I.         ZILE CENUŞII ŞI CEASURI ÎNSÂNGERATE.

LA UN SFERT DE ORĂ DUPĂ plecarea trenului din Varşovia spre Bydgoszoz, Wokulski fu cuprins de două sentimente neobişnuite şi diametral opuse. Învăluit în aerul proaspăt, el căzu într-un fel de apatie ciudată.

Se simţea liber, treaz, cu gândurile limpezi şi vioaie. Şi, totuşi, nu-l interesa nimic; nici cu cine, nici pe unde şi nici încotro călătoreşte. Apatia aceasta creştea pe măsură ce se îndepărta de Varşovia. Dincolo de Pruszkow aproape că-i tresări inima de bucurie văzând picăturile de ploaie care intrau în vagon pe fereastra deschisă; peste câteva clipe se simţi înviorat de furtuna care izbucnise fără veste dincolo de Grodzisko. O clipă îşi dori chiar să fie ucis de trăsnet. Când însă furtuna se potoli, căzu din nou într-o apatie totală: nu-l interesa nimic, nici chiar faptul că vecinul din dreapta adormise pe umărul lui, iar vecinul din faţă îşi scosese ghetele şi-şi rezemase picioarele – de altfel în ciorapi curaţi – pe genunchii săi.

Pe la miezul nopţii fu cuprins de o moleşeală care semăna a somn. Sau poate nu era decât o indiferenţă şi mai accentuată. Acoperi lampa cu învelitoarea de pânză, închise ochii şi îşi spuse în gând că această ciudată apatie va trece o dată cu răsăritul soarelui. Dar nu trecu, ci, dimpotrivă, spre zori, crescu tot mai mult. Nu se simţea nici bine, nici rău; îl stăpânea un simţământ nedesluşit.

Apoi cineva îi ceru paşaportul. După aceea luă micul dejun, cumpără un nou bilet, ceru ca bagajele să-i fie mutate în alt tren şi porni mai departe. Altă gară, altă schimbare de trenuri, altă călătorie… Vagonul se legăna şi huruia, locomotiva fluiera, şi din când în când se oprea… În compartiment începură să se urce călători care vorbeau nemţeşte… doi, trei… Apoi cei care vorbeau limba polonă dispărură cu totul, şi vagonul se umplu de nemţi.

Se schimbă şi peisajul. Apărură păduri înconjurate de şanţuri, cu arbori plantaţi la distanţe egale, ca nişte soldaţi. Dispărură cocioabele de lemn învelite cu paie şi apărură tot mai multe căsuţe cu etaj, cu acoperiş de ţiglă şi înconjurate de grădini. Din nou se opriră, din nou merseră la masă. Ce oraş mare! … Aha! Berlinul! … Trenul porni din nou… În vagon se urcară alţi oameni, care vorbeau tot nemţeşte, dar parcă aveau alt accent. Apoi se lăsă noaptea şi veni somnul… Nu, nu era somn, ci vechea stare de apatie…

În compartiment apărură doi francezi. Peisajul se schimbase cu desăvârşire: orizonturi largi, dealuri, vii. Ici-colo, câte o casă mare, cu etaj – veche, dar solidă – înconjurată de pomi şi îmbrăcată în iederă. Din nou urmă controlul bagajelor şi schimbarea trenurilor; în compartiment intrară, făcând larmă cât zece, doi francezi şi o franţuzoaică. Erau, fireşte, oameni educaţi; totuşi, izbucneau în hohote de râs, îşi tot schimbau locurile şi-i tot cereau scuze, fără ca el să ştie pentru ce.

Într-o gară Wokulski îi scrise lui Suzin câteva rânduri pe adresa: Paris. „Grand Hotel”, şi înmână hârtia conductorului de vagon, împreună cu o bancnotă, fără să se uite măcar cât i-a dat, fără să-i peste dacă telegrama va ajunge sau nu la destinaţie. În gara următoare cineva îi vârî în mână un teanc de bancnote. Porniră mai departe. Wokulski observă că s-a lăsat o nouă noapte şi căzu iarăşi într-o stare care putea fi somnolenţă, dar putea fi şi pierderea cunoştinţei.

Ţinea ochii închişi. I se părea că doarme şi că ciudata lui apatie îi va trece o dată ajuns la Paris.

„Ah, Parisul! … Parisul! … gândi dormitând. De atâţia ani, singurul meu vis! … O să-mi treacă. Totul va trece! …”

La ora 10 dimineaţa ajunseră într-o nouă gară. Trenul se opri în faţa peronului acoperit. Larmă, strigăte, forfotă. Asupra lui Wokulski dădură năvală trei francezi, care îşi ofereau serviciile. Deodată cineva îl prinse de braţ.

— Stanislaw Piotrovici! Noroc c-ai venit! …

Wokulski se uită o clipă la uriaşul cu barbă cânepie şi şopti:

— Ah, Suzin!

Se îmbrăţişară. Suzin era însoţit de doi francezi. Unul îi ceru lui Wokulski recipisa de bagaje.

— Mare noroc c-ai venit! … zise Suzin, sărutându-l încă o dată. Fără tine am crezut că mă pierd în Parisul ăsta! … „Parisul! …” îşi zise Wokulski în gând.

— De mine nu mai spun nimic, continuă Suzin. Dar tu? Ai devenit atât de trufaş în mijlocul şleahtei voastre nenorocite, încât nici nu te mai uiţi la mine. Păcat însă de atâţia bani… Puteai să pierzi cincizeci de mii de ruble! …

Cei doi francezi care-l însoţeau pe Suzin apărură din nou şi-i anunţară că pot pleca. Suzin îl luă pe Wokulski de braţ şi ieşiră într-o piaţă unde staţionau sumedenie de omnibuze şi trăsuri – cu unul şi cu doi cai – cu birjari cocoţaţi pe capre, fie în faţă, fie la spate. După vreo cincisprezece paşi, dădură peste o trăsură cu doi cai şi cu lacheu. Se urcară şi porniră.

— Iată, zise Suzin, asta-i strada Lafayette, iar dincolo e bulevardul Magenta. O să mergem înainte pe strada Lafayette, până la hotel, lângă Operă. Ce să-ţi spun, oraşul ăsta e o adevărată minune! Stai să vezi Champs Elysées şi cartierul dintre Sena şi Rue de Rivali… Iţi spun: minune, nu oraş! … Numai că femeile sunt cam prea înfipte! Dar aici gusturile sunt altele… În orice caz, mă bucur din toată inima c-ai venit! Nu-i un fleac, cincizeci de mii, şi poate chiar mai mult… Uite, asta-i Opera, iar dincolo e bulevardul Capucinilor… Uite şi coliba noastră!

Wokulski văzu o clădire imensă cu cinci etaje, în formă de triunghi, înconjurată la înălţimea etajului al doilea de o balustradă de fier. Clădirea era situată pe o stradă largă, străjuită de o parte şi de alta de copaci încă tineri, plină de omnibuze, trăsuri, călăreţi şi pietoni. Mişcarea era atât de mare, încât îţi făcea impresia că cel puţin jumătate din oraş se îngrămădise la locul unui accident. Netezimea pavajului făcea ca strada să pară parchetată. Wokulski îşi dădea seama că se află în inima Parisului, dar nu simţea nici emoţie, nici curiozitate. Nu-l interesa nimic.

Trăsura intră pe o poartă monumentală. Lacheul deschise uşa; coborâră. Suzin îl luă pe Wokulski de braţ şi-l conduse într-o cabină, care imediat după intrarea lor începu să urce.

— Ăsta-i ascensorul, zise Suzin. Am aici două camere. Una la etajul întâi, cu o sută de franci pe zi, iar a doua la etajul al treilea, cu zece franci. Ţie ţi-am oprit o cameră de zece franci. Ce să-i faci, aşa-i în timpul expoziţiei! …

Ieşiră din ascensor, merseră puţin pe coridor şi intrară într-o cameră elegantă, cu mobilă de mahon, cu un pat larg, cu baldachin şi cu un garderob care în loc de uşă avea o oglindă imensă.

— Ia loc, Stanislaw Piotrovici! Nu vrei să mănânci sau să bei ceva? Aici, sau în salon? Oricum, te-ai învârtit de cincizeci de mii… Sunt foarte mulţumit!

— Spune-mi, deschise gura pentru prima oară Wokulski, cum m-am „învârtit” de cincizeci de mii?

— Ba poate şi mai mult… îl întrerupse rusul.

— Bine, dar pentru ce?

Suzin se trânti într-un fotoliu, îşi puse mâinile pe burtă şi izbucni în hohote de râs.

— Uită-te la el ce întreabă! Dacă era altul, nici nu-l interesa de ce primeşte banii, ci ar fi spus „dă-mi”! … Iar tu vrei să ştii pe ce-ai câştigat atât bănet… Măi, măi drăguţ eşti! …

— Ăsta nu-i un răspuns!

— Ai răbdare, omule! râse Suzin. În primul rând, i-ai câştigat pentru că la Irkuţk am învăţat de la tine timp de patru ani încheiaţi cum se judecă sănătos. Dacă nu te-aş fi întâlnit, n-aş fi fost azi Suzin, negustor cunoscut! Eu, Slanislaw Piotrovici, nu sunt ca voi. Eu binele îl răsplătesc cu bine…

— Nici ăsta nu-i un răspuns! observă Wokulski. Suzin ridică din umeri.

— Lasă, nu-mi cere lămuriri acum! Când om merge jos, ai să înţelegi singur despre ce-i vorba. S-ar putea să cumpărăm ceva articole de galanterie pariziană, sau vreo zece-cincisprezece vase comerciale… Eu nu ştiu boabă franţuzeşte sau nemţeşte şi am nevoie de un om ca tine…

— Nu mă pricep la vapoare…

— Fii pe pace! O să găsim aici ingineri feroviari şi navali, ba chiar şi specialişti în vase de război… Nu la ei mă gândeam, ci la omul care să vorbească în locul meu, pentru mine. De altfel, să ştii un lucru: când om merge jos, fii numai ochi şi urechi, iar când vom ieşi de acolo, caută să-ţi ştergi totul din minte! Tu te pricepi la aşa ceva, Stanislaw Piotrovici, iar de rest, nu mă întreba… Eu am să câştig zece la sută, dumitale îţi voi da zece la sută din câştigul meu, şi treaba-i gata… Dar să nu mă întrebi pentru ce, pentru cine şi contra cui!

Wokulski tăcea.

— La patru vor veni nişte industriaşi americani şi francezi. Poţi să fii jos? îl întrebă Suzin.

— Da.

— Şi-acum spune, vrei să facem o plimbare prin oraş?

— Nu; mă duc să mă culc!

— Bine. Hai să-ţi arăt camera…

Părăsiră camera lui Suzin, şi după vreo zece paşi, intrară într-una cu totul asemănătoare. Wokulski se trânti pe pat. Prietenul său ieşi în vârful picioarelor şi închise uşa.

După plecarea lui, Wokulski închise ochii şi încercă să adoarmă. Poate nu atât să adoarmă, cât să-şi alunge din minte nălucirea de care fugise de la Varşovia. Câtva timp i se păru că nu-l mai obsedează, că rămăsese acolo şi că-l căuta acum cu îngrijorare, colindând străzile, din Krakowskie Przedmiescie până la aleea Ujadowska.

„Unde-i? … Unde-i? …” şoptea nălucirea.

„Dar dacă îşi va lua zborul după mine? … se întreba Wokulski. Nu cred însă că va izbuti să mă găsească aici, într-un oraş atât de mare şi într-un hotel imens ca ăsta… Dar dacă totuşi mă caută? …”

Strânse şi mai mult ochii şi începu să se legene pe salteaua patului, foarte larg şi foarte elastic. În jurul său desluşi două feluri de zgomote; dincolo de uşă, pe culoar, oamenii vorbeau şi alergau, ca şi cum s-ar fi întâmplat ceva; iar de afară, din stradă, pătrundea pe fereastra deschisă un vuiet nedesluşit: huruitul numeroaselor trăsuri, sunetele clopoţeilor, glasuri omeneşti, trompete, pocnituri şi Dumnezeu mai ştie ce încă, totul însă înăbuşit şi îndepărtat.

Apoi i se păru că o umbră se uita pe fereastră; mai târziu avu impresia că umblă cineva pe coridorul acela lung. De la o uşă la alta, ciocănind şi întrebând:

— Nu-i aici! …

Adevărul este că trecuse cineva pe coridor, ciocănise la uşi, chiar şi la uşa lui, dar neprimind nici un răspuns, trecuse mai departe.

„Nu mă va găsi! … Nu mă va găsi! …” repeta Wokulski în gând.

În clipa aceea deschise ochii şi părul i se ridică măciucă în cap: văzu în faţă o cameră asemănătoare cu a sa, acelaşi pat cu baldachin, iar pe pat, el însuşi! … Simţi una din cele mai puternice emoţii din viaţă când îşi dădu seama că şi aici, unde se socotea absolut singur, era însoţit de un martor nedespărţit: propria lui fiinţă!

„Ce mod original de a spiona! … mormăi el. Ce tâmpite sunt dulapurile astea cu oglindă…”

Sări din pat, alter ego-ul din oglindă sări şi el tot atât de repede. Fugi la fereastră; celălalt, la fel. Deschise repede valiza, ca să se schimbe; celălalt începu şi el să se schimbe, desigur cu intenţia de a ieşi în oraş.

Wokulski simţi că trebuie să evite camera aceea. Năluca de care fugise din Varşovia era acolo. Era acolo şi-l aştepta dincolo de prag.

Se spălă, îşi luă rufe curate, se schimbă. Ceasornicul arăta numai douăsprezece şi jumătate.

„Mai sunt trei ceasuri şi jumătate! îşi zise el. Va trebui să fac ceva în acest timp…”

Dar nu apucă să deschidă uşa, că omul de serviciu îi şi apăru în faţă.

— Monsieur? 1…

Wokulski îi ceru să-l conducă până la scară, îi dădu un franc şi fugi de la etajul al treilea pe scări în jos, ca un om urmărit.

Ieşi în stradă şi se opri pe trotuar. Strada era largă, mărginită de copaci. Cât ai clipi, trecură prin faţa lui vreo şase trăsuri şi un omnibuz galben, ticsit de călători atât jos, cât şi pe imperială. La dreapta, undeva departe, se vedea o piaţă; la stânga, lângă hotel, un umbrar nu prea mare, iar sub el, o mulţime de bărbaţi şi femei îşi beau cafeaua la mescioare rotunde, aşezate pe marginea trotuarului. Domnii erau cam indecenţi, purtau la butoniere flori sau panglicuţe şi ţineau picior peste picior, exact atât cât se cuvenea în vecinătatea unor case cu cinci etaje. Femeile erau subţirele, mărunte, oacheşe, cu priviri focoase, dar modest îmbrăcate.

Wokulski porni spre stânga, şi după ce trecu colţul, văzu lângă acelaşi hotel un al doilea umbrar şi un alt grup de oameni, dacă nu şi mai mulţi. Bărbaţii aveau priviri arogante, femeile erau vioaie, prietenoase şi pline de simplitate. Trăsuri cu un cal şi cu doi treceau mereu pe stradă, o mulţime de pietoni circulau repede într-o parte şi în alta, un omnibuz galben cu verde trecu prin faţă, încrucişându-se cu omnibuze cafenii, toate pline de călători şi jos, şi sus.

Wokulski se pomeni în mijlocul unei pieţe de unde porneau şapte străzi. Numără o dată, apoi încă o dată: şapte străzi! … Încotro s-o apuce? … îl atrăgeau copacii… Două străzi, în unghi drept, erau mărginite de arbori.

„O s-o iau pe lângă zidul hotelului”, îşi zise Wokulski. Făcu o jumătate de întoarcere la stânga şi rămase uimit.

În fund se vedea o clădire masivă.

La parter, un şir de arcade şi de statui; la etajul întâi, coloane imense de piatră şi altele mai mici, de marmură, cu capiteluri aurite. La înălţimea acoperişului, în colţuri, erau vulturi şi statui poleite cu aur care se înălţau deasupra altor sculpturi, şi ele poleite, reprezentând grupuri de cai în galop. Acoperişul era plat, iar în fund se zărea o cupolă cu o coroană în vârf; mai departe se înălţa un acoperiş triunghiular, având în vârf un grup de figuri. Pretutindeni marmură, bronz, aur; pretutindeni coloane, statui, medalioane… „Opera! … îşi zise Wokulski. Bine, dar aici e mai multă risipă de marmură şi bronz decât în toată Varşovia! …”

Îşi aminti de magazinul său – socotit drept o podoabă a oraşului – se înroşi şi porni mai departe. Simţi că Parisul îl copleşeşte de la primii paşi, şi fu mulţumit.

Mişcarea trăsurilor, a omnibuzelor şi a pietonilor creştea mereu. La fiecare câţiva paşi, terase cu mescioare rotunde, aşezate pe trotuar. După o trăsură cu lacheu la spate, trecu o trăsurică trasă de un câine; alături un omnibuz, urmat de doi oameni care împingeau un cărucior de zarzavaturi, după care veneau alţii cu un cărucior mai mare, cu două roţi; apoi o doamnă şi un bărbat călare, şi din nou un şir nesfârşit de trăsuri. Lângă trotuar, un cărucior cu flori, altul cu fructe; în faţă, un vânzător de pateuri, un vânzător de ziare, un negustor de vechituri, un tocilar, un vânzător de cărţi…

— M’rchand d’habits 2…

— Figaro 3! …

— Exposition 4! …

— Guide parisien! … Trois francs.’… Trois francs 5! …

Cineva îi vârî o carte în mână; Wokulski plăti trei franci şi traversă strada. Mergea repede, dar toţi i-o luau înainte, şi trăsurile, şi pietonii. Desigur era o întrecere generală! Grăbi pasul şi, deşi nu izbutise încă să întreacă pe nimeni, simţi toate privirile aţintite asupra lui. În primul rând fu atacat de vânzătorii de ziare şi de cărţi; femeile se uitau la el; bărbaţii îl priveau cu zâmbete ironice, îşi dădea seama că el, Wokulski, care făcuse atâta zarvă la Varşovia, era aici timid ca un copil şi că… ce căutase, găsise… Ah, cum ar fi dorit să devină din nou copilul de odinioară, când tatăl său se sfătuia cu prietenii dacă să-l dea la prăvălie sau la şcoală…

— În locul acela strada o lua puţin la dreapta. Wokulski văzu prima casă cu trei etaje şi se simţi oarecum înduioşat. O casă cu trei etaje, alături de case cu câte cinci! … Ce surpriză plăcută!

Deodată se pomeni lângă o trăsură cu un groom pe capră. În trăsură, două doamne: una, necunoscută, cealaltă… „Ea? … şopti Wokulski. De necrezut!”

Simţi cum îl părăsesc puterile. Din fericire, alături era o cafenea. Se lăsă pe un scaun, la marginea trotuarului; chelnerul veni, întrebă ceva, apoi îi aduse un mazagran. În aceeaşi clipă o florăreasă îi prinse un trandafir la butonieră, iar un vânzător de ziare îi puse în faţă Le Figaro.

Wokulski aruncă florăresei zece franci, băiatului cu ziare îi dădu un franc, gustă mazagranul şi începu să citească ziarul: „M.-S. Regina Isabela…”

Împături ziarul şi-l băgă în buzunar. Plăti şi se ridică, fără să-şi fi terminat mazagranul. Chelnerul îl privi pe sub sprâncene. Doi domni, care îşi jucau în mână bastonaşele subţiri, ridicară picioarele şi mai sus; unul din ei îl privi impertinent prin monoclu.

„Ce-ar fi dacă l-aş pălmui pe craiul ăsta? zise Wokulski. Dacă-l pălmuiesc, mâine va trebui să mă bat cu el în duel şi, poate, mă ucide… Dar dacă-l omor eu? …”

Trecu prin faţa necunoscutului, uitându-se în ochii lui. Filfizonului îi scăpă monoclul pe vestă şi-i pieri cheful de a mai zâmbi ironic.

Merse mai departe, cercetând clădirile cu toată atenţia. Ce magazine! … Magazinul cel mai prizărit de aici părea mult mai elegant decât magazinul său, considerat la Varşovia drept cel mai frumos. Aici clădirile erau masive, de piatră, şi aveau aproape la fiecare etaj balcoane mari, sau balustrade împrejurul întregului etaj.

„Impresia pe care o face Parisul este că locuitorii lui simt nevoia permanentă de a-şi împărtăşi gândurile în cafenele sau prin balcoane”, îşi zise Wokulski în gând.

Acoperişurile caselor erau şi ele neobişnuite, înalte, încărcate cu hornuri îmbrăcate în tablă şi împodobite cu tot felul de ornamente. Pe stradă se înălţa la fiecare pas fie un pom, fie un felinar, fie un chioşc sau o coloană cu un glob în vârf. Viaţa clocotea aici atât de puternic, încât, neputându-se epuiza în mişcarea nesfârşită a trăsurilor, în forfota oamenilor, în construcţia caselor de piatră cu cinci etaje, ţâşnea sub forma statuilor sau a basoreliefurilor care împodobeau zidurile, sub forma turnuleţelor ascuţite ca nişte săgeţi ridicându-se deasupra acoperişurilor, sau sub forma nenumăratelor chioşcuri risipite pe străzi.

Wokulski avea impresia că, de-abia scos dintr-o baltă, căzuse deodată într-o apă clocotită, sau care „fierbe, bolboroseşte şi stropeşte în jur”. El, omul matur şi atât de impulsiv în climatul polonez, se simţea aici ca un copil uluit de tot şi de toate.

Între timp, în jurul său oraşul continua „să clocotească, să fiarbă, să sfârâie şi să stropească”; sfârşitul şirului de oameni nu se vedea, nici al trăsurilor, nici al pomilor sau al vitrinelor sclipitoare, şi nici chiar al străzii. Wokulski căzu treptat într-un fel de buimăceală. Nu mai auzea nici conversaţiile zgomotoase ale trecătorilor, nici strigătele vânzătorilor şi nici huruitul roţilor. Apoi i se păru că mai văzuse undeva case asemănătoare, aceeaşi mişcare şi aceleaşi cafenele; îşi zise că, la urma-urmelor, nu era nimic extraordinar de văzut aici, pe urmă se trezi în el simţul critic, în ceea ce privea limba vorbită la Paris, al cărei accent i se păru a fi aici mai prost decât la Varşovia, iar dicţiunea mai puţin clară.

Tot meditând aşa, încetini pasul şi nu se mai dădu în lături din faţa nimănui. Şi când tocmai se gândea că francezii vor începe să-l arate cu degetul, observă cu mirare că atrăgea atenţia din ce în ce mai puţin. După o hoinăreală de un ceas, devenise şi el o picătură ca oricare alta în oceanul parizian.

— Aşa, da!” zise el.

Până aici, la zece-cincisprezece paşi, şirul de clădiri se întrerupea, pe o parte şi pe alta, lăsând loc străzilor laterale. Acum zidurile uniforme ale clădirilor se întindeau pe sute de paşi. Neliniştit, grăbi pasul şi, spre marea lui mulţumire, ajunse, în sfârşit, la o stradă laterală; coti puţin la dreapta şi citi tăbliţa: Rue St. Fiacre.

Zâmbi, deoarece îşi aduse aminte de un roman al lui Paul de Kock. Dădu peste o nouă stradă laterală: Rue du Sentier.

Nu auzise de ea.

După câţiva paşi citi: Rue Poissoničre, care-i aminti de un mare proces criminal. Apoi văzu un şir întreg de stradele scurte, care dădeau spre teatrul „Gymnase”.

„Dar aici ce-o mai fi?”… se întrebă el, văzând la stânga o clădire uriaşă, deosebită de toate cele văzute până atunci: un imens bloc dreptunghiular de piatră, cu o boltă semicirculară. Da, era o poartă la încrucişarea a două străzi. Alături, staţia omnibuzului; în faţa ei, o cafenea, şi trotuarul despărţit de stradă printr-o balustradă joasă de fier.

La câteva sute de paşi, o a doua poartă, asemănătoare, iar între ele, o stradă largă, întinzându-se la dreapta şi la stânga. Mişcarea crescuse: pe-aici treceau trei linii de omnibuze şi de tramvaie.

Wokulski se uită la dreapta şi văzu iarăşi două rânduri de felinare, două rânduri de chioşcuri, două rânduri de pomi şi două rânduri de case cu cinci etaje, întinzându-se pe o distanţă cât ţine Krakowskie Przedmiescie şi strada Novy Swiat din Varşovia. Nu i se vedea capătul. Numai undeva, departe, strada urca spre cer, acoperişurile se înclinau: spre pământ şi totul dispărea.

„Chiar de-ar fi să mă rătăcesc şi să întârzii la întâlnire, tot am s-o iau în direcţia asta! …” îşi zise el în gând.

În clipa aceea, la un colţ, trecu pe lângă el o femeie tânără, ale cărei mişcări şi statură îl făcură să tresară.

„Ea? … Nu! … în primul rând, fiindcă ea a rămas la Varşovia; şi apoi am mai întâlnit una care-i semăna… Nu-i decât închipuire!”

Simţi cum puterile şi memoria îl părăsesc. Se afla la încrucişarea a două străzi mărginite de arbori şi nu ştia cum ajunsese acolo. Îl cuprinse un sentiment de panică, sentiment cunoscut de obicei oamenilor care se rătăcesc în pădure. Din fericire, se apropia o trăsură cu un cal, şi vizitiul îi zâmbi cât se poate de prietenos.

— Grand Hôtel!” îi porunci Wokulski, urcându-se.

Birjarul îşi duse mâna la pălărie şi strigă:

— Trap, Lisette! … Sunt sigur că boierul ăsta străin o să te cinstească cu o halbă! … Apoi se întoarse spre Wokulski: Una din două, cetăţene: sau aţi sosit chiar azi, sau aţi mâncat prea mult la prânz…

— Am sosit azi, răspunse Wokulski, care îşi recăpătase calmul în faţa chipului plin şi roşcovan al birjarului.

— Şi aţi băut un pic mai mult, nu? … Se vede îndată… Dar taxa o cunoaşteţi? …

— N-are importanţă!

— Trap, Lisette! … Grozav îmi place străinul ăsta! După mine, unul, numai oameni ca el ar trebui să ne viziteze expoziţia. Sunteţi sigur, cetăţene, că trebuie să mergem la „Grand Hôtel”? …

— Cât se poate de sigur.

— Trap, Lisette! … Străinul ăsta începe să-mi impună… Cetăţene, nu sunteţi cumva berlinez?

— Nu.

Birjarul se uită o clipă la el şi continuă:

— Cu atât mai bine pentru dumneavoastră! Eu, ce-i drept, n-am nimic cu prusacii, deşi ne-au răpit Alsacia şi o bună parte din Lorena, dar, oricum, nu-mi place să se afle un neamţ în spatele meu… De unde sunteţi, cetăţene?

— Din Varşovia.

— Ah, ça! … Frumoasă ţară! Bogată ţară! Trap, Lisette… Care va să zică, sunteţi polonez? … Îi cunosc pe polonezi! … Am ajuns în Piaţa Operei, şi colo e „Grand Hôtel”…

Wokulski îi dădu trei franci, intră fuga în hotel şi sui în goană la etajul al treilea. De-abia se oprise în faţa camerei sale, când apăru zâmbitor servitorul, care-i dădu un bilet de la Suzin şi un teanc de scrisori.

— Mulţi, clienţi… Multe cliente… observă servitorul, uitându-se la el ştrengăreşte.

— Unde sunt?

— În salonul de recepţie, în sala de lectură, în sala de mese… Domnul Jumart vă aşteaptă cu nerăbdare…

— Cine e domnul Jumart?

— Majordomul dumneavoastră şi al domnului Siuzen… Un om foarte capabil, care ar putea să vă aducă multe servicii dacă ar fi sigur… că va primi o gratificaţie de o mie de franci… continuă să turuie servitorul cu zâmbetul lui ştrengăresc.

— Unde este?

— La etajul întâi, în salonul dumneavoastră de recepţie. Domnul Jumart a un om foarte priceput, dar socot că şi eu aş putea fi de folos excelenţei-voastre, deşi numele meu este Miler. De fapt, sunt alsacian şi, pe onoarea mea, în loc să iau de la dumneavoastră, aş da de la mine câte zece franci pe zi, numai să terminăm odată cu prusacii ăştia! …

Wokulski intră în cameră.

— În primul rând, să vă păziţi de baroana care vă aşteaptă în sala de lectură, deşi mi se pare că urmează să fie primită de dumneavoastră de-abia la orele trei… Mi-aş pune capul că-i nemţoaică! Nu degeaba sunt eu alsacian! …

Miler rosti ultimele cuvinte în şoaptă. Apoi ieşi din cameră.

Wokulski deschise biletul primit de la Suzin şi citi: „Consfătuirea va avea loc la orele 8. Ai timp destul, aşa că poţi sta de vorbă cu clienţii care aşteaptă, şi, în primul rând, cu muieretul. Eu, pe legea mea, sunt prea bătrân ca să-i pot împăca pe toţi!”

Wokulski începu să răsfoiască scrisorile. Cele mai multe erau reclame de-ale negustorilor, frizerilor şi dentiştilor, cereri de ajutor, propuneri pentru comunicarea unor secrete, un apel din partea Armatei Salvării şi altele de acelaşi fel.

Din tot vraful, una îi reţinu în special atenţia: „Persoană tânără, elegantă, bine făcută, doreşte să viziteze Parisul împreună cu dumneavoastră, pe cheltuială comună. Lăsaţi răspunsul la portarul hotelului”

— Original oraş!” mormăi Wokulski.

A doua scrisoare, şi mai interesantă, era de la baroană, care urma să vină în sala de lectură la orele trei.

Sună şi ceru să i se aducă dejunul. Peste câteva minute i se serviră şuncă, ouă, biftec, un peşte necunoscut, câteva sticle cu diferite băuturi şi apoi cafea neagră. Mâncă cu o poftă de lup şi bău cu sete. Apoi îi ceru lui Miler să-l conducă în sala de recepţie.

Servitorul ieşi cu el pe coridor, apăsă pe un buton, vorbi ceva printr-un tub, apoi îl duse pe Wokulski până la ascensor. Peste o clipă era la etajul întâi; la ieşirea din ascensor, fu întâmpinat de un domn distins, cu mustăţi nu prea mari, în frac şi cu cravată albă.

— Jumart… se recomandă el, înclinându-se.

Merseră vreo zece paşi pe coridor, apoi Jumart, deschise o uşă, care dădea într-un salon strălucitor. Wokulski fu impresionat de mobilele poleite, oglinzile imense şi pereţii împodobiţi cu basoreliefuri. În mijlocul salonului se afla o masă acoperită cu un brocart preţios şi încărcat cu vrafuri de hârtii.

— Pot să-i poftesc pe solicitanţi? întrebă Jumart. După cât mi se pare, nu-s primejdioşi. Mi-aş permite să vă atrag atenţia numai asupra baroanei, care aşteaptă în sala de lectură…

Se înclină şi trecu cu demnitate într-un alt salon, care părea să fie o anticameră.

„Ei, drăcia dracului! N-am intrat cumva în vreo aventură?” se întrebă Wokulski.

De-abia se aşezase pe un fotoliu, şi începuse să frunzărească hârtiile, când intră un lacheu îmbrăcat într-un frac albastru-deschis, împodobit cu fireturi, şi-i prezentă o carte de vizită pe tavă. Pe carton era scris: „colonelul”… şi un nume necunoscut.

— Pofteşte-l!

După o clipă apăru un bărbat de statură înaltă, cu o bărbuţă căruntă, tăiată după moda spaniolă, cu mustăţile în furculiţă şi cu o panglicuţă roşie la reverul redingotei.

— Ştiu că timpul dumneavoastră este preţios, începu vizitatorul, înclinându-se uşor, dar pot expune chestiunea care mă interesează în câteva clipe. Parisul este un oraş minunat în toate privinţele, atât pentru amuzament, cât şi pentru ştiinţă. Aveţi însă nevoie de un ghid priceput, şi deoarece cunosc toate muzeele, galeriile, teatrele, cluburile, monumentele, instituţiile de stat şi particulare, într-un cuvânt, totul… dacă dumneavoastră doriţi…

— Vă rog să-mi lăsaţi adresa dumneavoastră, îi răspunse Wokulski.

— Vorbesc patru limbi, am relaţii în lumea artistică, literară, ştiinţifică şi industrială…

— În clipa asta nu vă pot da un răspuns, îl întrerupse încă o dată Wokulski.

— Să mă prezint, sau să aştept chemarea dumneavoastră?

— Am să vă răspund în scris.

— Vă rog să nu mă uitaţi! încheie vizitatorul.

Apoi se ridică, se înclină şi ieşi.

Lacheul aduse o altă carte de vizită; peste câteva clipe apăru al doilea solicitator. Era un om rotofei şi rumen la faţă, tipul negustorului de mătăsuri. Făcu plecăciuni pe toată distanţa dintre uşă şi masă.

— Ce poftiţi? îl întrebă Wokulski.

— Cum, n-aţi auzit de numele meu? se miră noul venit. Escabeau! … Hanibal Escabeau?! Carabina „Escabeau” trage şaptesprezece lovituri pe minut, iar cea pe care voi avea onoarea să v-o prezint, treizeci…

Wokulski făcu o figură atât de uluită, încât Hanibal Escabeau căscă ochii mari.

— Cred că n-am greşit adresa…

— Nu, aţi nimerit bine. Numai că eu sunt negustor de galanterie, şi carabinele nu mă interesează de loc.

— Mi s-a spus totuşi că… în secret, continuă Escabeau, accentuând cuvintele, dumneavoastră…

— Aţi fost greşit informat!

— Ah! în cazul acesta, vă rog să mă scuzaţi! Probabil că n-am nimerit bine camera… zise vizitatorul, retrăgându-se şi înclinându-se.

Apărură din nou fracul albastru şi pantalonii albi, urmaţi de un nou vizitator, de data asta un om mărunt, subţirel, negricios, cu privirea neliniştită. Veni până la masă aproape în fugă, căzu pe scaun, se uită spre uşă şi, aplecându-se spre Wokulski, începu în şoaptă:

— Desigur că o să vă mire… dar e vorba de ceva important… foarte important… Zilele acestea am făcut o descoperire uriaşă în domeniul ruletei… Este de ajuns să dublezi miza de şase până la şapte ori…

— Mă scuzaţi, dar eu nu mă ocup de asemenea chestiuni, îl întrerupse Wokulski.

— Nu aveţi încredere? … E firesc… Dar, uitaţi-vă, am la mine o mică ruletă… Putem încerca…

— Scuzaţi-mă, dar n-am timp acum!

— Domnule, doar trei minute… doar o minută…

— Nici o jumătate de minut…

— Atunci când să vin? întrebă vizitatorul, disperat.

— În orice caz, nu prea curând.

— Împrumutaţi-mi cel puţin o sută de franci pentru probele oficiale…

— Vă pot da cinci franci, conveni Wokulski, ducând mâna la buzunar.

— O, nu, domnule, vă mulţumesc… Nu sunt un aventurier… Dar, în sfârşit… daţi-mi banii… Mâine am să vi-i restitui, între timp poate că vă veţi răzgândi…

Vizitatorul următor, o persoană de o corpolenţă respectabilă, cu o serie de decoraţii în miniatură la reverul redingotei, îi propuse diploma de doctor în filosofie, o decoraţie sau un titlu, şi păru foarte mirat când propunerile sale fură respinse. În clipa aceea lacheul o anunţă pe baroană…

Urmă o nouă pauză, ceva mai lungă de astă dată, apoi apăru în salon o femeie atât de frumoasă şi de distinsă, încât, fără să vrea, Wokulski se ridică în picioare. De vreo 40 de ani, femeia era impozantă, cu trăsături foarte regulate, făcând impresia unei doamne din lumea mare.

Cu un gest, Wokulski o pofti să se aşeze în fotoliu. După ce se aşeză, observă că e neliniştită şi că-şi mototoleşte în mână batista brodată. Deodată doamna vorbi, uitându-se mândră în ochii lui:

— Mă cunoaşteţi?

— Nu, doamnă.

— N-aţi văzut nici măcar portretul meu?

— Nu.

— În cazul acesta n-aţi fost nici la Berlin şi nici la Viena?

— Nu, n-am fost.

Doamna răsuflă adânc, parcă uşurată.

— Cu atât mai bine! spuse ea. Aşa voi avea mai mult curaj. Eu nu sunt baroană… Sunt cu totul altcineva, dar faptul acesta n-are o importanţă prea mare. Pentru moment mă aflu într-o situaţie dificilă… Am nevoie de douăzeci de mii de franci… Şi deoarece nu vreau să-mi las bijuteriile la „Muntele de pietate”, m-am gândit… Înţelegeţi?

— Nu, doamnă.

— Ştiţi… deţin un secret important…

— N-am calitatea să cumpăr secrete, răspunse Wokulski, întrucâtva tulburat.

Doamna se agita în fotoliu.

— Nu aveţi calitatea? … Atunci de ce aţi venit aici? … îl întrebă ea cu un zâmbet uşor.

— N-am totuşi calitatea…

Doamna se ridică.

— Iată adresa mea, spuse ea emoţionată. Primesc la orice oră din zi şi din noapte… Dincoace… o notiţă care o să vă dea puţin de gândit… Bună ziua!

Şi ieşi, foşnindu-şi fustele. Wokulski se uită la notiţă; cuprindea câteva date privitoare la persoana lui şi a lui Suzin, de fapt datele obişnuite în orice paşaport.

„Da! … îşi zise. Miler a scos datele astea din paşaport, dar a făcut o seamă de greşeli… Wokulski! … Ei, drăcie! Ce, crede că sunt copil? …”

Deoarece nu se mai prezentă nici un vizitator, Wokulski îl chemă pe Jumart.

— Ce doriţi? îl întrebă elegantul majordom.

— Aş vrea să vorbesc cu dumneata…

— În particular? În cazul acesta daţi-mi voie să stau jos. Reprezentaţia e terminată, costumele merg la magazie, iar actorii devin egali unii faţă de alţii.

Vorbea pe un ton cam ironic, dar se purta ca un om foarte binecrescut. Wokulski era din ce în ce mai mirat.

— Domnule, spune-mi, ce fel de oameni au fost vizitatorii mei?

— Oamenii care au fost la dumneata? întrebă Jumart. Sunt oameni obişnuiţi: ghizi, inventatori, intermediari… Fiecare munceşte cum poate şi vrea să aibă cât mai mult profit din munca sa. Iar faptul că le place, dacă-i posibil, să câştige mai mult decât li se cuvine este o caracteristică a francezilor.

— Dumneata nu eşti francez?

— Eu? M-am născut la Viena, am studiat în Elveţia şi în Germania, am trăit mulţi ani în Italia, Anglia, Norvegia şi Statele Unite… Numele meu exprimă de altfel cel mai bine naţionalitatea mea: mă port după grajdul în care mă aflu; bou între boi, cal între cai. Şi deoarece îmi dau seama de unde primesc banii şi pe ce trebuie să-i cheltuiesc, iar oamenii mă cunosc, restul nu mă interesează câtuşi de puţin!

Wokulski se uită la el cu atenţie.

— Nu înţeleg…

— Uite, vezi dumneata, continuă Jumart bătând darabana cu degetele în masă, am umblat prea mult prin lume ca să mă intereseze naţionalitatea cuiva. Pentru mine există numai patru naţionalităţi, indiferent de limbă. Din categoria întâi fac parte cei despre care ştiu de unde iau banii şi ce fac cu ei. În al doilea rând vin cei despre care ştiu de unde iau banii, dar nu ştiu pe ce-i cheltuiesc. Al treilea: cei pe care îi ştiu cum îi cheltuiesc, dar nu ştiu de unde iau bani; în al patrulea rând vin cei despre care nu ştiu nici de unde au bani şi nici pe ce-i cheltuiesc. Ştiu că domnul Escabeau are venituri de la o fabrică de tricotaje şi că-şi cheltuieşte banii pentru construirea unei arme infernale; prin urmare, îl respect… În schimb, despre doamna baroană… nu ştiu de unde ia banii şi nici pe ce-i cheltuieşte, şi de aceea n-am încredere în ea.

— Domnule Jumart, eu sunt negustor, răspunse Wokulski enervat de teoria expusă mai sus.

— Ştiu. Şi mai ştiu că dumneavoastră sunteţi prietenul domnului Siuzen, ceea ce mai adaugă câteva procente. De altfel, observaţiile mele nu se refereau la dumneavoastră; vi le-am expus numai în speranţa că-mi vor aduce un beneficiu.

— Dumneata eşti un filosof! mormăi Wokulski.

— Sunt doctor în filosofie de la două universităţi… răspunse Jumart.

— Şi îndeplineşti un rol de…

— Servitor! Asta aţi vrut să spuneţi, nu? îl întrerupse Jumart, râzând. Muncesc şi eu, domnule, ca să trăiesc şi să-mi asigur o rentă la bătrâneţe. Iar în privinţa titlului, puţin îmi pasă; am avut destule în viaţă! … Lumea seamănă cu un teatru de amatori, aşa că nu-i frumos să doreşti numai roluri principale şi să le refuzi pe cele de mâna a doua. De altfel, orice rol e bun dacă-i jucat cu măiestrie şi dacă nu-i luat prea în serios.

Wokulski se mişcă pe scaun. Se ridică şi Jumart şi, înclinându-se cu eleganţă, spuse:

— Vă pun la dispoziţie serviciile mele!

Apoi ieşi din salon.

„Am temperatură, sau ce-i cu mine? … se întrebă Wokulski, strângându-şi capul în mâini. Am ştiut că Parisul e un oraş ciudat, dar nu mi l-am închipuit chiar aşa…”

Se uită la ceas şi constată că era numai trei şi jumătate.

— Mai sunt peste patru ore până la şedinţă! murmură el, neliniştit la gândul că nu ştia cum să-şi întrebuinţeze timpul.

Văzuse atâtea lucruri noi, stătuse de vorbă cu atâţia oameni necunoscuţi şi era de-abia trei şi jumătate! …

Îl frământa o nelinişte ciudată, simţea o lipsă nedefinită… „Să mai mănânc ceva? Nu! Să citesc? Nu! Să stau poate de vorbă cu cineva? Sunt sătul de conversaţii…”

Se săturase de oameni; cei mai puţin respingători erau cei cu mania invenţiilor şi Jumart, cu felul lui de a clasifica specia umană.

Nu avea curaj să se întoarcă în camera sa, unde se afla oglinda aceea atât de mare. Nu-i rămânea decât să treacă în revistă ciudăţeniile pariziene. Ceru deci să fie condus la restaurantul hotelului. Acolo totul era superb şi uriaş; începând cu pereţii, tavanul şi ferestrele şi terminând cu numărul şi lungimea meselor. Fără să se uite la nimic din toate acestea, Wokulski îşi fixă privirea asupra uneia din imensele lustre aurite şi îşi spuse în gând: „Când va atinge vârsta baroanei… obişnuită cum e să cheltuiască zeci de mii de ruble pe an, cine ştie dacă nu va apuca şi ea pe aceeaşi cale? … Doar şi femeia aceea a fost tânără şi cred că şi pentru ea a putut să-şi piardă minţite un om tot atât de nebun ca mine. Desigur că pe atunci nici ea nu se întreba de unde veneau banii. Astăzi ştie de unde: din comerţul cu lucruri interzise! … Blestemată fie lumea care are femei atât de frumoase şi atât de…”

Se simţi stingherit. Ieşi repede afară, în faţa hotelului, ca să se piardă în forfota străzii.

„Primul drum l-am făcut spre stânga, îşi zise el. Acum am s-o iau spre dreapta…”

Hoinăreala fără ţel în oraşul acesta imens era singurul lucru care avea pentru el un farmec, un farmec plin de amărăciune.

— Ce-ar fi dacă aş putea să mă pierd în mulţimea aceasta?! …” şopti el.

Coti spre dreapta, trecu pe lângă un scuar şi ajunse într-o piaţă foarte mare, cu arbori din belşug. În mijlocul ei se afla o clădire dreptunghiulară, înconjurată de coloane, ca un templu grecesc, cu uşi mari de bronz, împodobite cu basoreliefuri. Pe partea de sus a frontispiciului era de asemenea un basorelief care reprezenta, pe cât îşi putu da el seama, Judecata de apoi.

Făcu înconjurul edificiului, cu gândul la Varşovia. Cu câtă greutate se construiau acolo clădirile acelea mici, şubrede şi anoste, în timp ce aici puterea omului ridica, parcă în joacă, edificii uriaşe, şi la urmă, fiindcă nu obosea, le încărca şi cu podoabe.

În faţă văzu o stradă nu prea lungă, la capătul căreia se deschidea o piaţă şi mai mare, având în centru o coloană înaltă şi subţire. Porni într-acolo; cu cât se apropia, coloana apărea mai înaltă, iar piaţa se lărgea. De o parte şi de alta a coloanei ţâşneau puternice fântâni arteziene; la dreapta şi la stânga se întindeau grupuri de copaci mari, cu frunzele puţin îngălbenite; în fund se vedea fluviul, şi deasupra lui plutea necontenit fumul vaporaşelor care alunecau repede pe apă.

În piaţă se vedeau trăsuri puţine. În schimb, erau mulţi copii însoţiţi de mamele sau de bonele lor. Militari de diferite arme se plimbau agale, şi undeva alături cânta o fanfară.

Wokulski se apropie de obelisc şi fu cuprins de uimire. Se afla în mijlocul unei pieţe lungi de vreo două verste şi late de o jumătate de verstă. În spate era o grădină, iar în faţa lui o alee foarte lungă. Pe amândouă părţile se întindeau scuaruri şi palate; în fund, pe o înălţime se ridica o poartă uriaşă. Wokulski simţi că în clipa aceea n-ar fi în stare să găsească cuvinte ca să-şi exprime admiraţia.

— Asta e piaţa Concordiei, iar acolo e Obeliscul din Luxor (original, domnule!). În spatele nostru se află grădina Tuilleries, în faţă Champs Elysées, iar acolo, în fund… l’Arc de l’Etoile…

Wokulski întoarse capul şi zări lângă el un domn cu ochelari negri şi cu mănuşi cam roase.

— Să mergem mai aproape! O plimbare splendidă! … Uitaţi-vă câtă mişcare… continuă necunoscutul.

Deodată amuţi, o şterse din loc şi dispăru între două trăsuri care tocmai treceau pe acolo. Un om în uniformă, cu o pelerină scurtă şi cu glugă pe umeri, se apropie, îl privi o clipă pe Wokulski, apoi i se adresă zâmbind:

— Sunteţi străin? … Luaţi seama când faceţi cunoştinţă cu cineva la Paris…

Involuntar, Wokulski duse mâna la buzunarul de la spatele redingotei şi constată că-i dispăruse tabachera de argint. Se înroşi, mulţumi politicos omului cu pelerină, dar nu spuse că i se furase ceva. Îşi aminti de definiţia lui Jumart şi îşi zise că începe să cunoască sursa veniturilor de care dispune domnul cu mănuşi roase, deşi nu ştie pe ce anume îşi cheltuieşte banii… „Jumart are dreptate! şopti el. Hoţii sunt mai puţin primejdioşi decât oamenii despre care nu ştim de unde îşi procură veniturile…”

Şi îşi aduse aminte că la Varşovia erau foarte mulţi de acest fel.

„Poate din cauza asta nu există acolo nici edificii mari şi nici arcuri de triumf…”

Mergea pe Champs Elysées, ameţit de mişcarea şirurilor nesfârşite de cupeuri şi trăsuri, printre care se strecurau călăreţii şi amazoanele. Mergea alungându-şi gândurile sumbre, care îi dădeau târcoale ca un stol de lilieci. Înainta, şi-i era frică să se uite în urmă. I se părea că pe artera aceasta elegantă şi însufleţită era un vierme – singurul – călcat în picioare şi târându-şi măruntaiele după sine.

Ajunse până la l’Arc de l’Etoile. De acolo se întoarse încet, şi când fu din nou în piaţa Concordiei, zări în spatele grădinii Tuilleries o minge imensă, neagră, care se ridică repede în aer, se opri câteva clipe, apoi, încet-încet, se lăsă în jos.

„A! Balonul lui Giffani! îşi spuse în gând. Păcat că n-am timp azi! …”

Din piaţă coti pe o altă stradă. La dreapta se întindea o grădină împrejmuită cu grilaj de fier şi cu stâlpi pe care erau aşezate vase mari de flori; în stânga erau mai multe clădiri cu acoperişurile semicirculare, cu o pădure de coşuri mari şi mici, cu balustrade interminabile… Mergea încet şi se gândea cu groază că sosise la Paris doar de opt ore, dar că începea să se plictisească… „Ei! se mustră el. Dar expoziţia, dar muzeele, balonul…”

Mergând înainte pe Rue de Rivoli, pe la 7 ajunse într-o piaţă în care se ridica, singuratic, un turn gotic, înconjurat de copaci şi împrejmuit cu un grilaj scund de fier. De aici se ramificau iarăşi câteva străzi. Wokulski, plictisit, făcu semn unui birjar, şi într-o jumătate de oră ajunse înapoi la hotel, după ce trecu pe lângă poarta St. Denis, pe care o mai văzuse.

Consfătuirea cu constructorii de vapoare şi cu inginerii respectivi se prelungi, cu ajutorul unui mare număr de sticle de şampanie, până la miezul nopţii. Wokulski, care-l înlocuia pe Suzin, fu nevoit să ia un mare număr de note, şi astfel se destinse. Sui înviorat în camera sa, unde, în loc să se lase obsedat de oglindă, se întinse în pat, cu ghidul Parisului în mână.

„O nimica toată! murmură el, privind planul oraşului. Circa o sută de verste pătrate, două milioane de locuitori, câteva mii de străzi şi peste zece mii de vehicule publice…”

Apoi frunzări lunga listă a celor mai de seamă edificii pariziene şi se gândi, ruşinat, că nu va izbuti niciodată să se orienteze în oraşul acesta.

„Expoziţia… Notre Dame… Halele Centrale… Piaţa Bastiliei… La Madeleine… Le Petit Palais… La naiba!”

Stinse lumânarea. Pe stradă era linişte. Pe fereastră pătrundea lumina cenuşie a felinarelor, reflectată parcă de nori. Simţea că îi vâjâie urechile, iar prin faţa ochilor i se perindau ori străzi netede ca parchetul, ori arbori înconjuraţi de grilaje de fier, sau clădiri de piatră cioplită, sau forfota oamenilor şi a trăsurilor care apăreau nu se ştie de unde şi goneau nu se ştie încotro. Urmărind aceste năluciri fugare, adormi cu gândul că, oricum, prima zi petrecută la Paris îi va rămâne întipărită în minte pentru toată viaţa.

Visă că nenumărate edificii şi o adevărată pădure de statui, precum şi nesfârşite şiruri de arbori se rostogoleau peste el, într-un sarcofag uriaş, unde dormea, singur, tăcut, aproape fericit. Dormea, nu se gândea la nimic, nu-şi mai aducea aminte de nimeni, şi ar fi putut dormi aşa veacuri de-a rândul dacă – vai! – dacă n-ar fi fost picătura aceea de jale care se strecurase în el sau îi dădea târcoale, aşa de mică, încât ochiul omenesc n-o putea desluşi, şi atât de amară, încât ar fi putut otrăvi lumea întreagă.

Din ziua în care primise botezul Parisului, pentru el începu o viaţă aproape fantastică. În afara celor câteva ore consacrate consfătuirilor lui Suzin cu constructorii de vapoare, Wokulski era absolut liber şi folosea timpul vizitând oraşul cu totul la întâmplare. Alegea o stradă după indicele alfabetic din ghid şi, fără să se uite măcar pe plan, pornea într-acolo cu trăsura. Urca scări în clădiri, cutreiera prin săli, se oprea în faţa obiectelor mai interesante, şi cu aceeaşi trăsură, închiriată cu ziua, pornea în altă direcţie, tot după indicele alfabetic. Şi fiindcă singura primejdie de care se ferea era lipsa de ocupaţie, serile studia planul oraşului, însemna locurile vizitate şi îşi lua note.

Uneori era însoţit de Jumart, care îl conducea în locuri în indicate de ghid: la depozitele comercianţilor, în atelierele fabricilor, în locuinţele meşteşugarilor, în camerele studenţilor, prin cafenele şi restaurante aflate pe străzi de categoria a patra. Şi de-abia acum începu Wokulski să cunoască adevărata viaţă pariziană.

În cursul acestor peregrinări se urcă în turnurile bisericilor St. Jacqucs, Notre Dame şi ale Panteonului, se sui cu ascensorul în Trocadero, coborî în canalele şi catacombele Parisului, împodobite cu cranii, vizită Expoziţia generală, Luvrul şi palatul Cluny, se plimbă prin Bois de Boulogne şi prin cimitire, vizită cafenelele de la Rotonde du Grand Balcon şi fântânile, şcolile şi spitalele, Sorbona şi sala de scrimă, Halele şi Conservatorul, abatoarele şi teatrele, bursa la Colonné de Juillet şi bisericile. Tot ceea ce vedea crea în jurul său un fel de haos care îşi găsea corespondentul în haosul din sufletul lui.

Uneori, gândindu-se la cele văzute – de la palatul expoziţiei, cu un perimetru de două verste, până la perla de pe coroana Bourbonilor, nu mai mare decât un bob de mazăre – se întreba ce doreşte şi constata că nu dorea nimic. Nimic nu-i oprea atenţia, nimic nu-i grăbea bătăile inimii, nimic nu-l îndemna spre acţiune. Dacă i s-ar fi oferit tot Parisul ca să străbată pe jos drumul care-l desparte de cimitirul Montparnasse, cu singura condiţie să fie interesat şi emoţionat de tot ce vede, n-ar fi făcut acest drum. În schimb, străbătea zilnic kilometri întregi numai ca să-şi înăbuşe amintirile.

Uneori i se părea că e o făptură care, printr-un ciudat joc al evenimentelor, se născuse abia de câteva zile, acolo, pe caldarâmul Parisului; că tot ceea ce-i venea în minte nu erau decât năluciri, un fel de vis, amintirea unor lucruri care nu existaseră niciodată în realitate. Atunci îşi spunea că e pe deplin fericit şi hoinărea de la un capăt la altul al Parisului, zvârlind nebuneşte pumni întregi de aur.

„Mi-e totuna!” murmura el.

Ah, dacă n-ar fi fost picătura aceea de jale, atât de mică, dar atât de amară!

Alteori, pe fondul zilelor acelora cenuşii, când i se părea că peste capul lui se prăbuşeşte lumea întreagă a palatelor, fântânilor, sculpturilor, tablourilor şi maşinilor, i se întâmpla câte ceva care-i amintea că nu-i totuşi o simplă închipuire, ci-i un om aievea, cu sufletul ros de cangrenă.

Odată se dusese la teatrul „Variétés” din strada Montmartre, la câteva sute de paşi de hotelul său. Programul era alcătuit din trei piese vesele, printre care şi o operetă. Se dusese ca să se lase ameţit de comicul actorilor, îndată după ridicarea cortinei, prinse o frază, spusă pe scenă de un glas plângător: „Amantul iartă totul amantei sale, cu excepţia unui nou amant…”

— Uneori trebuie să-i ierţi chiar şi trei-patru! … şopti râzând un francez de lângă el.

Wokulski simţi că se înăbuşă i se părea că pământul i se desface sub picioare şi că tavanul se prăbuşeşte peste el. Nu mai putea să rămână. Se ridică de la locul lui, care din nefericire se găsea cam în mijlocul rândului, şi, scăldat de o sudoare rece, fugi de la spectacol, călcând pe picioarele vecinilor.

O luă repede spre hotel şi intră în prima cafenea întâlnită în drum. Ce fusese întrebat, ce răspunsese, nu ţinea minte. Ştia doar că i se adusese o cafea şi o sticlă de coniac gradată cu liniuţe, fiecare liniuţă corespunzând unui păhărel. Wokulski bău, spunându-şi în gând: „Starski este al doilea amant, Ochocki al treilea… Dar Rossi? … Rossi, căruia i-am organizat aplauzele, i-am oferit cadouri în plină scenă… Ce era el? … Prost eşti, orbule! Nu vezi că e o Messalină, dacă nu cu fapta, cel puţin cu gândul? … Iar eu… Să fiu nebun după ea? … Eu?”

Simţi că indignarea îl liniştea. Dar abia la plată văzu că sticla se golise.

„Da, bun calmant coniacul! …” îşi zise în gând.

De atunci, de câte ori îşi amintea de Varşovia, sau întâlnea o femeie care avea ceva deosebit în mişcări, în îmbrăcăminte, în fizionomie, intra în cafenea şi bea o sticlă de coniac. Numai aşa se putea gândi cu curaj la domnişoara Isabela, mirându-se că un om ca el fusese în stare să iubească o astfel de femeie.

„Cred că merit să fiu primul şi ultimul…” îşi spunea.

Sticla de coniac se golea, iar el îşi rezema capul în mâini şi moţăia, spre marea veselie a chelnerilor şi a clienţilor.

Şi din nou vizita zile întregi expoziţia, muzeele, fântânile arteziene, şcolile şi teatrele, nu ca să vadă ceva nou, ci ca să-şi înăbuşe amintirile.

Treptat, pe fondul unor suferinţe surde şi nedesluşite, începu să se nască în el întrebarea: există oare vreo rânduială în construcţia Parisului? Există ceva cu care ar putea fi comparat, o lege care i-ar putea fi aplicată?

Văzut din Panteon sau de la Trocadero, Parisul se înfăţişa ca un ocean de case, străbătut de mii de străzi; acoperişurile inegale făceau impresia unor valuri; coşurile semănau cu nişte şuviţe de apă care ţâşneau în sus, iar coloanele păreau şuvoaie mari.

„Un adevărat haos! constata Wokulski. De altfel, nici nu poate ieşi altceva din concentrarea a milioane de eforturi. Un oraş mare seamănă cu nori de praf; poate avea contururi interesante, dar logică, în nici un caz. Dacă ar fi avut logică, faptul ar fi fost de mult descoperit de autorii ghidurilor. Pentru că, în definitiv, care este rostul lor? …”

Şi se uita la planul oraşului, râzându-şi de propriile sale eforturi.

„Numai un singur om – cu condiţia să fie genial – poate crea un anumit stil, un anumit plan, îşi continua el gândurile. Dar ca milioane de oameni, muncind secole întregi fără să aibă cunoştinţă unul de altul, să creeze un tot logic, e imposibil!”

Cu încetul, însă, şi spre marea lui uimire, descoperi că Parisul, construit timp de peste zece secole, de milioane de oameni care n-au ştiut unii de alţii şi fără nici un plan, avea totuşi un plan, alcătuia un tot, ba chiar un tot foarte logic.

Descoperi mai întâi că Parisul semăna cu un taler uriaş, având o lăţime de nouă kilometri de la miazănoapte la miazăzi şi o lungime de unsprezece kilometri de la răsărit la apus. Spre miazăzi talerul era tăiat de Sena, care îl străbătea ca un arc, pornind din unghiul sud-estic şi trecând prin mijlocul oraşului, pentru a coti spre unghiul sud-vestic. Şi un copil de 8 ani ar fi fost în stare să deseneze un astfel de plan.

„Bine, gândea Wokulski, dar este vreo rânduială în aşezarea edificiilor importante? … De o parte, Notre Dome, de alta, Trocadero, apoi Luvrul, Bursa, Sorbona Haos, şi nimic altceva! …”

Studiind mai atent planul Parisului, observă ceea ce nu erau în stare să vadă nici adevăraţii parizieni (fapt de altfel nu prea curios), nici domnul K. Baedecker, care pretindea că este orientat asupra întregii Europe.

Parisul, cu tot haosul lui aparent, avea un plan, avea o logică, deşi fusese construit veacuri la rând de milioane de oameni care nu ştiuseră unii de alţii şi care nu se gândiseră câtuşi de puţin la logică şi la stil.

Parisul poseda ceea ce poate fi numit şira spinării, axa, magistrala unui oraş.

Pădurea Vincennes era situată spre sud-est; iar la capătul celălalt, spre nord-vestul Parisului, Bois de Boulogne; magistrala aceasta semăna cu o omidă uriaşă (lungă de aproape şase verste), care, plictisindu-se în pădurea Vincennes, plecase la plimbare spre Bois de Boulogne.

Ea îşi sprijinea coada de piaţa Bastiliei, capul de l’Arc de l’Etoile, iar corpul şi-l lipise de Sena. Gâtul i-l forma Champs Elysées-ul, trunchiul – Tuilleries şi Luvru, iar coada – Palatul Primăriei, catedrala Notre Dame şi, în sfârşit, celebra Colonne de Juillet din piaţa Bastiliei.

Omida aceasta avea numeroase picioare, unele mai scurte, altele mai lungi. Pornind de la cap, prima pereche de picioare se sprijinea în stânga de Champs de Mars, de palatul Trocadero şi de expoziţie, iar în dreapta, de cimitirul Montmartre. A doua pereche de picioare (mai scurte) ajungea, spre stânga, până la Şcoala militară, la Palatul Invalizilor şi la Camera Deputaţilor, iar spre dreapta, până la biserica Madeleine şi Operă. Apoi urmau (spre coadă), la stânga, Şcoala de bele-arte, la dreapta, palatul regal, Banca şi Bursa; iarăşi la stânga Institutul Franţei şi Monetăria, la dreapta Halele Centrale; şi iarăşi la stânga palatul Luxemburg, muzeul Cluny şi Şcoala de medicină, iar la dreapta, Piaţa Republicii, cu Cazarma prinţului Eugen.

În afara acestei magistrale şi a regularităţii conturului său general, Wokulski mai constată că Parisul înglobează zeci şi zeci de domenii de activitate omenească, grupate cu oarecare rânduială (fapt relevat de altfel şi în ghid). Între piaţa Bastiliei şi Piaţa Republicii se concentrau industria şi meseriile; în faţa lor, de partea cealaltă a Senei, se întindea Cartierul Latin, cuibul studenţilor şi al savanţilor. Între Operă, piaţa Bastiliei şi Sena era împărăţia comerţului şi a finanţelor; între Notre Dame, Institut şi cimitirul Montparnasse se cuibăreau rămăşiţele aristocraţiei de sânge. De la Operă până la Place de l’Etoile era cartierul îmbogăţiţilor, iar în faţa lor, pe malul stâng al Senei, lângă Palatul Invalizilor şi Şcoala militară, era sediul militarismului şi al expoziţiilor mondiale.

Observaţiile acestea treziră în cugetul lui Wokulski năzuinţe noi, la care nu se gândise până acum, sau poate se gândise vag. Aşa, de pildă, un oraş mare, asemeni unei plante sau unui animal, are o anumită anatomie şi o fiziologie care-i sunt proprii. Astfel, munca milioanelor de oameni, exercitată deschis, la libera lor voinţă, dă aceleaşi rezultate, ca munca albinelor care construiesc faguri de miere atât de simetrici, sau munca furnicilor care ridică muşuroaie conice, sau, în sfârşit, cea a cristalizărilor chimice, care iau forma unor corpuri regulate.

Aşadar, în societate nu există fenomene întâmplătoare, ci o lege implacabilă, care, ironie a trufiei umane, se manifestă atât de vizibil în viaţa celui mai capricios dintre popoare, francezii! Au fost guvernaţi de Merovingieni şi de Carlovingieni, de Bourboni şi de Bonaparte, au avut trei republici şi câteva monarhii, au cunoscut inchiziţia şi ateismul, guvernanţii şi miniştrii s-au schimbat ca moda rochiilor sau ca norii de pe cer… Şi cu toate aceste schimbări atât de profunde în aparenţă, Parisul a luat tot mai precis forma unui taler străbătut de Sena; din ce în ce mai vizibil s-a conturat linia aceea dintre piaţa Bastiliei şi Place de l’Etoile, delimitând tot mai clar cartierele ştiinţei şi industriei, ale aristocraţiei şi comerţului, al militarilor şi îmbogăţiţilor…

Wokulski descoperi acelaşi fatalism şi în istoria celor zece-cincisprezece familii pariziene mai renumite. Bunicul, modest meseriaş, lucrase şaisprezece ore pe zi în Rue du Temple, fiul său şi-a făcut un atelier mai mare în Rue St. Antoine, din Cartierul Latin; nepotul, infiltrându-se mai adânc în cartierul ştiinţific, s-a mutat, ca mare comerciant, pe Rue Poissoničre; iar strănepotul, ajuns milionar, s-a instalat lângă Champs Elysées, pentru ca fiicele sale să-şi poată calma crizele de nervi pe bulevardul St. Germain. Astfel, o familie de oameni care a muncit şi s-a îmbogăţit în vecinătatea Bastiliei decade în apropierea grădinii Tuilleries şi îşi trăieşte ultimele clipe ale vieţii nu departe de Notre Dame. Topografia oraşului se potriveşte deci cu istoria locuitorilor lui…

Meditând asupra ciudatei potriviri a unor fapte considerate ca lipsite de logică, Wokulski simţea că acest gen de cercetări ar fi în stare să-l vindece de apatie.

„Sunt un sălbatic, îşi zise el. Am căzut într-un fel de nebunie de care mă va vindeca numai civilizaţia…”

De altfel, fiecare zi petrecută la Paris îi aducea idei noi sau îi limpezea taina propriului său suflet.

Într-o zi, când se afla pe veranda unei cafenele şi bea mazagran, se apropie de el un cântăreţ ambulant, care, acompaniindu-se la harpă, începu să cânte:

Au printemps, la feuille repousse Et la fleur embellit les prčs Mignonette, en foulant la mousse, Suivons Ies papillons diaprés.

Vois-les se poser sur Ies roses;

Comme eux, aussi je veux poser Ma lčvre sur tes lčvres closes, Et te ravir un doux baiser! 6

Îndată câţiva clienţi reluară în cor ultima strofă:

Vois-les se poser sur Ies roses;

Comme eux, aussi je veux poser Ma lčvre sur tes lčvres closes, Et te ravir un doux baiser!

„Nerozii! mormăi Wokulski. N-au altceva mai bun de făcut decât să repete caraghioslâcurile astea!”

Se ridică încruntat şi se strecură amărât printre valurile de oameni mobili şi gălăgioşi, care pălăvrăgeau şi cântau ca nişte copii la ieşirea din şcoală!

„Nerozi! Nerozi! …” repetă el.

Apoi, deodată se întrebă dacă nu era el mai degrabă nerodul! … „Dacă toţi aceşti oameni mi-ar semăna, îşi zise el, Parisul ar avea aspectul unui spital de neurastenici. Fiecare şi-ar otrăvi viaţa cu vreo nălucă, străzile s-ar transforma în băltoace, iar casele, în ruine. Ei, luând viaţa aşa cum este, gonesc după ţeluri practice, sunt fericiţi şi creează capodopere. Eu însă după ce am gonit? La început după perpetuum mobile şi după baloanele dirijate, apoi după o poziţie socială, întâmpinând piedici chiar din partea propriilor mei aliaţi. În sfârşit, am gonit după o femeie de care aproape că nu-mi este permis măcar să mă apropii. Şi întotdeauna sau m-am sacrificat, sau m-am lăsat influenţat de ideile născocite de clasele sociale care voiau să facă din mine sluga şi robul lor.”

Se întrebă apoi cum ar fi fost dacă, în loc să fi văzut lumina zilei la Varşovia, s-ar fi născut la Paris. Întâi, datorită marelui număr de instituţii, ar fi putut învăţa mai mult în copilărie. Apoi, chiar dacă s-ar fi angajat la vreun negustor, ar fi fost ajutat mai mult în studiile sale. După aceea nu şi-ar mai fi bătut capul cu acel perpetuum mobile, convingându-se din timp că în muzeele pariziene există destule maşini asemănătoare care n-au funcţionat niciodată. Iar dacă s-ar fi ocupat de baloane dirijate, ar fi găsit modele gata, grupuri întregi de visători asemenea lui, ba chiar o mână de ajutor în cazul în care invenţia ar fi avut sorţi practici de realizare.

Apoi, în fine, dacă, ajuns om cu stare, s-ar fi îndrăgostit de o domnişoară din aristocraţie, n-ar fi întâmpinat atâtea piedici ca să se apropie de ea. Ar fi putut s-o cunoască şi ori s-ar fi dezmeticit, ori i-ar fi câştigat graţiile. În nici un caz n-ar fi fost tratat ca un negru din America!

De altfel, în Parisul acela era oare posibil să se îndrăgostească cineva până la nebunie, ca el?

Aici îndrăgostiţii nu sunt cuprinşi de disperare, ci dansează şi cântă, trăind cât se poate de vesel. Când nu sunt în stare să încheie o căsătorie oficială, creează un cuplu liber; când nu-şi pot creşte copiii lângă ei, îi dau la doică. Aici iubirea n-a împins niciodată la nebunie un om cu mintea sănătoasă.

„Ultimii doi ani ai vieţii mele, îşi zise Wokulski, s-au mărginit la urmărirea unei femei la care poate aş fi renunţat de mult dacă aş fi cunoscut-o mai îndeaproape. Toată energia, studiile, priceperea şi averea mea se subordonează unui singur sentiment numai pentru faptul că sunt un simplu negustor, pe când ea e aristocrată „Oare această colectivitate nu se nedreptăţeşte pe ea însăşi prin mine?”

Aici Wokulski atinsese punctul suprem al examenului pe care şi-l făcea; dându-şi seama de inepţia poziţiei sale, luă hotărârea să se salveze.

„Ce să fac? Ce să fac? … se întreba el în gând. Cred că trebuie să procedez aşa cum procedează toţi ceilalţi oameni…”

Ce fac ceilalţi? … În primul rând, muncesc din răsputeri, câte şaisprezece ore pe zi, inclusiv duminicile şi sărbătorile. În acest chip se aplică de la sine legea selecţiei naturale, care spune că numai cei puternici au dreptul la viaţă. Firavul piere înainte de a fi împlinit anul, incapabilul în câţiva ani, şi doar cei mai puternici şi mai capabili rămân în luptă. Iar aceştia, datorită muncii desfăşurate de atâtea generaţii de alţi luptători, îşi găsesc aici satisfacerea tuturor nevoilor.

O canalizare bine făcută îi fereşte de boli; străzile largi asigură împrospătarea aerului; Halele Centrale le furnizează alimente, iar miile de fabrici, îmbrăcămintea şi articolele casnice. Când parizianul vrea să admire natura, iese în împrejurimile oraşului sau în Bois de Boulogne. Când doreşte încântări artistice, vizitează Luvrul, iar când vrea să-şi îmbogăţească cunoştinţele, are la dispoziţie muzeele şi institutele ştiinţifice.

Viaţa pariziană înseamnă munca pentru fericire, în toate domeniile. La Paris există: împotriva oboselii, mii de vehicule; împotriva plictiselii, sute de teatre şi spectacole; împotriva neştiinţei, sute de muzee, de biblioteci şi de prelegeri. La Paris se îngrijesc nu numai de om, ci şi de cal, căruia i s-au făcut şosele netede. Parizienii au grijă chiar şi de pomi, care sunt mutaţi cu căruţe speciale în alte locuri, feriţi de insectele dăunătoare cu ajutorul unor coşuri de fier care înlesnesc păstrarea umidităţii şi îngrijiţi în caz de boală.

Datorită grijii cu care se face totul, obiectele pariziene aduc foloase multiple. Cana, mobilierul, măturile şi tingirile nu sunt numai utile, dar şi frumoase; ele satisfac nu numai muşchii, dar şi spiritul. Şi invers: operele de artă nu sunt numai frumoase, ci şi utile. Arcurile de triumf şi turnurile bisericilor au scări care înlesnesc urcarea până sus, ca să poţi admira oraşul de la înălţime. Statuile şi tablourile sunt accesibile nu numai amatorilor ci şi artiştilor şi meşterilor care pot face copii în galeriile ele artă.

Când creează ceva, francezul are grijă în primul rând de două cerinţe: lucrarea lui să corespundă scopului propus şi să fie frumoasă. În plus, are grijă să fie durabilă şi bine întreţinută. Adevărul acesta îl constată Wokulski la fiecare pas, privind fiecare lucru, începând cu tomberonul gunoierului şi sfârşind cu Venus din Milo, înconjurată de un grilaj. Îşi dădu seama şi de rezultatele unei asemenea gospodării, şi anume că munca aici nu se irosea; fiecare generaţie transmitea urmaşilor operele cele mai strălucite ale înaintaşilor, completându-le cu realizări proprii.

Parisul era deci o arcă uriaşă care cuprindea cuceririle a zece veacuri şi mai bine de civilizaţie… Aici găseai totul, începând cu monstruoşii idoli asirieni sau cu mumiile egiptene şi terminând cu ultimele realizări ale mecanicii şi electrotehnicii; de la ulcioarele în care egiptencele cărau apă acum patruzeci de secole, până la uriaşele roţi hidraulice de la Saint-Maur.

„Cei ce au creat minunile acestea, îşi spunea el în gând, sau cei ce le-au adunat la un loc. N-au fost nişte pierde-vară şi nici nişte nebuni ca mine…”

Şi simţea că-l copleşeşte ruşinea.

După ce rezolva în câteva ore treburile lui Suzin, hoinărea prin Paris, rătăcea pe străzi necunoscute, se pierdea în mijlocul mulţimilor nesfârşite, se cufunda în haosul aparent al lucrurilor şi întâmplărilor, descoperind mereu la temelia lor ordinea şi legalitatea. Alteori, ca să mai schimbe, bea coniac, juca ruletă sau cărţi, şi-şi pierdea vremea cu tot soiul de nimicuri.

Simţea că în acest crater al civilizaţiei i se va întâmpla ceva neobişnuit, că va începe o epocă nouă a vieţii sale. Simţea totodată cum concepţiile şi cunoştinţele lui de până atunci, răvăşite, se îmbinau într-un singur tot, într-un fel de sistem filosofic care îi explica multe din tainele lumii şi ale propriei sale existenţe.

„Ce sunt eu?” se întreba el uneori. Apoi, treptat-treptat, îşi formula singur răspunsul: „Sunt un om de nimic. Am avut mari calităţi şi destulă energie, dar n-am făcut nimic pentru civilizaţie. Oamenii celebri pe care-i întâlnesc aici nu dispun nici măcar de jumătate din forţele mele, şi cu toate acestea lasă în urma lor maşini, edificii, opere de artă şi concepţii noi. Eu ce las? … Nimic! Nimic, în afara magazinului meu, care s-ar prăbuşi chiar azi dacă nu i-ar purta de grijă Rzecki… Şi doar n-am lenevit în viaţă. M-am zbătut cât trei, dar dacă nu mi-ar fi ajutat întâmplarea, n-aş fi avut nici măcar avere…”

Apoi se întreba pentru ce îşi irosise forţele şi viaţa… Pentru ce lupta cu mediul înconjurător, la care nu se putuse adapta? Când avusese gust să înveţe, nu putuse învăţa, deoarece în ţara lui nu era nevoie de învăţaţi, ci de băieţi de prăvălie şi de funcţionari comerciali. Când voise să fie de folos societăţii, chiar şi cu jertfa propriei sale vieţi, i se impuseseră în locul unui program de realizări, nişte reverii fanteziste. Apoi uitaseră de el. Când căutase de lucru, nu i se dăduse, ci i se impusese căsătoria cu o femeie mai bătrână, pentru bani. Când, în sfârşit, se îndrăgostise şi voise să pună bazele unei familii, să devină preotul căminului a cărui sfinţenie era ridicată în slăvi de toţi cei din jur, fusese pus într-o situaţie fără ieşire. Aşa că nici măcar nu ştia dacă femeia pentru care îşi pierduse minţile era o cochetă ca toate cochetele, cu capul plin de fumuri, sau o fiinţă rătăcită ca şi el, incapabilă să-şi găsească drumul în viaţă. După purtările ei, ai fi spus că este o domnişoară de măritat în căutarea partidei celei mai bune. Dacă te uitai însă în ochii ei, vedeai că e un înger, ale cărui aripi fuseseră înlănţuite de convenienţele societăţii.

„Dacă m-aş fi mulţumit cu câteva zeci de mii de ruble pe an şi cu trei parteneri de whist, aş fi fost omul cel mai fericit din Varşovia! îşi spuse el. Dar întrucât în afară de stomac mai am şi suflet, care absoarbe cu nesaţ ştiinţa şi iubirea, ar trebui să pier. Sunt zone unde anumite specii de plante şi de oameni nu se pot dezvolta…”

Zonele! … Intrând odată într-un observator, îşi aruncase privirea asupra unei hărţi climaterice a Europei şi constatase că temperatura medie a Parisului era cu cinci grade mai ridicată decât a Varşoviei, ceea ce însemna că Parisul avea anual două mii de grade de căldură mai mult decât Varşovia. Şi cum căldura înseamnă energie, şi încă o energie esenţială, poate chiar singura forţă creatoare… problema era rezolvată… „La miazănoapte e mai frig, socoti el, lumea vegetală şi animală e mai săracă, şi omul îşi găseşte mai greu hrana. În plus, omul trebuie să cheltuiască destulă muncă pentru construirea unor locuinţe călduroase şi pentru confecţionarea hainelor de iarnă. Francezul, în comparaţie cu omul nordic, are mai multe forţe şi mai multe clipe libere. Nefiind obligat să le folosească pentru satisfacerea nevoilor sale materiale, le foloseşte pentru creaţia sa spirituală. Dacă la grelele condiţii climaterice de la noi se adaugă şi existenţa aristocraţiei, care a acaparat toate economiile poporului şi le-a prăpădit într-un desfrâu stupid, atunci se vede limpede de ce acolo oameni neobişnuit de capabili nu se pot dezvolta, ba chiar trebuie să piară.” „Nu! Eu n-am să pier! …” zise Wokulski, deşi profund descurajat.

Atunci îi veni pentru prima oară gândul să nu se mai întoarcă în patrie.

„Vând magazinul, se gândi, îmi retrag capitalul şi mă instalez la Paris. Aşa nu voi mai fi o piedică în calea celor care nu mă vor… Voi vizita muzeele, mă voi ocupa poate de vreo ramură specială a ştiinţei, şi viaţa mea se va scurge, dacă nu fericită, cel puţin fără amărăciune…”

Întoarcerea lui în patrie depindea de o singură împrejurare, de o singură fiinţă… Dar împrejurarea aceea nu se ivea; în schimb, interveneau altele care-l îndepărtau tot mai mult de Varşovia, legându-l tot mai strâns de Paris.