XVIII.

DOMNUL RZECKI ERA ÎNTR-ADEvăr bolnav; după părerea lui, din cauza lipsei de ocupaţie; după Szuman, din cauza unei afecţiuni la inimă, care izbucnise deodată şi progresase destul de repede sub înrâurirea supărărilor.

De lucru avea puţin. De dimineaţă se ducea la magazinul lui Szlangbaum, care fusese cândva al lui Wokulski, şi sta acolo până când începeau să se adune funcţionarii şi clienţii îl priveau miraţi, iar funcţionarii noi (cu excepţia lui Zięba, erau toţi evrei) nu-i arătau nici o stimă, aşa cum fusese obişnuit, ba chiar, în ciuda intervenţiilor lui Szlangbaum, îl cam luau peste picior.

Aşa stând lucrurile, domnul Ignacy se gândea tot mai des la Wokulski. Nu pentru că s-ar fi temut de vreo nenorocire, ci, uite-aşa, fără motiv.

Dimineaţa, pe la ora şase, se întreba: „Oare Wokulski s-o fi sculat, sau încă mai doarme? Unde o fi? La Moscova, sau a pornit spre Varşovia?” La amiază îşi aducea aminte de timpurile când aproape nu era zi ca Stas să nu mănânce cu el; iar seara, mai ales când se culca, îşi zicea: „Să ştii că Stas e la Suzin… Ce-or mai fi petrecând amândoi! … Sau e în drum spre Varşovia şi se pregăteşte de culcare, în tren…”

Apoi, de câte ori intra în magazin – şi intra zilnic de câteva ori, cu toată ostilitatea vânzătorilor şi politeţea enervantă a lui Szlangbaum – se gândea că, oricum, pe timpul lui Wokulski era altfel.

Faptul că Wokulski nu dădea nici un semn de viaţă nu îl supăra prea mult, deoarece era învăţat cu ciudăţeniile lui.

„Nu-i prea plăcea lui să scrie nici când era sănătos, darmite acum, când este zdrobit! Of, muierile astea, muierile astea! …”

În ziua când Szlangbaum cumpără mobilierul şi trăsura lui Wokulski, domnul Ignacy zăcu la pat. Nu pentru că întâmplarea în sine l-ar fi nemulţumit – la urma urmelor, nu-i aşa, echipajul şi obiectele de lux erau inutile – dar de obicei lucrurile astea se scot la vânzare după moartea cuiva. „Şi Stas, slavă Domnului, e bine, sănătos! …”

Într-o seară – domnul Ignacy era în halat şi se gândea cum să aranjeze magazinul lui Mraczewski, ca să-l dea gata, pe Szlangbaum – auzi că sună cineva la intrare şi face gălăgie pe coridor.

Servitorul, care se pregătea să se culce, deschise uşa.

— Domnul e acasă? întrebă o voce cunoscută.

— Domnul este bolnav.

— Ce bolnav! … Care bolnav! … Se ascunde de oameni! …

— Domnule consilier, poate că-l deranjăm… se auzi o altă voce.

— Ei, îl deranjăm! … Cine nu vrea să fie deranjat acasă, să vină la cârciumă! …

Rzecki se ridică din fotoliu; în aceeaşi clipă apărură în prag consilierul Wengrowicz şi agentul comercial Szprot. În spatele lor răsări un cap păros şi o faţă destul de murdară.

— Dacă nu vine muntele la Mahomed, vine Mahomed la munte! strigă consilierul. Domnule Rzecki… Domnule Ignacy! Ce-ai, omule? … De când nu te-am mai văzut, am descoperit o nouă marcă de bere. Pune-o aici, drăguţule, şi prezintă-te mâine! adăugă el, întorcându-se spre omul păros, cu faţa murdară.

Părosul, cu un şorţ mare dinainte, puse pe lavoar un coş cu sticle zvelte; şi trei halbe. Apoi dispăru, ca şi cum ar fi fost o arătare diafană, nu gogeamite bărbatul de o sută de kilograme…

Domnul Ignacy se miră la vederea sticlelor, dar nu s-ar putea spune că fu neplăcut surprins.

— Pentru numele lui Dumnezeu, ce-i cu dumneata? începu din nou consilierul, desfăcându-şi braţele, ca şi cum ar fi vrut să cuprindă omenirea întreagă într-o singură îmbrăţişare. De atâta vreme n-ai mai fost pe la noi, încât Szprot a şi uitat cum arăţi, iar eu… mi-am zis că te-ai molipsit de la prietenul dumitale, ăla cu sticleţii…

Rzecki se posomorî.

— Şi tocmai astăzi, continuă consilierul, când, în urma unui pariu făcut pe socoteala prietenului dumitale, am câştigat de la Deklewski un coş cu sticle de bere din cea nouă! I-am spus lui Szprot: „Ştii ceva, hai să luăm berea cu noi şi să mergem la bătrânul nostru prieten! Poate că-l mai înviorăm puţin! …” Dar ce-i, nici nu ne pofteşti să stăm jos?

— Vă rog, vă rog, poftiţi! răspunse Rzecki.

— Uite, avem şi o măsuţă! se bucură consilierul, uitându-se prin cameră. Văd că ai un colţişor liniştit. Ehe! … Vom putea veni aici, lângă bolnav, la o partidă, în fiecare seară… Szprot, fiule, scoate tirbuşonul şi apucă-te de sticle! Să guste şi dumnealui din berea cea nouă…

— Ce pariu ai câştigat? îl întrebă Rzecki. Din ce în ce mai luminat la faţă.

— Un pariu în legătură cu Wokulski. Uite ce s-a întâmplat. Încă din ianuarie anul trecut, când a plecat după aventuri în Bulgaria, i-am spus lui Szprot că domnul Stanislaw al dumitale e un nebun, că o să dea faliment şi că o să ajungă ca vai de el! … Când colo, ce să vezi? Deklewski susţine că nu eu, ci el prevestise toate astea! …

Bineînţeles, am făcut pariu pe un coş de bere, Szprot a arbitrat în favoarea mea, şi iată-ne la tine! …

Între timp, domnul Szprot pusese pe masă trei halbe şi destupase trei sticle.

— Poftim, ia te uită, domnule Ignacy! zise consilierul, ridicând halba plină. Are culoarea miedului, spuma ca smântâna, şi gustul ca de fetişcană de şaisprezece ani! Hai, bea! Ce aromă… Ce deliciu… Dacă închizi ochii, juri că-i… O! O! … Vezi? … Drept să-ţi spun, înainte de a gusta din berea asta, trebuie să-ţi speli gura… Ia spune: ai mai băut vreodată aşa ceva?

Rzecki goli halba pe jumătate.

— Bună! zise. Dar ce-ţi veni, domnule, să spui că Wokulski a dat faliment?

— Tot oraşul vorbeşte! Pentru că cine are bani, minte sănătoasă şi n-a înjunghiat pe nimeni nu fuge Dumnezeu ştie unde! …

— Wokulski a plecat la Moscova.

— Fleacuri! Aşa v-a spus vouă, ca să nu-l plictisiţi! Dar s-a dat singur de gol, din moment ce a renunţat la banii lui.

— La ce a renunţat? … întrebă domnul Ignacy, cu un început de supărare.

— La banii pe care îi are la bancă, şi mai ales la banii de la Szlangbaum. Fac împreună aproximativ două sute de mii de ruble… Cine lasă în drum o sumă ca asta şi nu dă nici o dispoziţie este un nebun, sau a feştelit-o atât de rău, încât nu mai speră să-i vadă vreodată… Tot oraşul e indignat de purtarea acestui… acestui… nu i-aş mai zice pe nume! …

— Domnule consilier, întreci măsura! strigă Rzecki.

— Ţi-ai pierdut minţile, domnule Ignacy, dacă iei apărarea unui individ ca el! răspunse consilierul, violent. Judecă şi dumneata! S-a dus să facă avere, unde? În războiul cu turcii! … În războiul cu turcii! … Înţelegi ce-nseamnă asta? Acolo a putut să facă avere, dar cum? … Cum poţi realiza în şase luni o avere de o jumătate, de milion?

— De ce te miri? Doar ştii că a rulat milioane! răspunse Rzecki. Aşa că a câştigat mai puţin decât ar fi putut câştiga…

— Dar milioanele alea ale cui erau?

— Ale lui Suzin… negustorul… prietenul lui…

— Vezi? Aici e buba! … Dar nu importă! Să presupunem că de data asta n-a făcut nici o porcărie. Dar ce afaceri l-au făcut să plece la Paris, apoi la Moscova, unde a câştigat de asemenea sume mari? apoi frumos e să loveşti în industria autohtonă, ca să poţi da optsprezece la sută dividende câtorva aristocraţi, ca să te poţi strecura în mijlocul lor? … Frumos e să vinzi societatea evreilor, şi la urmă să fugi, lăsând sute de oameni în mizerie şi în nesiguranţă? … Aşa face un cetăţean bun şi un om cinstit? … Hai, bea, domnule Ignacy! … strigă consilierul, ciocnind cea de-a doua halbă de halba lui Ignacy. Trăiască burlăcia! Domnule Szprot, arată ce poţi, nu te compromite în faţa unui bolnav! …

— Halt! 21strigă doctorul Szuman, care stătea de câteva clipe în prag, cu pălăria în cap. Halt! Ce-i cu dumneavoastră, domnilor? Sunteţi oare agenţii unei întreprinderi de pompe funebre de vreţi să-mi nenorociţi pacientul? Kazimierz! strigă el servitorul. Ia scoate sticlele astea afară, în gang! Iar pe dumneavoastră vă poftesc să-mi lăsaţi bolnavul singur… Un spital, chiar dacă, nu are decât un singur bolnav, nu e cârciumă! Şi dumneata, amice, aşa îmi respecţi recomandările! … Dumneata, care suferi de inimă, iei parte la o astfel de beţie? Te pomeneşti că o să invitaţi şi ceva fete? … Noapte bună, domnilor, şi altă dată să nu-mi mai deschideţi aici berărie, că vă dau în judecată pentru asasinat!

Consilierul Wengrowicz şi agentul Szprot plecară atât de repede, încât dacă n-ar fi rămas fumul gros al ţigărilor lor de foi, ai fi crezut că nu fusese nimeni în cameră!

— Deschide fereastra! îi porunci doctorul servitorului. Măi, măi… adăugă, uitându-se ironic la Rzecki. Faţa congestionată, ochii sticloşi… Pulsul bate atât de tare, că se aude din stradă…

— Ai auzit ce-a spus despre Stas? … întrebă Rzecki.

— Are dreptate! răspunse Szuman. Tot oraşul vorbeşte la fel, deşi se înşală. Wokulski nu-i în stare de faliment, e doar un ţicnit de tipul polonezilor romantici!

Rzecki îl privi aproape înspăimântat.

— Nu te uita aşa la mine! continuă Szuman, calm. Judecă şi dumneata dacă nu am dreptate! Omul ăsta n-a acţionat niciodată raţional… Când era băiat de prăvălie, se gândea la invenţii şi la Universitate; când a fost la Universitate, a început să facă politică. Mai târziu, în loc să strângă bani, a ajuns savant şi s-a întors aici gol-goluţ. Dacă n-ar fi fost coana Malgosia, murea de foame… În sfârşit, a început să facă avere, dar nu ca negustor, ci ca adorator al unei domnişoare care de mai mulţi ani avea reputaţia de femeie cochetă… Lucrurile însă nu se termină aici; având la dispoziţie şi femeia şi averea, le părăseşte pe amândouă, şi astăzi ce face şi unde este? … Spune-mi dumneata, dacă ai cap! Un nebun, un nebun de legat! strigă Szuman, gesticulând. Un polonez romantic, care caută mereu ceva dincolo de realitate…

— Domnule doctor, ai să poţi spune toate astea în faţa lui Wokulski când s-o întoarce? … întrebă Rzecki.

— I le-am spus nu o dată, ci de o sută de ori! Şi dacă acum n-am să i le mai spun, e pentru că n-o să se mai întoarcă…

— N-o să se mai întoarcă? … şopti Rzecki, palid.

— Da! Sau o să-şi frângă gâtul undeva, dacă-i va veni mintea la loc, sau se va apuca de vreo nouă bazaconie… Fie şi de invenţiile fantasmagoricului de Geist, care probabil e şi el un nebun patentat!

— Dar dumneata, doctore, n-ai gonit niciodată după himere?

— Ba da, fiindcă eram ameţit de atmosfera de aici! M-am trezit însă la timp, şi asta îmi permite să pun diagnosticul cel mai precis în asemenea maladii… Hai, dezbracă-te, să vedem ce urmări a lăsat seara petrecută în vesela companie! …

Doctorul îl examină pe domnul Rzecki şi îi porunci să se culce imediat, iar pe viitor să nu mai facă din locuinţa sa cârciumă?

— Şi dumneata eşti un tip romantic, atâta doar că ai avut prea puţine prilejuri să faci nebunii! încheie el.

Apoi plecă, lăsându-l pe bolnav foarte abătut.

„Vorbăria ta îmi face mai rău decât berea!” îşi spuse domnul Rzecki. Peste o clipă îşi mai spuse: „Stas ar fi putut totuşi să-mi scrie, măcar câteva cuvinte… Naiba ştie câte gânduri nu-şi face omul! …”

Ţintuit în pat, domnul Ignacy se plictisea de moarte.

Pentru a-şi omorî vremea, recitea nu se ştie pentru a câta oară Istoria Consulatului şi a Imperiului, sau se gândea la Wokulski; dar aceste două îndeletniciri, în loc să-l liniştească, îl iritau… Istoria îi amintea de faptele minunate ale unuia din cei mai mari cuceritori, pe a cărui dinastie îşi întemeia el credinţa în viitorul omenirii, şi al cărui singur urmaş căzuse sub ochii lui, lovit de suliţa unui zulus, iar meditaţiile asupra lui Wokulski îl duceau la concluzia că prietenul său drag – un om atât de neobişnuit – se afla cel puţin pe calea unui faliment moral.

„Atâtea a vrut să facă, atâtea ar fi putut face, şi n-a făcut nimic! … repeta domnul Ignacy, cu inima întristată. Dacă mi-ar scrie măcar unde este şi ce intenţii are… Dacă ar da cel puţin un semn de viaţă…”

De câtva timp avea presimţiri lugubre, deşi vagi. Îşi aduse aminte de un vis al său, după spectacolul lui Rossi, vis în care Wokulski sărea cu domnişoara Isabela din turnul primăriei. Sau îşi amintea de ciudatele cuvinte rostite de Stas, care nu vesteau nimic bun: „Aş vrea să pier şi să şterg până şi urma vieţii mele! …”

Ce uşor putea fi îndeplinită o asemenea dorinţă de un om care spune ceea ce simte şi face ceea ce spune!

Doctorul Szuman – care îl vizita în fiecare zi – nu-l încuraja de loc. Aproape că-l plictisea repetând aceeaşi frază:

— Într-adevăr, trebuie să fii sau falit, sau nebun ca, lăsând atâţia bani la Varşovia, să nu dai nici o dispoziţie şi să nu comunici unde eşti! …

Rzecki se certa cu el, dar în sufletul său recunoştea că are dreptate.

Într-o bună zi doctorul veni la o oră neobişnuită, adică pe la zece dimineaţa. Zvârli pălăria pe masă şi strigă:

— N-am avut dreptate când am spus că e nebun? …

— Ce s-a întâmplat? … întrebă Ignacy, ştiind de la început despre cine este vorba.

— Să vezi ce s-a întâmplat! Acum o săptămână nebunul ăsta a plecat de la Moscova şi… ghici unde s-a dus?

— La Paris?

— Aş! S-a dus la Odesa, de unde intenţionează să plece în India, de acolo în China şi Japonia, apoi, prin Oceanul Pacific, în America… Asta zic şi eu călătorie în jurul lumii! Parcă i-am recomandat-o eu… Dar să nu scrii nici un cuvânt, când ai lăsat aici două sute de mii de ruble şi oameni care ţin la tine… Pe cuvântul meu, numai când eşti iremediabil atins de psihoză…

— De unde ştii? îl întrebă Rzecki.

— Din sursa cea mai sigură, adică de la Szlangbaum, care este cât se poate de interesat să afle intenţiile lui Wokulski. Doar urmează să-i plătească la începutul lui octombrie o sută douăzeci de mii de ruble! … Iar dacă iubitul nostru Stas şi-ar trage un glonte în cap, s-ar îneca, sau ar muri de friguri galbene… Pricepi dumneata? … Atunci am putea sau să punem mâna pe tot acest capital, sau, cel puţin, să-l rulăm o jumătate de an fără dobândă… Pe Szlangbaum cred că-l cunoşti… A încercat să mă tragă pe sfoară chiar şi pe mine! …

Doctorul cutreiera încăperea gesticulând ca un nebun… Deodată se opri în faţa lui Ignacy, se uită drept în ochii lui şi îl apucă de mână.

— Ce… ce… ce? Pulsul a trecut de o sută! … Astăzi ai avut temperatură? …

— Încă nu.

— Cum, nu? … Văd că…

— N-are importanţă! răspunse Rzecki. Să fie oare Stas în stare de aşa ceva? …

— Stas al nostru, cel vechi, cu tot romantismul lui, poate că nu, dar acest domn Wokulski, îndrăgostit de frumoasa domnişoară Lęcka, e în stare de orice… Şi după cum vezi, face tot ce-i poate pielea! …

De la această vizită a doctorului, începu şi domnul Rzecki să admită că nu se prea simte bine.

„Ar fi amuzant ca tocmai acum să dau ortul popii! … Pfiu! Li s-a întâmplat şi altora, mai buni decât mine… Napoleon I… Napoleon al III-lea… micul Lulu… Stas… Ce-o fi cu Stas? E în drum spre Indii.

Rămase pe gânduri un timp; apoi se ridică, se îmbrăcă şi se duse în magazin, spre marea consternare a lui Szlangbaum, care ştia că-i fusese interzis să se dea jos din pat.

Datorită efortului, a doua zi domnul Rzecki se simţi mai rău, dar după ce zăcu o zi la pat, se duse iar la magazin, pentru câteva ore.

— Ce-şi închipuie dumnealui, că magazinul e morgă? bombăni unul dintre vânzători, adresându-se lui Zięba, care, cu sinceritatea lui obişnuită, găsi că termenul era foarte potrivit.

La jumătatea lui septembrie, domnul Rzecki fu vizitat de Ochocki, care venise pentru câteva zile de la Zaslawsk. Văzându-l, domnul Ignacy îşi recăpătă buna dispoziţie.

— Ce vânt te aduce pe aici?! … exclamă el, strângând cu căldură mâna inventatorului atât de iubit de toată lumea.

— Ce altceva decât necazurile! Ştii că a murit Lęcki?

— Tatăl acelei… acelei?! …

— Acelei… acelei! … Şi poate chiar din cauza ei…

Rzecki îşi făcu cruce.

— În numele tatălui şi al fiului… Câţi oameni are de gând să piardă femeia asta? Pentru că, după câte ştiu eu – şi sunt sigur că nici pentru dumneata nu e un secret – nenorocirea lui Stas tot de la ea se trage…

Ochocki înclină din cap.

— Poţi să-mi spui ce s-a întâmplat cu Lęcki? … întrebă domnul Ignacy, curios.

— Nu-i nici un secret! La începutul verii, mareşalul a cerut-o în căsătorie pe domnişoara…

— Ăla… ăla? … Bine, dar ar putea să-mi fie tată!

— Poate tocmai acesta este motivul pentru care domnişoara l-a acceptat, sau cel puţin nu l-a refuzat. Aşadar, moşul şi-a strâns boarfele rămase de la primele două neveste şi a venit la ţară, la contesă… adică la mătuşa domnişoarei Isabela, unde se afla şi ea, cu taică-său…

— Au înnebunit!

— Au păţit-o şi alţii mai deştepţi decât el! continuă Ochocki. Între timp, cu toate că mareşalul începuse să se considere pretendent la mâna fetei, domnişoara Isabela, însoţită de un tânăr inginer, se ducea – la început din când în când, apoi în fiecare zi – la ruinele vechiului castel din Zaslawsk… Pretindea că aceste excursii îi alungă plictiseala…

— Şi mareşalul nu spunea nimic?

— Ce să spună? Tăcea, fireşte… Femeile celelalte încercau s-o convingă pe domnişoară că nu se cade să se poarte aşa. Degeaba, avea pentru ele un singur răspuns: „Mareşalul trebuie să fie mulţumit că mă mărit cu el, şi dacă mă mărit, nu înţeleg să renunţ la plăcerile mele! …”

— Şi, bineînţeles, mareşalul i-a prins cu ocaua mică în ruinele castelului!

— Aş! … Nici nu s-a dus pe acolo. Şi chiar dacă s-ar fi dus, s-ar fi convins că domnişoara Isabela nu-l lua cu ea pe naivul inginer decât ca să suspine în prezenţa lui după Wokulski? …

— După Wokulski? …

— Cel puţin aşa spun oamenii. Chiar şi eu i-am atras atenţia o dată că în prezenţa unui adorator nu se cade să suspini după altul. Dar ea mi-a răspuns după obiceiul ei: „Să fie mulţumit că-i permit să se uite la mine! …”

— Dar tont mai era şi inginerul ăla! …

— Nu chiar atât cât îţi închipui dumneata! Pentru că într-o bună zi, cu toată naivitatea lui, nu s-a mai dus cu domnişoara să suspine printre ruine! Partea proastă e că tocmai atunci şi-a adus şi mareşalul aminte să fie gelos pe inginer! A lăsat deci totul baltă şi a plecat în Lituania atât de demonstrativ, încât şi frumoasa Isabela şi contesa mai-mai să leşine. Iar bietul Lęcki, fără să mai mişte măcar un deget, a murit de apoplexie!

Terminându-şi povestea, Ochocki se luă cu amândouă mâinile de cap şi începu să râdă.

— Şi când te gândeşti că o femeie ca asta a zăpăcit minţile atâtor bărbaţi…

— E un monstru exclamă Rzecki.

— Nu. E chiar destul de inteligentă şi în fond. Nu-i o femeie rea, numai că… e la fel cu atâtea mii de femei din lumea ei!

— Mii? …

— Din păcate, mii! … oftă Ochocki. Închipuie-ţi o clasă de oameni bogaţi care mănâncă bine şi care nu fac nimic! Omul, nu-i aşa, trebuie să-şi consume energia într-un fel. Deci dacă nu muncesc, trebuie să cadă în destrăbălare, sau cel puţin să-şi biciuie nervii… Şi atât pentru dezmăţ, cât şi pentru biciuirea nervilor ai nevoie de femei frumoase, elegante, spirituale şi admirabil educate. Sau, mai bine zis, dresate… Doar asta e singura lor meserie…

— Şi domnişoara Isabela s-a înrolat în rândurile lor? …

— Mai degrabă a fost înrolată! … Îmi este penibil să vorbesc despre asta, dar dumitale pot să-ţi spun, ca să ştii ce l-a făcut pe Wokulski să se poticnească…

După o lungă tăcere, Ochocki întrebă:

— Când se întoarce?

— Cine? Wokulski? … A plecat în India, China, America…

Ochocki sări de pe scaun.

— Nu se poate! exclamă el.

— Ai informaţii că n-ar fi plecat într-acolo? îl întrebă Rzecki în şoaptă.

— De loc! Mă miră însă hotărârea asta neaşteptată! … Când am fost aici ultima dată, mi-a promis să-mi rezolve o anumită chestiune… Şi…

— Wokulski cel vechi ar fi rezolvat-o; cel nou însă a uitat nu numai de treburile dumitale, ci şi de ale lui…

— Era de aşteptat că va pleca, spuse Ochocki ca pentru sine, dar nu-mi place graba asta. Ţi-a scris ceva?

— Nici un cuvânt… şi n-a scris nimănui, răspunse bătrânul.

Ochocki clătină din cap.

— Aşa a fost să fie!

— De ce aşa a fost să fie?! izbucni Rzecki. Ce-i el, falit, vagabond? … Un magazin ca al lui şi o societate comercială sunt fleacuri? Nu putea oare să se însoare cu o femeie frumoasă, bună? …

— S-ar fi găsit destule, încuviinţă Ochocki, înviorându-se, şi totul ar fi mers bine, dar nu cu un om ca el…

— Ce vrei să spui? întrebă Rzecki, căruia conversaţia aceasta despre Wokulski îi făcea plăcere, ca şi cum ar fi vorbit despre o iubită. Ce vrei să spui? L-ai cunoscut mai de aproape?

— Nu-ţi trebuie mult să-l cunoşti. E un om de inimă…

— Ai dreptate! … încuviinţă bătrânul, bătând darabana cu degetele în masă şi uitându-se la Ochocki ca la o icoană. Dar ce înţelegi dumneata când spui: om de inimă? … Sună frumos… numai că nu înţeleg prea bine sensul…

Ochocki zâmbi:

— Uite, îi explică el, cei meschini se îngrijesc numai de interesele lor, nu gândesc mai departe de lungul nasului şi simt o adevărată aversiune pentru necunoscut. Lor să le meargă bine! … Un om ca Wokulski însă se gândeşte la ceilalţi, priveşte uneori la interesele celor mulţi, vede câteodată cu zeci de ani înainte, iar fiecare lucru necunoscut şi nerezolvat îl atrage cu o forţă de neînvins. Şi asta nu-i un merit al lui, ci un imperativ. Acest gen de oameni se avântă după ideile mari şi după lucrurile neobişnuite, aşa cum se lasă fierul atras de magnet, cum îşi face albina faguri…

Rzecki îi strânse amândouă mâinile, tremurând de emoţie.

— Szuman, înţeleptul doctor Szuman, spune că Stas e un nebun, un polonez romantic!

— Szuman e un prost! răspunse Ochocki. Nu-şi dă seama că civilizaţiile n-au fost create de filistini, sau de gheşeftari, ci de nebuni ca Stas… Dacă înţelepciunea ar fi constat din a face socoteala veniturilor, oamenii ar fi rămas maimuţe până în ziua de azi!

— Minunate cuvinte! … Frumoase cuvinte! … Explică-mi însă cum a putut un om ca Wokulski… uite-aşa… să se preteze la astfel de aventuri? …

— Vezi, eu nu de asta mă mir! Mă mir că s-a întâmplat aşa de târziu! … răspunse Ochocki. Îi cunosc viaţa şi ştiu că încă din copilărie se sufoca aici. Avea aspiraţii ştiinţifice, dar nu şi le putea satisface; avea un puternic instinct social, dar pe ce punea mâna… Până şi societatea asta, pe care a înfiinţat-o, a dat loc numai la nemulţumiri şi ură…

— Ai dreptate! … Ai dreptate! … încuviinţă Rzeski. Şi acum Isabela…

— Da. Ea ar fi putut să-l liniştească. Având fericirea personală asigurată, s-ar fi putut împăca mai uşor cu mediul înconjurător şi şi-ar fi utilizat energia în direcţiile în care ar fi putut face ceva la noi. Dar… n-a avut noroc!

— Şi acum ce-o să se întâmple cu el?

— Ştiu şi eu? … şopti Ochocki. Acum e ca un copac smuls din pământ. Dacă va găsi un teren bun – ceea ce poate găsi în Europa – şi dacă mai are destulă energie, se va pune pe lucru şi îşi va începe şi el viaţa adevărată… Dar dacă e sleit, ceea ce nu mi se pare imposibil la vârsta lui…

Rzecki îl întrerupse:

— Domol! Domol! … Stas are încă energie, da, are! Va mai pluti la suprafaţă! Va mai pluti! …

Se duse la fereastră şi, rezemându-se de pervaz, începu să plângă cu suspine.

— Sunt aşa de bolnav, aşa de iritat! Se pare că sunt bolnav de inimă… Dar o să treacă! O să treacă… Nu înţeleg de ce fuge… De ce se ascunde… De ce nu scrie?!

— Ah, înţeleg aşa de bine scârba unui om înfrânt pentru lucrurile care îi amintesc de trecut… Cunosc bine sentimentul acesta, deşi, e drept, dintr-o experienţă măruntă… Când am dat bacalaureatul, a trebuit să învăţ în cinci săptămâni tot ce mi se predase timp de şapte ani la latină şi greacă, pentru că în şcoală nu-mi plăcuseră aceste două materii. Am reuşit de bine, de rău la examen, dar muncisem mult şi eram tare surmenat. Din clipa aceea n-am mai putut să mă uit la cărţile de latină sau greacă, ba mi se făcea rău numai când mă gândeam la ele. Nu puteam să văd clădirea şcolii, evitam colegii cu care învăţasem… A trebuit chiar să mă mut din casa unde muncisem zi şi noapte! Povestea asta a durat luni, şi nu m-am liniştit ca lumea până ce… Ştii ce-am făcut? Am aruncat în sobă toate manualele de latină şi greacă! Au ars cam vreo oră, şi numai când am dat ordin să arunce cenuşa la gunoi m-am însănătoşit! … Deşi până şi astăzi mă apucă palpitaţiile când văd litere greceşti sau când mi-aduc aminte de excepţiile: panis, piscis, crinis… Aaa! … E îngrozitor… Să nu te mire, încheie Ochocki, dacă Wokulski a fugit tocmai în China… Un chin îndelungat te poate duce la turbare! … Noroc că şi turbarea trece…

— Bine, dar are patruzeci şi şase de ani… şopti Rzecki.

— Nu e sănătos? Nu are o minte limpede? … în fine, m-am cam întins la vorbă… Rămâi cu bine!

— Te pregăteşti cumva de drum?

— Mă duc la Petersburg, răspunse Ochocki. Trebuie să apăr testamentul răposatei doamne Zaslawska, pe care familia recunoscătoare vrea să-l anuleze. Rămân acolo până la sfârşitul lui octombrie.

— Să ştii, cum primesc vreo ştire de la Wokulski, îţi scriu! Să-mi trimiţi adresa.

— Şi eu am să-ţi scriu dacă aflu ceva… Deşi mă îndoiesc… La revedere!

— Să vii sănătos! …

Convorbirea cu Ochocki, acest om care îl înţelegea pe iubitul său Stas, ba chiar semăna cu el în mai multe privinţe, îl mai învioră pe domnul Ignacy şi-i mai dete curaj.

„Şi el a fost tot aşa: energic, cu mintea trează, şi totuşi întotdeauna plin de elanuri idealiste…”

Se poate spune că din ziua aceea începu convalescenţa bătrânului. Părăsi patul, apoi îşi schimbă halatul cu vestonul, începu să se ducă la magazin şi chiar să iasă din când în când pe stradă. Szuman era încântat de regimul prescris de el, datorită căruia boala de inimă nu se agravase.

— Ce s-o mai întâmpla, îi spunea el lui Szlangbaum, nu ştiu. Dar e cert că de câteva zile bătrânul se simte mai bine! Are iar poftă de mâncare, doarme, şi, ceea ce e mai important, l-a părăsit starea de apatie! Şi cu Wokulski a fost la fel.

În realitate, însă, pe Rzecki îl înviorase speranţa că mai curând sau mai târziu va primi o scrisoare de la Stas.

„Poate că a ajuns în India, îşi spunea el, şi pe la sfârşitul lui septembrie trebuie să primesc vreo ştire… E drept că s-ar putea să întârzie, dar în octombrie primesc ceva, asta e sigur! …”

Într-adevăr, sosiră ştiri, dar foarte ciudate.

La sfârşitul lui septembrie, într-o seară Szuman se prezentă la domnul Ignacy şi-i spuse râzând:

— Nici nu-ţi închipui ce vâlvă a stârnit nebunul de Wokulski! Toţi se interesează de soarta lui. Un evreu din Zaslawsk i-a spus lui Szlangbaum că vizitiul răposatei doamne Zaslawska l-a văzut nu demult în pădurea de lângă castel. A povestit chiar în amănunt cum era îmbrăcat, ce cal avea…

— Tot ce se poate… încuviinţă domnul Ignacy, înviorat.

— Aiureli! … Unde-i Crimeea şi unde-i Roma! Unde-i India şi unde-i Zaslawsk! răspunse doctorul. Cu atât mai mult cu cât, în acelaşi timp, un alt evreu, care face negoţ cu cărbuni, l-ar fi văzut pe Wokulski la Dombrowa… Ba, ceva mai mult: ar fi aflat că Wokulski a cumpărat de la un beţivan de miner două cartuşe de dinamită… Cred că nici dumneata nu crezi asemenea prostie! …

— Ce-o fi asta? …

— Ce să fie? Nimic. Szlangbaum o fi dat sfoară printre evrei că oferă un premiu celui care o afla unde este Wokulski, şi acum fiecare are impresia că-l vede! … N-avea grijă! Sfântă rublă va mări numărul, ghicitorilor! …

Zicând acestea, doctorul râse ironic.

Rzecki fu nevoit să admită că zvonurile acestea erau lipsite de sens, iar lămurirea dată de Szuman, cât se poate de raţională. Totuşi, neliniştea sa în legătură cu Wokulski crescu…

Deodată această nelinişte se transformă într-o adevărată panică în urma unui fapt neîndoielnic. Şi anume: în ziua de 1 octombrie, un notar public îl chemă la el şi-i arătă un act semnat de Wokulski înainte de a pleca la Moscova.

Era un testament autentic, în care Wokulski dădea dispoziţii în legătură cu banii rămaşi la Varşovia, dintre care şaptezeci de mii de ruble se aflau la bancă, iar o sută douăzeci de mii la Szlangbaum.

Pentru străini, actul era o dovadă a iresponsabilităţii lui Wokulski; lui Rzecki însă i se părea cât se poate de logic. Testatorul îi lăsa lui Ochocki enorma sumă de o sută patruzeci de mii de ruble, lui Rzecki douăzeci şi cinci de mii, iar Helenei Stawska douăzeci de mii. Restul de cinci mii îl împărţise între foştii săi oameni de serviciu şi săracii, cu care avusese de-a face. Astfel, urmau să primească câte cinci sute de ruble: Węgielek, tâmplarul din Zaslawsk, Wysocki, căruţaşul din Varşovia, şi celălalt Wysocki, fratele său, slujbaş al Căii Ferate în gara Skierniewice.

Prin cuvinte înduioşătoare, Wokulski îi ruga să primească totul ca de la un om care a murit; iar pe notarul public îl obligase să nu facă public actul înainte de 1 octombrie.

Printre cei care îl cunoşteau pe Wokulski se stârni mare vâlvă; începură să circule sumedenie de zvonuri şi de insinuări… Szuman, într-o convorbire cu Rzecki, îşi exprimă următoarea opinie:

— Despre moştenirea lăsată dumitale ştiam mai demult… Lui Ochocki i-a lăsat aproape un milion de zloţi, pentru că a descoperit în el un nebun de aceeaşi specie cu el… Şi darul pentru fetiţa frumoasei doamne Stawska îl înţeleg, adăugă surâzând. Un singur lucru însă mă intrigă…

— Ce anume! întrebă Rzecki, muşcându-şi buzele.

— De unde până unde a răsărit printre moştenitori Wysocki de la Calea Ferată! …

Şi, după ce îşi notă numele şi prenumele lui, Szuman ieşi îngândurat.

Rzecki fu cuprins de o vie nelinişte. El se întreba într-una ce s-o fi întâmplat cu Wokulski. De ce lăsase un testament şi de ce vorbea în el ca un om care se gândeşte la o moarte apropiată? … Curând însă se întâmplară fapte care treziră în bătrânul funcţionar comercial o scânteie de speranţă şi îi lămuriră în mare măsură ciudata purtare a lui Wokulski.

În primul rând, Ochocki, înştiinţat de donaţie, răspunsese imediat din Petersburg că o acceptă şi că doreşte să intre în posesia întregului numerar la începutul lui noiembrie. În plus, îi ceru lui Szlangbaum să-i dea şi dobânda pe luna octombrie.

În afară de asta, îi trimise lui Rzecki o scrisoare, întrebându-l dacă n-ar fi dispus să-i cedeze din capitalul lui douăzeci şi una de mii de ruble în numerar în schimbul sumei pe care urma s-o primească de Sfântul Ioan pe moşia ipotecată… „Ţin foarte mult, încheia el, să am la dispoziţie toţi banii mei, deoarece în noiembrie trebuie să plec neapărat în străinătate. Am să-ţi dau lămuriri când ne vom vedea…” „De ce pleacă aşa de brusc în străinătate şi de ce strânge toţi banii? … se întrebă Rzecki. Şi de ce amână lămuririle până la o convorbire între patru ochi? …”

Fireşte, acceptă propunerea lui Ochocki; i se părea că în plecarea lui bruscă şi în cuvintele lui misterioase se ascunde o rază de speranţă.

„De unde ştiu că Stas a plecat în India cu jumătatea lui de milion? … Poate că are de gând să se întâlnească cu Ochocki la Paris, la acel ciudat Geist! … Trebuie să fie iar vorba de cine ştie ce metale… de cine ştie ce baloane! … Probabil că vor să păstreze secretul, cel puţin deocamdată…”

De data aceasta însă socotelile lui fură încurcate de Szuman, care îi spuse:

— Am cerut informaţii la Paris despre faimosul nostru Geist, crezând că Wokulski o să se aciuieze la el. Geist a fost cândva un chimist foarte capabil, dar azi e nebun de legat… Academia întreagă îşi bate joc de el, de ideile lui…

Ironiile Academiei la adresa lui Geist zdruncinară serios speranţele lui Rzecki. Pentru că dacă Academia nu apreciază valoarea acelor metale şi baloane… şi dacă înţelepţii lumii au decretat că Geist e un nebun, Wokulski n-are ce căuta la el! … „Atunci… unde şi pentru ce a plecat? Perfect! A plecat în călătorie fiindcă aici nu se simţea bine… Dacă Ochocki a trebuit să se mute dintr-o casă în care îi făcea sânge rău numai gândul gramaticii greceşti cu atât mai mult Wokulski trebuia să părăsească un oraş unde o femeie i-a făcut atâta sânge rău! … Şi dacă ar fi numai ea! … A existat oare cândva om mai ponegrit decât el? … Dar atunci de ce a lăsat scrisoarea aia ca un testament, în care pomeneşte de moarte? …”

Problema fu limpezită de vizita lui Mraczewski, care sosi pe neaşteptate la Varşovia şi se prezentă la Rzecki, foarte îngrijorat. Vorbi cât se poate de scurt, iar la sfârşit îi spuse că doamna Stawska nu ştie dacă e bine să accepte donaţia făcută de Wokulski. De altfel, donaţia i se părea şi lui ciudată…

— Eşti un copil, scumpul meu! … răspunse supărat domnul Ignacy. Wokulski îi lasă – ei sau Helei – douăzeci de mii de ruble fiindcă a avut o deosebită simpatie pentru ea. Şi simpatia asta se datora faptului că în casa ei găsise linişte în clipele lui cele mai grele… Doar ştii că era îndrăgostit de domnişoara Isabela!

— Da, ştiu! răspunse Mraczewski, ceva mai liniştit. Dar mai ştiu că doamna Stawska avea o slăbiciune pentru el…

— Ei, şi, ce-i cu asta? … Astăzi, pentru noi toţi. Wokulski e ca şi mort! Cine ştie dacă o să-l mai vedem vreodată…

Faţa lui Mraczewski se lumină.

— De, aşa-i, ai dreptate! … Doamna Stawska poate primi donaţia lăsată de un om care a murit, iar eu nu trebuie să mă tem de amintirea lui…

Şi plecă foarte mulţumit de ideea că Wokulski nu mai trăieşte.

„Stas a avut dreptate când a făcut donaţiile aşa cum le-a făcut, îşi spuse domnul Ignacy. A înlăturat şovăielile celor în cauză şi, în primul rând, ale bunei doamne Helena…”

Rzecki se ducea acum o dată la câteva zile la magazin, unde singura lui ocupaţie – şi aceasta benevolă – era aranjarea vitrinelor de la stradă. De obicei lucra în noaptea de sâmbătă spre duminică. Bătrânului îi făcea mare plăcere, iar Szlangbaum îl rugase personal să se ocupe de vitrine, sperând că până la urmă domnul Ignacy îşi va plasa capitalul la el, cu o dobândă mai mică.

Dar domnul Ignacy, deşi dădea acum atât de rar pe la magazin, băgă de seamă că multe lucruri se schimbaseră radical. Mărfurile, deşi frumoase, prezentabile la vedere, erau de calitate proastă; ce-i drept, costau ceva mai ieftin. Vânzătorii aveau o atitudine arogantă faţă de clienţi şi se dedau la furtişaguri. Mai mult, doi casieri noi sustrăseseră din casă suma de o sută şi câteva zeci de ruble!

Când domnul Ignacy îi pomeni lui Szlangbaum despre toate acestea, iată ce-i fu dat să audă:

— Dragă domnule, clienţii nu se pricep la marfă, ci la preţ… Cât despre sustragerile de bani, ce să-i faci! Aşa se întâmplă pretutindeni! De altfel, de unde să iei alţi oameni?

Deşi făcea pe grozavul, Szlangbaum era de fapt îngrijorat, iar Szuman îşi bătea joc de el fără milă…

— Nu-i aşa, domnule Szlangbaum! zicea doctorul. Dacă ar rămâne în ţară numai evreii, am ajunge să umblăm cu traista în băţ! … Pentru că unii ne-ar trage pe sfoară, iar alţii nu s-ar lăsa prinşi în plasa noastră.

Având mult timp liber, Ignacy medita îndelung şi se mira că zile întregi îl preocupau chestiuni care înainte nici nu-i treceau prin cap.

„De ce a decăzut magazinul nostru? se întreba el. Fiindcă îl gospodăreşte Szlangbaum, şi nu Wokulski! Şi de ce nu-l gospodăreşte Wokulski? Pentru că, aşa cum a spus Ochocki, Stas se sufoca aici încă din copilărie şi a trebuit, în sfârşit, să plece la aer curat! …”

Îşi aminti de clipele cele mai importante din viaţa lui Wokulski. Când dorise să înveţe, fiind încă în prăvălia lui Hopfer, toată lumea îşi bătuse joc de el. Când se înscrisese la Universitate, îi ceruseră să se sacrifice; când se întorsese în ţară, nimeni nu voise să-i dea de lucru; când făcuse avere, îl copleşiseră cu bănuielile, iar când se îndrăgostise, femeia iubită îl trădase ca o mizerabilă! … „Trebuie să recunoaştem, îşi spunea domnul Ignacy, că, aşa stând lucrurile, a făcut şi el ce-a putut! …”

Prin urmare, Wokulski fusese silit de împrejurări să părăsească ţara; dar de ce nu luase el, Rzecki, magazinul, ci Szlangbaum? …

Pentru că el, Rzecki, nu se gândise niciodată să aibă un magazin propriu. El luptase pentru interesele ungurilor sau aşteptase ca Napoleon să reconstruiască omenirea. Şi rezultatul? … Lumea nu se îndreptase. Napoleonii pieriseră, iar proprietar al magazinului era Szlangbaum!

„Grozav! Câţi oameni cinstiţi se prăpădesc la noi! Katz şi-a zburat creierii, Wokulskî a plecat, Klejn cine ştie pe unde-o fi rătăcind, iar Lisiecki a trebuit să-şi caute slujbă în altă parte, pentru că nu mai avea ce căuta aici! …”

Ca rezultat al acestor meditaţii, domnul Ignacy, ros de remuşcări, începu să-şi facă un plan de viitor… „Am să intru în tovărăşie cu doamna Stawska şi cu Mraczewski. Ei au douăzeci de mii de ruble, eu am douăzeci şi cinci. Cu banii ăştia putem deschide un magazin ca lumea, chiar în coasta lui Szlangbaum! …”

Acest gând îl bucură atât, încât, sub înrâurirea lui, se simţi mai bine. E drept, tot mai des îl dureau umerii şi-l apuca năduful, dar boala i se părea acum un fleac.

„Mă duc să fac o cură, fie şi în străinătate! Am să scap de năduful ăsta şi mă pun pe lucru… Cum adică? Numai Szlangbaum poate face avere la noi? …”

Se simţea mai tânăr şi mai vioi, deşi Szuman îl sfătuise să nu iasă pe stradă şi să evite emoţiile.

Dar veni o zi când până şi doctorul uită că-i recomandase linişte. Într-o dimineaţă el se înfiinţă cu noaptea în cap la Rzecki. Era atât de agitat, încât uitase să-şi pună cravata.

— Nu ştii ceva! Am nişte ştiri despre Wokulski! …

Domnul Ignacy puse pe masă cuţitul, şi furculiţa (tocmai mânca un biftec cu afine) şi simţi o durere în umeri.

— Ce s-a întâmplat? … întrebă el cu glasul stins.

— Stas al nostru e sărit de-a binelea! … zise Szuman. Am dat de Wysocki, acela din Skierniewice, am vorbit cu el şi ştii ce am aflat?

O clipă Rzecki văzu negru în faţa ochilor.

— De unde să ştiu?

— Închipuieşte-ţi că animalul ăsta… atunci, în mai, când a plecat cu Lęcki şi cu Isabela la Cracovia… s-a aruncat înaintea trenului la Skierniewice! … L-a salvat Wysocki! …

— Ei aş! … mormăi Rzecki.

— Nici un ei aş! … E purul adevăr! De unde deduc că scumpul nostru Stas, în afară de romantism, mai suferea şi de mania sinuciderii! Aş fi în stare să fac prinsoare pe toată averea mea că a murit! …

Deodată amuţi. Observase pe faţa lui Ignacy o schimbare îngrijorătoare. Cât se poate de neliniştit, îl duse aproape în braţe până la pat şi se jură să nu mai pomenească niciodată de Stas şi de aventurile lui.

Dar soarta vru altfel.

La sfârşitul lui octombrie, factorul poştal îi înmână lui Rzecki o scrisoare recomandată, adresată lui Wokulski.

Fusese expediată din Zaslawsk, iar adresa era scrisă de o mână stângace.

„Să fie oare la Węgielek? …” se întrebă Ignacy şi deschise plicul.

„Preastimate domn! … scria Węgielek. În primul rând vă mulţumim că nu ne-aţi uitat, vă mulţumim pentru cele cinci sute de ruble pe care ni le-aţi dăruit şi pentru toate binefacerile pe care le-am primit din mărinimoasa dumneavoastră mână; vă mulţumim: mama mea, nevastă-mea şi eu… În al doilea rând, toţi trei vă întrebăm despre sănătatea şi viaţa dumneavoastră şi dacă aţi ajuns cu bine acasă. Desigur că e aşa, căci altfel nu ne-aţi fi trimis un dar atât de minunat. Numai nevastă-mea e foarte îngrijorată de dumneavoastră, nu doarme nopţile şi chiar a vrut să vin la Varşovia; aşa este ea, ca orice femeie.

Căci aici, preastimate domn, în septembrie, în aceeaşi zi când dumneavoastră aţi întâlnit-o, în drum spre castel, pe mama mea săpând la cartofi, s-a întâmplat ceva îngrozitor.

Îndată ce mama s-a întors de la câmp şi s-a apucat de pregătit cina, dinspre castel s-au auzit două bubuituri atât de grozave, de parcă erau trăsnete, iar în târg s-au cutremurat geamurile. Mama a scăpat cratiţa din mână şi mi-a zis: „Du-te repede la castel; poate că domnul Wokulski e încă acolo, şi să nu fi dat peste el vreo nenorocire”. Am luat-o numaidecât la fugă.

Isuse Hristoase! De-abia am mai cunoscut colina. Din cele patru ziduri ale castelului, care se mai ţinuseră încă bine, n-a rămas decât unul, iar trei din ele au fost măcinate ca făina. Piatra, pe care acum un an am săpat versurile, s-a fărâmat în vreo douăzeci de bucăţi, iar în locul unde era fântâna, s-a făcut o afundătură plină cu moloz.

Eu socot că zidurile s-au dărâmat de la sine, de bătrâneţe, dar mama spune că pozna asta a făcut-o poate fierarul răposat, despre care v-am povestit dumneavoastră.

N-am spus nimănui că dumneavoastră aţi fost atunci la castel, şi o săptămână întreagă am scormonit printre ruine, ca să văd dacă, ferească Dumnezeu, nu s-a întâmplat vreo nenorocire. De-abia când n-am găsit nici o urmă, m-am bucurat, aşa încât pe locul acela am să aşez o sfântă cruce, toată din lemn de stejar, nevopsit, ca să fie amintire cum că dumneavoastră aţi scăpat de nenorocire. Dar nevastă-mea, după firea femeiască, e într-una neliniştită… şi de aceea vă rog cu supunere să ne daţi un semn despre dumneavoastră, că trăiţi şi că sunteţi sănătos! …

Sfinţia-sa parohul m-a sfătuit să sap pe cruce această inscripţie:

NON OMNIS MORIAR… 22

Pentru ca oamenii să ştie că, deşi castelul nostru bătrân, amintire din vremurile apuse, s-a prăbuşit în ruine, totuşi n-a pierit chiar tot şi a mai rămas încă destul din el ca să poată fi văzut chiar şi de nepoţii noştri…” „Aşadar, Stas a fost în ţară! …” strigă Rzecki, voios.

Şi trimise după doctor, rugându-l să vină imediat. În mai puţin de un sfert de oră, Szuman îşi făcu apariţia. Citi de două ori scrisoarea şi se uită uluit la chipul înviorat al domnului Ignacy.

— Doctore, ce spui de asta? … îl întrebă domnul Ignacy, triumfător.

Szuman se miră şi mai mult.

— Ce să spun? … făcu el. Că s-a întâmplat ceea ce i-am prezis încă înainte de plecarea lui în Bulgaria! E limpede că Stas s-a sinucis la Zaslawsk…

Rzecki zâmbi.

— Gândeşte-te puţin, domnule Ignacy! reluă doctorul, stăpânindu-şi cu greu emoţia. Gândeşte-te: a fost văzut la Dombrowa, cumpărând cartuşe de dinamită, apoi în împrejurimile satului Zaslawsk şi, în sfârşit, la Zaslawsk. Socot că în castel trebuie să se fi întâmplat ceva între el şi… blestemata aia… Mi-aduc aminte că odată mi-a spus că ar vrea să se scufunde în adâncul fântânii din Zaslawsk…

— Dacă ar fi vrut să se omoare, putea să se omoare de mult… De altfel, i-ar fi fost de ajuns şi un pistol! Ce nevoie avea de dinamită? răspunse Rzecki.

— Oricum, s-a sinucis… Şi cum era ca o fiară turbată, nu-i ajungea un pistol… Ca să piară, avea nevoie de o locomotivă… E ştiut doar că sinucigaşii sunt oameni capricioşi!

Rzecki clătina din cap, zâmbind.

— Ei fir-ar să fie, spune-mi odată, dumneata ce crezi?! strigă Szuman, nerăbdător. Ai vreo altă ipoteză? …

— Am! Pe Stas îl chinuia amintirea acelui castel, şi a vrut să-l dărâme, aşa cum a aruncat Ochocki în foc gramatica după ce s-a surmenat din cauza ei. Apoi e şi un răspuns dar domnişoarei aceleia, care, după câte am auzit, se ducea în fiecare zi să suspine pe ruinele castelului…

— Ar fi fost o copilărie! … Un bărbat de vârsta lui nu procedează ca un elev! …

— Chestie de temperament! răspunse Rzecki, liniştit. Unii trimit amintiri. El şi-a aruncat în aer amintirea… Păcat numai că Dulcineea lui nu era printre ruine! …

Doctorul căzu pe gânduri.

— Turbată fiară! … Dar dacă mai trăieşte, unde o fi acum?

— De-abia acum călătoreşte cu inima uşoară. Şi nu scrie, fiindcă pesemne e sătul de toţi! … încheie domnul Ignacy, cu glasul mai scăzut. De altfel, dacă ar fi murit acolo, ar fi rămas o urmă…

— Ca să fiu sincer, murmură Szuman, n-aş putea să jur că n-ai dreptate, deşi… nu cred ce spui! Clătină trist din cap: Romanticii trebuie să piară orice-ai zice. Lumea de astăzi nu mai e pentru ei… Realitatea de azi ne sileşte să nu mai credem nici în caracterul angelic al femeilor, nici în idealuri. Cine nu înţelege asta, trebuie ori să piară, ori să se retragă de bunăvoie… Dar ce om excepţional! … A murit doborât de ruinele feudalismului… A pierit, şi s-a cutremurat pământul…

Interesant tip! Interesant! … Doctorul îşi luă pălăria brusc şi fugi din cameră, mormăind: Nebuni! … Nebuni! … Ar putea distruge omenirea întreagă cu nebunia lor! …

Rzecki continua să zâmbească.

„Să mă ia naiba dacă n-am dreptate în privinţa lui Stas! … I-a spus domnişoarei: „Adieu!” şi dus a fost… Ăsta-i secretul. Când s-o întoarce Ochocki, o să aflăm adevărul…”

Era aşa de bine dispus, încât îşi scoase mandolina de sub pat, o acordă şi, în acompaniamentul ei, începu să fredoneze:

Primăvară, tu trezeşti ai vieţii zori, Cântă-n crângurile verzi privighetori;

Vântul trece clătinând tulpini subţiri, Înfloresc lângă pârâu doi trandafiri…

Un junghi ascuţit îi străbătu pieptul, amintindu-i că nu trebuie să se obosească. Avea însă prea multă energie.

„Stas, îşi spuse el, s-a apucat de o operă mare, şi Ochocki se duce la el. A venit vremea să-i dovedesc şi eu ce sunt în stare! Jos cu visurile! … Napoleonii nu vor mai îndrepta lumea, şi nimeni n-o va îndrepta dacă vom continua să ne purtăm ca nişte lunatici… Voi crea o societate cu soţii Mraczewski, îl voi chema pe Lisiecki, îl voi găsi pe Klejn şi vom vedea, domnule Szlangbaum, dacă numai dumneata eşti deştept! … Pentru că ce poate fi mai uşor decât să faci bani când vrei? Şi mai ales când dispui de oamenii şi de capitalul de care dispun eu! …”

Sâmbătă, după plecarea vânzătorilor, domnul Ignacy luă de la Szlangbaum cheia de la uşa din fund a magazinului, cu intenţia să aranjeze vitrina pentru săptămâna următoare.

Aprinse o lampă, scoase din vitrina principală – cu ajutorul lui Kazimierz – o jardinieră şi două vase de Saxa, iar în locul lor aşeză două vase japoneze şi o măsuţă în stil antic roman. Apoi spuse servitorului să se ducă la culcare, deoarece avea obiceiul, să aranjeze cu mâna lui obiectele mărunte şi mai ales jucăriile mecanice. Nu voia, de altfel, ca un om de rând să observe că el se distrează aşa de bine cu jucăriile din magazin.

Ca de obicei, le scoase pe toate şi le puse pe tejghea. Apoi le întoarse mecanismele, şi pentru a mia oară în viaţă le ascultă melodiile, se uită la ursul care se căţăra pe stâlp, la apa sticloasă care învârtea rotiţele morii, la goana pisicii după şoareci, la dansul cracovienilor şi la galopada jocheului.

Urmărind mişcările figurinelor moarte, repeta pentru a mia oară: „Marionete! … Toate numai marionete! … Li se pare că fac ceea ce vor, şi de fapt fac ceea ce le porunceşte resortul, tot atât de orb ca şi ele…”

Jocheul se răsturnă peste perechile care dansau; domnul Ignacy se întristă.

„Să se ajute unul pe altul pentru fericirea lor, nu sunt în stare, dar să distrugă vieţile altora, se pricep tot aşa de bine ca oamenii…”

Deodată auzi un zgomot. Se uită în fundul magazinului şi văzu capul unui om ieşind de sub tejghea.

„Un hoţ! … îl fulgeră gândul.”

— Vă rog să mă iertaţi, domnule Rzecki, dar… mă-ntorc îndată! … rosti omul, eu chipul măsliniu, cu părul negru.

Dintr-o săritură fu la uşă, o deschise repede şi o zbughi afară.

Domnul Ignacy nu fu în stare să se ridice din fotoliu. Braţele îi căzură în jos, picioarele nu-l mai ascultară. Numai inima bătea în pieptul lui, ca un clopot spart. Pe ochi i se lăsă un văl negru… „Ei, drăcie! Ce-i asta? M-am speriat? Doar a fost… cum îi zice? … Da… Isydor Gutmorgen… salariatul nostru! Să ştii că a furat ceva, şi acum a fugit… De ce m-am speriat? …

Însă, după o bucată de vreme, domnul Isydor Gutmorgen se întoarse în magazin, mărind şi mai mult mirarea lui Rzecki.

— De unde ai răsărit? … Ce vrei? … întrebă el.

Domnul Gutmorgen părea foarte tulburat. Lăsă capul în jos, ca un om vinovat, şi, râcâind cu degetele tejgheaua, zise:

— Vă rog să mă iertaţi, domnule Rzecki… Poate credeţi că am furat ceva… Vă rog să mă căutaţi în buzunare…

— Dar ce faci aici? … întrebă Rzecki.

Vru să se ridice din fotoliu; dar nu fu în stare.

— Domnul Szlangbaum mi-a spus să rămân aici peste noapte…

— De ce?

— Vedeţi dumneavoastră, domnule Rzecki… vă ajută Kazimierz… şi domnul Szlangbaum mi-a spus să bag de seamă să nu şterpelească ceva… Dar cum m-am simţit rău de la stomac… Vă rog să mă iertaţi…

Rzecki izbuti să se salte din fotoliu.

— Ah, câinilor! …: strigă el în culmea furiei. Mă bănuiţi de hoţie? … Pentru că vă lucrez pe gratis? …

— Vă rog să mă iertaţi, domnule Rzecki, zise Gutmorgen, umil, dar de ce lucraţi pe gratis? …

— Să vă ia toţi dracii! … răcni domnul Ignacy.

Apoi ieşi fuga din magazin şi închise atent uşa cu cheia.

— Zaci acolo până mâine dimineaţă, şi dacă nu t-ei simţi bine… lasă-i un suvenir patronului tău! mormăi el.

Nu putu să doarmă toată noaptea. Şi cum camera lui era despărţită de magazin numai printr-un coridor, pe la ora două auzi dincolo ciocănituri înfundate, apoi glasul înăbuşit al lui Gutmorgen:

— Domnule Rzecki, vă rog, deschideţi! Vă rog: … Mă întorc îndată! …

Curând însă se făcu linişte.

„O, ticăloşilor! … îşi spuse Rzecki, răsucindu-se în pat. Credeţi că sunt hoţ? … Lasă, că vă arăt eu vouă! …”

Pe la nouă dimineaţa îl auzi pe Szlangbaum, care, după ce îl eliberă pe Gutmorgen, începu să se învârtească în jurul uşii sale. Nu-i spuse însă nici un cuvânt, iar când veni Kazimierz, îi porunci să nu-l mai lase pe Szlangbaum în camera lui.

„Am să mă mut de aici! Poate chiar de Anul nou… Chiar de-ar fi să locuiesc la mansardă, sau să-mi iau o cameră la hotel… Să mă facă hoţ! … Stas îmi încredinţa sute de mii, iar bestia asta se teme să nu-i fur mărfurile lui bune de dat la hala de vechituri!”

Înainte de amiază scrise două scrisori lungi: una doamnei Stawska, propunându-i să se mute la Varşovia şi să înfiinţeze împreună cu el o firmă comercială, a doua lui Lisiecki, întrebându-l dacă nu e dispus să se întoarcă şi să lucreze la magazinul său…

Tot timpul cât scrise îi stărui pe faţă un zâmbet ironic.

„Parcă văd mutra lui Szlangbaum când o să deschidem sub nasul lui un magazin care o să-i facă concurenţă… He, he, he! … Auzi dumneata! Să mă supravegheze! El, pe mine! … Aşa îmi trebuie dacă l-am lăsat pe mucosul ăsta să-şi ia nasul la purtare… He, he, he!”

În clipa aceea atinse cu mâneca tocul, care căzu pe podea. Când se aplecă să-l ridice, simţi o durere ciudată în piept, ca şi cum i-ar fi străpuns cineva plămânii cu un stilet. Văzu negru în faţa ochilor şi simţi un fel de greaţă. Lăsă tocul jos, se ridică din fotoliu şi se întinse pe canapea.

„Aş fi un caraghios şi jumătate dacă în câţiva ani nu-l fac pe Szlangbaum să se mute la Nalewski… Moşneag prost ce sunt! … Mi-am bătut capul cu Bonaparte, cu tot neamul lui din Europa întreagă, şi în ăst timp am lăsat să crească sub nasul meu un peticar care acum îşi pune oamenii să mă supravegheze ca pe un hoţ! … Cel puţin m-am ales cu o experienţă… N-o să mă mai socotiţi voi romantic şi visător…”

Simţi că-l strânge ceva de plămânul stâng.

„Astm să fie? … Trebuie să mă apuc serios de tratament. Altfel, peste cinci-şase ani ajung ca vai de lume… Ah, dacă m-aş fi dezmeticit acum zece ani! …”

Închise ochii şi îşi retrăi parcă toată viaţa. Avea impresia că se vede plutind de-a lungul ei, cu mişcări ciudat de liniştite… Se miră doar că fiecare imagine, o dată trecută, i se ştergea cu totul din memorie, şi nu mai era în stare să-şi amintească ce văzuse o clipă înainte. Iată banchetul de la Hotelul „Europa”, cu prilejul deschiderii noului magazin… Iată magazinul vechi, în care domnişoara Lęcka conversează cu Mraczewski… Odăiţa lui cu fereastra zăbrelită, unde tocmai a intrat Wokulski, întors din Bulgaria… „Stai! … Ce-am văzut mai înainte? …”

Iată pivniţa lui Hopfer, unde-l cunoscuse pe Stas… Şi iată câmpul de bătălie, unde fumul albăstrui se ridică deasupra uniformelor albastre şi albe, aşezate în linie… Uite-l şi pe bătrânul Mincel! Stă în fotoliu şi trage de sfoară cazacul din vitrină… „Oare toate acestea le-am trăit cu adevărat, sau au fost doar un vis? … Doamne-Dumnezeule! … şopti bătrânul.”

I se părea că e copil şi că, în timp ce taică-său stă de vorbă cu domnul Raczek despre împăratul Napoleon, el se strecoară în pod şi se uită pe fereastră, spre Vistula, spre cartierul Praga… Treptat, însă, imaginea aceasta, periferia oraşului, se şterge, şi în faţa ochilor săi rămâne doar coşul unei case. La început mare cât un taler, apoi cât o farfurie, la urmă cât un bănuţ de argint…

Apoi îl învălui din nou uitarea şi întunericul… Sau mai degrabă ceva foarte negru, în care coşul casei lucea ca o stea, a cărei sclipire se micşora, pâlpâind…

În sfârşit, se stinse şi steaua…

Domnul Ignacy o vedea poate din nou, dar nu deasupra orizontului pământesc.

Pe la două după amiază Kazimierz, servitorul domnului Ignacy, veni cu un coş încărcat cu farfurii. Pregăti masa cu zgomot şi, văzând că stăpânul său nu se trezeşte, strigă:

— Poftiţi la masă, că se răceşte mâncarea! …

Dar cum domnul Ignacy nu mişcă nici de data aceasta, Kazimierz se apropie de canapea.

— Domnule…

Deodată făcu un pas înapoi, fugi pe coridor şi începu să bată în uşa din fund a magazinului, unde ştia că se mai aflau Szlangbaum şi unul dintre vânzători.

Szlangbaum deschise uşa.

— Ce vrei? … întrebă el, aspru.

— Domnule… vă rog… stăpânul meu…

Szlangbaum intră în cameră, păşind cu băgare de seamă, se uită spre canapea, apoi deodată se trase şi el un pas înapoi…

— Du-te repede după doctorul Szuman! … Eu nu rămân aici! …

Tocmai atunci la doctorul Szuman sosise Ochocki; se întorsese în ajun de la Petersburg, şi la amiază o condusese la gară pe vara sa, domnişoara Isabela, care pleca în străinătate.

— Închipuieşte-ţi! Intră la mănăstire! … îi spuse el doctorului, după ce-i relatase cele de mai sus.

— Cine? Domnişoara Isabela? … chicoti Szuman. Nu cumva are de gând să cocheteze chiar şi cu bunul Dumnezeu? Sau vrea să se mai odihnească după atâtea emoţii, ca să se poată mărita mai uşor?

— Dă-i pace! … E o femeie ciudată…

— Toate femeile ni se par ciudate până ne dăm seama că sunt sau proaste, sau mizerabile… Despre Wokulski ai aflat ceva?

— Tocmai… începu Ochocki, dar amuţi deodată.

Doctorul stărui:

— Ştii ceva despre el? Sau poate faci din asta un secret de stat?

În clipa aceea dădu buzna Kazimierz.

— Domnule doctor, stăpânul… Repede, domnule doctor! …

Szuman o luă la fugă, urmat de Ochocki. Se urcară în trăsură şi, gonind nebuneşte, ajunseră în faţa casei unde locuia Rzecki.

În poartă îi întâmpină Marzuszewicz, foarte aferat.

— Închipuieşte-ţi, strigă el, adresându-se doctorului, aveam ceva foarte important de rezolvat cu el… Era vorba de onoarea mea… Şi, când colo, dumnealui a murit! …

Doctorul şi Ochocki, însoţiţi de Maruszewicz, intrară în locuinţa lui Rzecki. În prima cameră dădură peste Szlangbaum, consilierul Wengrowicz şi agentul comercial Szprot.

— Dacă ar fi băut ca oamenii, susţinea Wengrowicz, ar fi trăit o sută de ani! … Dar aşa…

Dând cu ochii de Ochocki, Szlangbaum îl luă de mână şi-l întrebă:

— Dumneata ţii neapărat să-ţi ridici banii în cursul acestei săptămâni?

— Da.

— De ce aşa de repede?

— Plec în străinătate!

— Pentru mult timp?

— Poate pentru totdeauna! răspunse aspru Ochocki.

Şi intră după doctor în camera unde se afla mortul.

După ei, intrară şi ceilalţi, păşind în vârful picioarelor.

— E groaznic! murmură doctorul. Unii mor, alţii pleacă… Cine mai rămâne aici până la urmă? …

— Noi! răspunseră în cor Maruszewicz şi Szlangbaum.

— N-o să fie lipsă de oameni! adăugă consilierul Wengrowicz.

— N-o să fie lipsă… dar deocamdată vă rog să părăsiţi camera, domnilor! strigă doctorul.

Se retraseră cu toţii în anticameră, evident indignaţi. Rămaseră numai Szuman şi Ochocki.

— Uită-te la el! … zise doctorul, arătând spre trupul neînsufleţit al bătrânului. A fost ultimul romantic! … Cum se duc… Cum se duc…

Şi se întoarse spre fereastră, muşcându-şi mustaţa.

Ochocki luă mâna lui Rzecki, rece, şi se aplecă spre el, ca şi cum ar fi vrut să-i şoptească ceva la ureche. Atunci văzu în buzunarul mortului scrisoarea lui Węgielek, care ieşise pe jumătate afară, şi, fără să vrea, citi, scris cu litere mari:

NON OMNIS MORIAR…

— Ai dreptate… şopti el, ca şi cum ar fi vorbit cu sine însuşi.

— Am dreptate? … zise doctorul. Ştiu asta de mult…

Ochocki însă nu mai adăugă nimic…

SFÂRŞIT

1 Domnul? … (fr.)

2 Vechituri (fr.).

3 Ziar parizian (fr.)

4 Expoziţie (fr.).

5 Ghidul parizian! … Trei franci! … Trei franci! … (fr.).

6 Primăvara, frunza dă din nou, Iar florile înfrumuseţează livezile.

Păşind pe iarbă, draga mea, Să urmărim fluturii coloraţi.

Priveşte-i: s-au lăsat pe trandafiri;

Ca şi ei, aş vrea să-mi pot lăsa şi eu Buzele pe buzele tale închise Pentru a-ţi fura o dulce sărutare! (fr.)

7 Rădăcina unei plante urât mirositoare din familia umbeliferelor.

8 Înainte! (it.).

9 Bine! (lat.).

10 Lordul Frederich-Sleigh Roberts (1832-1914), general englez care în 1879 a intrat în chip samavolnic în Afganistan (Asia Mică), iar mai apoi în Transvaal (Africa), pentru a mări astfel imperiul colonial englez.

11 Băutură spirtoasă preparată din orez fermentat amestecat cu zahăr şi cu lapte de cocos

12 Vremurile se schimbă şi noi o dată cu ele (lat.).

13 Aici şi în paginile următoare se emit unele aprecieri asupra evreilor făcute de pe poziţiile burgheziei poloneze. Ele nu privesc populaţia evreiască săracă, tot atât de exploatată şi de oprimată ca şi cea poloneză, ci burghezia evreiască, de a cărei concurentă se temea burghezia poloneză.

Aluzia doctorului Szuman la bătaia care se va încinge între polonezi şi evrei se referă, în fond, la lupta acerbă dintre capitaliştii polonezi şi evrei pentru întărirea poziţiilor cucerite şi pentru sporirea maximă a beneficiilor.

Cu toate acestea, unele generalizări cu coloratură naţionalist-şovină, fie poloneză, fie evreiască, lipsite evident de orice temei, pun în lumină limitele gândirii autorului în această privinţă

14 În acest capitol, autorul o numeşte pe servitoarea baroanei Krzeszowska în loc de Marysia (vezi vol. I), Marianna

15 Timpul trece, veşnicia rămâne (lat.).

16 Un fel de pelerină groasă cu capuchon (după numele generalului englez Henry Havelock care a impus acest gen de îmbrăcăminte soldaţilor săi)

17 Drum bun, domnişoară Isa, drum bun! … (Engl.)

18 Moştenitorul tronului (germ.).

19 Lac în împrejurimile vechiului Ierusalim, căruia i se atribuie puterea miraculoasă de a vindeca orice boală.

20 Aluzie la Comedia nedivină a lui Z. Krasinski, în care nobilimea închisă în fortăreaţa „Sfântă Treime”, e asediată de mase.

21 Stai (germ.)

22 Nu voi muri în întregime… (lat.).