar negustorul, tot negustor!

În anticameră zbârnâi zgomotos clopoţelul.

— El este! Mă duc, tată! Vă las singuri.

Domnişoara Isabela ieşi, dar în anticameră; în locul lui Wokulski, văzu nu mai puţin de trei evrei, care discutau zgomotos cu Mikolaj şi cu domnişoara Florentyna. Fugi în salon, îngrozită.

„Doamne! … De ce. Nu vine?! …”

În inima ei clocotea un vârtej de sentimente. Deşi îi dăduse dreptate tatălui ei, domnişoara Isabela îşi dădea seama acum că Wokulski nu făcuse o afacere cumpărând imobilul, ci, dimpotrivă, pierduse, numai pentru a-i salva pe ei de la dezastru. O cuprinse ura.

„Mizerabilul! Mizerabilul! … Cum a cutezat?! …”

Intre timp, în anticameră, creditorii începuseră să se certe în toată legea cu domnişoara Florentyna. Strigau că nu se mişcă de acolo până nu-şi primesc banii, deoarece domnişoara Isabela le dăduse în ajun cuvântul de onoare… Iar când Mikolaj deschise uşa şi-i pofti să iasă, începură să-l apostrofeze:

— Ăsta-i banditism! înşelătorie! Ştiţi să luaţi bani, şi atunci vă pricepeţi să spuneţi: „Iubite domnule David! …” Dar când e vorba de…

În clipa aceea răsună un glas nou:

Cei trei amuţiră.

— Ce s-a întâmplat? Ce faci aici, domnule Szpigelman?

Domnişoara Isabela recunoscu vocea lui Wokulski.

— Eu? Nimic… Plecăciune, prea onorate domn. Am venit cu o treabă la domnul conte… se explică Szpigelman, dar nu pe tonul zgomotos de până atunci, ci cu totul altfel.

— Ne-au spus să venim astăzi după bani… adăugă un altul.

— Da. Domnişoara ne-a dat ieri cuvântul că astăzi vom fi plătiţi cu toţii până la ultimul ban…

— Veţi fi! îl întrerupse Wokulski. În această privinţă am mandat din partea domnului Lęcki, şi azi la şase voi lichida conturile în biroul meu!

— Nu-i nici o grabă… răspunse Szpigelman. De ce vă grăbiţi aşa, onorate domn?

— Vă rog să veniţi la mine la ora şase. Iar Mikolaj să facă bine să nu primească pe nimeni atât timp cât stăpânul lui e bolnav!

— Am înţeles, onorate domn! … răspunse Mikolaj. Domnul vă aşteaptă în dormitor.

După ce Wokulski intră la Lęcki, Mikolaj le făcu vânt pe uşă afară creditorilor, răstindu-se:

— Afară! Afară cu voi!

— Măi! … Măi! … De ce te superi aşa? … bombăniră cămătarii, uluiţi.

Domnul Tomasz îl salută pe Wokulski cu oarecare emoţie. Îi tremurau puţin şi mâinile, şi capul.

— Poftim, uită-te ce isprăvi fac evreii ăştia! … Păcătoşii ăştia! … Tabără asupra casei… îmi sperie fata…

— Le-am spus să treacă pe la biroul meu la ora şase, şi dacă-mi permiteţi, le voi achita conturile. E vorba de o sumă mare? întrebă Wokulski.

— Un fleac, aproape o nimica toată… Vreo cinci până la şase mii de ruble…

— Cinci până la şase mii? … Au de luat atâţia bani? …

— Nu. Ăstora le datorez numai vreo două mii de ruble, poate ceva mai mult. Dar îţi spun, domnule Stanislaw (e un adevărat scandal!), cineva a cumpărat în martie nişte poliţe mai vechi ale mele. Cine? Nu ştiu! în orice caz, vreau să fiu pregătit pentru orice eventualitate.

Faţa lui Wokulski se lumină.

— Dumneavoastră să vă plătiţi datoriile pe măsură ce se vor prezenta creditorii. Astăzi vom scăpa de cei care au poliţe mai recente. Aşadar, datoria se ridică la vreo trei mii?

— Da, da… Dar, domnule Stanislaw, poftim, ce fatalitate! Mi-ai spus că-mi înmânezi cinci mii de ruble la şase luni… Ai fost atât de bun să-mi aduci banii?

— Fireşte.

— Îţi sunt foarte recunoscător. Dar ce fatalitate! Tocmai în clipa în care urma să plec, cu Bela şi… cu dumneata la Paris, indivizii ăştia m-au deposedat de două mii de ruble. Aşa că nu mai poate fi nici vorbă de plecare!

— De ce?! se miră Wokulski. Le voi achita eu suma necesară; dumneavoastră nu vă veţi atinge de procentele primite. Puteţi pleca fără teamă!

— Eşti de nepreţuit! … strigă domnul Tomasz, îmbrăţişându-l. Pentru că vezi, dragul meu, adăugă el, mai liniştit, tocmai mă gândeam să te rog dacă n-ai putea să-mi faci rost de un împrumut, pentru achitarea datoriilor, aşa, cu o dobândă de… şase-şapte la sută…

Wokulski râse în sine de naivitatea domnului Tomasz în materie de afaceri.

— Bine! încuviinţă el, abia stăpânindu-şi un zâmbet. Veţi avea împrumutul cerut. Persoanelor care au fost acum aici le vom achita cele două mii de ruble, iar dumneavoastră veţi plăti o dobândă de… Ce sumă vă trebuie?

— Şase… şapte mii…

— Bine! zise Wokulski. Veţi plăti o dobândă de o sută optzeci de ruble! Capitalul va rămâne neatins…

Domnul Tomasz începu să clipească pentru a nu ştiu câta oară, şi din nou îi apărură lacrimile în ochi.

— Eşti un om cinstit… Un suflet nobil… zise el îmbrăţişându-l pe Wokulski. Dumnezeu ni te-a trimis…

— Credeţi că aş putea face altfel? … şopti Wokulski.

Cineva bătu la uşă. Intră Mikolaj şi anunţă că au sosit medicii.

— Aha! … exclamă domnul Tomasz. Pe ăştia mi i-a trimis soră-mea! Doamne! N-am avut niciodată de-a face cu doctori, şi acum, poftim… Te rog, domnule Stanislaw, du-te la Bela… Mikolaj, anunţă-l domnişoarei pe domnul Wokulski.

„Asta e răsplata mea… viaţa mea! …” îşi zise Wokulski, urmându-l pe Mikolaj. În anticameră se întâlni cu cei doi medici pe care-i cunoştea şi cărora le recomandă să aibă toată grija de domnul Tomasz.

Domnişoara Isabela îl aştepta în salon. Era cam palidă, dar foarte frumoasă. Cum păşi pragul, Wokulski, rosti voios:

— Sunt foarte fericit că v-a plăcut coroana lui Rossi!

Dar amuţi, impresionat de expresia neobişnuită a domnişoarei Isabela, care se uita la el cu o uşoară mirare, ca şi cum atunci îl vedea pentru prima oară în viaţă.

Tăcură amândoi câteva clipe. Apoi, domnişoara Isabela îşi scutură o urmă de praf de pe rochia ei cenuşie şi şopti, privindu-l printre gene:

— Aşadar, dumneata ai cumpărat casa!

Wokulski fu atât de uimit, încât în primul moment nu ştiu ce să facă. Ai fi spus că procesul gândirii i se oprise deodată. Se făcu întâi palid, apoi roşu, până ce, revenindu-şi, răspunse încet:

— Da, eu am cumpărat-o!

— De ce ai pus pe altcineva să liciteze în locul dumitale?

— De ce? … zise Wokulski, uitându-se la ea ca un copil speriat. De ce? … Eu sunt, după cum ştiţi, negustor… şi blocarea unui capital atât de mare într-un imobil ar fi putut dăuna creditului de care mă bucur.

— Te interesezi de mult de treburile noastre, continuă domnişoara Isabela. Mi se pare că în aprilie… da, în aprilie… ai cumpărat serviciul nostru de masă…

Tonul ei avu darul să-l dezmeticească pe Wokulski. Ridică ferm capul şi-i răspunse rece:

— Serviciul vă stă oricând la dispoziţie!

Acum lăsă domnişoara Isabela ochii în jos; Wokulski se simţi din nou tulburat.

— De ce ai făcut asta? îl întrebă ea încet. De ce ne… persecuţi?

Era gata să izbucnească în plâns; Wokulski îşi pierdu orice urmă a stăpânirii de sine.

— Eu vă persecut! … Puteţi găsi o slugă… ba nu… un câine… mai credincios decât mine? … De doi ani nu mă gândesc decât la un singur lucru: cum să înlătur piedicile care vi se ridică în cale! …

În clipa aceea sună cineva, şi domnişoara Isabela tresări. Wokulski tăcu.

Mikolaj deschise uşa salonului.

— Domnul Starski!

În aceeaşi clipă în prag apăru un bărbat de statură mijlocie, vioi, brun, cu favoriţi şi mustăţi mici şi cu o chelie foarte puţin vizibilă. Avea o expresie pe jumătate veselă, pe jumătate ironică. Intrând, exclamă:

— Verişoară dragă, ce mulţumit sunt că pot să-ţi spun din nou bună ziua! …

Domnişoara Isabela îi întinse mâna fără un cuvânt; faţa i se îmbujoră, iar ochii îi deveniră visători.

Wokulski se retrase lângă o măsuţă, într-un colţ. Domnişoara făcu prezentările:

— Domnul… Wokulski; … Domnul Starski…

Rosti în aşa fel numele lui Wokulski, încât Starski, după ce îl salută cu o uşoară înclinare a capului, se aşeză pe un scaun, la câţiva paşi, pe jumătate cu spatele la el. Wokulski se aşeză la măsuţă şi începu să răsfoiască un album.

— După câte ştiu, te întorci din China, i se adresă domnişoara Isabela noului-venit.

— Acum vin de la Londra, şi tot mi se pare că sunt pe vapor! răspunse Starski, care vorbea o poloneză destul de stricată.

Domnişoara Isabela începu atunci să vorbească englezeşte.

— Sper că de data asta vei rămâne în ţară mai multă vreme!

— Depinde! îi răspunse Starski tot în englezeşte. Cine-i ăsta? … adăugă el, uitându-se la Wokulski.

— Un fel de administrator al tatălui meu… De ce depinde? …

— Verişoară dragă, cred că nu mai e nevoie să mă întrebi! răspunse tânărul, surâzând. Totul depinde de mărinimia bunicii mele…

— A, frumos, n-am ce zice! … Şi eu, care mă aşteptam la un compliment!

— Călătorii nu fac complimente; ei ştiu că pe orice latitudine complimentele discreditează bărbaţii în ochii femeilor!

— Descoperirea asta ai făcut-o în China?

— În China, în Japonia şi, mai ales în Europa.

— Şi vrei să aplici principiul şi în Polonia?

— Am să încerc şi în societatea ta, dacă-mi permiţi, verişoară dragă. Pentru că, pe cât se pare, vom petrece vacanţa împreună. Nu-i aşa? …

— Aşa cel puţin vor mătuşa mea şi tata. Mie însă nu-mi surâde faptul că ai de gând să-ţi verifici observaţiile etnografice!

— Nu-i decât o revanşă…

— Ah! Aşadar, o luptă? … întrebă domnişoara Isabela.

— Achitarea datoriilor vechi duce adesea la înţelegere!

Wokulski răsfoia cu atâta atenţie albumul, încât vinele de la tâmple i se umflaseră.

— Nu însă şi răzbunarea! replică domnişoara Isabela.

— Nu-i vorba de răzbunare! Vreau doar să-ţi amintesc că sunt creditorul tău!

Ea râse:

— Aşadar, trebuie să-mi plătesc vechile datorii? … Aaa, văd că nu ţi-ai pierdut timpul degeaba în călătorii!

— Aş prefera să nu mi-l pierd în timpul vacanţei! zise Starski, uitându-se drept în ochii ei.

— Asta depinde de metodele revanşei! răspunse domnişoara Isabela, înroşindu-se din nou.

Mikolaj apăru în uşa salonului:

— Luminăţia-sa vă pofteşte!

Conversaţia se întrerupse. Wokulski lăsă albumul, se ridică de pe scaun şi, după ce se înclină în faţa Isabelei şi a lui Starski, porni încet după servitor.

— Domnul ăsta nu ştie englezeşte? … Oare nu s-a supărat că n-am conversat cu el? … întrebă Starski.

— O, nu! răspunse domnişoara Isabela.

— Cu atât mai bine! Mi s-a părut că nu-i prea încântat de societatea noastră.

— De asta a şi abandonat-o! încheie domnişoara Isabela, fără să dea vreo importanţă cuvintelor ei.

— Adu-mi te rog pălăria din salon! îi ceru Wokulski lui Mikolaj.

Mikolaj se întoarse, luă pălăria şi porni spre dormitorul domnului Tomasz. În anticameră îl văzu pe Wokulski cu capul în mâini, murmurând: „Dumnezeule milostiv! …”

Când Wokulski intră în camera domnului Tomasz, medicii plecaseră.

— Închipuieşte-ţi? ce nenorocire! îi strigă domnul Lęcki. Consultul medicilor mi-a interzis să plec la Paris, şi, sub ameninţarea cu moartea, mi-a poruncit să plec la ţară! Pe onoarea mea, nici nu mai ştiu unde să fug de căldurile astea! Au şi asupra dumitale influenţă, precum văd; eşti schimbat… Nu-i aşa că locuinţa mea e extrem de călduroasă? …

— Da. Permiteţi-mi să vă predau banii, zise Wokulski, scoţând din buzunar un pachet gros.

— Da… Aşa e…

— Aveţi aici cinci mii de ruble, care reprezintă dobânda până la jumătatea lui ianuarie. Vă rog să-i număraţi. Iar aici e chitanţa.

Domnul Lęcki numără de câteva ori noile bancnote de câte o sută de ruble şi iscăli actul. După ce lăsă tocul din mână, zise:

— Bine, asta-i una… Şi acum în ce priveşte datoriile…

— Suma aceea, două-trei mii de ruble, pe care o datoraţi cămătarilor, va fi achitată astăzi…

— Dar, domnule Stanislaw, nu vreau nimic pe gratis! Te rog să calculezi cât mai scrupulos dobândă care ţi se cuvine…

— Între o sută douăzeci şi o sută optzeci de ruble anual.

— Da, da… Dar… dacă… aş mai avea nevoie de vreo sumă de bani, la cine m-aş putea adresa?

— A doua rată a dobândei o veţi primi la jumătatea lui ianuarie, răspunse Wokulski.

— Ştiu. Dar uite ce e, domnule Stanislaw, dacă aş avea nevoie de o parte a capitalului meu… Nu pe gratis, pricepi… Bucuros plătesc o dobândă…

— De şase la sută… adăugă Wokulski.

— Da, şase… şapte la sută!

— Nu, domnule! Capitalul dumneavoastră vă aduce treizeci şi trei la sută anual, aşa că nu-l pot împrumuta cu şapte…

— Bine. În cazul ăsta păstrează-mi capitalul. Dar… vezi dumneata… s-ar putea ivi vreo nevoie…

— Puteţi să vă retrageţi capitalul chiar în prima jumătate a lunii ianuarie…

— Ferească Dumnezeu! Nu-mi voi retrage banii de la dumneata nici peste zece ani!

— Eu însă vi i-am luat numai pentru un an…

— Cum aşa? De ce?! se miră domnul Tomasz, deschizând ochii tot mai larg.

— Pentru că nu ştiu ce se poate întâmplă peste un an. Afaceri excepţionale nu se fac oricând.

— Apropo, îngăimă domnul Tomasz, care era destul de neplăcut surprins, e adevărat ce se vorbeşte prin oraş că dumneata ai fi cumpărat casa? …

— Da, domnule, eu am cumpărat-o. Dar peste şase luni pot să v-o cedez în condiţiuni avantajoase.

Domnul Lęcki simţi că se înroşeşte la faţă. Neacceptând însă să se dea bătut, întrebă pe un ton de mare senior:

— Şi ce anume filodormă îmi vei cere, domnule Wokulski? …

— Nimic. V-o cedez pentru nouăzeci de mii! Poate chiar… mai ieftin…

Domnul Tomasz făcu un pas înapoi, îşi încrucişă braţele, apoi căzu în fotoliu şi din nou i se prelinseră câteva lacrimi pe faţă.

— Într-adevăr, domnule Stanislaw, rosti el gâtuit, văd că relaţiile cele mai bune… se pot strica din cauza banilor… Îţi iau eu în nume de rău că ai cumpărat casa? … Îţi fac eu reproşuri? … În schimb, dumneata îmi vorbeşti ca şi cum ai fi supărat!

— Vă rog să mă scuzaţi, îl întrerupse Wokulski, dar, într-adevăr, sunt puţin enervat… Desigur din cauza căldurilor…

— O, desigur! exclamă domnul Tomasz, ridicându-se şi strângându-i mâna. Aşadar… să ne iertăm unul altuia cuvintele usturătoare… Nu sunt supărat pe dumneata. Ştiu ce însemnează căldurile!

Wokulski îşi luă rămas bun şi se întoarse în salon. Starski plecase; domnişoara Isabela era singură. Văzându-l, se ridică; acum avea faţa mai senină.

— Pleci?

— Tocmai voiam să-mi iau rămas bun…

— Dar pe Rossi n-ai să-l uiţi? întrebă ea cu un surâs uşor.

— O, nu! … Voi ruga pe cineva să-i înmâneze coroana…

— Nu i-o vei înmâna chiar dumneata? …

— De ce?

— Plec în noaptea asta la Paris, răspunse Wokulski.

Se înclină şi ieşi.

Domnişoara Isabela rămase o clipă cu gura căscată, apoi se duse repede în camera tatălui ei.

— Ce înseamnă toate astea, tată? Wokulski şi-a luat rămas bun de la mine pe un ton foarte rece şi mi-a spus că la noapte pleacă la Paris…

— Cum?! … Ce?! … Cum?! … exclamă domnul Tomasz, aplecându-se cu amândouă mâinile de cap. Să ştii că s-a supărat!

— Ah! … Ai dreptate! … recunoscu domnişoara Isabela. I-am vorbit despre casa noastră, cumpărată de el…

— Iisus Hristoase! … Ce-ai făcut? … Totul e pierdut… Acum înţeleg… Fireşte că s-a supărat! … După o clipă, domnul Tomasz adăugă: De, cine şi-ar fi putut închipui că e atât de susceptibil? … Un negustor oarecare ca el…

XX.

DIN JURNALUL UNUI BĂTRÂN FUNCŢIONAR COMERCIAL

„… ŞI A PLECAT! … DOMNUL STAnislaw Wokulski, marele organizator al unei societăţi comerciale de tranzit, marele patron al unei firme care rulează anual circa patru milioane de ruble, a plecat la Paris, aşa cum pleacă poştalionul până la Milosna… În ajun mi-a spus că nu ştie când pleacă, iar a doua zi… una… două… dus a fost!

A luat un prânz elegant la excelenţa-sa domnul Lęcki, a băut cafeaua, s-a scobit în dinţi şi… şterge-o, băiete! Fireşte, domnul Wokulski nu e un prăpădit de funcţionar care trebuie să cerşească patronului un concediu o dată la câţiva ani! Domnul Wokulski e un capitalist, are un venit anual cam de şaizeci de mii de ruble, se bate pe burtă cu conţii şi prinţii, se duelează cu baronii, şi pleacă cu trenul când îi pofteşte inima. Voi, lefegiilor, n-aveţi decât să vă bateţi capul ca afacerile să meargă strună. Doar pentru asta primiţi salariu şi gratificaţii!

Şi asta se cheamă negustorie? … Asta înseamnă bufonerie, aflaţi de la mine, nu negustorie! …

Desigur, poţi pleca la Paris, şi chiar nebuneşte, dacă-ţi vine, dar nu în asemenea timpuri, când Congresul de la Berlin a încurcat lucrurile, când, dragă Doamne, Anglia vrea să pună mâna pe Cipru, iar Austria, pe Bosnia… Italienii strigă cât îi ţine gura: „Daţi-ne Triestul, c-o să fie de rău! …” La noi se spune, dragă domnule, că în Bosnia curge sângele în valuri şi că îndată ce se termină cu strângerea recoltei războiul va izbucni fără doar şi poate… Şi pe timpurile astea dumnealui o zbugheşte la Paris.

De ce o fi plecat, frate, aşa, pe nepusă masă? … Pentru expoziţie? … Că mult îl interesează expoziţia! Sau o fi plecat pentru afacerea pe care urma s-o pună la cale cu Suzin? … Că tare aş vrea să ştiu la ce afaceri se câştigă cincizeci de mii de ruble aşa, deodată, cât ai zice peşte! …

Vorbeau de nişte maşini mari, pentru petrol, pentru căile ferate sau, în sfârşit, pentru fabricile de zahăr… Îngeraşilor, nu cumva v-aţi dus după nişte tunuri ca toate tunurile, şi nu după cine ştie ce maşini cum nu s-au mai văzut? … Că Franţa, azi-mâine, se ia la harţă cu Germania… Micul Napoleon cică ar fi în Anglia, dar de la Londra la Paris e mai aproape decât de la Varşovia la Zamosc.

Ei! … Domnule Ignacy, domnule Ignacy! … Nu te grăbi să-ţi dai părerile asupra domnului W.! (În asemenea cazuri e mai nimerit să nu-i scrii numele întreg!) Nu-l condamna, că te faci de râs! Aici se pun la cale lucruri mari, mari de tot! Domnul Lęcki, care a fost cândva la Napoleon al III-lea, Rossi, chipurile, actor italian… (Italia cere cu tărie Triestul!) invitaţia la masă la familia Lęcki chiar în preajma plecării, cumpărarea acelui imobil…

Domnişoara Lęcki e frumoasă, da, desigur, foarte frumoasă, dar, în definitiv, nu-i decât o femeie, şi pentru ea n-ar face Stas atâtea nebunii… Aici desigur e vorba despre p.58 (în astfel de cazuri e mai bine să te foloseşti de prescurtări). Aici este vorba de p. În stil mare!

Sunt aproape două săptămâni de când a plecat poate pentru totdeauna… Scrisorile pe care le primesc de la el sunt laconice. Despre el nu spune nimic, iar pe mine mă străbate un fior de tristeţe atât de adânc, încât uneori, Dumnezeu mi-e martor, nu-mi mai găsesc locul. (Nu cred că de dorul lui, ci numai aşa, din obişnuinţă.)

Mi-aduc aminte ziua plecării lui… Închisesem magazinul şi, uite, şedeam la masă şi beam ceai (Ir era tot bolnav), când deodată servitorul lui Stas dete buzna în odaie: „Vă pofteşte domnul!” strigă el şi fugi. (Ce păcătos obraznic şi trândav! … Să-i fi văzut mutra când s-a oprit în prag şi a spus: „Vă pofteşte domnul!” Vita dracului!)

Am vrut să-l ocărăsc: „Caraghiosule, domnul tău e domn numai pentru tine!”, dar o luase la fugă de-i scăpărau călcâiele.

Am terminat repede de băut ceaiul, i-am turnat lui Ir puţin lapte într-o strachină şi m-am dus la Stas. Mă uit şi-l văd în poartă pe servitorul lui. Făcea curte la trei fetişcane deodată, toate trei ca nişte ciute. „De, mi-am zis eu în gând, un pierde-vară ca ăsta le-ar veni de hac şi la patru, deşi…” (Cu muierile nici dracu în persoană nu-i în stare s-o scoată la capăt. Uite, de pildă, doamna Jadwiga: subţirică, mărunţică, eterică, dar bărbatu-său de-al treilea a căzut la pat de oftică de când e cu ea!)

M-am dus sus. Uşa de la apartament deschisă, iar Stas îşi făcea geamantanul la lumina lămpii! Am avut o presimţire!

— Ce înseamnă toate astea? l-am întrebat.

— Plec la Paris!

— Parcă ieri spuneai că nu pleci aşa curând…

— A, ieri…

S-a îndepărtat de valiză şi a rămas o clipă pe gânduri, apoi a adăugat pe un ton neobişnuit:

— Ieri… mă mai amăgeam…

Cuvintele astea au făcut asupra mea o impresie foarte neplăcută. M-am uitat la Stas cu atenţie şi m-a cuprins mirarea. Niciodată n-aş fi gândit că un om care pare sănătos şi care, în orice caz, nu-i rănit să se poată schimba atât de mult în câteva ore! Acum era palid, cu ochii în fundul capului, cu privirea aproape sălbatică…

— De unde până unde hotărârea asta bruscă? l-am întrebat eu, dar ştiam că altceva voiam să aflu.

— Dragul meu, tu nu ştii că uneori un singur cuvânt schimbă planurile şi firea oamenilor? Dar: mai ales când e vorba de o întreagă conversaţie! a adăugat el în şoaptă.

După ce şi-a împachetat şi şi-a strâns diferite boarfe, s-a dus în salon… Trece un minut, şi nu se întoarce; trec două… nimic! M-am uitat prin uşa întredeschisă şi l-am văzut rezemat de speteaza unui scaun, uitându-se năuc pe fereastră.

— Stas…

A tresărit şi s-a întors la valiză.

— Ce vrei?

— Stas, pe tine te roade ceva…

— Nu… Nimic…

— De mult nu te-am văzut în halul ăsta!

A zâmbit:

— Din ziua când dentistul mi-a scos din greşeală un dinte sănătos…

— Mi se pare ciudată hotărârea ta! Poate ai ceva, să-mi spui? …

— Să-ţi spun? … Da, aşa e… Avem la bancă vreo sută douăzeci de mii de ruble, aşa că nu veţi duce lipsă de bani… Mai departe… Ce-i mai departe? … se întrebă singur. Aha! … Nu mai face nici un secret cu cumpărarea casei lui Lęcki. Dimpotrivă, du-te acolo şi fixează chiriile după cele vechi. Doamnei Krzeszowska poţi să-i măreşti chiria cu vreo zece cincisprezece ruble, ca să-şi facă puţin sânge rău; pe săraci însă nu-i strânge cu uşa… Locuiesc acolo un cizmar şi nişte studenţi. Ia de la ei cât pot să dea, numai să plătească regulat!

S-a uitat la ceas şi, văzând că mai are timp, s-a întins pe canapea şi a rămas aşa, cu mâinile deasupra capului şi cu ochii întredeschişi. Imaginea era cât se poate de jalnică.

M-am aşezat la picioarele lui şi i-am spus:

— Stas, pe tine te roade ceva… Spune-mi, ce ai? Ştiu bine că nu te pot ajuta, dar, oricum… Supărarea e ca o otravă: mai bine scuip-o şi scapă de ea!

Stas a zâmbit din nou (nu-mi plac de loc aceste jumătăţi de zâmbet!) şi peste o clipă a spus:

— Îmi amintesc (povestea-i tare veche) că pe vremuri stăteam în cameră cu un individ care era ciudat de sincer, îmi povestea lucruri năstruşnice despre familia lui, despre relaţiile lui, despre faptele lui mari. Apoi asculta cu atenţie tot ce-i spuneam despre mine. Da… S-a folosit bine de cele ce i-am povestit…

— Cum adică? … l-am întrebat eu.

— Adică aşa, bătrânul meu prieten! Întrucât nu vreau să scot de la tine nici un fel de destăinuire, nu simt nevoia să-ţi fac nici eu vreuna!

— Cum?! am strigat eu revoltat. Asta-i părerea ta despre destăinuirile pe care le faci unui prieten?

— Dă-mi pace!

Şi s-a ridicat de pe canapea.

— Or fi bune toate câte le spui tu, dar pentru fetele de pension… De altfel, eu n-am nimic de destăinuit, nici chiar ţie. Cât sunt de plictisit, Doamne! … a murmurat el, întinzându-şi mădularele.

Tocmai în clipa aceea a intrat canalia aia de servitor. I-a luat valiza şi a anunţat că trăsura trăsese la scară. Ne-am urcat în trăsură, Stas şi cu mine, dar tot drumul până la gară n-am schimbat o vorbă. El se uita la stele, fluierând printre dinţi, iar eu aveam impresia că mă duc la un fel de înmormântare!

La gara Varşovia-Vilna, ne-a întâmpinat doctorul Szuman.

— Pleci la Paris? l-a întrebat pe Stas.

— De unde ştii?

— O, eu ştiut tot! Chiar şi faptul că domnul Starski pleacă şi el cu acelaşi tren!

Stas a tresărit.

— Ce fel de om e? l-a întrebat pe doctor.

— Un trândav, un falit… De altfel, ca toţi cei de teapa lui, i-a răspuns Szuman. În plus, un fost pretendent la mâna…

— Nu mă interesează!

Szuman n-a mai spus nimic. Doar s-a uitat la el pe sub sprâncene. Apoi a sunat clopotul, s-a auzit un şuierat. Călătorii s-au înghesuit în vagoane, şi Stas ne-a strâns mâinile.

— Când te întorci? l-a întrebat doctorul.

— Aş vrea să nu mă mai întorc niciodată! a răspuns el, urcându-se într-un compartiment de clasa întâi.

Trenul a pornit. Doctorul s-a uitat îngândurat la luminile care se îndepărtau, iar pe mine… pe mine a fost cât pe-aici să mă podidească lacrimile!

Când portarii au început să închidă grilajele peronului, i-am propus doctorului să facem o plimbare pe aleea Jerozolimska. Noaptea era călduroasă, cerul senin şi nu-mi aminteam să fi văzut de mult atâtea stele. Şi fiindcă Stas îmi spusese că în Bulgaria se uita deseori la ele, m-am hotărât şi eu (ciudat gând!) ca da acum înainte să mă uit la cer în fiecare seară. (Te pomeneşti că într-adevăr pe una din stelele acelea sclipitoare ni se vor întâlni privirile sau gândurile, şi atunci nu se va simţi atât de singur ca în Bulgaria!)

Deodată (nici nu ştiu de unde şi până unde) s-a născut în mintea mea bănuiala că plecarea lui neaşteptată era în legătură cu politica. M-am hotărât deci să-l iscodesc pe Szuman şi, voind să-l iau aşa, pe ocolite, i-am spus:

— Nu ştiu de ce, dar mi se pare că Wokulski e cam… îndrăgostit…

Doctorul s-a oprit pe trotuar, a încălecat pe baston şi a început să râdă aşa de tare, încât a atras atenţia trecătorilor, din fericire nu prea numeroşi.

— Ha, ha, ha! … De-abia acum ai făcut descoperirea asta? … Ha, ha! … Nostim mai eşti, bătrânelule! …

Ce glumă proastă! Mi-am muşcat buzele şi i-am răspuns:

— Descoperirea asta nu era greu s-o facă nici nişte oameni… mai puţin pricepuţi decât mine! (Mi se pare că aici l-am atins binişor.) Mie însă îmi place să fiu prudent în presupuneri, domnule Szuman… De altfel, n-am crezut că un bărbat ar putea să facă atâtea năzbâtii pentru un lucru atât de banal ca dragostea!

— Te înşeli, dragul meu, te înşeli! mi-a răspuns doctorul, făcând un gest cu mâna. Dragostea e un lucru obişnuit în raport cu natura şi chiar, dacă vrei, în raport cu Dumnezeu. Dar civilizaţia voastră prostească, bazată pe concepţiile romane de mult apuse şi îngropate, pe interesele papalităţii, pe trubaduri, pe ascetism, pe caste şi alte aiureli asemănătoare, a făcut dintr-un sentiment firesc… o boală de nervi! Da… Aşa-zisa voastră iubire cavaleresco-bisericesco-romantică e în realitate un comerţ dezgustător, bazat pe înşelăciune, comerţ care se pedepseşte pe bună dreptate cu galera pe viaţă, adică cu aşa-zisa căsătorie… Dar vai acelora care la un asemenea bâlci îşi pun la bătaie inima… Câtă pierdere de timp, de muncă, de capacitate, ba chiar de vieţi! … Ştiu toate astea pe de rost – a continuat doctorul, gâfâind de furie – pentru că, deşi sunt evreu şi voi rămâne evreu până la sfârşitul vieţii mele, am crescut printre creştini şi chiar m-am logodit cu o creştină… Dar ni s-a făcut atâtea înlesniri, cu atâta ardoare am fost ocrotiţi în numele religiei, moralităţii, tradiţiei şi mai ştiu eu cui, încât ea a murit, iar eu am încercat să mă otrăvesc… Eu, care sunt un om atât de înţelept! Da, atât de înţelept!

Doctorul s-a oprit din nou.

— Crede-mă, domnule Ignacy, a continuat el cu vocea răguşită, nici printre dobitoace n-ai să găseşti vreuna atât de mizerabilă ca omul! În natură, masculul aparţine femelei care îi place şi care l-a plăcut. De aceea, nu există idioţi printre animale. Dar la noi! … Sunt evreu, deci nu-mi este permis să iubesc o creştină… El e negustor, deci n-are dreptul să se apropie de o contesă… Iar tu, care n-ai bani, n-ai dreptul să te apropii de nici o femeie… Josnică civilizaţie! Aş prefera să pier în clipa asta, dar îngropat sub ruinele ei!

Mergeam către barieră. De câteva minute se stârnise un vânticel umed care ne bătea drept în ochi. La apus, stelele începuseră să pălească, şi cerul se acoperea de nori. Felinarele erau din ce în ce mai rare. Din când în când, pe alee huruia câte-o căruţă, ridicând în jurul nostru un colb invizibil; trecătorii întârziaţi se grăbeau spre case.

„O să plouă! Stas se apropie de Grodzisk”, mi-am spus în gând.

Doctorul îşi trăsese pălăria pe ochi şi mergea tăcut. Era nervos. Eu, pe de altă parte, mă simţeam din ce în ce mai posac, poate datorită întunericului care devenea tot mai dens. N-aş mărturisi-o nimănui, dar uneori mă bate gândul să Stas… nu se interesează de loc de politică, fiindcă s-a încurcat din cap până-n picioare printre fustele domnişoarei ăleia. Dacă nu mă înşel, cu două zile înainte de plecare i-am pomenit chiar ceva în acest sens, şi răspunsul lui nu a fost câtuşi de puţin de natură să slăbească tăria bănuielilor mele.

— Cum se poate ca Wokulski să uite până într-atâta de treburile generale, de politică, de Europa? am întrebat eu.

— De Portugalia! a adăugat doctorul.

Cinismul lui m-a indignat.

— Dumneata le iei pe toate în bătaie de joc! Vei admite însă că Stas ar fi putut să fie în viaţă ceva mai mult decât un adorator nefericit al domnişoarei Lęcka. El a fost un luptător în viaţa socială, nu un prăpădit care stă şi suspină toată ziua…

— Ai dreptate, dar ce putem face? … O maşină cu aburi nu-i o simplă râşniţă de cafea, ci o maşină mare; dacă însă îi ruginesc piesele, devine o rablă inutilizabilă şi chiar primejdioasă. În Wokulski există o piesă care rugineşte şi se strică…

Vântul sufla tot mai puternic, băgându-mi nisip în ochi.

— Dar cum de s-a abătut asupra lui o nenorocire ca asta? am întrebat eu (pe un ton nepăsător, ca nu cumva Szuman să-şi închipuie că vreau să scot ceva de la el).

— La asta a contribuit atât caracterul lui Stas, cât şi condiţiile pe care le-a creat civilizaţia, mi-a răspuns doctorul.

— Caracterul? … Bine, dar el n-a fost niciodată un sentimental.

— Tocmai asta l-a pierdut! O mie de chintale de zăpadă, descompuse în fulgi, acoperă pământul fără să dăuneze nici celui mai mic firicel de iarbă; dar o sută de chintale de zăpadă îndesate într-o singură lavină, dărâmă case şi omoară sumedenie de oameni. Dacă Wokulski s-ar fi îndrăgostit în fiecare săptămână de altă femeie, astăzi ar fi fost proaspăt ca un boboc de trandafir, ar fi avut cugetul liber şi ar fi putut face mult bine în lume. Dar el, ca un avar, a acumulat capitalul sentimental în inimă, şi acum, uite urmările! Iubirea e frumoasă numai atunci când are farmecul uşurel al fluturelui; dar când, după un lung somn letargic, se trezeşte ca un tigru, mulţumesc de distracţie! … Una e să ai poftă de mâncare, şi cu totul altceva să-ţi chiorăie maţele de foame! …

Norii acoperiseră tot mai mult cerul; la înapoiere am trecut din nou pe lângă barieră. M-am gândit că Stas trebuie să fie acum în apropiere de Ruda Guzowska.

Doctorul continua să vorbească din ce în ce mai înfierbântat, învârtindu-şi tot mai violent bastonul:

— Există o igienă a locuinţelor şi a veşmintelor, o igienă a alimentării şi a muncii, pe care clasele inferioare nu le respectă, şi asta e cauza marii mortalităţi, a vieţii scurte şi a anemierii lor. Dar există şi o igienă a iubirii, pe care clasele intelectuale nu numai că, n-o respectă, dar o şi violează, şi asta constituie una din cauzele decăderii lor. Igiena spune: „Mănâncă atunci când ţi-e foame!” în ciuda ei, mii de prescripţii te apucă de poalele hainelor şi îţi strigă: „Nu-i permis! … Vei mânca numai atunci când îţi vom permite noi, când vei îndeplini diferitele condiţii impuse de moralitate, tradiţie, modă…” Trebuie să recunoaştem că în privinţa asta ţările cele mai înapoiate stau mai bine decât societăţile înaintate şi, mai ales, decât păturile intelectuale. Domnule Ignacy, gândeşte-te că pentru a prosti omenirea, lucrează, de comun acord salonul şi grădiniţa de copii, poezia, romanul şi drama. Te obligă să-ţi găseşti idealuri, să fii ascet şi să îndeplineşti, ba chiar să şi creezi anumite condiţii artificiale. Ce rezultă până la urmă? … Bărbatul, de obicei mai puţin dresat în direcţia asta, cade pradă femeii, care e dresată numai în acest sens! Şi uite cum în realitate civilizaţia este guvernată de femeie! …

— Vezi vreun rău în asta?

— Ei, drăcia dracului! N-ai observat oare, domnule Ignacy, că dacă bărbatul e o muscă din punct de vedere spiritual, o femeie e o insectă inferioară, pentru că nu are nici picioruşe şi nici aripi? Educaţia, tradiţia şi poate chiar ereditatea, sub pretextul că modelează din ea o fiinţă superioară, o fac monstruoasă! Şi această ciudăţenie trândavă, cu creierul sec, mai are şi datoria de a educa viitoarele generaţii ale omenirii! Dar ce le inoculează? Oare îşi învaţă copiii să muncească pentru pâine? Nu! îi învaţă să ţină frumos cuţitul şi furculiţa. Îi învaţă oare să cunoască oamenii în mijlocul cărora vor trebui cândva să trăiască? Nu! Îi învaţă să se facă plăcuţi cu ajutorul unor strâmbături şi complimente anume potrivite. Îi învaţă oare ceva despre faptele hotărâtoare în fericirea şi nefericirea noastră? Nu! Îi învaţă să închidă ochii în faţa adevărului şi să viseze idealuri! Moliciunea noastră în viaţă, lipsa de simţ practic, lenevia, servilismul şi toate lanţurile neghiobiei, care strivesc de secole omenirea, sunt rezultatul unei pedagogii create de femei. Iar femeile noastre sunt fructul unei teorii de iubire clericalo-feudalo-poetice, care constituie o insultă a igienei şi bunului simţ…

Doctorul vorbea repede şi gesticula ca un nebun, încât îmi vâjâia capul. Din fericire, au început să cadă primele picături de ploaie, şi înverşunatul orator s-a liniştit deodată. Apoi a sărit într-o trăsură întâlnită în cale şi a cerut să fie dus acasă…

Acum Stas a ajuns aproape de Rogow. O fi bănuind oare că am vorbit numai despre el? Şi ce-o fi simţind în clipa asta, sărmanul, cu o furtună deasupra capului şi alta, poate mai rea, în inimă?

Phii! Toarnă cu găleata! tună şi fulgeră ca pe câmpul de bătaie… Ir, încolăcit, latră în somn şi scheaună înăbuşit; eu stau în pat, învelit numai cu un cearceaf. Noaptea-i fierbinte. Doamne-Dumnezeule, ocroteşte-i pe toţi cei care, într-o noapte ca asta, fug peste graniţă ca să scape de nenorocire!

Uneori e de-ajuns o nimica toată pentru ca întâmplări vechi ca păcatele omeneşti să ni se arate într-o lumină absolut nouă.

Eu, de pildă, cunosc Stare Miasto de copil, şi întotdeauna mi s-a părut că e înghesuit şi murdar. De-abia când mi s-a arătat, drept ceva rar, desenul unei case din Stare Miasto (în revista Tygodnik Illustrowany 59), cu descrierea respectivă, mi-am dat seama că e frumos! … De atunci îmi fac drum pe acolo cel puţin o dată pe săptămână şi descopăr tot mai multe lucruri rare, uimit că nu le-am observat mai înainte.

La fel se întâmplă şi cu Wokulski. Îl cunosc de vreo douăzeci de ani, şi întotdeauna am socotit că este un om politic până în vârful unghiilor. Mi-aş fi pus capul că Stas nu se ocupă de nimic altceva decât de politică. De-abia de când cu duelul şi organizarea ovaţiilor pentru Rossi, mi s-a trezit bănuiala că ar putea fi îndrăgostit, fapt de care azi, mai ales după conversaţia cu Szuman, nu mă mai îndoiesc.

Dar asta n-are importanţă, deoarece şi omul politic poate fi îndrăgostit. Uite, de pildă, Napoleon I! A avut aventuri sentimentale cu nemiluita, şi totuşi a zgâlţâit Europa din temelii. Şi Napoleon al III-lea a avut destule amante, şi aud că şi fiul lui îi urmează pilda şi că şi-a găsit o englezoaică.

Dacă, aşadar, slăbiciunea faţă de femei nu-i compromite pe cei din familia Bonaparte, de ce l-ar compromite pe Wokulski? …

Tocmai când cugetam aşa, a survenit un mic incident care mi-a amintit întâmplări petrecute acum vreo cincisprezece ani şi care mi-l înfăţişează pe Stas într-o altă lumină… O, nu, nu e un om politic; el este cu totul altceva, ceva ce nu sunt nici măcar în stare să înţeleg!

Uneori mi se pare că e nedreptăţit de societate. Dar despre asta nu trebuie să vorbeşti cu glas tare! Societatea nu nedreptăţeşte pe nimeni! … Dacă am înceta să credem aşa, Dumnezeu ştie ce pretenţii s-ar mai ivi! Poate că nimeni nu s-ar mai ocupa de politică, ci s-ar gândi doar la răfuiala cu cei din jur! Mai bine, deci, să nu atingem asemenea chestiuni. (Ce flecar am ajuns şi eu la bătrâneţe! Mă tot leg de idei care nu au nici o legătură cu ceea ce vreau să spun.)

Într-o seară stăteam acasă şi-mi beam ceaiul (Ir era încă indispus), când deodată s-a deschis uşa şi a intrat cineva. M-am uitat, am văzut o persoană corpolentă, cu faţa rotofeie, nasul roşu şi părul cărunt. Am adulmecat: în cameră, miros de vin şi de mucegai… „Omul ăsta, mi-am zis în gând, e sau o arătare de pe lumea cealaltă, sau un pivnicer… Căci nici un alt fel de om nu poate mirosi a mucegai…”

— Ei drăcie! … s-a mirat oaspetele. Ce te ţii aşa de mândru? Te faci că nu mă cunoşti?

M-am frecat la ochi. Când, ce să vezi? Machalski, în carne şi oase! Pivnicerul lui Hopfer! … Am fost împreună în Ungaria, apoi a venit aici, la Varşovia, dar nu ne mai văzusem de cincisprezece ani, pentru că plecase în Galiţia, unde făcea mai departe pe pivnicerul.

Fireşte, de bucuria revederii, ne-am sărutat ca fraţii, o dată, de două ori, de trei ori…

— Când ai sosit? l-am întrebat.

— Azi-dimineaţă!

— Şi unde ai fost până la ora asta?

— Am tras la „Dziekanka”, dar m-a apucat un dor aşa de mare, încât m-am dus la pivniţa lui Lesisz… Ehei, domnule, ce pivniţe! … Să tot trăieşti şi să nu mai mori…

— Şi ce-ai făcut acolo?

— I-am ajutat puţin bătrânului; restul timpului m-am odihnit. Nu-s prost să-mi pierd timpul prin oraş, când există o pivniţă ca asta!

Era într-adevăr pivnicer din alte vremuri! … Nu-i un tip elegant, ca ăştia din zilele noastre, un ticălos căruia să-i placă mai degrabă să se ducă la o serată dansantă decât să stea în pivniţă, ori să-şi pună ghete de lac când coboară la butoaie! … Numai din cauza negustorilor ăstora de modă nouă se duce Polonia de râpă! …

Am tăifăsuit ba de una, ba de alta, până la 1 noaptea. Machalski a rămas la mine peste noapte, iar dimineaţă, la 6, s-a dus din nou la Lesisz.

— Ce faci după-masă? l-am întrebat.

— Mă duc la Fukier; deseară viu iar la tine! mi-a răspuns el.

A rămas vreo săptămână în Varşovia. Nopţile venea la mine, iar zilele şi le petrecea în pivniţele de vinuri.

— M-aş spânzura, spunea el, dacă ar trebui să hoinăresc o săptămână întreagă pe afară. Înghesuială, zăpuşeală, praf! … Numai porcii, nu oamenii, ar putea să trăiască aşa cum trăiţi voi.

Mi se pare că exagerează. Bineînţeles că nici eu n-aş da prăvălia de pe Krakowskie Przedmiescie, dar, oricum, prăvălia nu-i pivniţă! Datorită meseriei lui, omul meu a ajuns tare ciudat!

Fireşte, despre ce altceva aş fi putut sta de vorbă cu Machalski dacă nu despre timpurile apuse şi despre Stas? Aşa s-a făcut că mi s-a desfăşurat în faţa ochilor istoria tinereţii lui. Parcă a fost ieri.

Îmi amintesc că o dată (era prin anul 1857 sau poate 1858) m-am dus la Hopfer, unde lucra Machalski.

— Unde-i Jan? l-am întrebat pe băiatul de prăvălie.

— În pivniţă.

Am coborât în pivniţă; Jan trăgea vin din butoaie cu furtunul şi umplea sticlele. Într-o firidă am mai zărit două umbre: un bătrân cărunt, într-o haină de culoarea nisipului, cu un teanc de hârtii pe genunchi, şi un flăcău cu părul tuns scurt, cu o mutră de haiduc. Erau Wokulski cu taică-său.

Am găsit un loc şi m-am aşezat fără să spun o vorbă (lui Machalski nu-i plăcea să fie deranjat când trăgea vinul). Omul cărunt, în haine de culoarea nisipului, îi vorbea băiatului cu glas monoton:

— La ce să cheltuieşti banii pe cărţi? Dă-mi-i mie! Dacă o trebui să opresc procesul, n-o să se aleagă nimic de noi. Nu cărţile or să te scoată din mizerie, ci procesul. Dacă-l câştig şi pun mâna pe averea rămasă de la bunicul nostru, oamenii au să-şi aducă aminte numaidecât că Wokulski se trage dintr-un neam nobil şi poate că au să iasă la iveală şi ceva rude… Luna trecută ai cheltuit douăzeci de zloţi pe cărţi, tocmai cât îmi mai trebuia pentru avocat. Cărţi! … Mereu cărţi! … Chiar de ai să ajungi înţelept ca Solomon, atâta vreme cât o să lucrezi în prăvălie, au să-şi bată joc de tine, deşi eşti nobil, deşi bunicu-tău după mamă a fost castelan! Dar dacă câştig procesul şi putem să ne mutăm la ţară…

— Hai să ieşim de-aici, tată! a şoptit băiatul, uitându-se la mine pe sub sprâncene.

Ascultător ca un copil, bătrânul şi-a strâns hârtiile într-o batistă roşie şi a plecat cu fiul său, care-l ajuta să suie scările.

— Cine-s amărâţii ăştia? l-am întrebat pe Machalski.

Acesta tocmai terminase lucrul şi se aşezase pe un scăunel.

— Eh! a exclamat el, făcând un gest cu mâna. Bătrânului îi lipseşte o doagă; în schimb, băiatul e destoinic, îl cheamă Stanislaw Wokulski. Deşteaptă lighioană!

— Ce face aici?

Machalski a curăţat feştila cu degetele, ca să lumineze mai bine, şi după ce mi-a turnat un păhărel de vin, mi-a răspuns:

— Munceşte aici de vreo patru ani. În prăvălie sau în pivniţă nu prea face treabă… în schimb e un mecanic de mâna-ntâia! … A făcut o maşină care pompează, adică împingea apa de jos în sus şi o varsă pe o roată, iar roata pune în mişcare pompa. Năzdrăvana asta e-n stare să se învârtească şi să tot pompeze până la sfârşitul lumii! Atât că s-a stricat ceva la ea, şi a mers numai un sfert de oră. Au pus-o sus, în prăvălie, şi la început ademenea muşterii. Dar de vreo jumătate de an stă stricată…

— Poftim ispravă! … am spus eu.

— Stai să vezi! a continuat Machalski. A fost aici un profesor de la Gimnaziul Real, a controlat pompa şi a spus că nu mai e bună de nimic, dar că băiatul are cap şi că ar trebui să înveţe mai departe. De atunci nu mai avem linişte! Wokulski s-a făcut ţâfnos, bombăne în faţa muşteriilor, ziua parcă tot moţăie, iar noaptea stă şi învaţă. Şi cumpără mereu cărţi. Taică-său ar fi mai bucuros ca banii să-i bage în proces, că are un proces pentru o moşie rămasă de la bunicu-său… L-ai auzit doar…

— Şi ce are de gând să facă băiatul cu învăţătura?

— Zice că vrea să meargă la Kiev, la Universitate. De! Ducă-se sănătos! Poate aşa o să avem şi noi un băiat de prăvălie care să ajungă om mare! Despre mine, unul, voia lui! Când e în pivniţă, nu-l pun la muncă, îl las să citească. În prăvălie însă îl necăjesc şi chelnerii, şi muşteriii!

— Şi Hopfer ce zice de toate astea?

— Ce să zică? făcu Machalski, schimbând lumânarea de seu în sfeşnicul de fier. Hopfer nu vrea să-l alunge, fiindcă fiică-sa, Kasia, îl cam place pe băiat, şi de, te pomeneşti că tot o izbuti să moştenească moşia bunicului…

— Dar băiatul? O place şi el pe Kasia am întrebat eu.

— Nici nu se uită la ea, lighioana! mi-a răspuns Machalski.

M-am gândit îndată că un băiat atât de deştept, care cumpără cărţi şi nu se uită la fete, ar putea să ajungă un om politic destoinic; aşa că încă din ziua aceea am făcut cunoştinţă cu Stas, şi de atunci suntem în relaţii bunicele…

Stas a mai rămas vreo trei ani la Hopfer; între timp a făcut destule cunoştinţe printre studenţi şi printre funcţionarii tineri din bănci, care se interesau de el şi se întreceau care mai de care să-i procure cărţi, ca să-şi poată trece examenele la Universitate.

Printre aceşti tineri se distinse un oarecare Leon, un băiat tânăr-tinerel (nu avea nici 20 de ani), frumos, inteligent şi înflăcărat… Parcă era anume făcut să fie ajutorul meu în educaţia politică a lui Wokulski, pentru că dacă eu îi vorbeam acestuia de Napoleon şi despre marea misiune a familiei Bonaparte, domnul Leon îi vorbea despre Mazzini, Garibaldi şi alte personalităţi. Şi cum mai ştia să-l însufleţească! …

— Munceşte, i-a spus odată, şi crede! O credinţă puternică poate opri şi soarele în loc, darmite să îmbunătăţească relaţiile dintre oameni!

— Dar dacă vreau să intru la Universitate? l-a întrebat Stas.

— Sunt sigur, i-a răspuns Leon cu ochii strălucitori, că dacă, măcar o clipă, credinţa ta ar fi atât de mare cât a fost credinţa apostolilor, ai fi de pe acum student!

— Sau nebun! a mormăit Wokulski.

Leon a început să alerge prin cameră, gesticulând cu braţele.

— Ce gheaţă în inimile astea! … Ce răceală! … Ce josnicie! … striga el. Un om ca tine, şi n-a ajuns încă să aibă încredere! Gândeşte-te numai cât ai făcut într-un timp atât de scurt. Ştii atât de multe, încât ai putea să te prezinţi chiar astăzi la admitere…

Stas a oftat:

— Ei, şi ce-aş putea face eu acolo?! …

— Singur n-ai putea face mare lucru. Dar dacă ar fi numai zece, o sută de băieţi ca tine şi ca mine! … Ştii ce-am putea face?

În clipa aceea vocea lui Leon s-a frânt şi l-a apucat un tremur nervos. De-abia l-am liniştit.

Altă dată domnul Leon ne-a reproşat lipsa spiritului de sacrificiu.

— Hristos a salvat omenirea numai prin puterea sacrificiului său… Cu cât s-ar îmbunătăţi lumea dacă ar exista tot timpul fiinţe gata să-şi sacrifice viaţa pentru alţii!

— Sunt eu dator să-mi sacrific viaţa pentru clienţii patronului, care mă tratează ca pe un câine, sau pentru băieţii lui de prăvălie şi chelnerii care îşi bat joc de mine? a întrebat Wokulski.

— Nu încerca s-o suceşti! a strigat Leon. Hristos şi-a sacrificat viaţa pentru călăii săi… Dar în sufletele voastre nu există har… Harul vostru putrezeşte… I-auzi ce spune Tirteu: „O, Sparta, de te-ai prăbuşi înainte ca monumentul măreţiei tale, mormântul străbunilor, să fie nimicit de târnăcopul de la Messina, înainte ca osemintele sfinte ale strămoşilor să fie aruncate câinilor, înainte ca umbra strămoşilor să te alunge de la porţile tale… Popor, înainte ca duşmanul să te încătuşeze, sfărâmă armele părinţilor tăi pe pragul casei tale şi aruncă-le în prăpastie… Ca lumea să nu ştie că ai avut spade, dar că n-ai avut inimă! …” Inimă! … a repetat domnul Leon.

Stas însă asculta cu destulă neîncredere teoriile lui. Totuşi, acest tânăr ştia – ca un nou Demostene – să-i convingă pe toţi.

Îmi amintesc că într-o seară ne adunaserăm mulţi, şi tineri şi mai bătrâni. Ei bine, ne-a podidit pe toţi plânsul când Leon ne-a vorbit despre o lume mai bună, din care va dispărea şi prostia, şi sărăcia, şi nedreptatea.

— Din clipa aceea, spunea el cu însufleţire, nu vor mai fi deosebiri între oameni. Nobilimea şi burghezia, ţăranii şi evreii, toţi vor fi fraţi…

— Dar băieţii de prăvălie? a întrebat Wokulski dintr-un colţ.

Întreruperea nu l-a tulburat pe Leon. S-a întors deodată către Wokulski, a înşirat toate mizeriile pe care le suferise el în prăvălie, toate piedicile pe care i le-au pus în munca şi studiile lui şi a încheiat astfel:

— Şi ca să fii convins că eşti egalul nostru şi că te iubim ca pe un frate, ca să poţi să-ţi linişteşti inima supărată pe noi, uite, eu… îngenunchez în faţa ta, şi în numele omenirii te implor să ierţi nedreptăţile care ţi s-au făcut!

Şi, într-adevăr, a îngenuncheat în faţa lui Stas şi i-a sărutat mâna. Toţi cei de faţă s-au înduioşat şi mai mult, i-au ridicat în braţe pe amândoi şi au jurat că sunt gata să-şi sacrifice viaţa pentru oameni ca ei.

Astăzi, când îmi amintesc toate aceste întâmplări, mi se pare că au fost doar un vis. E drept că niciodată, atât înainte, cât şi mai târziu, n-am mai întâlnit un om atât de înflăcărat ca domnul Leon.

La începutul lui 1861, Stas i-a mulţumit lui Hopfer pentru slujbă, s-a mutat la mine (în cămăruţa mea cu fereastra zăbrelită şi cu perdele verzi), şi-a părăsit îndeletnicirile şi a început să frecventeze cursurile universitare. Ca student liber.

Ciudată a mai fost şi plecarea lui de la prăvălie! Ţin minte cum s-a întâmplat, pentru că eu l-am luat de acolo. L-a sărutat pe Hopfer, apoi a coborât în pivniţa de vinuri, ca să-l îmbrăţişeze pe Machalski; a întârziat jos câteva minute. Eu, care rămăsesem într-un colţ, în prăvălie, am auzit deodată larmă şi râsetele băieţilor şi muşteriilor, dar nu mi-am închipuit nici o clipă că-i vorba de o farsă.

Deodată (chepengul era în aceeaşi încăpere) am văzut că din pivniţă apar două mâini roşii care se reazemă pe podea şi îndată după ele apare capul lui Stas, apare o dată… de două ori… Clienţii şi băieţii râdeau de se prăpădeau.

— Ah! a strigat cineva! Vezi ce greu e să ieşi din pivniţă fără scară? Şi tu vrei ca dintr-o dată să sări din prăvălie la Universitate! … Ieşi, să te vedem, dacă eşti aşa de deştept…

Stas a ridicat din nou mâinile din adâncul pivniţei şi, apucând cu ele marginea chepengului, a ieşit până la jumătatea corpului. Credeam c-o să-i ţâşnească sângele prin pielea obrajilor, nu alta!

— Ia uite-l cum se ridică! Bravo! …

Stas a pus un picior pe podea şi peste o clipă a sărit în prăvălie. Nu s-a supărat, dar la despărţire n-a dat mâna cu niciunul din colegii lui. Şi-a luat bocceaua şi a pornit spre uşă.

— Ce-i asta? Nu-ţi iei rămas bun de la clienţi, domnule doctor? au strigat după el muşteriii care luau masa la Hopfer.

Am mers pe stradă fără să ne spunem un cuvânt. Stas îşi muşca buzele; mie mi-a venit în cap încă de atunci gândul că felul cum ieşise din pivniţă era simbolul vieţii lui, aşa cum a decurs ea de la plecarea din prăvălia lui Hopfer şi de la pornirea în lumea largă.

O întâmplare cu tâlc! … Pentru că de atunci şi până în ziua de azi, Stas nu face altceva decât se luptă să iasă la suprafaţă. Şi câte n-ar putea să facă pentru ţară un om ca el dacă la fiecare pas nu i s-ar lua scara de sub picioare şi n-ar fi silit să-şi piardă timpul şi forţele pentru a se ridica pe poziţii noi!

După ce s-a mutat la mine, a muncit zile şi nopţi întregi, de mă apucau uneori năbădăile. Se scula înainte de ora 6 şi începea să citească. Pe la 10 pleca în grabă la cursuri; apoi citea iar. După masă, la 4, se ducea să dea meditaţii în câteva case (majoritatea evreieşti, în care îl introdusese Szuman) şi, întorcându-se acasă, citea, citea mereu, până ce, doborât de somn, se culca, târziu după miezul nopţii.

Meditaţiile ar fi constituit pentru el venituri destul de bune dacă nu l-ar fi vizitat din când în când taică-său, care rămăsese neschimbat. (Dacă nu ţineai seama că avea acum haine cafenii şi hârţoagele învelite într-o basma albastră, era acelaşi, ca în ziua când l-am cunoscut.) Se aşeza la măsuţa lui fiu-său, îşi punea hârtiile pe genunchi şi începea să vorbească încet şi monoton:

— Cărţi! … Mereu cărţi! … Cheltuieşti banii cu învăţătura, şi mie nu-mi ajung pentru proces! Chiar de-ai termina două universităţi, tot n-ai să scapi de mizeria în care te zbaţi astăzi dacă nu reintrăm în stăpânirea bunurilor rămase de la bunic. De-abia atunci vor recunoaşte că eşti nobil, egal în drepturi cu ceilalţi… Atunci vor apărea şi rudele…

Stas îşi petrecea timpul liber făcând încercări cu baloanele. Lua o damigeană, şi în ea, cu ajutorul vitriolului, prepara un fel de gaz (nu mai ştiu cum îi zicea) cu care umplea un balon, nu prea mare, ce-i drept, dar construit cu mult meşteşug. Sub el era o maşinuţă cu un fel de elice… Şi balonul se urca în sus, până ce plesnea, lovindu-se de tavan.

Când se strica, Stas îl repara din nou, umplea damigeana cu tot felul de porcării şi-o lua de la cap. O dată a plesnit damigeana, şi vitriolul a fost cât pe-aci să-i ardă ochii. Dar pe el îl interesa să se poată „ridica” din poziţia umilă în care se afla măcar cu ajutorul balonului.

Din ziua în care s-a mutat la mine, prăvălia noastră, a câştigat o clientă nouă: Kasia Hopfer. Nu ştiu ce i-o fi plăcut la noi: barba mea, sau grăsimea lui Jan Mincel? Pentru că fata avea vreo douăzeci de magazine „nürnburgheze” mai aproape de casa ei şi venea totuşi la noi de câteva ori pe săptămână… „Dă-mi te rog nişte aţă…” sau „Dă-mi nişte mătase…” sau: „Dă-mi o testea de ace…” Şi venea cale de o verstă, pe ploaie sau pe timp frumos, pentru un fleac ca ăsta! Ori de câte ori venea să cumpere o testea de ace, zăbovea în prăvălie câte o jumătate de ceas, ca să stea de vorbă cu mine.

— De ce nu veniţi niciodată pe la noi cu… domnul Stanislaw? zicea, roşindu-se la faţă. Tata ţine atât de mult la dumneavoastră şi… noi toţi…

La început am fost mirat de dragostea asta fulgerătoare a bătrânului Hopfer; i-am răspuns domnişoarei Kasia că-l cunosc prea puţin pe tatăl ei ca să-i pot face vizite. Ea însă a stăruit:

— Domnul Stanislaw e desigur supărat pe noi şi nici nu ştiu măcar pentru ce, pentru că tăticu şi… şi… noi toţi îi suntem foarte binevoitori. Cred că domnul Stanislaw nu se poate plânge că ar fi suferit din partea noastră nici cea mai mică neplăcere… Domnul Stanislaw…

Şi tot vorbind aşa despre domnul Stanislaw, cumpăra mătase în loc de aţă sau ace în loc de foarfece!

Partea proastă era că slăbea, sărmana, de la o săptămână la alta. Când venea la noi după micile ei cumpărături, mi se părea că arată ceva mai bine. Dar îndată ce de pe faţa ei pierea trecătoarea rumeneală a emoţiei, vedeam că-i tot mai palidă şi că ochii îi sunt tot mai trişti şi mai adânciţi în orbite.

Şi mereu întreba: „Domnul Stanislaw nu vine niciodată aici, în magazin? …” Şi cum se mai uita la uşa care dădea în coridor, pe unde ajungeai la camera mea! Acolo, doar la câţiva paşi de ea, Wokulski, cu fruntea încreţită şi fără să bănuiască măcar că în prăvălie se perpeleşte cineva după el, stătea aplecat asupra cărţilor…

Mi se făcuse milă de biata fată; într-o seară, când luam ceaiul împreună cu Wokulski, i-am spus:

— Omule, nu fi prost! Du-te într-o zi pe la Hopfer. Bătrânul e plin de bani!

— De ce să mă duc? … mi-a răspuns. Cred că am stat destul la el…

Şi s-a scuturat ca de dracu.

— De ce? … Fiindcă biata Kasia e îndrăgostită de tine! l-am lămurit.

— Dă-mi pace cu Kasia! E o fată bună; uneori mi-a cusut pe ascuns câte un nasture la palton, sau mi-a aruncat o floare pe fereastră… Dar nu-i pentru mine, şi nici eu nu sunt pentru ea!

— E ca o porumbiţă! … am stăruit eu.

— Din nenorocire, eu nu sunt porumbel! Pe mine nu mă poate atrage decât o femeie care să-mi semene! Şi n-am întâlnit încă o astfel de femeie! (A întâlnit-o, după şaisprezece ani, şi, pe dumnezeul meu, n-are de ce să se bucure! …)

Kasia şi-a rărit drumurile la magazinul nostru până n-a mai venit de loc; în schimb, bătrânul Hopfer a făcut o vizită familiei Jan Mincel. Probabil că i-a spus ceva despre Stas, deoarece a doua zi doamna Mincel a venit jos şi s-a repezit la mine:

— Ce fel de chiriaş ai, domnule Ignacy, de se prăpădesc aşa fetele după el? … Cine-i Wokulski ăsta? … Jan (s-a adresat soţului ei), de ce n-a fost încă pe la noi? Trebuie să-l peţim… Să vină îndată sus!

— N-are decât să vină, i-a răspuns Jan Mincel, dar la peţit, nici nu mă gândesc! Sunt negustor cinstit, şi pentru nimic în lume n-am să mă ocup de codoşlâcuri!

Doamna Malgorzata i-a sărutat obrajii transpiraţi, de parcă ar fi fost încă în luna de miere; el a îndepărtat-o uşurel şi s-a şters cu fularul.

— Ce comedie şi cu muierile astea! Ţin morţiş să vâre bieţii oameni în nenorocire! N-ai decât să peţeşti cât şi pe cine pofteşti, chiar şi pe Hopfer, nu numai pe Wokulski! Să ştii însă un lucru: eu n-am să plătesc oalele sparte!

De atunci, ori de câte ori Jan Mincel se ducea la o bere sau la club, doamna Malgorzata ne invita la ea, pe mine şi pe Wokulski. De obicei Stas îşi bea repede ceaiul, fără să se uite măcar la cucoana lui Jan, apoi, vârându-şi mâinile în buzunare, se ducea cu gândul la baloanele lui şi tăcea ca un peşte, în timp ce amfitrioana noastră încerca să-l ispitească:

— Domnule Wokulski, e posibil să nu fi fost niciodată îndrăgostit? După câte ştiu, ai vreo douăzeci şi opt de ani, aproape ca mine… Şi în timp ce eu mă socotesc de mult o babă, dumneata rămâi tot un mieluşel nevinovat…

Wokulski punea picior peste picior şi continua să tacă.

— Uite! Domnişoara Kasia e o fată nostimă, continua gazda. Are ochi frumoşi (deşi cel stâng, sau cel drept, nu mai ţin bine minte, are un mic defect…). Are corp frumos (e drept că un umăr e mai ridicat, însă asta îi dă un farmec deosebit). Are un năsuc care, ca să fiu sinceră, nu-i pe gustul meu, iar gura e cam prea mare… Dar încolo, o fată minunată! … Dacă ar fi ceva mai deşteaptă… Dar, domnule Wokulski, femeilor le vine mintea de-abia când se apropie de treizeci de ani… Chiar şi eu, când aveam vârstă ei, eram prostuţă ca un canar… Eram îndrăgostită de actualul meu bărbat! …

La a treia vizită, doamna Mincel ne-a primit în capot (un capot foarte frumos, împodobit cu dantele), iar la a patra, eu n-am mai fost invitat de loc; l-a poftit numai pe Stas. Nu ştiu, pe dumnezeul meu, despre ce-or fi sporovăit. Un singur lucru este sigur, că după fiecare vizită Stas se întorcea acasă tot mai plictisit, plângându-se că Malgosia îi răpeşte timpul; Malgosia, la rândul ei, explica bărbatului că Wokulski e un prostănac şi că va trebui să se ocupe mult timp de el până ce va putea să-l peţească.

— Ocupă-te, scumpa mea, ocupă-te, o îndemna soţul, că-i păcat şi de fată, şi de el! E îngrozitor când te gândeşti că un tânăr atât de cumsecade, care a fost atâţia ani băiat de prăvălie şi ar putea să moştenească magazinul lui Hopfer, îşi pierde timpul la Universitate. Ptiu! …

Încurajată în bunele ei intenţii, doamna nu numai că-l invita serile pe Wokulski la ceai (el refuza de cele mai multe ori), dar uneori venea ea însăşi în camera mea să mă întrebe, grijulie, dacă nu e cumva bolnav. Şi ce se mai mira că nu-i încă îndrăgostit, el, care era aproape mai bătrân decât ea! (Deşi cred că ea era puţin mai în vârstă decât el). În acelaşi timp a început să aibă accese de râs şi de plâns, să-l ocărască pe bărbatu-său, care fugea de acasă cu zilele, şi, în sfârşit, să mă ia la rost pe mine, spunându-mi că sunt un tont care nu înţelege viaţa şi ţine chiriaşi suspecţi…

Într-un cuvânt, scandalul din casă lua proporţii! Jan Mincel a început să slăbească, deşi bea tot mai multă bere; eu mi-am spus în gând: una din două… sau plec din slujba lui Mincel, sau îi cer lui Stas să se mute în altă parte.

Cum de a aflat cucoana despre necazurile mele, habar n-am. De-ajuns e că într-o seară a dat buzna în camera mea, învinuindu-mă că-i sunt duşman, că sunt desigur un ticălos, din moment ce vreau să dau afară din casă un om atât de cumsecade ca Wokulski… Apoi a mai spus că şi bărbatul ei e un ticălos, că toţi bărbaţii sunt ticăloşi, şi la urmă a căzut pe canapeaua mea, cuprinsă de spasmuri.

Scenele astea s-au repetat câteva zile la rând, şi nu ştiu, zău, unde am fi ajuns dacă nu le-ar fi pus capăt un eveniment din cele mai ciudate.

Într-o bună zi Machalski ne-a rugat, pe mine şi pe Wokulski, să ne ducem seara pe la el.

Când am ajuns, era târziu, după 9, şi, bineînţeles, ne-a primit în pivniţa lui favorită, unde la lumina a trei luminări de seu am văzut întrunite vreo cincisprezece persoane, printre care şi domnul Leon. Niciodată n-am să uit îngrămădirea aceea de chipuri – cele mai multe tinere – care se profilau pe fondul pereţilor negri ai pivniţei, răsărind de după butoaiele ferecate sau topindu-se în beznă.

Întrucât ospitalierul Machalski ne-a primit încă de la scară cu nişte bărdace uriaşe de vin (din cel mai bun), ocupându-se de mine în mod special, trebuie să recunosc că după o clipă a început să-mi vâjâie capul, iar peste câteva minute mă moleşisem de-a binelea. M-am aşezat deci departe de el, într-o firidă, şi, ameţit, pe jumătate adormit, pe jumătate treaz, am început să mă uit la cei din jur.

Ce s-o fi întâmplat acolo nu ştiu, pentru că prin mintea mea au trecut închipuirile cele mai năstruşnice. Mi se părea, ca în vis, că-l aud pe domnul Leon vorbind, ca de obicei, despre puterea credinţei, despre decăderea morală şi despre nevoia sacrificiului, la care toţi îi ţineau isonul zgomotos. Corul ăsta armonios a slăbit în clipa în care Leon a început să le explice că pornirea lor spre fapte eroice va trebui, în sfârşit, pusă la încercare. Cred că eram ameţit bine, de vreme ce mi s-a năzărit că domnul Leon propunea ca unul din cei prezenţi să sară de pe Nowy Zjazd jos, în stradă, şi că la această propunere au tăcut toţi chitic, ba unii – destul de mulţi la număr – s-au ascuns după butoaie.

— Aşadar, nimeni nu vrea să se supună acestei încercări?! … a strigat domnul Leon, frângându-şi mâinile.

Tăcere. Pivniţa părea pustie.

— Aşadar, nimeni? … Nimeni? …

— Ba da! Eu! a răspuns o voce care-mi era aproape străină.

M-am uitat. Lângă lumânarea pâlpâitoare stătea Wokulski.

Vinul lui Machalski era atât de vajnic, încât în clipa aceea mi-am pierdut cunoştinţa.

După ospăţul din pivniţă, Stas nu a mai dat pe acasă câteva zile. În sfârşit, a venit, îmbrăcat cu nişte haine străine, slab, dar cu capul sus. Atunci am surprins pentru prima oară în glasul lui tonul acela aspru, care face şi azi asupra mea o impresie neplăcută.

De atunci şi-a schimbat cu desăvârşire felul de viaţă. A aruncat balonul şi elicea într-un ungher, unde au fost în curând acoperite de păienjeniş; damigeana în care fabrica gazele a dăruit-o portarului, ca să ţină apă în ea, şi pe cărţi nici n-a mai pus mâna. Comorile înţelepciunii omeneşti au rămas unele pe poliţă, altele pe masă, unele închise, altele deschise. Iar el, în ăst timp…

Uneori nu dădea cu zilele pe-acasă. Nici chiar noaptea; alteori venea grăbit, spre seară, şi aşa cum era, îmbrăcat, se arunca pe patul nefăcut. Câteodată în locul lui veneau câţiva domni necunoscuţi care se culcau pe canapea, pe patul lui Stas şi chiar pe patul meu, fără să-mi mulţumească, fără să-mi spună măcar cum îi cheamă şi în ce branşă lucrează. Apoi din nou apărea Stas şi rămânea în cameră câteva zile în şir, fără să facă nimic, iritat, trăgând mereu cu urechea, ca un amant care a venit la o întâlnire cu o femeie măritată şi care, în locul ei, se aşteaptă să apară soţul!

Nu cred că era vorba de Malgorzata Mincel, pentru că şi ea se purta de parcă ar fi fost lovită de streche! Dimineaţa cutreiera vreo trei biserici, probabil în dorinţa de a-l asedia din mai multe părţi deodată pe bunul şi preamilostivul Dumnezeu, îndată după masă avea sindrofie de cucoane, care, în aşteptarea unor evenimente importante, îşi lăsau acasă soţii şi copiii, ca să asculte bârfeli. Spre seară se adunau în casa ei bărbaţii. Dar domniile lor nici nu voiau să stea de vorbă cu doamna, ci o trimiteau îndată la bucătărie.

Nu-i deci de mirare că datorită haosului din casă am început şi eu să simt că-mi lipseşte o doagă. Mi se părea că Varşovia e o îngrămădeală nemaipomenită de oameni şi că toţi sunt ameţiţi. Din clipă în clipă aşteptam să se întâmple ceva neobişnuit, deşi eram cu toţii foarte bine dispuşi şi aveam capul plin de proiecte.

Jan Mincel, care nu mai avea trai în casă cu nevasta, pleca de dimineaţă la bere şi se întorcea seara. Găsise chiar şi un proverb: „Să fie al dracului! O dată moare capra”… „ proverb pe care de altfel l-a repetat până în clipa morţii lui.

În sfârşit, într-o zi Stas Wokulski a dispărut cu desăvârşire. De-abia după vreo doi ani am primit o scrisoare de la el, din Irkuţk, în care mă ruga să-i trimit cărţile.

În toamna anului 1870, într-o seară (tocmai mă întorsesem de la Jan Mincel, care zăcea la pat), îndată după ce îmi băusem ceaiul, am auzit că bate cineva la uşă.

— Herein! 60 am strigat.

Uşa a scârţâit… M-am uitat: în prag s-a ivit o namilă bărboasă, în palton de piele de focă.

— Măi, am zis eu, să mă ia toţi dracii dacă ăsta nu-i Wokulski! …

— În persoană! a răspuns omul în piele de focă.

— În numele tatălui şi al fiului… Glumeşti, am zis, sau nu ţi-e bine? … De unde-ai apărut? Te pomeneşti că eşti sufletul unui răposat…

— Sunt viu! mi-a răspuns. Ca dovadă: mi-e foame!

Şi-a scos căciula şi blana şi s-a aşezat lângă lumânare. Da, el era, Wokulski. Bărbos ca un haiduc, cu o mutră ca a lui Longin, cel care a străpuns coastele lui Iisus, dar, oricum, Wokulski în carne şi oase…

— Te-ai întors de tot, l-am întrebat, sau eşti numai în trecere?

— M-am întors.

— Cum e ţara aia?

— Destul de bună.

— Phi! … Dar oamenii?

— Nu sunt răi.

— Hm… Şi din ce ai trăit?

— Din meditaţii… Am strâns chiar şi vreo şase sute de ruble.

— Hm… Hm… Şi acum ce ai de gând să faci?

— În orice caz, la Hopfer nu mă mai întorc! a răspuns el, izbind cu pumnul în masă. Tu probabil nu ştii că sunt un om învăţat; am chiar diferite scrisori de mulţumire din partea unor societăţi ştiinţifice din Petersburg…

Băiatul de prăvălie de la „Hopfer” a ajuns om cu carte! … Stas Wokulski are scrisori de mulţumire din partea societăţilor ştiinţifice din Petersburg… „Mare comedie!” mi-am zis eu în gând…

Ce să mai lungesc vorba! Băiatul şi-a găsit un adăpost undeva în cartierul Stare Miasto, şi şase luni încheiate a trăit din banii agonisiţi, cumpărându-şi o grămadă de cărţi, iar mâncare, puţină. Când şi-a isprăvit banii, a început să caute de lucru, dar s-a întâmplat un lucru tare ciudat. Negustorii nu-l angajau, zicând că-i om învăţat, iar învăţaţii nu-i dădeau nici ei de lucru, zicând că-i fost băiat de prăvălie. Aşa că atârna – asemenea lui Twardowski – între cer şi pământ, şi poate că şi-ar fi zdrobit creierii de Nowy Zjazd dacă nu i-aş fi venit eu din când în când în ajutor.

Grozav de grea era viaţa lui! Slăbise, se posomorâse, se sălbăticise… Dar nu se plângea. Numai o singură dată, când cineva i-a spus că pentru oameni ca el nu există loc nicăieri, a şoptit:

— M-au înşelat…

Tocmai atunci s-a întâmplat să moară Jan Mincel. Văduva l-a îngropat creştineşte, timp de o săptămână n-a ieşit din casă, iar după o săptămână m-a chemat la o consfătuire.

Am crezut că o să discutăm despre treburile magazinului, cu atât mai mult cu cât am văzut pe masă o sticlă de vin bun, unguresc. Dar doamna Malgorzata nici nu m-a întrebat despre soarta magazinului. Când m-a văzut, a plâns – ca şi cum i-aş fi amintit de răposatul înmormântat de o săptămână – şi turnându-mi un pahar mare de vin, mi-a spus cu o voce plângătoare:

— Când s-a stins îngeraşul meu, mi-am zis că numai eu sunt nefericită!

— Care îngeraş? am întrebat-o scurt. Vorbiţi cumva de Jean Mincel? … Iertaţi-mă, doamnă, dar deşi am fost un prieten sincer al răposatului, nu pot pricepe cum puteţi spune „îngeraş” unei persoane care, chiar şi după moarte, cântărea mai bine de două sute de pfunzi! …

— Cât era viu, cântărea cam trei sute… Auzi dumneata, domnule! a zis neconsolata văduvă. Apoi şi-a acoperit din nou faţa cu batista şi a continuat printre suspine: O, domnule Rzecki, dumneata n-ai să ai niciodată tact… Vai, ce lovitură! … E adevărat că el, Dumnezeu să-l ierte, ca să vorbim drept, n-a fost niciodată un îngeraş, mai ales în ultimul timp, dar, oricum, nenorocirea care a căzut pe capul meu e groaznică… Ireparabilă! …

— Într-adevăr, în ultima jumătate de an…

— Care jumătate de an?! … a strigat ea. Nefericitul meu Jan e bolnav de trei ani, şi de opt ani… Ah, domnule Rzecki, câte nenorociri provoacă în căsnicie berea aia infectă… Am trăit opt ani de zile, domnule, ca şi cum nici n-aş fi avut bărbat… Dar ce bunătate de om a fost, domnule Rzecki! … De-abia astăzi îmi dau seama cât sunt de nenorocită!

— Există nenorociri şi mai mari! am îndrăznit eu să îngăim.

Sărmana văduvă a gemut:

— Da, aşa-i! Ai dreptate, există nenorociri şi mai mari. De pildă, Wokulski! S-a întors, după câte am auzit… E adevărat că până acum n-a găsit nicăieri de lucru?

— N-a găsit.

— Unde mănâncă? Unde stă?

— Unde mănâncă? Nici nu ştiu dacă mănâncă! Unde stă? Nicăieri…

— Groaznic! a exclamat doamna Malgosia, cu lacrimi în ochi. Cred că voi îndeplini ultima voinţă a iubitului meu răposat şi te voi ruga să…

— Vă ascult, doamnă!

— Să-l iei la dumneata. Iar eu am să vă trimit jos prânzul şi cina pentru amândoi…

— Wokulski n-o să primească, i-am răspuns eu.

Auzind aşa, cucoana a izbucnit din nou în plâns. Deşi disperată de moartea bărbatului ei, a cuprins-o o mânie atât de nestăpânită, încât mi-a strigat în faţă, de vreo trei ori, că sunt un tont, un om care nu cunoaşte viaţa, un monstru… În sfârşit, mi-a spus să-mi fac bagajele, că se va descurca singură cu magazinul… Apoi şi-a cerut iertare şi m-a implorat pe toate sfintele taine să nu mă supăr, că ea numai din prea mare durere a vorbit aşa cum a vorbit.

Din ziua aceea n-am mai văzut-o decât foarte rar. Peste un an, Stas mi-a comunicat că… se căsătoreşte cu doamna Malgorzata Mincel.

M-am uitat la el… A făcut un gest disperat cu mâna.

— Ştiu că sunt un porc. Dar… sunt poate cel mai mic dintre aceia care, aici, la voi, se bucură de respectul public.

După o nuntă zgomotoasă, la care au apărut (nici nu ştiu de unde) o mulţime de prieteni de-ai lui Wokulski (şi mâncau, bestiile! … şi beau carafe întregi… în sănătatea mirilor! …), Stas s-a mutat sus, la soţia sa. După câte îmi amintesc, tot bagajul lui consta din patru lăzi cu cărţi şi instrumente ştiinţifice, dintr-o lulea şi o cutie de pălării…

Vânzătorii râdeau (fireşte prin unghere) de noul patron, iar mie îmi părea rău că Stas rupsese aşa brusc cu trecutul lui eroic şi cu lipsurile. Pentru că natura omenească e ciudată: cu cât avem mai puţine înclinaţii spre mucenicie, cu atât mai stăruitor pretindem altora să fie mucenici!

— S-a vândut unei babe, ziceau cunoscuţii, el, care făcea pe Brutus! … A studiat, s-a tot revoltat şi… pleosc! …

Printre judecătorii cei mai severi, figurau doi pretendenţi la mâna doamnei Malgosia, rămaşi cu buzele umflate.

Stas a închis însă foarte repede gurile oamenilor, pentru că s-a apucat îndată de lucru. La vreo săptămână după nuntă, a venit în magazin la orele 3 dimineaţa, a luat la tejghea locul răposatului Mincel şi a început să servească clienţii, să facă socoteli, să încaseze banii şi să dea restul, ca şi cum ar fi fost un simplu vânzător.

A făcut chiar ceva mai mult: după doi ani a intrat în relaţii cu negustorii de la Moscova şi aşa a înviorat mersul afacerilor. Pot afirma că sub conducerea lui deverul nostru s-a triplat.

Am răsuflat uşurat când am văzut că Wokulski nu se gândeşte să mănânce pâinea degeaba; aşa că şi funcţionarii au încetat să mai surâdă, convingându-se că Stas lucrează în prăvălie mai mult decât ei şi că mai are în plus destule îndatoriri, sus, la etaj. Noi de sărbători ne mai odihneam, dar el, săracul, tocmai când era o zi de repaos, trebuia să-şi ia nevasta la braţ cu noaptea în cap şi s-o pornească la drum: înainte de amiază la biserică, după amiază la vizite, seara la teatru.

Alături de tânărul ei soţ, cucoana ajunsese de nerecunoscut. Şi-a cumpărat pian şi a început să ia lecţii de muzică de la un profesor „bătrân”, ca nu cumva, zicea ea, „să-l fac gelos pe Stas al meu”. În orele libere ţinea consfătuiri cu pantofarii, cu modistele, cu coaforii şi cu dentiştii, devenind – cu ajutorul lor – tot mai frumoasă.

Şi cât era de duioasă cu bărbatul ei! … Uneori stătea ore întregi în prăvălie, numai şi numai ca să se uite la Stas. Iar când a văzut că printre cliente erau şi unele frumoase, l-a băgat pe Stas în dosul dulapurilor, unde a poruncit să i se facă un fel de birou, în care să stea închis ca o sălbăticiune în cuşcă, şi să ţină la zi registrele magazinului.

Într-o bună zi am auzit acolo un zgomot neobişnuit… M-am repezit să văd ce este, s-au repezit şi funcţionarii… Ce privelişte! … Doamna zăcea pe podele, masa de lucru era răsturnată, ea mânjită toată de cerneală, iar scaunul rupt… Stas, furios şi fâstâcit… Am ridicat-o pe cucoană, care plângea de durere, şi din puţinele ei vorbe am înţeles că dânsa pricinuise această învălmăşeală. Aşezându-se pe genunchii soţului ei, scaunul s-a rupt sub povara lor. Voind să se salveze, cucoana s-a ţinut cu mâinile de masă şi a răsturnat-o cu tot ce era deasupra.

Stas primea cu mult calm zgomotoasele dovezi de duioşie ale soţiei sale, afundându-se – spre consolare – în socotelile şi corespondenţa comercială. Dumneaei, însă, în loc să se astâmpere, se înfierbânta tot mai mult. Când soţul ei, sătul de atâta nemişcare sau având de rezolvat vreo afacere, pleca în oraş, se lua după el ca să vadă dacă nu cumva se duce la vreo întâlnire! …

Uneori, mai ales în timpul iernii, Stas dispărea de acasă câte o săptămână. Se ducea la un cunoscut de-al lui care era pădurar; vâna acolo zile întregi şi hoinărea prin pădure. După trei zile, soţia lui pornea în urmărirea fugarului iubit, umbla după el prin tufişuri şi până la urmă îl aducea la Varşovia.

Primii doi ani Wokulski a suportat în tăcere aceste rigori. În al treilea an a început să vină la mine în fiecare seară şi să discute despre politică… Uneori, când povesteam despre vremuri apuse, se uita în jur şi schimba vorba:

— Ascultă, Ignacy…

În clipa aceea, ca la o comandă, dădea buzna slujnica de sus, strigând:

— Vă pofteşte cucoana! Cucoana e bolnavă!

Iar el, bietul, făcând un gest plictisit cu mâna, se ducea la dumneaei, fără să-mi mai spună ceea ce începuse o clipă mai devreme.

După trei ani de asemenea viaţă, căreia, de altfel, nu i se putea reproşa nimic, am înţeles că omul ăsta de oţel începea să se încovoaie sub povara îmbrăţişărilor catifelate ale soţiei sale. Devenise palid, umerii i se lăsaseră, îşi uitase de cărţile lui savante, începuse să citească gazete, şi fiecare clipă liberă o petrecea stând de vorbă cu mine despre politică. Uneori părăsea prăvălia înainte de ora 3 şi, luându-şi soţia, se ducea cu ea la teatru sau la vreo vizită; apoi a început să primească la el acasă cucoane bătrâne ca păcatul şi domni ieşiţi la pensie, care jucau whist.

Stas nu se aşeza la joc cu ei; umbla în jurul meselor şi făcea pe chibiţul.

— Stas, îi spuneam eu uneori, ţine-te bine! … Ai patruzeci de ani… La vârstă asta Bismarck de-abia îşi începuse cariera…

Aceste vorbe şi altele asemănătoare îl mai trezeau pentru o clipă, două. Atunci se lăsa într-un fotoliu, îşi sprijinea capul în mâini şi rămânea dus pe gânduri. Însă îndată nevastă-sa se repezea la el, trezindu-l:

— Stas! Iar ai căzut pe gânduri! Nu-i frumos… Domnii nu mai au vin…

Stas se ridica, scotea altă sticlă din bufet, turna vin în vreo opt pahare şi dădea ocol meselor, să vadă cum joacă domnii whist.

În felul acesta, treptat, leul se transforma în bivol. Când l-am văzut într-un halat turcesc, cu pantofi de casă brodaţi şi cu o tichie cu moţ de mătase, nici nu mi-a venit să cred că e acelaşi Wokulski care, cu ani în urmă, strigase în pivniţa lui Machalski: „Eu! …”

Când Kochanowski a scris: „Pe încruntatul leu şezi fără teamă şi vei călări pe un balaur uriaş”, s-a gândit desigur la femeie! Ele sunt îmblânzitoarele neamului bărbătesc!

Mai târziu, într-al cincilea an de convieţuire, doamna Malgosia a început să se fardeze… La început uşor, apoi tot mai mult, şi cu tot felul de pomezi noi… Aflând că există o alifie în stare să redea cucoanelor în vârstă frăgezimea şi farmecul tinereţii, s-a uns într-o seară atât de meticulos, din cap până în picioare, încât medicii chemaţi chiar în noaptea aceea – n-au mai fost în stare s-o salveze. Şi a murit, sărăcuţa de ea, în mai puţin de două zile, de septicemie; a avut însă atâta prezenţă de spirit ca să cheme un notar public şi să-i lase lui Stas toată averea ei.

După nenorocirea asta, Stas a devenit mai tăcut şi mai abătut ca oricând. Avea un venit de câteva mii de ruble şi a încetat să se mai ocupe de comerţ. A rupt legăturile cu toţi cunoscuţii şi s-a afundat în lecturile lui ştiinţifice.

De multe ori îi spuneam:

— Vino şi tu printre oameni, distrează-te, eşti încă tânăr şi te poţi însura din nou! …

Totul în zadar…

Într-o bună zi (trecuseră mai bine de şase luni de la moartea doamnei Malgosia), văzând că băiatul se ramoleşte de-a binelea, i-am dat următoarea idee:

— Stas, du-te la teatru! … Astăzi se joacă Violetta! Doar ai văzut-o cu răposata! …

A sărit de pe canapeaua pe care se întinsese ca să citească şi mi-a răspuns:

— Bine! Ai dreptate! Să văd dacă o să-mi mai placă…

S-a dus la teatru şi… a doua zi nu l-am mai recunoscut: în omul îmbătrânit s-a trezit din nou Stas Wokulski al meu. Şi-a îndreptat trupul, ochii au început iar să-i lucească, glasul i-a devenit mai puternic…

Şi de atunci n-a mai pierdut spectacol, concert sau conferinţă!

Nu mult după aceea a plecat în Bulgaria, unde a făcut o avere uriaşă; la câteva luni după întoarcerea lui, o bătrână flecară (madam Meliton) mi-a spus că Stas este îndrăgostit…

Am zâmbit în faţa acestor trăncăneli, pentru că omul care iubeşte nu pleacă la război… Acum, din păcate, încep să cred că baba ştia ce spune! Deşi, cu un Stas Wokulski renăscut, nu mai ştii la ce te poţi aştepta…

Dar dacă? … O, ce-aş mai râde de doctorul Szuman, care ia politica în zeflemea! …”