II.         NĂLUCA.

ÎNTR-O ZI WOKULSKI REZOLVA ca de obicei în salonul de recepţie cererile solicitanţilor. Scăpase de un individ care se oferea să se bată la nevoie în duel în locul său, scăpase şi de un altul care, ventriloc fiind, dorea un post în diplomaţie; ieşise de curând din cameră un al treilea, care îi promitea să-i arate unde sunt îngropate comorile lui Napoleon I pe malurile Berezinei. În clipa aceea lacheul în frac albastru anunţă:

— Profesorul Geist.

— Geist? … repetă Wokulski.

Avu o senzaţie ciudată: se gândi că fierul are desigur aceeaşi senzaţie la apropierea magnetului.

Să poftească! …

Peste o clipă intră un bătrânel foarte scund şi foarte slab, cu faţa ca de ceară, dar fără nici un fir de păr alb.

„Câţi ani o fi având? …” se întrebă Wokulski.

Vizitatorul se uita la el cu o privire pătrunzătoare. Stătură aşa un minut sau două. Măsurându-se unul pe altul, Wokulski dornic să ghicească vârsta interlocutorului, celălalt părând că-l supune unei analize.

— Ce doriţi? îl întrebă, în sfârşit, Wokulski.

— Ce-aş putea eu dori! răspunse bătrânul, ridicând din umeri. Am veni să cerşesc, nu să doresc…

— Cu ce vă pot servi? continuă Wokulski, deoarece străinul i se păru ciudat de simpatic.

Geist îşi duse mina la cap.

— Am venit aici pentru ceva, zise, dar vă voi vorbi despre altceva. Am vrut să vă propun cumpărarea unui exploziv nou…

— Nu cumpăr… îl întrerupse Wokulski.

— Nu? … Totuşi, mi s-a spus că dumneavoastră căutaţi aşa ceva, pentru marină. Dar n-are nici o importanţă… Am altceva pentru dumneavoastră…

— Pentru mine? îl întrebă Wokulski, mirat nu atât de cuvintele, cât de privirea lui Geist.

— Alaltăieri v-aţi urcat într-un balon captiv, continuă străinul.

— E adevărat!

— Sunteţi un om bogat şi vă pricepeţi la ştiinţele naturii.

— Da, încuviinţă Wokulski.

— Şi a fost o clipă în care aţi vrut să săriţi din nacelă, nu-i aşa? … îl întrebă Geist.

Wokulski se dădu înapoi cu scaun cu tot.

— Să nu vă mire cuvintele mele, continuă străinul. În viaţa mea am cunoscut vreo mie de naturalişti, dintre care patru s-au sinucis în laboratorul meu, aşa că mă pricep la acest soi de oameni… Prea te-ai uitat des la barometru ca să nu-mi dau seama că eşti un naturalist. Iar pe omul care se gândeşte la sinucidere îl recunoaşte chiar şi o fată de pension…

— Cu ce vă pot servi? îl întrebă din nou Wokulski, ştergându-şi sudoarea de pe faţă.

— Voi fi scurt! zise Geist. Dumneata ştii ce este chimia organică?

— Chimia care se ocupă cu compuşii cărbunelui…

— Dar ce părere ai despre chimia compuşilor de hidrogen? …

— Că nu există!

— Totuşi, există! răspunse Geist. Numai că în locul eterului, al grăsimilor şi al materiilor aromatice, hidrogenul dă combinaţii noi… combinaţii noi, domnule Siuzen, cu proprietăţi foarte interesante!

— Ce mă interesează pe mine? şopti Wokulski. Eu sunt negustor…

— Nu eşti negustor, ci un om disperat! Răspunse Geist. Negustorii nu se gândesc să sară din balon… Când te-am observat, mi-am spus: „Ăsta-i omul meu!” Dar la ieşire te-am pierdut… Astăzi întâmplarea ne-a apropiat din nou… Domnule Siuzen, în cazul că dumneata eşti într-adevăr un om bogat, trebuie să stăm de vorbă despre compuşii hidrogenului…

— În primul rând, nu mă numesc Siuzen…

— N-are nici o importanţă… Eu nu am nevoie de un Siuzen oarecare, ci de un disperat cu bani!

Wokulski se uită la Geist aproape cu spaimă, întrebându-se cu cine avea de-a face; cu un şarlatan, cu un agent secret, cu un nebun sau cu o arătare? … Cine ştie dacă Diavolul e o simplă închipuire şi dacă în anumite împrejurări nu apare în faţa oamenilor? … Era cert însă că bătrânul acesta de vârstă nedefinită îi ghicise reacţiile cele mai tainice, pentru că într-adevăr se gândise la sinucidere, dar cu prea multă sfială ca să existe în el o hotărâre adevărată.

Străinul continua să se uite fix la el, zâmbind cu o uşoară ironie. Când Wokulski deschise gura să-l întrebe ceva, el îl întrerupse:

— Nu te obosi, domnule! … Am discutat cu atâţia oameni despre caracterul lor şi despre invenţiile mele, încât îţi voi răspunde din capul locului la întrebările pe care vrei să mi le pui. Sunt profesorul Geist, un nebun bătrân, aşa cum mi se spune în toate cafenelele din jurul Universităţii şi Politehnicii. Cândva am fost considerat un mare chimist. Până în clipa în care… am depăşit concepţiile recunoscute. Am scris studii, am făcut descoperiri pe numele meu sau al unor colaboratori care au împărţit câştigul cu mine în mod cinstit. Dar din clipa când am descoperit fenomene neconsemnate în anuarele Academiilor, am fost considerat nu numai nebun, dar şi eretic, şi trădător…

— Aici, la Paris? şopti Wokulski.

Geist râse:

— Oho! Da, aici, la Paris! într-un Altdorf sau Neustadt oarecare, eretic şi trădător e doar acela care nu crede în pastori, în Bismarck, în cele zece porunci şi în constituţia Prusiei. Aici eşti liber să-ţi baţi joc de Bismarck şi de instituţii, dar în schimb, sub ameninţarea anatemei, trebuie să crezi în tabla înmulţirii, în teoria mişcării undelor, în stabilitatea greutăţilor şi aşa mai departe. Arată-mi un singur oraş unde oamenii să nu-şi frământe creierii cu tot felul de dogme, şi voi face, din el capitala lumii, leagănul omenirii viitoare…

Wokulski se linişti. Acum era sigur că are de-a face cu un maniac.

Geist se uită la el şi continuă să zâmbească.

— Închei, domnule Siuzen. Am făcut mari descoperiri în domeniul chimiei. Am creat o ştiinţă nouă, am găsit materii industriale necunoscute, la care oamenii dinaintea mea s-au gândit doar în vis. Dar… îmi lipsesc câteva date extrem ele importante şi nu mai am bani. Cercetările mele au înghiţit patru averi. Mai bine de zece oameni şi-au sleit puterile. Astăzi am nevoie de o avere nouă şi de oameni noi…

— De unde încrederea asta în mine? îl întrebă Wokulski, pe deplin liniştit.

— Simplu! răspunse Geist. La sinucidere se gândeşte doar un nebun, un ticălos sau un om de mare valoare, pentru care lumea este prea mică.

— Şi de unde ştii dumneata că nu sunt un ticălos?

— Dar dumneata de unde ştii că armăsarul e armăsar şi nu vacă? îl întrebă Geist. În timpul vacanţei mele silite, care din nefericire se prelungeşte de câţiva ani, m-am ocupat de zoologie şi am studiat îndeosebi specia umană. În făptura asta – singura cu două mâini – am descoperit câteva zeci de tipuri de animale, începând cu stridia şi limbricul şi terminând cu bufniţa şi tigrul. Pot să-ţi spun chiar mai mult: am descoperit şi corciturile acestor tipuri: carapace de broaşte-ţestoase, aşa cum de altfel a presimţit fantezia poeţilor geniali. Şi de-abia în mijlocul acestei menajerii de vite sau monştri am găsit, ici-colo, câte un om adevărat, o fiinţă cu raţiune, inimă şi energie. Dumneata, domnule Siuzen, eşti fără îndoială un om adevărat, şi de aceea discut atât de sincer cu dumneata; eşti singurul la zece mii sau poate chiar la o sută de mii…

Wokulski se încruntă. Geist izbucni:

— Cum? Dumneata crezi poate că vreau să te măgulesc, ca să-ţi smulg câţiva franci? … Am să vin mâine din nou şi am să-ţi demonstrez cât eşti de nedrept şi de stupid acum.

Se ridică repede de pe scaun. Wokulski îl opri:

— Nu te supăra, domnule profesor! N-am vrut să te jignesc… Dar primesc în fiecare zi vizitele a tot felul de şarlatani…

— Mâine te vei convinge că nu sunt nici şarlatan, nici nebun, îi răspunse Geist. Îţi voi arăta ceva ce n-a fost văzut până azi decât de vreo şase-şapte oameni, care… nu mai trăiesc… Ah, dacă ar fi trăit! … exclamă Geist, oftând.

— De ce abia mâine?

— Fiindcă locuiesc departe şi n-am bani de trăsură.

Wokulski îi strânse mâna.

— Nu te vei supăra, domnule profesor, dacă…

— Dacă-mi vei da bani pentru trăsură? … Nu mă supăr. De altfel, am spus din capul locului că sunt un cerşetor, şi cine ştie dacă nu sunt cumva cel mai sărac cerşetor din Paris…

Wokulski îi dădu o sută de franci. Geist zâmbi.

— Îmi ajung zece… Cine ştie dacă mâine nu-mi vei da chiar o sută de mii! … Ai mulţi bani? …

— Cam un milion de franci…

— Un milion?! repetă Geist, apucându-se de cap. Peste două ore sunt înapoi! Ah, de-aş putea să-ţi fiu atât de necesar cât îmi eşti dumneata mie! …

— Atunci, domnule profesor, poate vei binevoi să vii în camera mea de la etajul al treilea. Aici e sediul oficial…

— Da. Prefer! Prefer la etajul al treilea… Peste două ore voi fi aici!

Şi Geist ieşi repede din cameră.

Peste o clipă apăru Jumart.

— Nu-i aşa că te-a plictisit?

— Ce fel de om este? întrebă Wokulski, fără prea mult interes.

Jumart îşi răsfrânse buza de jos.

— Un nebun, nu încape îndoială! Totuşi, în studenţia mea, era considerat mare chimist. A făcut câteva invenţii, câteva chiar ciudate, dar…

Şi Jumart se bătu cu degetul în frunte.

— De ce-i socotit nebun?

— Cum poate fi socotit altfel un om care susţine că e în stare să micşoreze greutatea specifică a corpurilor, sau a metalelor, nu mai ţin minte…

Wokulski îl salută şi se duse în camera sa.

„Ce oraş ciudat! se gândi el. Găseşti aici căutători de comori, mercenari care se oferă să-ţi apere onoarea, doamne distinse care comercializează secrete, chelneri care discută despre chimie şi chimişti care încearcă să micşoreze greutatea specifică a corpurilor…”

Geist apăru înainte de ora cinci. Era cam agitat; după ce intră, închise uşa cu cheia.

— Domnule Siuzen, începu el, ţin mult să ajungem la o înţelegere… Spune-mi, ai obligaţiuni familiale, soţie, copii? … Deşi mi se pare că…

— N-am pe nimeni.

— Dar bani ai! Un milion…

— Aproape…

— Şi spune-mi, continuă Geist, de ce te frământă gândul sinuciderii?

Wokulski tresări.

— A fost un gând de o clipă, răspunse. Am avut o ameţeală în balon…

— Bani ai, murmură Geist, şi cel puţină până azi n-ai alergat după glorie… Trebuie deci să fie vorba de o femeie! …

— Se prea poate… răspunse Wokulski, extrem de tulburat.

— Da, femeia! repetă Geist. Te plâng! Niciodată nu poţi şti ce-i în stare să facă femeia şi până unde te poate duce… În orice caz, ascultă-mă! adăugă el, uitându-se în ochii lui. Dacă îţi va veni încă o dată gândul să încerci… Pricepi? … Nu te omorî. Vino la mine!

— Poate că am să vin chiar acum… zise Wokulski, lăsând ochii în jos.

— Acum, nu! răspunse Geist cu vioiciune. Femeile nu pierd niciodată bărbaţii dintr-o dată. Ai încheiat toate socotelile cu persoana în chestiune?

— Se pare că da…

— Aha! Se pare! Te plâng! În orice caz, nu-mi uita sfatul. În laboratorul meu poţi să mori foarte uşor şi sigur! …

— Ce mi-ai adus, domnule profesor? îl întrebă Wokulski.

— Rău! Rău! … murmură Geist. Trebuie să găsesc un cumpărător pentru explozivul meu… Credeam că ne vom putea asocia…

— Mai întâi arată-mi ce-ai adus! îl întrerupse Wokulski.

— Ai dreptate…

Geist scoase din buzunar o cutie de mărime mijlocie.

— Uite pentru ce mă consideră oamenii nebun! …

Era o cutie de tablă, cu un capac special. Geist atinse pe rând câteva butoane aşezate în diferite puncte, aruncând din timp în timp câte o privire speriată şi bănuitoare spre Wokulski. O clipă păru a sta în cumpănă şi făcu o mişcare ca şi cum ar fi vrut să ascundă cutia, dar îşi reveni, mai apăsă pe câteva butoane, şi capacul sări în sus.

În clipa aceea bătrânul fu cuprins din nou de bănuieli. Se lăsă pe canapea, acoperi cutia cu corpul său şi se uită cu teamă când prin cameră, când la Wokulski.

— Fac o prostie! … murmură el. Ce lipsă de judecată să rişti totul pentru primul om întâlnit pe stradă! …

— N-ai încredere în mine? … îl întrebă Wokulski, tot atât de emoţionat.

— N-am încredere în nimeni! răspunse sarcastic bătrânul. Ce garanţie îmi poate da cineva? … Jurământul sau cuvântul de onoare? … Sunt prea bătrân ca să mai cred în jurăminte… Numai un interes comun te poate feri cât de cât de trădarea cea mai josnică… Şi nu întotdeauna! …

Wokulski ridică din umeri şi se aşeză pe scaun.

— Nu te oblig să împărţi cu mine necazurile dumitale, spuse el. Am şi eu destule!

Geist nu-l scăpa din ochi. După un timp se linişti şi spuse în şoaptă:

— Apropie-te, vino lângă masă… Priveşte… Ce-i asta?

Îi arătă o bilă de metal de culoare închisă.

— Parcă ar fi metal tipografic.

— Ia-l în mână…

Wokulski luă bila şi se miră de greutatea ei.

— Asta-i platină! spuse el.

Platină? … făcu Geist, cu un zâmbet ironic. Uite platina… vezi cum arată?

Şi-i dădu o bilă de aceeaşi mărime. Wokulski le schimbă dintr-o mână într-alta: uimirea lui depăşi marginile.

— E de două ori mai grea decât platina!

Geist râse.

— Da… da! … Unul dintre prietenii mei, academician, a numit corpul acesta „platină comprimată”… Bun termen, nu-i aşa, pentru un metal a cărui greutate specifică este de 30,7… Aşa procedează dumnealor întotdeauna… De câte ori izbutesc să găsească un nume pentru un lucru nou, spun că l-au definit pe baza unor noţiuni cunoscute… Nişte măgari, nu-i aşa? Dar corpul acesta îl cunoşti?

— Da, e o bară de sticlă! răspunse Wokulski.

— Ha, ha! … râse Geist. Ia-o în mână şi uită-te la ea… Nu-i aşa că-i o sticlă interesantă? … Mai grea decât fierul, poroasă şi foarte bună conducătoare de căldură şi electricitate! Poate fi şi strunjită… Nu-i aşa că sticla asta imită cât se poate de bine metalul? … Vrei poate s-o încălzeşti sau s-o baţi cu ciocanul? …

Wokulski se frecă la ochi. Era cert că nimeni pe pământ nu mai văzuse o astfel de sticlă.

— Dar asta? … continuă Geist, arătându-i o altă bucată de metal.

— Cred că-i oţel…

— Nu cumva e sodiu sau potasiu? …

— Nu.

— Ia atunci în mână oţelul ăsta…

Uimirea lui Wokulski se transformă în nelinişte: oţelul era uşor ca o foiţă de hârtie.

— Probabil că-i gol pe dinăuntru…

— N-ai decât să-l tai! … Dacă n-ai cu ce, vino încoace! Ai să vezi ciudăţenii şi mai mari şi ai să poţi face câte experienţe pofteşti!

Wokulski se uită pe rând la metalul mai greu decât platina, la metalul transparent şi la cel mai uşor decât puful… Atâta timp cât le ţinea în mână, i se păreau lucrurile cele mai fireşti de sub soare. Ce poate fi mai natural decât un corp care influenţează asupra simţurilor? Dar când i le restitui lui Geist, fu cuprins de mirare şi neîncredere, de uimire şi de teamă. Se mai uită încă o dată la ele, clătină din cap, pe de o parte convins, pe ele alta ros de bănuieli.

— Ce zici? îl întrebă Geist.

— Le-ai arătat chimiştilor?

— Da.

— Şi ce-au spus?

— S-au uitat la ele, au clătinat din cap şi au spus că-i vorba de o înşelătorie şi o şarlatanie şi că ştiinţa serioasă nu se poate ocupa de aşa ceva.

— Cum? Nici nu le-au examinat? întrebă Wokulski.

— Nu. Unii mi-au spus pe şleau că, având de ales între violarea „legilor naturii” şi iluzia propriilor lor simţuri, preferă să nu dea crezare simţurilor. Şi au mai adăugat că experimentarea serioasă a unor asemenea şarlatanii poate duce la zdruncinarea minţilor sănătoase. Deci, au renunţat la experienţe.

— Şi dumneata n-ai adus faptele la cunoştinţa publică?

— Nici gând. Dimpotrivă, paralizia aceasta a creierilor îmi oferă cea mai bună garanţie că secretul invenţiilor mele este asigurat. Altfel, s-ar fi năpustit asupra lor, ar fi descoperit mai curând sau mai târziu metoda de lucru şi ar fi găsit ceea ce n-am vrut eu să le dau…

— Anume? …

— Ar fi găsit un metal mai uşor decât aerul, răspunse Geist, calm.

Wokulski se aruncă pe un scaun. Câteva clipe tăcură amândoi.

— De ce ascunzi oamenilor acest metal? întrebă, în sfârşit, gazda.

— Pentru mai multe motive, răspunse Geist. Înainte de toate, vreau ca acest produs să iasă din laboratorul meu, chiar dacă nu-mi va fi dat să-l obţin singur. Iar în al doilea rând, un material în stare să schimbe faţa lumii nu poate deveni proprietatea aşa-zisei omeniri actuale. Pentru că şi fără el se înmulţesc nenorocirile pe pământ datorită invenţiilor imprudente.

— Nu înţeleg!

— Atunci, ascultă, continuă Geist. Aşa-zisa omenire dispune de un singur om adevărat cam la zece mii de boi, berbeci, tigri şi şerpi cu chipuri omeneşti. Aşa a fost întotdeauna, chiar şi în epoca de piatră. Omenirea a făcut în cursul veacurilor felurite descoperiri. Bronzul, fierul, praful de puşcă, acul magnetic, tiparul, maşina cu aburi, telegraful electric, care au ajuns fără nici o alegere în mâinile geniilor sau ale idioţilor, ale sufletelor alese şi ale criminalilor… Care-i rezultatul? … Prostia şi nelegiuirea, având arme tot mai puternice, s-au înmulţit şi s-au întărit, în loc să dispară treptat… Nu vreau să repet eroarea aceasta, şi dacă voi găsi un metal mai uşor decât aerul, îl voi oferi numai oamenilor adevăraţi. Ca să fie şi ei, în sfârşit, înzestraţi cu o armă în folosul lor exclusiv. Ca rasa lor să se înmulţească şi să devină puternică, iar animalele şi monştrii cu chip de om să dispară treptat. Dacă englezii au avut dreptul să gonească lupii de pe insula lor, omul adevărat are dreptul să gonească de pe pământ cel puţin tigrii cu chip de om… „E nebun de legat!” îşi zise Wokulski în gând. Apoi, cu glas tare:

— Şi ce te împiedică să-ţi realizezi intenţiile?

— Lipsa de bani. De bani şi de colaboratori. Până la definitivarea invenţiei mai trebuie făcute vreo opt mii de probe, ceea ce ar însemna, raportat la un singur om, cel puţin douăzeci de ani de muncă. Patru oameni însă ar putea îndeplini aceeaşi muncă în curs de cinci-şase ani…

Wokulski se ridică, de pe scaun şi începu să se plimbe prin cameră, îngândurat. Geist nu-l scăpa din ochi nici o clipă.

— Să presupunem, zise gazda, că aş putea să-ţi dau suma necesară şi unul, sau poate chiar… doi colaboratori. Care-i garanţia că metalele dumitale nu sunt o mistificare ciudată, iar speranţele dumitale – simple iluzii?

— Vino la mine, vezi ce am acolo, fă singur câteva experienţe şi te vei convinge. E singura soluţie! răspunde Geist.

— Când aş putea să vin?

— Când doreşti. Dă-mi numai câţiva zeci de franci, pentru că n-am cu ce să cumpăr preparatele necesare. Uite şi adresa mea! încheie bătrânul, înmânându-i o însemnare pe hârtie boţită şi murdară.

Wokulski îi dădu trei sute de franci; bătrânul îşi împachetă mostrele şi închise cutia la loc. La plecare spuse:

— Cu o zi înainte de a veni, scrie-mi câteva rânduri. Stau mai tot timpul acasă, unde-mi petrec vremea ştergând praful de pe retorte…

După plecarea lui Geist, Wokulski se simţi ca ameţit. Se uită la uşa pe care ieşise chimistul, la masa pe care, acum câteva clipe, se aflaseră materiile acelea supranaturale. Îşi pipăi apoi capul şi mâinile şi făcu câţiva paşi prin cameră, lovind tare cu tocurile în podea, ca să se convingă că nu visează şi că e treaz… „E fapt neîndoielnic, se gândi, că omul acesta mi-a arătat două corpuri: unul mai greu decât platina şi altul mult mai uşor decât sodiul. Mi-a spus că este pe cale de a descoperi un metal mai uşor decât aerul! … Dacă nu-i vorba de o mistificare abilă, îşi zise el, iată o idee pentru care merită să mă condamn la o robie îndelungată! Nu aş găsi astfel numai o muncă în stare să mă absoarbă, ducându-mă la îndeplinirea celor mai îndrăzneţe visuri ale tinereţii mele, dar aş avea un ţel mai înalt decât toate ţelurile spre care s-a avântat până acum spiritul omenesc. Problema navigaţiei aeriene ar putea fi astfel rezolvată, iar omul ar căpăta aripi…”

Dar iarăşi ridică din umeri şi murmură, cu braţele date în lături: „Nu! Nu-i posibil! …”

Povara noilor adevăruri sau iluzii îl copleşise în aşa măsură, încât simţea nevoia să o împartă cu cineva, oricare ar fi fost el. Coborî deci repede la primul etaj, în salonul de recepţie, şi-l chemă pe Jumart.

Tocmai când se întreba cum să înceapă o conversaţie aşa de ciudată, Jumart îi veni în ajutor. Îndată ce intră în salon, el întrebă cu un surâs discret:

— Bătrânul Geist a ieşit de la dumneata foarte însufleţit. Te-a convins, sau s-a dat bătut? …

— Cu vorba nu te poate convinge nimeni, ci numai cu laptele! răspunse Wokulski.

— Aşadar, ţi-a şi demonstrat? …

— Deocamdată, nu… Spune-mi, însă, ce-ai zice dacă Geist ţi-ar arăta un metal care să semene în toate privinţele cu oţelul, dar să fie de două sau de trei ori mai uşor decât apa? … Ce-ai zise dacă ai vedea cu proprii dumitale ochi corpul acesta şi dacă l-ai atinge cu propriile dumitale mâini? …

Surâsul lui Jumart se transformă într-o grimasă ironică.

— Aş zice doar atât: pentru cinci franci de persoană, profesorul Palmieri demonstrează minunăţii mult mai mari…

— Cine-i Palmieri? întrebă Wokulski, mirat.

— Un hipnotizator, răspunse Jumart. Un om admirabil, Locuieşte în hotelul nostru şi de trei ori pe zi demonstrează tot felul de ciudăţenii într-un salon unde pot încăpea la nevoie şi şaizeci de persoane… Este tocmai ora opt şi începe reprezentaţia de seară. Dacă vrei, putem merge. Eu intru gratis…

Pe faţa lui Wokulski apăru o îmbujorare atât de violentă, încât i se înroşi nu numai fruntea, ci şi gâtul.

— Să mergem la profesorul Palmieri! încuviinţă el.

Iar în sinea sa adăugă: „Prin urmare, marele cugetător Geist nu-i decât un şarlatan, iar eu un neghiob care plăteşte trei sute de franci pentru un spectacol care valorează cinci franci… Frumos m-a mai tras pe sfoară! …”

Intrară într-un salon de la etajul al doilea, mobilat tot atât de elegant ca şi celelalte saloane ale hotelului, încăperea gemea de spectatori: bătrâni şi tineri, femei şi bărbaţi, îmbrăcaţi. Elegant şi foarte atenţi la profesorul Palmieri, care tocmai în clipa aceea terminase o scurtă prelegere despre magnetism. Era un bărbat de vârstă mijlocie, brun, palid, cu barba vâlvoi şi cu ochii expresivi. În jurul lui se aflau câteva femei frumoase şi câţiva bărbaţi tineri, cu chipuri ofilite şi apatice.

— Sunt mediumurile, şopti Jumart. Cu ajutorul lor Palmieri îşi demonstrează talentele.

Spectacolul dură aproape două ore. Concentrându-şi privirea asupra lor, Palmieri îşi adormea mediumurile, dar în aşa fel, încât puteau să umble, să răspundă la întrebări şi să execute diferite acţiuni. În plus, manifestau, după cum primeau ordinele hipnotizatorului, fie o forţă muşchiulară neobişnuită, fie a insensibilitate sau o hipersensibilitate şi mai neobişnuite.

Deoarece Wokulski asista pentru prima dată la un asemenea spectacol şi nu-şi ascundea câtuşi de puţin neîncrederea, Palmieri îl pofti în primul rând de scaune. Aici, după câteva probe, el se convinse că fenomenele prezentate nu erau simple scamatorii, ci efectele anumitor însuşiri necunoscute ale sistemului nervos.

Îl preocupară îndeosebi şi chiar îl înspăimântară două experienţe care aveau oarecare legătură cu propria sa viaţă. Ele constau din a sugera prezenţa unor lucruri inexistente.

Palmieri dădu unui medium adormit un dop de carafă, spunându-i că este un trandafir. Mediumul îl mirosi şi manifestă satisfacţie.

— Ce faci, domnule, strigă Palmieri, nu vezi că ţii în mână o assa foetida? 7

Atunci mediumul aruncă dopul cu scârbă, ştergându-se pe mâini şi plângându-se de mirosul urât.

Unui alt medium îi dădu o batistă anunţându-l că atârnă cincizeci de kilograme; mediumul se încovoie sub greutatea poverii, începu să tremure şi să asude.

Văzând scena, Wokulski începu şi el să transpire.

„Acum înţeleg taina lui Geist! îşi zise în gând. M-a hipnotizat…”

Dar sentimentul cel mai dureros îl avu atunci când Palmieri, după ce adormi un tânăr plăpând, înveli o lopată într-un prosop şi-i sugeră că are în faţa sa o femeie tânără şi frumoasă pe care o iubeşte. Hipnotizatul luă lopata în braţe şi începu s-o sărute, apoi căzu în genunchi în faţa ei, cu ochii cei mai duioşi. Lopata fu apoi împinsă sub o canapea: tânărul se târî după ea în patru labe, ca un căţel, îmbrâncind patru bărbaţi voinici care încercau să-l oprească; iar când Palmieri ascunse lopata şi-l vesti că iubita lui murise, tânărul fu cuprins de o disperare atât de cumplită, încât începu să se tăvălească pe jos şi să se dea cu capul de pereţi.

În clipa aceea Palmieri suflă în ochii tânărului; acesta se trezi cu lacrimi curgându-i şiroaie pe obraji, în mijlocul aplauzelor şi râsetelor stârnite în sală.

Wokulski, ieşi repede, nespus de iritat.

„Aşadar, totul e minciună! … Pretinsele invenţii ale lui Geist şi toată înţelepciunea lui, ca şi iubirea mea nebună şi chiar ea… ea însăşi, nu-s decât iluzii… Singura realitate care nu înşală şi nu minte este… pare-se… moartea.”

Părăsi repede hotelul, dădu buzna în cafenea şi ceru coniac. De data aceasta bău o sticlă şi jumătate, spunându-şi că Parisul, unde găsise înţelepciunea cea mai înaltă, nălucirile cele mai năstruşnice şi dezamăgirea supremă, va deveni mormântul tău.

„Ce să mai aştept? … Ce pot afla? … Dacă Geist e un escroc de rând şi dacă te poţi îndrăgosti de o lopată, aşa cum m-am îndrăgostit eu de Isabela, ce-mi mai rămâne de făcut? …”

Se întoarse la hotel ameţit de coniac şi adormi îmbrăcat. Când se trezi, a doua zi dimineaţa la opt, primul lui gând fu: „Nu încape îndoială că Geist m-a înşelat, cu ajutorul hipnozei… Dar… cine m-a hipnotizat când mi-am pierdut minţile pentru o femeie? …”

Deodată îi veni gândul să ceară lămuriri lui Palmieri, îşi schimbă hainele şi coborî repede la etajul al doilea.

Maestrul ştiinţelor oculte îşi aştepta clienţii, dar cum aceştia nu veniseră încă, îl primi imediat, luându-i anticipat douăzeci de franci pentru consultaţie.

— Dumneata poţi să sugerezi oricui, îl întrebă Wokulski, că lopata est o femeie şi că batista cântăreşte cincizeci de kilograme? …

— Oricui se lasă adormit…

— Atunci te rog să mă adormi şi să repeţi cu mine scamatoria cu batista…

Palmieri începu numaidecât; îşi pironi privirea în ochii lui Wokulski, îi atinse fruntea, îi frecă braţele de la clavicule până la palme… în sfârşit, se îndepărtă de el, cam indispus.

— Dumneata nu eşti medium! zise el.

— Dar dacă mi s-ar fi întâmplat în viaţă o poveste care să semene cu aceea a omului cu batista?

— Imposibil, deoarece dumneata nu poţi fi adormit. De altfel, chiar dacă ai fi fost adormit şi ai fi avut iluzia că batista cântăreşte cincizeci de kilograme, trezindu-te, n-ai mai fi ţinut minte nimic.

— Altcineva, mai abil, n-ar putea să mă hipnotizeze? întrebă Wokulski.

Palmieri se simţi jignit.

— Nu există hipnotizator mai bun decât mine! exclamă el. De altfel, şi eu aş putea să vă adorm, dar ar trebui să facem exerciţii câteva luni… Ceea ce v-ar costa două mii de franci… Nu sunt dispus să-mi consum fluidul degeaba…

Wokulski îl părăsi destul de nemulţumit. Nu mai încăpea îndoială că domnişoara Isabela îl fermecase; avusese timp destul! Geist însă nu-l putuse hipnotiza în câteva minute. De altfel, Palmieri îi spusese că hipnotizaţii, când se trezesc, nu ţin minte ce s-a întâmplat cu ei. El, în schimb, ţinea minte vizita bătrânului chimist până în cele mai mici amănunte.

Prin urmare, dacă Geist nu-l adormise, însemnează că nu era un escroc. Deci metalele sale existau, iar descoperirea unui metal mai uşor decât aerul era posibilă! … „Iată un oraş în care într-o oră am văzut şi am simţit mai multe decât am văzut şi am simţit în cursul întregii mele vieţi la Varşovia… gândi el. Ei da, e într-adevăr un oraş! …”

Timp de câteva zile fu extrem de ocupat.

Suzin, după ce cumpărase vreo cincisprezece vapoare, se pregătea să plece. Câştigul, întru totul legal, rezultat din această tranzacţie, era uriaş. Într-atât, încât mica parte care-i revenea lui Wokulski acoperea toate cheltuielile făcute de el în ultimele luni la Varşovia7

Cu câteva ore înainte de despărţire, Suzin şi prietenul său dejunau împreună în eleganta cameră a celui dintâi şi discutau, fireşte, despre câştigul realizat.

— Ai un noroc nemaipomenit! zise Wokulski.

După o înghiţitură de şampanie, Suzin îşi lăsă mâinile încărcate de inele pe burtă şi răspunse:

— Asta nu-i noroc, Stanislaw Piotrovici; e fructul milioanelor… Cu briceagul tai răchita, cu toporul – stejarii. Dacă ai copeici, faci afaceri de copeici, şi câştigi copeici; dacă ai milioane, câştigi milioane. Rubla, Stanislaw Piotrovici, e o mârţoagă sleită de muncă; trebuie să aştepţi ani până să nască o altă rublă. Milionul în schimb e prolific ca o scroafă: în fiecare an fată câteva milioane… Peste doi sau trei ani vei avea şi tu, Stanislaw Piotrovici, un milion rotund, şi atunci ai să vezi cum gonesc banii după el. Deşi tu…

Suzin oftă, se încruntă şi sorbi iarăşi din cupa de şampanie.

— Ce-i cu mine? îl întrebă Wokulski.

— Uite ce-i cu tine; într-un oraş ca Parisul, tu, în loc să faci afaceri pentru tine şi pentru comerţul tău, nu faci nimic! … Hoinăreşti cu capul în jos sau în sus, nu te uiţi la nimic sau chiar (mi-e ruşine să spun asta unui creştin) zbori pe sus cu balonul… Nu cumva ai de gând să ajungi ca prăpădiţii ăia care sar din balon? … Şi-apoi să-ţi mai spun ceva, Stanislaw Piotrovici. Ai supărat-o pe doamna aceea atât de distinsă, pe baroană… Şi doar la ea ai fi putut să joci cărţi, să întâlneşti femei nostime şi să culegi informaţii despre atâtea şi atâtea lucruri… Te sfătuiesc ca înainte de plecare să-i dai şi ei posibilitatea să câştige ceva, fiindcă avocatului dacă nu-i dai o rublă, scoate de la tine o sută… Ah, tăticule! …

Wokulski îl asculta atent. După un nou oftat, Suzin continuă:

— În plus, te sfătuieşti cu vrăjitorii (piei, satano! …). Din toate astea, ascultă-mă pe mine, n-ai să câştigi o para chioară; dimpotrivă, poţi să-l superi pe bunul Dumnezeu… Nu-i frumos ce faci! Dar partea cea mai proastă este că-ţi închipui că nimeni nu ştie ce te doare! Toţi ştiu că te roade ceva. Unii bănuiesc că ai de gând să cumperi bani falşi; alţii susţin că eşti în preajma falimentului, dacă nu chiar falit.

— Şi tu ce crezi? întrebă Wokulski.

— Ei, Stanislaw Piotrovici, socot că nu-ţi şade frumos – ţie mai mult ca oricui – să-ţi închipui că sunt un tont! Crezi că nu ştiu că aici e vorba de o femeie? … Da, desigur, femeia e ceva plăcut şi se întâmplă ca unele să scoată din minţi chiar şi pe un bărbat cu capul bine înfipt pe umeri. Aşa că distrează-te şi tu… bani ai… Totuşi, Stanislaw Piotrovici, îmi dai voie să-ţi spun o vorbă? …

— Te rog.

— Când cineva se duce la bărbier, nu se supără dacă se alege cu o zgârietură. Uite, porumbelule, să-ţi spun o poveste. În Franţa există un izvor cu o apă miraculoasă, bună pentru toate bolile (nu mai ştiu cum îi zice). Ascultă acum ce-ţi spun eu: există oameni care se duc la izvor în genunchi şi aproape că nici nu îndrăznesc să-şi ridice ochii; alţii în schimb beau apa asta fără nici un fel de fasoane şi se spală cu ea pe dinţi… Ah, Stanislaw Piotrovici, nici nu-ţi dai seama cum îşi bat joc cei ce beau de cei ce se roagă. Bagă de seamă să nu fii cumva unul dintre aceştia din urmă. Iar dacă într-adevăr eşti, poţi să scuipi pe toate astea… Dar ce-i cu tine? … Te ustură, nu-i aşa? Hai, bea din vinul ăsta!

— Ai auzit ceva despre ea? întrebă Wokulski, cu glasul înăbuşit.

— Jur că n-am auzit nimic deosebit! răspunse Suzin, lovindu-se cu mâna în piept. Negustorul are nevoie de funcţionari, iar femeia de bărbaţi care să i se prosterneze la picioare, dacă nu pentru altceva, atunci pentru a ascunde ochilor pe cutezătorul care nu-i bate mătănii. Este nu lucru cât se poate de firesc. Aşa că, Stanislaw Piotrovici, nu intra în horă, iar dacă ai şi intrat, ridică-ţi capul şi joacă! Un capital de o jumătate de milion de ruble nu-i un fleac, şi de un asemenea negustor n-ar trebui să-şi bată joc nimeni!

Wokulski se ridică şi se întinse, ca un om căruia i-a fost arsă cu fierul roşu o rană.

„Poate că nu-i aşa; dar poate… îşi zise el în gând. Şi dacă este aşa, atunci o parte din avere o voi oferi fericitului adorator pentru că m-a lecuit…”

Îşi reveni şi, pentru întâia oară, începu, cu tot calmul, să treacă în revistă pe adoratorii domnişoarei Isabela, pe care-i văzuse cu ea sau despre care auzise vorbindu-se. Îşi reaminti de conversaţiile lor pline de înţelesuri, de privirile galeşe, de cuvintele cu două înţelesuri, de toate rapoartele doamnei Meliton şi de zecile de păreri care circulau despre domnişoara Isabela în rândurile admiratorilor ei. În sfârşit, respiră adânc; i se păru că găsise firul care-l putea scoate din labirint.

„Şi voi ieşi de acolo ca să intru în laboratorul lui Geist”, îşi făgădui el, simţind cum i se strecoară în inimă primul grăunte de dispreţ.

„E dreptul ei, dreptul ei deplin! … şopti, zâmbind. Ce mai alegere, şi poate chiar ce mai alegeri… Ehei! Nu sunt decât o vită păcătoasă. Şi Geist, care mă consideră om! …”

După plecarea lui Suzin, Wokulski citi pentru a două oară scrisoarea lui Rzecki, pe care o primise chiar în ziua aceea. Bătrânul scria prea puţin despre afaceri, în schimb, foarte mult despre doamna Stawska, frumoasa nefericită al cărei soţ dispăruse.

„Iţi voi rămâne recunoscător până la moarte, scria Rzecki, dacă vei găsi un mijloc care să lămurească definitiv situaţia lui Ludwik Stawski: mai trăieşte, sau a murit?”

Urma aici o listă cu date şi nume de localităţi pe unde trecuse dispărutul după ce părăsise Varşovia.

„Stawska? … Stawska? … se întrebă Wokulski. Ah! Ştiu cine e! … Femeia aceea frumoasă care locuieşte în casa mea, cu fetiţa ei… Ce coincidenţă ciudată! Nu cumva motivul pentru care am cumpărat casa lui Lęcki a fost ca s-o cunosc pe ea? … Din moment ce voi rămâne aici, persoana ei nu mă interesează de loc, dar, în definitiv, de ce n-aş ajuta-o, dacă mă roagă Rzecki! Ah! Minunat! … Am un pretext să-i fac un cadou baroanei, pe care Suzin mi-a recomandat-o cu atâta căldură…”

Căută adresa baroanei şi porni în împrejurimile cartierului St. Germain.

În gangul casei unde locuia baroana era prăvălioara unui anticar; stând de vorbă cu portarul, Wokulski îşi aruncă fără să vrea privirile pe cărţi. Plin de uimire şi de bucurie, zări un exemplar din poeziile lui Mickiewicz, în ediţia pe care o citise pe vremea când era ucenic la „Hopfer”. Privind scoarţele roase şi hârtia decolorată, simţi cum toată tinereţea îi defilează prin faţa ochilor. Cumpără cartea şi-i veni s-o sărute, ca pe o relicvă.

Portarul, a cărui inimă fusese câştigată cu ajutorul unui franc, îl conduse până la uşa baroanei, urându-i – cu un zâmbet – petrecere plăcută. Wokulski sună. Îndată apăru un lacheu îmbrăcat într-un frac stacojiu.

În salon erau, fireşte, mobile aurite, tablouri, covoare şi flori. Peste o clipă apăru şi baroana, cu mina unei persoane jignite, dar dispusă să-i acorde iertarea.

Şi într-adevăr îl iertă. Într-o scurtă conversaţie, Wokulski îi spuse care este scopul vizitei sale, îi scrise numele lui Stawski şi al localităţilor pe unde trecuse şi o rugă stăruitor ca, datorită relaţiilor sale multiple, să-i dea ştiri exacte despre dispărut.

— Da, lucrul e posibil – îi răspunse baroana – dar… nu ştiu dacă cheltuielile necesare n-o să te facă să renunţi… Trebuie să apelăm la poliţa germană, engleză, americană.

— Adică? …

— Eşti dispus să cheltuieşti vreo trei mii de franci?

— Şi patru mii! răspunse Wokulski, întinzându-i un cec pe care notă suma. Când pot spera să primesc un răspuns? …

— Nu ştiu! răspunse baroana. Peste o lună, poate peste un an… Cred însă – adăugă ea pe un ton sever – că nu te îndoieşti de seriozitatea cercetărilor?

— Nu mă îndoiesc câtuşi de puţin şi ca dovadă, voi lăsa la Rotschild încă un cec de două mii de franci, plătibil după primirea ştirilor.

— Pleci curând?

— O, nu! mai rămân câtva timp.

— Ah, desigur eşti încântat de Paris! … zise baroana, surâzând. O să-ţi placă şi mai mult văzut de la fereastra salonului meu. Primesc în fiecare seară…

Se despărţiră foarte mulţumiţi unul de altul; baroana – datorită banilor primiţi, iar Wokulski – pentru că dintr-o lovitură împuşcase doi iepuri: îndeplinise şi sfatul lui Suzin şi rugămintea lui Rzecki.

Acuma Wokulski rămăsese la Paris cu desăvârşire singur şi fără vreo ocupaţie precisă. Vizită din nou expoziţia, teatrele, străzile necunoscute, sălile uitate ale muzeelor… Admiră din nou forţele uriaşe ale Franţei, exactitatea în structura şi în viaţa oraşului cu milioane de locuitori şi influenţa climei temperate asupra ritmului mai rapid de dezvoltare a civilizaţiei… Din nou bău coniac, mâncă mâncăruri scumpe sau se aşeză la masa de cărţi din salonul baroanei, pierzând de fiecare dată…

Modul acesta de a-şi petrece timpul îl obosea îndeajuns, fără a-i da însă vreo clipă de bucurie. Ceasurile i se păreau zile, zilele nu mai aveau sfârşit, iar nopţile nu-i aduceau un somn odihnitor. Pentru că deşi dormea adânc, fără vise plăcute, sau neplăcute, deşi uita totul, nu putea să-şi alunge sentimentul amărăciunii insondabile în care îi era înecat sufletul, în căutarea zadarnică a unui punct, de sprijin sau a unui liman.

„Daţi-mi un ţel… sau moartea! …” rostea el uneori, ridicându-şi ochii spre cer.

Peste o clipă însă începea să râdă şi îşi spunea în gând: „Cui mă adresez? … Cine mă va asculta, în mecanismul acesta al forţelor oarbe, a căror jucărie am ajuns? Ce soartă crudă! Să nu fii legat de nimic, să nu doreşti nimic şi să înţelegi atât de multe! …”

I se părea că vede o imensă uzină din care ieşeau sori noi, planete noi, specii noi, popoare noi, oameni şi inimi sfâşiate de furii.; speranţă, iubire şi durere. Care din ele era cea mai rea? Nu durerea, pentru că ea cel puţin nu minte, ci speranţa; cu cât te prăbuşeşti mai afund, cu atât se ridică mai sus… Şi iubirea, acest fluture cu aripi, care poartă numele de nesiguranţă şi iluzie… „Îmi e totuna! murmura el. Dacă-i vorba să ne ameţim cu ceva, atunci să ne ameţim. Cu orice! Dar… cu ce?”

Din străfundurile întunecimii numite de noi natură apăru atunci în faţa lui ceva ce semăna cu două stele: una palidă, neschimbată – Geist şi metalele lui; cealaltă, o clipă sclipitoare ca un soare, în clipa cealaltă stingându-se subit – ea… „Ce să aleg? se întreba în gând. Una e îndoielnică, cealaltă inaccesibilă şi nesigură… Chiar dacă aş ajunge până acolo, voi avea oare când va încredere în ea? … Sau voi fi cândva în stare să cred? …”

Simţea că se apropie clipa luptei decisive dintre raţiune şi inimă. Raţiunea îl atrăgea către Geist, inima, spre Varşovia. Simţea că în curând va trebui să aleagă: sau o muncă intensă, care duce la glorie, sau pasiunea înflăcărată, care nu-i făgăduia decât că va fi mistuit în flăcări şi transformat în cenuşă.

„Dar dacă totul nu-i decât o iluzie, cum e lopata lui Palmieri sau batista care cântăreşte cincizeci de kilograme? …”

— Aşadar dumneata susţii că nu mă poţi adormi?

— Ce-i aia „nu pot?” se indignă Palmieri. Nu se poate dintr-o dată, pentru că dumneata nu eşti un medium. Dar poţi să devii medium, dacă nu în câteva luni, atunci în câţiva ani!

„Aşadar, Geist nu m-a înşelat”, îşi zise Wokulski în gând. Apoi cu voce tare:

— Dar o femeie poate hipnotiza un bărbat, domnule Palmieri?

— Nu numai o femeie, dar chiar şi un lemn, o clanţă, sau un pahar cu apă, într-un cuvânt orice corp căruia hipnotizatorul i-a transmis puterea sa. Eu, de pildă, pot să-mi magnetizez mediumurile şi cu un ac! Le spun: „în acul acesta torn fluidul meu, şi ori de câte ori te vei uita la el, vei adormi!” Cu atât mai uşor aş putea transmite forţa mea unei femei. Cu condiţia, bineînţeles, ca persoana hipnotizată să fie un medium.

— În cazul acesta m-aş putea îndrăgosti de femeia respectivă, aşa cum s-a îndrăgostit mediumul dumitale de lopată? … îl întrerupe Wokulski.

— Fireşte! răspunse Palmieri, uitându-se la ceas.

Wokulski îşi luă rămas bun de la el şi hoinări pe străzi, meditând: „În ceea ce-l priveşte pe Geist, aproape am dovada că nu m-a înşelat prin hipnoză. N-ar fi avut timpul necesar. Dar în privinţa ei, nu sunt sigur că nu m-a subjugat în acest fel. Timp a avut destul, dar… cine a făcut ca eu să devin mediumul ei? …”

Cu cât îşi compara mai stăruitor dragostea pentru domnişoara Isabela cu sentimentele celorlalţi bărbaţi faţă de alte femei, cu atât i se părea mai nefirească. Cum e posibil să te îndrăgosteşti de cineva dintr-o singură privire? Cum e posibil să-ţi pierzi minţile pentru o femeie pe care o vezi o dată la câteva luni, şi atunci doar ca să te convingi că ei puţin îi pasă de tine?

„Ba nu! Tocmai aceste întâlniri rare fac din ea un ideal. Cine ştie dacă n-aş fi fost cu totul dezamăgit cunoscând-o mai îndeaproape?”

Se mira că nu primise nici o veste de la Geist.

„Oare mi-a luat cei trei sute de franci şi a dispărut? …” se întreba el în gând.

Îi fu ruşine de bănuiala lui.

„Te pomeneşti că-i bolnav?”

Se urcă într-o birjă şi plecă să-l caute la adresa pe care i-o lăsase. Locuia undeva, departe, dincolo de fortificaţii, spre Charenton.

Birja se opri în faţa unui zid în spatele căruia se vedea un acoperiş şi partea de sus a unor ferestre.

Wokulski coborî din trăsură şi se apropie de o portiţă de fier. După vreo cincisprezece lovituri, portiţa se deschise brusc, şi vizitatorul intră în curte.

Casa, cu un singur etaj, era foarte veche, plină de igrasie, cu geamurile prăfuite şi sparte. La mijloc se vedea o uşă la care ajungeai urcând câteva trepte de piatră, plesnite.

Dat fiind că portiţa se închisese cu un zgomot surd, fără să fi apărut nici un portar, Wokulski rămase în mijlocul curţii, mirat şi neştiind ce să facă. Deodată, la o fereastră de la etaj apăru un cap cu o bonetă roşie şi o voce cunoscută strigă:

— Dumneata eşti, domnule Siuzen? Bună ziua!

Capul dispăru, dar fereastra, care rămăsese deschisă, dovedea că nu fusese vorba de o nălucă. În sfârşit, după câteva clipe, uşa din mijloc scârţâi, se deschise, şi în cadrul ei apăru Geist, îmbrăcat în nişte pantaloni albaştri, rupţi, cu saboţi în picioare şi cu o vestă de flanelă murdară aruncată pe umeri.

— Poţi să mă feliciţi, domnule Siuzen! îl întâmpină chimistul. Am vândut explosivul meu unei societăţi anglo-americane şi, după câte se pare, am făcut o afacere bună. O sută cincizeci de mii de franci, bani gheaţă, şi douăzeci şi cinci de centime la fiecare kilogram vândut!

— În condiţiile astea, cred că nu mai ai nevoie să-ţi baţi capul cu metalele dumitale! observă Wokulski, zâmbind.

Geist se uită la el cu un dispreţ îngăduitor.

— Condiţiile acestea, răspunse el, mi-au schimbat întru totul situaţia materială, e drept. Timp de câţiva ani nu va mai trebui să alerg după un asociat bogat. Dar în ceea ce priveşte metalele, tocmai acum lucram la ele. Vino să vezi! …

Deschise o uşă în partea stângă a coridorului, şi Wokulski văzu o sală încăpătoare, pătrată, foarte friguroasă. În mijloc se afla un cilindru imens, semănând cu o albie; peretele lui, de oţel, avea o grosime de peste un sfert de metru, şi în patru locuri era strâns cu inele puternice. Pe capacul de sus se vedeau câteva aparate; unul, ca o supapă de siguranţă, slobozea din timp în timp câte un nouraş de aburi, care se topea repede în aer; altul părea un fel de manometru cu acul în mişcare.

— Un cazan cu aburi? … întrebă Wokulski. De ce sunt pereţii atât de groşi?

— Pune mâna pe el! îl îndemnă Geist.

Wokulski îl atinse, şi în aceeaşi clipă scoase un strigăt de durere; degetele i se băşicaseră, dar nu din cauza căldurii, ci a frigului… Bazinul era nespus de rece; de altfel, în toată sala se simţea temperatura scăzută.

— Presiunea este de şase sute de atmosfere, adăugă Geist, fără să dea vreo atenţie degetelor lui Wokulski.

Auzind cifra, acesta se cutremură.

— Vulcan! … şopti el.

— De aceea ţi-am propus să lucrezi la mine! continuă Geist. După cum vezi, e foarte uşor să ţi se întâmple un accident… Acum să mergem sus! …

— Laşi cazanul fără supraveghere?

— Da. N-are nevoie de doică; totul merge automat; nu se poate ivi nici o surpriză.

Sus, intrară într-o cameră mare, cu patru ferestre, pline cu mese încărcate cu retorte, mojare şi ţevi de sticlă, de porţelan şi chiar de plumb şi de aramă. Pe podea, sub mese şi prin colţuri, zăceau proiectile de tun, unele plesnite. Sub ferestre erau nişte căzi mici de piatră sau de aramă, pline cu lichide colorate; de-a lungul unui perete se vedea un fel de laviţă pe care se afla o uriaşă pilă electrică.

Când se întoarse cu spatele, Wokulski descoperi lângă uşă un dulap de fier zidit în perete, un pat acoperit cu o plapumă veche şi ruptă, din care ieşea vata murdară, iar lângă fereastră, o măsuţă cu hârtii, în faţa căreia aştepta un fotoliu îmbrăcat în piele, plesnită şi roasă.

Oaspetele se uită la bătrânul încălţat cu saboţi ca salahorul cel mai sărac, apoi la mobilier – deplină expresie a mizeriei – şi îşi spuse în gând că omul acesta ar fi putut avea milioane pentru invenţiile sale… Renunţase însă la ele pentru binele unei omeniri viitoare, mai bună… În clipa aceea i se păru că Geist e un fel de Moise care conduce spre ţara făgăduinţei o generaţie încă nenăscută…

Dar de data asta bătrânul chimist nu-i ghici gândurile; îl privi încruntat şi zise:

— Ce părere ai, domnule Siuzen? Nu-i aşa că aici nu-i prea vesel şi nici munca mea nu-i prea plăcută? … De patruzeci de ani trăiesc în condiţiile astea. Aparatele mele au înghiţit câteva milioane, şi poate de aceea proprietarul lor nu petrece, n-are slugi, iar uneori n-are nici măcar o bucată de pâine. Nu e o ocupaţie bună pentru dumneata! adăugă, făcând un gest cu mâna.

— Te înşeli, domnule profesor, răspunse Wokulski… De altfel, cred că în mormânt nu e mai vesel…

— Ei, în mormânt… Prostie! … Sentimentalism! … mormăi Geist. În natură nu există morminte şi nici moarte; există diferite forme ale existenţei, dintre care unele ne permit să fim chimişti, altele numai preparate chimice. Întreaga înţelepciune constă, din a şti să te foloseşti de prilejul care-ţi iese în cale, de a nu-ţi pierde timpul cu nimicuri şi de a crea ceva.

— Înţeleg, răspunse Wokulski, dar… te rog să nu mi-o iei în nume de rău! Descoperirile dumitale sunt atât de noi, încât…

— Da! îl întrerupse Geist. Descoperirile mele sunt atât de noi, încât… le consideri un fel de şarlatanie! … În această privinţă, membrii Academiei nu sunt mai înţelepţi decât dumneata, aşa încât eşti într-o societate aleasă… Aha! … Ai vrea să mai vezi încă o dată metalele mele şi să le încerci, nu-i aşa? … Bine! Foarte bine! …

Se repezi la dulapul de fier, îl deschise printr-un sistem foarte complicat şi începu să scoată rând pe rând bare mici de metal mai greu decât platina şi mai uşor decât apa, apoi altele de metal străveziu… Wokulski se uită la ele, le cântări, le încălzi, le bătu cu ciocanul, le supuse curentului electric, le tăie cu foarfecele. Treaba aceasta îi răpi câteva ore, dar până la urmă se convinse că erau metale autentice cel puţin din punct de vedere fizic.

Terminându-şi probele, Wokulski se lăsă în fotoliu, sleit. Geist îşi strânse mostrele, închise dulapul şi îl întrebă râzând:

— Ei, ce zici? E o realitate, sau o amăgire?

— Nu mai înţeleg nimic! şopti vizitatorul, strângându-şi fruntea în palme. Îmi plesneşte capul! … Un metal de trei ori mai uşor decât apa… De neconceput! …

Geist zise:

— Dar ce-ai zice de un metal cu zece la sută mai uşor decât aerul? … Greutatea specifică răsturnată! … Legile naturii zdruncinate! Nu? Ha, ha, ha! … Nimic din toate astea! Legile naturii, atât cât le cunoaştem noi, vor rămâne neatinse chiar şi în urma descoperirii metalelor mele. Ni se vor lărgi doar cunoştinţele asupra proprietăţilor corpurilor şi asupra structurii lor interne, extinzându-se totodată şi graniţa cunoştinţelor tehnice omeneşti.

— Dar greutatea specifică? întrebă Wokulski.

— Ascultă-mă! îl întrerupse Geist. Ascultă-mă, şi vei înţelege îndată în ce constă esenţa descoperirilor mele, deşi, mă grăbesc să adaug, nu eşti în stare să le imiţi. Aici nu-i vorba de minuni, nici de mistificări. E vorba de ceva atât de simplu, încât ar putea fi înţeles şi de un elev de şcoală primară. Luă de pe masă un cub de oţel, i-l întinse lui Wokulski şi continuă: Avem aici un decimetru cub, plin, turnat din oţel. Ţine-l în mână şi spune-mi cât cântăreşte?

— Vreo opt kilograme…

Îi dădu apoi un al doilea cub de aceeaşi mărime, tot din oţel, şi-l întrebă:

— Cât cântăreşte?

— Cam jumătate de kilogram… Dar e gol în interior… răspunse Wokulski.

— Minunat! Dar această cutie cubică din sârmă de oţel cât cântăreşte? întrebă Geist.

— Vreo zece-cincisprezece grame…

— Uite, vezi? îl întrerupse Geist. Avem trei cuburi de aceeaşi mărime şi din acelaşi material, care nu cântăresc însă egal. De ce? Pentru că în cubul plin există o mare cantitate de molecule de oţel, pe câtă vreme în cel gol mai puţine, iar în cel de sârmă, şi mai puţine. Imaginează-ţi acum că am izbutit să construiesc în locul moleculelor pline alte molecule, care să fie asemenea cubului de sârmă de oţel, şi vei înţelege secretul invenţiei! El constă în schimbarea structurii interne a corpurilor, ceea ce, chiar pentru chimia de azi, nu este o noutate. Ei, ce zici? …

— Când văd mostrele, cred, răspunse Wokulski, şi când îţi ascult expunerea, înţeleg. Dar cum ies de aici…

Făcu un gest disperat cu mâinile.

Geist deschise din nou dulapul, scotoci în el şi scoase o bucăţică mică care părea, judecând după culoare, alamă.

— Ţine bucăţica asta de metal, ca s-o ai ca amuletă împotriva scepticismului în ceea ce priveşte raţiunea mea sau adevărul spuselor mele. Metalul acesta e cam de cinci ori mai uşor decât apa. El îţi va reaminti de cunoştinţa noastră. În plus, adăugă Geist râzând, are o mare calitate: nu poate fi atacat de nici un fel de reactivi chimici… Mai degrabă piere decât să-mi trădeze secretul! … Şi acum, domnule Siuzen, du-te de te odihneşte şi gândeşte-te ce trebuie să faci cu dumneata!

— Am să vin aici! şopti Wokulski.

— Nu! Nu acum! … Nu acum! Nu ţi-ai încheiat încă socotelile cu lumea… Şi cum de astă dată am şi eu bani pe câţiva ani, nu insist. Te vei întoarce la mine când nu-ţi va rămâne niciuna din vechile iluzii…

ÎI apucă nerăbdător de mână şi-l împinse spre uşă. Pe scară Geist îşi luă încă o dată rămas bun, apoi se retrase în laborator. Când Wokulski ieşi în curte, portiţa îl aştepta gata deschisă; îndată ce ieşi în stradă şi se opri în faţa trăsurii, ea se închise singură, cu zgomot.

Întors în oraş, Wokulski îşi cumpără îndată un medalion de aur, puse în el bucăţica de metal şi şi-l atârnă la gât, ca un talisman. Ar fi vrut să se plimbe, dar mişcarea străzii îl obosi, aşa că se duse acasă.

„De ce mă întorc? şopti el. De ce nu mă duc la Geist, să m-apuc imediat de lucru? …”

Se aşeză în fotoliu şi se lăsă furat de amintiri. În faţa ochilor îi apăru prăvălia lui Hopfer, sălile cu mese şi muşterii care-l luau în zeflemea; văzu acel perpetuum mobile construit de el şi modelul de balon pe care se străduise să-l facă dirijabil. O văzu pe Kasia Hopfer, care slăbea văzând cu ochii din dragoste pentru el… „La muncă! … De ce nu mă duc să muncesc? …”

Privirea îi căzu întâmplător pe masă, unde se afla volumul de Mickiewicz, cumpărat de curând.

„De câte ori l-am citit! …” oftă, luând cartea în mână.

Cartea se deschise singură, şi Wokulski citi:

Alerg, şi pretutindeni port în gând, departe, Cuvinte ce blestemă în veci cruzimea ta.

Cuvintele de mii şi mii de ori uitate, Şi-apoi găsite iarăşi pentru-a le uita.

Dar când mi-apare-n faţă chipul tău, deodată, Nu ştiu de ce, iubito, sunt iarăşi liniştit, Mai rece decât piatra şi-apoi, înfiorată, Simt inima în pieptu-mi de flăcări mistuit.

„Acum ştiu cine m-a fermecat! …”

Simţi o lacrimă sub pleoape, dar se stăpâni şi n-o lăsă să i se prelingă pe obraji.

„Mi-aţi irosit viaţa… Aţi otrăvit două generaţii! şopti el. Uite la ce duce concepţia voastră sentimentală asupra iubirii.”

Închise cartea şi o azvârli cu atâta înverşunare spre un colţ al camerei, încât începură să-i zboare paginile. Apoi, după ce se lovi de perete, cartea căzu pe lavoar şi, cu un foşnet trist, se rostogoli pe podele.

„Aşa! Acolo e locul tău! … zise Wokulski în gând. Cine mi-a înfăţişat iubirea ca pe un mister sfânt? Cine m-a învăţat să dispreţuiesc femeia obişnuită şi să alerg după un ideal care nu poate fi atins? … Iubirea e bucuria lumii, soarele vieţii, o melodie voioasă răsunând în pustiu… Şi tu ce-ai făcut din ea? … Un altar funebru, în faţa căruia se cântă veşnica pomenire pentru inima călcată în picioare!”

În clipa aceea îi veni în minte o întrebare: „Dacă poezia ţi-a otrăvit viaţa, pe ea cine a otrăvit-o? Şi de ce Mickiewicz, în loc să râdă şi să fie zburdalnic ca poeţii francezi, n-a ştiut decât să suspine de disperare? Pentru că şi el, ca şi tine, a iubit o domnişoară de rang înalt, care n-ar fi putut fi o răsplată pentru înţelepciunea, munca, sacrificiul sau geniul cuiva, ci doar… pentru unul cu bani şi titluri…” „Sărman martir! şopti Wokulski. Ai dat poporului ce-ai avut mai bun, dar ce vină ai tu dacă, insuflând în el propriul tău suflet, i-ai insuflat şi suferinţele de care ţi-era plină inima? Ei sunt vinovaţi de nenorocirile tale, ale mele, ale noastre…”

Se ridică din fotoliu şi adună cu veneraţie, una câte una, filele rupte.

„Nu-i de ajuns că ai fost martirizat de ei? Tot tu trebuie să fii răspunzător de nelegiuirile lor, când ei şi numai ei sunt vinovaţi că inima ta, în loc să cânte, a gemut ca un clopot spart?”

Se aşeză pe canapea şi iarăşi medită: „Ciudată ţară, în care de atâta amar de vreme trăiesc alături două popoare cu totul deosebite: aristocraţia şi norodul. Unul spune că e o plantă nobilă, care are dreptul să sugă din glie toată seva, iar celălalt sau înclină capul şi aprobă aceste pretenţii sălbatice, sau încearcă, dar nu are putere, să se ridice împotriva nedreptăţii… Şi ce bine s-au potrivit toate pentru statornicirea pe veci a monopolului unei singure clase şi pentru înăbuşirea în faşă a oricărei alte clase! Într-atât s-a crezut în prestigiul naşterii, încât până şi fiii de meşteşugari şi de neguţători îşi cumpără blazoane, sau se ascund sub numele vreunei vechi familii de nobili sărăciţi… Nimeni n-a avut curajul să se intituleze „copilul propriilor sale merite”, şi chiar eu, prostul de mine, am dat câteva sute de ruble pe un hrisov de nobleţe… Să mă întorc acolo? … Pentru ce? … Aici cel puţin mă aflu în mijlocul unui popor care trăieşte din plin, cu toate facultăţile hărăzite de natură. Aici locurile de frunte nu sunt ocupate de putregaiurile unor antichităţi suspecte, ci de forţele reale: munca, inteligenţa, voinţa, creaţia, ştiinţa, chiar frumuseţea şi abilitatea, chiar şi sentimentul adevărat. Acolo munca e pusă la index, iar desfrâul triumfă! Cel care izbuteşte să-şi agonisească avere poartă numele de râios, zgârcit, parvenit; cel ce-şi risipeşte avutul e numit generos, altruist, mărinimos… Acolo simplitatea înseamnă ciudăţenie; a economisi e ruşinos; a fi om învăţat înseamnă a fi ţicnit, iar semnul distinctiv al artistului sunt găurile în coate. Acolo, pentru a avea dreptul să porţi numele de om, trebuie să ai blazon şi bani, sau priceperea de a te strecura în anticamere. Să mă întorc acolo? …”

Începu să se plimbe prin cameră, enumerând: „Geist, unul, eu, al doilea, Ochocki, al treilea… Vom mai găsi vreo doi… peste patru-cinci ani vor fi gata cele opt mii de probe şi vom descoperi un metal mai uşor decât aerul. Ce va fi atunci? Ce se va întâmpla cu lumea când va vedea primele maşini zburătoare, fără aripi, cu mecanisme simple şi solide ca nişte cuirasate?”

I se părea că vuietul străzii se întinde şi se intensifică, cuprinzând Parisul întreg, toată Franţa şi întreaga Europă şi că toate glasurile se contopesc într-un singur strigăt uriaş: „Glorie! … Glorie! … Glorie! …” „Ce-i cu mine, am înnebunit?” se întrebă el în şoaptă, îşi desfăcu repede vesta, scoase de sub cămaşă medalionul de aur şi îl deschise. Bucăţica de metal, asemănătoare cu alama şi uşoară ca puful, era la locul ei. Geist nu-l înşelase: drumul spre o descoperire uriaşă era larg deschis în faţa lui.

„Am să rămân! şopti. Nici Dumnezeu, nici oamenii, nu mi-ar ierta dacă nu m-aş consacra unei cauze atât de mari!”

Se făcuse întuneric. Wokulski aprinse lămpile cu gaz de deasupra mesei, luă tocul, hârtia şi începu să scrie: „Dragă Ignacy!

Aş vrea să stau de vorbă cu tine despre lucruri foarte importante, şi întrucât nu mă mai întorc niciodată la Varşovia, te rog ca în timpul cel mai scurt…”

Deodată aruncă tocul. În faţa cuvintelor „…nu mă mai întorc niciodată la Varşovia…” îl cuprinse spaima… „De ce să nu mă întorc? … şopti. Şi de ce m-aş întoarce? Ca s-o întâlnesc din nou pe domnişoara Isabela şi să-mi pierd din nou energia? … Odată-şi-odată tot trebuie încheiate aceste socoteli stupide! …”

Măsura încăperea dintr-un perete în altul, meditând: „Am numai două căi. Una duce la o nemaivăzută revoluţionare a omenirii. A doua nu duce decât la succesul în faţa unei femei şi, eventual, la cucerirea ei. Ce să aleg? Cert este că fiecare material nou şi important, fiecare energie nouă marchează o nouă treaptă de civilizaţie. Bronzul a creat civilizaţia veche, fierul a creat evul mediu, căruia i-a pus capăt praful de puşcă, iar huila a deschis porţile secolului al XIX-lea. Nu încape nici o îndoială că metalele lui Geist vor însemna începutul unei civilizaţii cum nici n-au visat oamenii vreodată, şi cine ştie dacă ele nu vor duce la înnobilarea speciei umane! … Dincolo ce aş avea? … O femeie care nu s-ar ruşina de loc să se îmbăieze în faţa unor parveniţi ca mine. Ce sunt eu în ochii ei, în comparaţie cu toţi sclivisiţii pentru care vorbele goale, politeţea şi complimentul constituie supremul conţinut al vieţii? Ce ar spune turma asta – fără a o exclude nici pe ea din rândurile ei – dacă l-ar vedea pe zdrenţărosul de Geist şi uriaşele lui descoperiri? Sunt atât de întunecaţi la cap, încât nici nu s-ar mira!!! Să presupunem, în sfârşit, că m-aş căsători cu ea. Ce s-ar întâmpla atunci? … În salonul parvenitului s-ar îngrămădi îndată toţi adoratorii ei declaraţi sau nu, verişorii de toate gradele şi mai ştiu eu cine… Din nou ar trebui să închid ochii în faţa privirilor lor, să fac pe surdul la complimentele lor, să mă feresc discret de conversaţiile lor confidenţiale având ca temă ce? … Defăimarea mea, sau prostia mea! … După un an de astfel de viaţă, ar face din mine un ratat, în stare, poate, să se înjosească într-atât încât să fie gelos pe aceşti indivizi… N-ar fi de preferat oare să-mi arunc inima unui câine flămând decât să o ofer unei femei care nici măcar nu-şi poate imagina ce deosebire este între ei şi mine? … Ajunge!”

Se aşeză din nou la masă şi începu să scrie o scrisoare, de astă dată adresată lui Geist. Deodată însă se opri. „Sunt un caraghios! zise cu glas tare. Vreau să-mi iau un angajament, dar nu mi-am pus la punct treburile!” „Cum s-au schimbat timpurile! gândi apoi. Înainte vreme, un Geist ar fi fost socotit vrăjitor, şi împotriva lui ar fi luptat – pentru salvarea sufletului omenesc – un înger întruchipat de o femeie. Iar astăzi? … Cine este diavolul şi cine îngerul?”

În clipa aceea se auzi ciocănind la uşă. Intră chelnerul, care-i înmână un plic mare.

„De la Varşovia! şopti Wokulski. De la Rzecki? … Iar îmi scrie! … Ah, de la doamna Zaslawska! … Te pomeneşti că-mi anunţă căsătoria domnişoarei Isabela!”

Rupse plicul, dar apoi stătu o clipă în cumpănă, cu inima bătând mai repede.

„Fie ce-o fi” murmură la urmă şi începu să citească: „Scumpul meu Stanislaw, Se vede că te distrezi bine la Paris; ai uitat de toţi prietenii. Mormântul unchiului tău îşi aşteaptă mereu piatra făgăduită, şi eu aş fi vrut să-ţi cer un sfat privitor la o fabrică de zahăr, pe care unii mă îndeamnă s-o construiesc acum, la bătrâneţe. Ar trebui să-ţi fie ruşine, dragul meu Stanislaw, şi mai ales să-ţi pară rău că nu vezi chipul îmbujorat al Isabelei, care e acum, la mine şi care s-a făcut roşie ca racul auzind că-ţi scriu. Scumpa de ea! E în vizită la mătuşa ei, în vecinătate, şi vine des să mă vadă. Mi se pare că i-ai prilejuit o mare supărare, aşa că nu zăbovi prea mult şi vino să-i ceri iertare. Vino cât mai repede, direct aici, la mine. Bela va mai rămâne un timp, şi poate că voi izbuti s-o fac să te ierte.”

Wokulski sări ca ars, deschise fereastra şi, în faţa ei, mai citi o dată scrisoarea bătrânei doamne Zaslawska. Ochii îi scânteiau, pe faţă îi apărură pete roşii.

Sună o dată, de două ori, de trei ori… Ieşi în fugă pe coridor şi începu să strige:

— Chelner! Hei, chelner! …

— La ordin!

— Socoteala!

— Care

— Toată socoteala pe ultimele cinci zile… Toată, înţelegi?

— Chiar acum?! făcu chelnerul mirat.

— Da, chiar acum! Şi… o trăsură pentru Gara de Nord… Repede!