Cei ce au scris despre Braşov

Dacă braşovenilor le-a lipsit un simț mai dezvoltat pentru arte, ei au avut în toate timpurile oameni care s-au interesat de trecutul oraşului lor. şi nu numai istorici de meserie ci şi diletanţi cu dragoste pentru alte vremuri şi locurile pe unde au hălăduit înaintaşii lor. Atât români cât şi saşi. Ei au scotocit filele îngălbenite ale arhivei braşovene, adăpostită cu grijă în chiar Casa Sfatului. Acolo trona, între rafturile încărcate, un bărbat mic de stat şi cu barbă deasă, îndrăgostit de documente vechi, Fr. Stenner, însuşi autor al câtorva studii despre trecutul Brasovului. El a lucrat cu râvnă, prea putin răsplătită, la un indice bine întocmit, de care s-a folosit adesea Nicolae Iorga când trecea vijelios prin această arhivă bogată (care mai târziu s-a mutat în bastionul de la capătul spre Şchei al Târgului Cailor renovat). Un număr de volume de studii şi documente a fost rezultatul cercetărilor lui Iorga.

Mai încet şi mai sistematic lucra cumnatul lui, scrupulosul elev al lui Jirecek [sic!], învăţatul slavist şi academician Ioan Bogdan braşovean de naştere, care ne-a dat, în 1902, un volum bogat de Documente şi regeste privitoare la relaţiile Tării Româneşti cu Brasovul şi Ungaria. Saşii au publicat şapte volume de Quellen zur Geschichte der Stadt Kronstadt şi un număr mare de studii şi articole în revistele lor şi în gazexta lor locală „Kronstädter Zeitung”, de Fr. Philippi (care, ca şi istoricul de arte E. Kuhlbrandt şi Fr. W. Seraphin mi-a fost profesor în liceu), G. D. Teumsch, J. Teutsch şi alţii.

În biblioteca Liceului Honterus se găsea manuscriptul (trecut apoi în arhiva Brasovului) unei cronici pline de amănunte interesante despre Brasovul vremurilor trecute, intitulată Collectania zu einer Particular-Historie von Kronstadt, scrisă la 1741 de Thomas Tartler şi continuată şi augmentată de Josef Trausch. Ea a fost utilizată de cei mai multi scriitorii care descriu vechiul Braşov. Despre Biserica Neagră se spune că a fost zidită cu cheltuiala galilor, anglilor, batavilor şi principilor germani. La ei găsim reprodusă pe cât se pare din izvoare mai vechi, ştirea despre venirea salahorilor bulgari la 1392, cărora li s-au pus la dispoziţie, precum se spune precis, locuinţe în „Obere Vorstadt”, care exista deci de mai înainte. Ştirea aceasta o aflăm apoi şi la cei doi cronicari români, popa Vasile (mort la 1699) şi Radu Tempea.

Cronicarul timpurilor mai nouă, conştiincios şi îndrăgostit de statistici şi date oficiale, a fost doctorul Ed. Gusbeth, care scrise la început, în 1884, un volum Zur Geschichte der Sanitätsverhältnisse în Kronstadt şi care a continuat apoi, între anii 1884 şi 1901, cu rapoartele sale anuale despre Das Gesundheitswesen în Kronstadt. Când îl vedeam trecând grăbit pe stradă, de la un pacient la altul, îmbrăcat totdeauna cu un pardesiu, cu barba încărunţită şi cu „tvicherii” pe nas, n-aş fi bănuit că graba lui era pricinuită de nerăbdarea de a mai adăuga un amănunt la cronica lui, case nu se mărginea la chestiuni de igienă şi la starea sanitară, precum cu modestie spune titlul, ci atingea cele mai variate chestiuni în legărură cu Brasovul. Cărţile lui au fost pentru mine un izvor bogat de informaţii şi de împrospătare a amintirilor. Din ele vedem mereu cât de greu era pentru părinţii oraşului să ia o hotărâre şi să introducă o inovaţie. Gusbeth însuşi, când era vorba ca să se aducă electricitatea, observă că ea e de prisos când funcţiona foarte bine uzina de gaz aerian.

Tocmai din vremea petrecerii mele în Braşov, sau de contemporani cu mine, sunt cele mai multe scrieri, monografii sau studii de amănunt în limba română despre Braşov. Când în 1883 se tinu adunarea generală a Asociaţiunii Transilvane la Braşov, comitetul local însărcină pe profesorul de istorie, doctor la Viena şi un isteţ mânuitor al condeiului, N. Pop, să le facă oaspeţilor în Schiţă din istoria populării Brasovului, un scurt istoric al oraşului. Întemeiat pe autoritatea lui Haşdeu, el a încercat să spulbere legenda originii bulgăreşti a trocarilor.

Niculită Pop – căci aşa îi ziceau braşovenii – era originar din Ghimbav, lângă Braşov. Din alte două sate învecinate erau alti doi istorici, protopopul Bartolomei Baiulescu, zârnestean, şi Andrei Bârseanu din Dârste. Cel dintâi a publiaat în 1898 o voluminosă Monografie a comunei bisericeşti greco-ortodocse române a Sf. Adormiri, iar cel de al doilea un articol condensat şi bine informat despre Braşov, în volumul prim al Enciclopediei Române (1898). Tot de el e şi marea monografie asupra Şcoalelor centrale din Braşov, bazată pe numeroase documente şi bogat ilustrată. Preţioase sunt listele complete cu biografiile tuturor profesorilor care au funcţionat la Liceul Şaguna în cei cincizeci de ani de existentă – căci cartea a apărut cu ocazia jubileului de o jumătate de secol de la înfiinţarea lui – şi a tuturor absolvenţilor lui [1902].

Intre aceştia era şi G. I. Pitiş, trecut în Bucureşti ca profesor de liceu. Oacheş şi cu mustaţa neagră ca pana corbului, când venea vara la Braşov noi ştiam că zăboveşte mult pe la babele din Şchei, ca să culeagă material etnografic şi linguistic despre Nunta în Şchei până la 1830, despre Jocuri de petrecere şi despre Comori publicate în volumul I al „Revistei nouă”.

Contempoan cu Pitiş eeau părinitele Priscu care a scris câneva studii istorice mărunte, academicianul erudit Gh. Bogdan-Duică, fost o vreme profesor la liceul din Braşov şi autor al unui studiu despre Ioan Barac, care a trăit mult timp în oraşul de sub Tâmpa. Coleg de scoală mi-a fost N. Sulică, profesor la Liceul Şaguna înainte de a pleca la cel din Târgul-Muresului. Diaconul Coresi, timpul lui, biserica şi şcoala din Şchei sunt subiectele celor mai multe din studiile sale.

Cu obiceiurile şi graiul din Şchei s-a ocupat şi un coleg de-al meu de univarsltate, Dr. Sterie Stinghe, care şi-a trecut de-odată cu mine doctoratul la Weigand, în 1899, cu teza Die Scheer oder Trokaren după ce cu un an sau doi înainte publicase în Anuarul Seminarului din Leipzig o anchetă linguistică făcută la trocari. După aproape o jumătate de veac el a revenit asupra aceluiaşi subiect, scriind un fel de livret de piesă de teatru cu cântece, Ticuta, prilej ca să descrie folclorul şi limba din Şchei. In cursul acestor cinci decenii a publicat în 1899, Istoria bisericii Scheilor Brasovului; între 1901 şi 1908, cele cinci volume de Documente privitoare la trecutul românilor din Scheii Brasovului, iar acum în urmă un nou volum, pe care n-am avut ocazia să-l citesc. Cele două probleme care îl preocupă cu deosebire sunt originea românească a „bulgarilor” din Şchei şi caracterul ostăşesc al obiceiurilor „Junilor”.

Tot coleg cu mine la Universitatea din Leipzig e Dr. Constantin Lacea, membru onorar al Academiei Române. Dicţionarul Academiei, la care colaborează de patruzeci de ani, nu i-a lăsat mult timp liber pentru studiile în legătură cu trecutul Brasovului, care îl pasionează şi acum, la bătrâneţe. Ultima sa lucrare, despre Cetatea de pe Tâmpa comunicare făcută la Academia Română, a apărut în anul 1944. Ea se caracterizează prin aceeaşi documentare, precizie şi expunere sobră ca cele mai multe din lucrările sale, între care merita o deosebită atenţie cele relative la negustorii din Şchei.

Coleg la liceu, ca elev şi profesor cu Lacea era sălisteanul Axente Banciu, şi el mic de stat, dar mai neastâmpărat şi plin de energică iniţiativa. După Unirea cea mare, el realiză planul ce-l preocupa de mult: să publice o revistă a Brasovului şi Tării Bârsei, intitulată „Tara Bârsei”. Cu grele sacrificii materiale această publicaţie, care a apărut regulat un deceniu, s-a menţinut ca una din cele mai bune reviste provinciale romaneşti. Sufletul curat şi vioiciunea directorului se refleetau şi asupra colaboratorilor mai tineri, care au îmbogăţit istoria Brasovului cu numeroase contribuţii interesante. Aici a publicat A. A. Muresianu, harnicul scormonitor al arhivelor braşovene necatalogate încă, cele mai multe din studiile sale genealogice şi privitoare la starea culturală şi economică a braşovenilor. Din cei doi fraţi Muslea, cel mai tânăr şi fost elev al meu, folcloristul Ion, a scris în 1930 despre Obiceiul junilor [braşoveni] un studiu cu vederi nouă, iar doctorului V. Pop, vestit cărturar la începutul veaculuiuecut, care a fost câtva timp şi la Braşov, scriind despre preoţii de la Sf. Nicolae, i-a consacrat un studiu amănunţit. Fratele lui mare mare, Candid Muslea, are în „Tara Bârsei” o serie de studii mărunte şi a publicat în 1943 o monografie mare (volumul I) despre Biserica Sf. Nicolae din Scheii Brasovului, cu numeroase ilustraţii. Trecutul adesea bogat în episoade dramatice al Scheilor, cu figurile araice ale câtorva preoţi vrednici şi cele mai putin frumoaseale altora, dispuşi să facă concesii conştiinţei lor, trece pe dinaintea ochilor noştri. (33)

De A. A. Muresianu şi C. Muslea sunt şi două studii interesante despre Refugiaţii politici din Principate şi Românii braşoveni la 1848 şi Contribuţii la istoricul Casinei române din Braşov, în monografia bogat ilustrată a Casinei române, 1835-1935, publicată cu ocazia centenarului ei. Volumul e introdus de un amplu studiu despre Casina română, datorit brăneanului Ion Colan, secretarul societăţii culturale Astra şi autorul unei monografii despre Ioan Barac. După cum precizează subtitlul „Contribuţiuni la cunoaşterea unui capitol din trecutul Brasovului”, studiul acesta, întemeiat pe listele braşovenilor care au jucat un rol în viaţa oraşului în cursul veacului ce s-a scurs de la întemeierea casinei, zugrăveşte o frântură interesantă a primelor încercări de a da nişte fundaţii serioase unei societăţi româneşti în Ardeal.

O carte de mari proporţii, la care au colaborat cei mai multi învăţaţi ai saşilor, e, precum am spus, cea care tratează despre Tara Bârsei, intitulată Das Burzenland, din care au apărut patru volume. Al treilea, publicat în 1928, tratează despre Braşov. Dintre contribuţiile serioase şi bine documentate amintim pe ale lui E. Jekelius despre Brasovul în cursul veacurilor, străzile şi pieţele Brasovului, băile şi spitalele; ale lui G. Treiber despre începuturile şi fortificaţiile Brasovului, desprebiserica catoltca, Sfat şi Podul Bătusilor şi despre locuinţa braşoveanului. H. Goos scrie despre istoria arhitectonică a fortificaţiilor, O. Fritz şi E. Kuhlbrandt despre Biserica Neagră, E. Morres despre cea de la Bartolomei şi despre bisericile mici, şi J. Teutsch despre luminatul Brasovului. Românii sunt inexistenţi în această carte, unde despre Sf. Nicolae găsim o singură pagină de text. Foarte frumoase sunt ilustraliile, din care reproducem şi noi un număr considerabil. Ediţia luxoasă se distinge şi printr-un tipar deosebit de îngrijit.

Pe aceasta publicaţie se întemeiază în mare parte cartea Kronstadter Heimatund Wanderbuch a profesorului H. Wachner, apărută în 1934. Dar autorul nu scrie o prescurtare a operei colective despre Tara Bârsei, ci, însuşi un botanist de seamă şi un îndrăgostit al naturii, pune pe hârtie, cu talent, gândurile ce l-au preocupat şi observaţiile ce a avut prilej să le facă în multele excursii făcute singur sau cu elevii sai. Admiraţia sinceră pentru munţii noştri se comunică cititorului, discret dar stăruâtor. Se recunoaşte imfluenta acelui măestru care a stitut îmibina în mod atât de fericit pe artist cu omul de ştiinţă, G. Vâlsan, pe care, împreună cu S. Mehedinţi, îl pomeneşte în prefaţa sa. Luându-l de model şi cutreierând ca ei munţii noştri, vede totdeauna şi pe român şi îl înconjoară cu simpatia sa.

Cine vrea să cunoască Brasovul istoric, dar mai ales cel pitoresc, va citi cu folos şi cu plăcere cartea [Braşov], frumos ilustrată şi scrisă cu mult suflet admirator de profesorul la liceul braşovean, Octav Sulutiu, publicată de Fundaţiile Regale în 1937, în condiţii tehnice excelente.

Partea a II-a.