Biserici şi stiluri

Scoţi mâna pe fereastră şi constaţi: plouă. Te uiţi la cerul pe care se strâng nori ameninţători: are să plouă. Intri în casă ud pe haine: a plouat. Ploaia, fenomenul pe care-l aştepţi sau îl constaţi, are, ca verb, trei forme diferite pentru cele trei „timpuri”, prezentul, viitorul şi trecutul. Pentru prezent şi viitor întrebuinţam de obicei câte o singură formă, căci cel dintâi e prea scurt iar al doilea necunoscut, iar la trecut nu se face nicio deosebire, ca formă verbală, dacă „a plouat” ieri sau toată vara trecută sau pe vremea potopului lui Noe.

Datarea exactă a unui eveniment trecut este din timpuri cu mult mai nouă decât limba noastră. Nevoia de distincţie este a omului progresat, pe când limba lui a rămas la formele străvechi. Bătrânele din neam, când vorbeau de un eveniment trecut, ziceau – cum zic ţărancele noastre încă şi astăzi – „când a răposat bunica”, sau „când s-a măritat Anica”, sau „când eram însărcinată cu Nicolae”. Astfel de raportare la evenimente în strânsă legarură cu neamul naşteri, cununii şi morţi, nu are precizia cărţilor de la starea civilă, ci corespunde felului naiv de datare al omului simplu şi al graiului nostru: pe lângă perfectul „a plouat”, avem imperfectul „ploua” şi mai-mult-ca-perfectul „plouase”.

Asa am făcut şi noi. In capitolul Pe urmele trectului am constatat numai că „a plouat”. Când? Într-un trecut îndepărtat, care a lăsat urme, dar fără posibilităţi de datare mai exactă. In capitolul despre întăriturile Brasovului eram la mai-mult-ca-perfectul „plouase”. Zidurile stau până azi mărturie despre stările de atunci, dar nu mai au alt rost decât cel de monumente istorice. Li s-a dat altă întrebuinţare decât cea pe care o aveau la origine: pareţi ai unor magazii de mărfuri, o popicărie, un patinoar sau – sic transit glona mundi! – în turnul de pe Dupăziduri se atârnă la uscat salamul proaspăt de primăvară a lui Mutzig şi Slaminek.

În capitolul pe care îl începem am ajuns la imperfect. Preciziunea în timpul trecut o vom face prin raportare la alte întâmplări, contemporane: „ploua, când a venit”. Bisericile înaintea cărora ne vom opri nu se ştie totdeauna precis când s-au zidit.

Dar nici nu importă data exactă. Ajunge cea care se poate stabili în linii mari şi pe care o indică stilul lor.

Noi nu scriem un ghid, nu vom enumera deci toate casele sfinte ale Brasovului, însoţind cu o stea sau două stele pe cele mai importante, pe care călătorul grăbit trebuie să le viziteze. şi ele sunt urme ale trecutului; dar, spre deosebire de cele descrise în capitolul precedent, ele au şi astăzi un rost, căci în ele ne închinăm şi acum. Preoţii care slujesc în ele poartă încă îmbrăcămintea din alte vremuri, indiferent dacă sunt catolici sau drept-credincioşi. Ei sunt singurii care se mai îmbracă şi azi în hainele lor lungi, purtate de bărbaţi în antichitate şi în evul mediu […]. Reverenda nu e o haină de ceremonie îmbrăcată numai de cei ce sunt în funcţiune, ca la preoţii luterani sau la unii demnitari din Apus cu talare, ci e o îmbrăcăminte obişnuită, moştenită din vremuri demult trecute.

Cea mai veche biserică din Braşov cunoscută nouă e cea din Brasovechi, de la Bartolomei. Datează de la începutul secolului al XIII-lea, când stilul gotic nu era încă stăpânitor nici în ţările apusene (28). Coloniştii saşi încă nu erau deprinşi cu el, dar o particularitate pătrunsese şi în stilul roman, în care-şi clădeau casele sfinte: în locul arcurilor de la ferestre găsim ogivele. Arcul frânt la mijloc în unghi ascuţit plăcea şi la noi, încât îl găsim şi la ferestrele bisericilor lui Stefan cel Mare. Dealtfel tocmai în regiunile Rinului şi Moselei, de unde au venit coloniştii saşi, a coexistat mai mult timp stilul roman cu cel gotic.

Ceea ce ne bate la ochi privind această biserică sunt trei particularităţi. Mai întâi, dacă ar fi zidit-o românii, ar fi aşezat-o probabil pe Dealul Sprenghiului, nu la poalele lui, ca să domine toată împrejurimea, cum se cuvine „casei lui Dumnezeu”. Într-o asemenea poziţie înălţată biserica poate fi mică, ca cele mai multe în satele şi oraşele româneşti, căci ceea ce nu fac proporţiile, face aşezarea ei.

Despre locul bisercii de la Bartolomeu am vorbit mai înainte şi din el am dedus asupra mutării Brasovului. Biserica ajunse la capătul Brasovului, în loc să fie, precum am fi aşteptat, în poziţie centrală. N-am pomenit însă de mărimea ei şi de lipsa celui de-al doilea turn. Faptul că e atât de mare – are o lungime de 60 de metri, mai mult ca oricare altă biserică din Tara Bârsei, afară de cea Neagră – trădează importanta Brasovului încă de la întemeierea lui. Ordinele călugărilor catolici din Apus şi chiar papa ţineau seama de lăcaşurile sfinte ridicate de colonişti în ţări îndepărtate şi le subvenţionau. Dacă în Brasovechi ar fi fost de la început numai o aşezare rurală, biserica începută scurt timp după colonizare n-ar fi avut dimensiunile Sf. Bartolomei.

Si faptul că al doilea turn nu s-a mai ridicat poate fi un indiciu că oamenii cu stare din Braşov se mutaseră toţi din Brasovechi în Cetate, unde trebuia zidită o biserică nouă.

Din punct de vedere strategic, locul noului Braşov era cu mult mai potrivit pentru a fi apărat, decât Brasovechiul, unde cetatea de la Sprenghi se adeverise prea slabă ca să reziste mongolilor. Din punct de vedere edilitar însă, el era mai putin potrivit Tâmpa, acest părete verde şi drept, pierde din majestatea lui când e privit prea de aproape şi taie, cu umbra ei, orice avânt şi perspectivă […].

Marele incendiu de la sfârşitul secolului al XVII-lea a cauzat mari stricăciuni catedralei din centrul oraşului. Înnegrită de fum, i s-a zis de atunci înainte Biserica „Neagră”. Numele acesta i s-ar potrivi şi fără să fi fost prada flăcărilor, căci piatra din care e zidită, nisipoasă şi uşor de cioplit, are o fată întunecată. Nu seamănă nici cu marmora albă a Domului din Milano, nici cu piatra tramdafirie care dă catedralei din Freiburg im Breisgau acel unic aspect desfătat. Focul care în patru ceasuri a mistuit partea cea mai mare a Brasovului, un an după tipărirea Bibliei lui Şerban Vodă, a distrus pentru totdeauna în mare parte viziunea iniţială a arhitectului acestui monument de artă gotică. Aproape un secol biserica cu hramul Sfintei Mării rămase ruinata, cu acoperişul năruit şi dres numai cu scânduri, ca să nu plouă în casa Domnului. Când, în ultimul sfert al veacului al XVIII-lea, un nou acoperiş de ţigle fu făcut, acesta nu mai avea proporţiile celui vechi, care lăsa libere galeriile laterale ca să se vadă bine dantelăria pietrei cioplite, ci cuprindea, sub căpriori uriaşi, otova, toată biserica. La o lungime de 84 de metri şi o lăţime de 38 de metri, avem o înălţime de 42 de metri a acoperişului, pe un zid de 21 de metri de înalt; turnul, de 69 de metri, abia depăşeşte înălţimea zidului cu acoperişul. Aceste cifre arată singure că proporţiile acestui edificiu nu sunt din cele mai fericite.

Dar focul din 1689, care a distus şi vitraliile ferestrelor – în locul cărora saşii din Braşov s-au mulţumit cu câteva geamuri colorate la poartă – nu va fi vinovat de toate defectele acestei clădiri. Concepută aşa de mare, poate crescând chiar în timpul cât se ridica, această catedrală depăşea posibilităţile materiale prevăzute în planul iniţial. Multe din podoabele arhitecturale caracteristice stilului gotic târziu lipsesc, precum lipseşte şi turnul al doilea. Cel rămas stingher n-are nici înălţimea, nici avântul turnurilor gotice. In cei peste o sută de ani cât a durat zidirea – la poarta sudică e însemnat anul 1477, ceea ce dovedeşte că abia atunci se terminaseră amănuntele clădirii – vor fi fost câteva cutremure de pământ – în secolul al XVI-lea sânt menţionate şapte – care vor fi tăiat cheful credincioşilor să ridice prea sus turnul şi să-i dea o formă prea ascuţită. Contraforturile, foarte puternice în partea sudică a bisericii, vorbesc şi ele de spirirul prevăzător al braşovenilor.

Interiorul catedralei a fost refăcut după cutremur. Aici s-a unit efectul produs de proporţiile măreţe ale stilului gotic, cu formele pline de gratie ale barocului ce era pe atunci stăpânitor. Puritatea stilului iniţial a dispărut, dar ea a fost înlocuită cu o concepţie căreia nu-i lipseşte bunul gust artistic. Stâlpii ce susţin bolta se înaltă ca la monumentele gotice, spre cer, şi portalele au ornamentaţia frumoasă a goticului târziu. Frumoasă e mai ales „poarta de aur” de la nord.

Aproape tot atât de nefastă ca marele incendiu a fost, din punct de vedere artistic, Reforma. Noua învăţătura a lui Luther a prins rădăcini adânci la saşii realişti şi neturburati de o fantazie prea vie. Un nou foc izbucni, cu văpaia nutrită de emulaţia şi exagerările novicilor. Peste vechi fresce se aşternu varul „curăţitor”; statuile fură scoase din interior, odoarele grele de metal preţios, lucrate cu răbdare de argintarii iscusiţi braşoveni fură topite în cuptoare, ca să dea material pentru monetele ce se băteau chiar în Braşov, iar odăjdiile scumpe ajunseră pradă moliilor. Abia au scăpat 33 de obiecte ce formează azi tezaurul bisericii, potire, sfeşnice, linguriţe şi alte scule preţioase, între care şi asanumitul „potir al maleficantilor”, din care se dădea, înainte de a fi executaţi, sfânta cuminecătură celor condamnaţi la moarte.

Procesiunile pompoase catolice dispar. Capelele din jurul Bisericii Negre se transformă şi sunt întrebuinlate pentru scopuri practice, iar în locul lor răsare „cartierul latin” al şcoalelor. Capela Sfântului Laurenţiu, care mai păstra şi după incendiu câteva fresce pe pereţii interiori, deveni magazie de mărfuri.

Dacă izbutim să domolim patriotismul local şi să privim Biserica Neagră cu ochi ce au văzut şi admirat şi alte monumente gotice, vedem că mărimea ei nu compensează unele lipsuri şi defecte, care nu sunt toate aduse de incendiul cel mare, ci unele se datoresc concepţiei iniţiale sau spiritului de economie al burghezului braşovean.

Deasupra intrării principale nu găsim rozeta mare cu vitralii multicolore, care să răspândească o lumină variată în interior. Portalul principal e apăsat şi scund. Ferestrele, care puteau fi mai mari, pentru că zidurile din care s-au tăiat sunt sprijinite pe dinafară de contraforturi puternice, nu au lungimea ce contribuie la impresia de avântat şi zvelt, caracteristică monumentelor gotice înghesuite între case, ca în cazul Bisericii Negre. Sfinţii de piatră şi ornamentele sculpturale exterioare, mâncate de vreme, nu au fost sculptate de cioplitori cu o imaginaţie prea variată. Monştri şi balauri ce scuipă apă de pe acoperiş probabil n-au existat niciodată. Când gresia prea moale a săpat găuri în piatra zidurilor, blocurile de stâncă n-au fost înlocuite cu altele mai tari ci, deschizându-se la Braşov o fabrică de ciment, părinţii oraşului avură năstruşnica dar economicoasa idee să înlocuiască cu ciment piatra mâncata de vreme.

Asemenea idei meschine au avut şi strămoşii lor când li s-au isprăvit banii şi li s-a răcit entuziasmul ca să ridice al doilea din turnurile proiectate. Atunci s-au mulţumit cu unul, şi acesta mai mic de jumătate. Acolo unde se termină acoperişul bisericii, se isprăveşte şi zidul turlei.

Si alte domuri gotice au numai un turn în loc de două, cum le visase arhitectul; şi în alte oraşe turnurile n-au ajuns la înălţimea intenţiei celui ce le proiectase fără să tină seama de paralele multe pe care le reclamă ridicarea lor; dar nu cred să fie multe de proporţiile celei din Braşov, la care să nu vezi decât ziduri şi acoperiş. Precum Tâmpa apasă asupra oraşului, aşa apasă acoperişul asupra bisericii, căci îi lipsesc turlele ca nişte săgeţi, să-i dea avânt, iar turnul actual, în patru muchii, ce se sfârşeşte la jumătate de drum, pare că e împrumutat de la o biserică de sat săsească şi e parcă frate bun cu Turnul Negru de pe Romuri.

În interiorul elegant boltit au scăpat de rigiditatea luteranismului câteva podoabe sculpturale şi o frescă ce ne permite să bănuim că, pe vremea când biserica era încă de rit catolic, arta, pusă în slujba casei Domnului, ar fi luat şi la saşii din Braşov o dezvoltare mai mare, iar pictura nu ar fi avut reprezentaţi abia în deceniile din urmă ale vremii noastre. Ea ar fi fost, probabil, continuată în gustul adus din patria germană, din care au răsărit ganiile unui Lucas Cranach, Dürer sau Grünewald, fără gratia şi armonica desfătare a pictorilor italieni, contemporani cu ei, dar cinstită şi serioasă, cu amănuntele studiate şi meticulos muncite, cu un desen conştiincios şi cu acea chinuitoare urmărire a unei idei fundamentale transcendente.

Braşovenii ar fi avut şi urmaşi ai acelui „lapicida” pomenit de documente, iar la sfârşitul secolului trecut, când au hotărât să ridice o statuie lui Honterus, la concursul publicat – la care s-a prezentat şi C. Storck din Bucureşti – comanda n-ar fi luat-o sculptorul berlinez, cu nume Scandinav, Harro Magnussen. Stăruia, dezvelită în 1898, cu ocazia a cinci sute de ani de la naşterea marelui reformator (care se născuse în Uliţă Neagră), arată cu mâna întinsă spre şcolile „latineşti” din fată, prin care învăţatul umanist voia – şi a izbutit – să întărească noua învătărură religioasă. Pe nişte bassoreliefuri se vede prima tipografie pe care el a înfiinţat-o la Braşov şi în care a tipărit şi diaconul Coresi cărţi romaneşti şi slavoneşti. şi o carte religioasă grecească se spune că ar fi fost imprimata aici. […].

Când la serbările împreunate cu dezvelirea statuii se adunară la Braşov saşii recunoscători din tot Ardealul, în cortejul impozant prin numărul participanţilor, îmbrăcaţi în mare parte în costume străvechi, prin liniştea gravă şi solemnă, ca şi prin ordinea ce fu păstrată, păşeau alăruri Jekelius, Servatius şi Fabritius, strănepoţii lui Jekel, Dieners şi Schmidt, iscusiţi meşteşugari. Însuşi marele Honterus îşi latinizase numele, căci el se numise în tinereţe Honter, cuvântul săsesc pentru „soc”.

Dar dacă luteranismul a fost cauza lipsei de podoabe din interiorul bisericilor săseşti, la Braşov găsim totuşi ceva ce nu a fost adus din tara de baştină, ci din Orientul policrom cu care saşii au stat în legături comerciale. Sunt covoarele orientale, deosebit de preţioase şi care trădează un gust rafinat la cei care le-au cumpărat sau le-au primit ca zălog de la domnii sau boierii refugiaţi la Braşov. Din 119 bucăţi, cele mai multe sunt din Asia Mică (nu persane), deopotrivă de frumoase în culori şi ca desen. Intre motivele lor, unul, pe care îl reproducem şi noi în fotografie, se numeşte de colecţionari „transilvan”. Când, la zile mari, ele împodobesc galeriile interioare ale Bisericii Negre – şi cea de la Bartolomei şi Sf. Martin de pe Strajă au câteva covoare orientale de preţ – bogăţia şi variaţia culorilor e aproape tot atât de strălucitoare ca a vitraliilor Sfintei Capele din Paris.

Un amănunt semnificativ: pe când eram copil, nu se ştia nimic de aceste covoare şi de valoarea lor. Ele erau ţinute fără grijă şi în mare parte deteriorate. A trebuit să vină la Braşov, din întâmplare, un cunoscător din Viena, ca să le descopere, în 1896, şi să atragă atenţia braşovenilor asupra bogăţiilor artistice pe care le posedă.

Si mai are Biserica Neagră două lucruri de care braşovenii suns mândri, cu drept cuvânt. Amândouă se disting înainte de toate prin mărimea lor. Se vede că proporţiile acestea au fost pe gustul saşilor, care au început clădirea în secolul al XIV-lea, ca şi al celor din trecut. Admiraţia pentru lucrurile „colosale” este, probabil, adusă din vechea lor patrie.

Mă gândesc la minunata orgă, cu nu mai putin de 4000 de ţevi, care a fosc clădită în 1839 în locul celei mici, care a căzut jertfă incendiului de la 1689. Româneşte, braşovenii îi zic „organe”, neologism întrebuinţat încă de Coresi. La orga cea nouă cânta, în tinereţea mea, organistul Geifrig, venit din Germania. Mai târziu îl urmă acel muzician subtil şi plin de poezie, Rudolf Lassel, care se refugia singur, cu câte un elev ce mişcă foii uriaşi în liniştea bisericei, ca sa cânte nemuritoarele şi savantele fugi de Bach. Ca neostoitul cantor de la biserica Sfânrului Toma din Leipzig, el se lăsa furat de farmecul unor improvizaţii ce făceau pe iubitorii de muzică curată să se adune în curtea Bisericii Negre şi să asculte pe cel ce nu avea idee de prezenta lor.

Din turnul greoi şi scund, care semăna aşa de putin cu turnurile gotice ale catedralelor din Viena sau Colonia, răsuna la zile mari şi festive, precum şi aunci când un credincios de seamă era dus la cimitir, un glas grav şi sonor, care îţi mângâia urechea şi te făcea să te opreşti să-l asculţi plin de evlavie.

Bunică-mea, care s-a născut în anul morţii lui Napoleon Bonaparte, povestea că urcarea „boancănului”, a acestui clopot uriaş, în turn s-a făcut cu foarte mari greutăţi şi a trebuit să se construiască un car anume care să suporte greutatea lui, de peste o sută de măji. Clopotele Bisericii Negre au fost turnate de mai multe ori din nou în cursul veacurilor; cel mare a păstrat tonul său grav şi frumos de când a fost turnat ultima dată.

De la universităţile germane, mai ales din Leipzig şi Tubingen, pe unde au trecut mai toţi preoţii şi profesorii saşi din Braşov, au adus studenţii lor, pe vremea lui Fichte, uniforma de catifea neagră şi chipiul rotund şi albastru purtat în vârful capului lor blond. […]

Influenta germană a venit la noi pe două căi. Una este în legătură cu luteranismul şi porneşte de acolo de unde veneau şi poeziile lui Schiller şi Goethe, muzica lui Bach şi Schumann, cărţi şi reviste, dar şi haine rău croite, şi mâncări fără gust, cu acelaşi sos la toate fripturile. Cea de-a doua e cea austriacă şi catolică, cu teatrul şi opereta vieneză, valsurile lui Johann Strauss şi gratia unui Mozart şi Haydn, cu ofiţeri fercheşi ce învârteau doamnele în tact de trei pătrimi şi puneau lumea la cale prin cafenele, cu jurnale de modă, prăjituri delicioase şi „chifle” şi franzele rumene.

Această influentă austriacă a sosit deodată cu generalul cu nume italian ce a ordonat să se dea foc Brasovului la sfârşitul veacului al XVII-lea, scos din sărite de lipsa de orice bunăvoinţă şi ospitalitate la cetăţenii oraşului (29). El nu putea suferi ca nişte burghezi îndărătnici să nu primească bucuros, imediat după alungarea turcilor dinaintea Vienei, pe cel ce reprezenta o mare putere. şi nu putea vedea cu ochi buni, el, catolicul, acest cuib al luteranismului. Ce-i păsa unui ostaş că ard şi cărţile adunate cu atâta trudă de Honterus în biblioteca bogată în incunabule, care se numea „librărie”, ca la Veneţia cea din Piaţa Sf. Marcu.

Ceea ce au făcut cu mănăstirile şi capelele catolice luteranii, când au trecut la Reformă, făcură acum iezuiţii puternici, incuibându-se în Braşov. Incendiul cruţa bisericuţa din Uliţa Vămii, care fu zidită din nou în anii 1775-1782. Peste drum era altă capelă, iar în Strada Sf. Ioan fu refăcută mănăstirea catolică înaintea căreia este şi azi crucifixul cu Hristos, sculptat în lemn. Sub stăpânirea luterană ea servise de hambar.

Noua biserică catolică, ce reprezintă şi ca stil era nouă adusă de austrieci la Braşov, nu e unul din monumentele în stil baroc care să te impresioneze prin dimensiunile lui şi prin bogăţia podoabelor. Dar linia ei şi mai ales felul cum a fost aşezată între case, cu o faţadă ce intră discret din alinierea străzii şi cu cele două anexe laterale ce formează un unghi cu această linie, trădează gustul ales al arhitectului, desigur vienez.

Mai mult decât exteriorul, te impresionează interiorul, cu bogăţia de colori a picturilor şi vitraliilor şi atmosfera tainică ce stăpâneşte aici. Biserica cu hramul Sf. Petru şi Pavel e singurul monument de arhitecrură barocă pe care-l remarci în Braşov.

Stilul cel nou, care s-a revărsat din Spania, trecând prin Franta lui Ludovic al XIV-lea şi prin Germania rămasă catolică, cu podoabele lui răspândite din belşug şi în mod ostentativ, apare la noi diluat şi nu mai are mult din ceea ce se vede în Viena sau în Polonia bogată.

Ostaşii generalului austriac de la sfârşitul secolului al XVII-lea, primind ordinul să incendieze oraşul, l-au executat mai mult decât conştiincios. Se vede că nici ei nu găsiseră o primire prea călduroasă din partea saşilor. Majoritatea caselor au ars atunci, încât nu mai ştim cum erau înainte. Dat fiind caracterul conservativ al braşovenilor, avem dreptul să presupunem că ele au fost refăcute aşa cum erau înainte. Se spune îndeobşte că şi acestea sunt zidite în stil baroc, ceea ce e adevărat numai întru cât nici Brasovul nu a putut scăpa fără influenta felului de a clădi case ajunsese tocmai pe atunci la modă. Ceva din liniile barocului, dacă nu totdeauna, se recunoaşte şi în faţadele braşovene, mai ales când ele nu se împotriveau spiritului de economie al locuitorilor şi când sunuozitatea nu ofensa realismul lor. Ca şi cu cele mai multe primării ale oraşelor vechi, ce trebuiau mărite cu timpul – şi adaosele se făceau în gustul şi stilul epocilor mai noi – aşa s-a întâmplat şi cu Sfatul din mijlocul pieţii. Pe la 1774, când ajunse şi el, în sfârşit, să se refacă după pagubele marelul foc, i se adăugă frumoasa loggie în stil baroc din partea de nord, prin care urci la etaj şi care se vede şi în fotografia pe care o reproducem.

Dar aceste adaosuri şi amănunte prin care se făceau concesii gustului ce străbătuse, desi mai târziu, şi la noi, ne dau tot atât de putin dreptul să vorbim de case baroc în Braşov, pe cât nu găsim reprezentat aici nici stilul anterior, al Renaşterii. Priviti la Veneţia! Palatele gotice de pe Canalul Mare alternează cu clădirile din epoca Renaşterii şi cu splendoarea bizantină a bisericii Sf. Marcu. Nici chiar faimosul maur al lui Shakespeare n-a trecut degeaba prin oraşul lagunelor. Desigur că Brasovul nu sufere o companatie cu Veneţia, dar ca să înţelegem bine un lucru, nu strică să întrebuinţăm colorile cele mai stridente. La urma urmelor, negustorii braşoveni au fost nu o dată în acest vestit centru comercial. Dar ei vedeau numai marfa, nu şi palatele negustorilor.

La Veneţia şi în multe alte oraşe despre care vom mai vorbi (căci vrem să punem în aplicare metoda comparativă pe care o lăudam în capitolul întâi), vedem reprezentate multe stiluri, care se prezintă cu toate sau cu cele mai caracteristice note, încât şi profanul le deosebeşte fără greş. Tot astfel la Florenţa nu-ţi trebuie ghiduri şi manuale de istoria artelor ca să recunoşti puritatea stilului Renaşterii. La Braşov însă, între goticul Bisericii Negre şi barocul celei catolice, Renaşterea a trecut fără urme apreciabile. De unele clădiri se spune că aparţin acestui din urmă stil, îndeosebi de Podul Bătusilor. Cu oarecare bunăvoinţă se poate accepta această părere, dar abia când faci o comparaţie între el şi între Palazzo Pitti din oraşul de pe malurile râului Arno, vezi ce va să zică „renaştere” şi „stil”. Iar Pitti nu era un aristocrat, nu făcea parte din elita socială a Florenţei, ci un cetăţean din clasa mijlocie, întocmai ca Appolonia Hirscher, sotia acelui Lukas Hirscher căruia Coresi îi zicea Hărjil. Ea voia să dea negustorilor braşoveni o mare hală de vânzare, cu un târg permanent de mostre. Ca sibiancă, ea avea vederi mai largi decât compatrioţii ei braşoveni, încât se poate chiar să fi apreciat în oarecare măsură şi partea artistică a clădirii.

Dacă între stilul gotic şi baroc al celor două biserici din centrul Brasovului au trecut veacuri fără să recunoaştem edificii zidite în alt stil, cauza este, dar numai în parte, lipsa de clădiri monumentale. Dând bisericii lor nişte dimensiuni neobişnuite, saşii n-au mai avut trebuinţă de alte biserici. Abia în suburbii se mai găsesc câteva, dintre care bisericuţa luterană din Şchei şi cea din Blumăna, care datează abia din secolul al XVIII-lea. Amândouă cu ornamente externe în tencuiala turnurilor, care trădează gustul pentru stilul atunci la modă, rococo. Dar nici acest stil, mult apreciat de austriecii veniţi la Braşov, nu are niciun singur reprezentant de seamă, un monument mai mare, care să-i facă onoare. Găsim numai tavane de stuc, mai ales în casele mari romaneşti din Şchei, chenare la uşi şi ferestre şi linii avântate în tencuiala faţadelor, ca la fosta „Redută”, care aduc aminte de coloraturile primadonei în cutare arie de Mozart.

Priviti Sfatul, singura clădire monumentală din centrul Brasovului. A fost la început un turn care păzea podul gârlei ce trecea pe aici. Din acest turn se putea supraveghea şi prundişul de „sub buciumi”, pe care creşteau mărăcini. In turn îşi avea locul şi cel ce ţinea ordinea târgurilor.

La începutul secolului al XVI-lea, 30 de meşteri zidari au lucrat la facerea turnului mai înalt – peste 5O de metri – şi la clădirea din jurul lui, care avea să devină primăria Brasovului. Aici au ţinut veacuri de-a rândul şedinţe nesfârşite consilierii, numiţi „sutaşi” din cauza numărului lor, ce luau atât de greu vreo hotărâre. Sfaturile lor au dat numele de „sfat” – pe care îl întrebuinţează încă şi Coresi, în secolul al XVI-lea – întregii clădiri.

Multe veacuri aici s-au dezbătut trebile Brasovului şi ale Tării Bârsei. Ceasul din vârful turnului, la care a lucrat în anul 1528 măestrul „făcător de ore” Georgius din Sighişoara opt săptămâni şi patru zile, a bătut de nenumărate ori cu glasul său metalic. Arătătoarele ornicului de la Sfat aveau forma unei mâini cu indexul întins spre cifra cadranului. Probabil din această cauză i se zice la Braşov arătătorului „brâncă”. El avea, pe vremea mea, o specialitate, care nu cred să fi datat de pe vremea măestrului sighişorean (cu a cărui muncă braşovenii fuseseră atât de multumili, că îi votară o gratificaţie şi-i deteră un banchet, care costă suma fabuloasă de doi fiorini). Specialitatea acestui ceas era independenta lui fată de celelalte ceasuri (de la Biserica Neagră şi de la cea catolică), care arătau totdeauna altă oră. Când plecai la gară, luând grăbit o birjă din piaţa, şi la ceasul de la Sfat era două şi un sfert – sau la „un sfert pă trei”, cum se zicea pe la Braşov – şi zoreai birjarul să mâne repede până la gară, constatai că timpul nu trecuse deloc, căci atunci când soseai era tot la două şi un sfert. Dealtfel această neconsonantă a ceasornicelor era generală la Braşov, şi independenta celor din turnurile bisericilor unul fată de altul era acută, mai cu seamă la cele din diferitele sate săseşti.

Zidul turnului se termina cu un mare glob de metal, cum se vede în fotografia ce o reproducem, căruia i se zicea „băşica Sfatului”. Ea a fost înlocuită cu actualul acoperiş ţuguiat abia în secolul nostru. Din turn cânta pe vremuri şi fanfara orchestrei oraşului, căreia din această cauza i se zicea „tururnării”, după germanul „Stadtturner” (căci saşii nu zic „Turm” ca în limba literară, ci „Turn”). După ce suflau tare, ca să fie auziţi de departe, ei coborau tocmai în pivniţa Sfatului, unde găseau un vin gustos, al cărui parfum ispiteşte totdeauna pe artişti.

În jurul Primăriei nu se îngrămădesc, ca în alte oraşe vechi, prăvălioare vestite pentru marfa lor şi birturi cu vin vechi şi specialităţi culinare, dar în tinereţea mea la parterul Sfatului erau câteva „boltite”, între care şi a unui cojocar vestit pentnu blănlile lui şi pentru carnea de miel gras ce o vindea. Căci la Braşov mieii îi tăiau şi vindeau cojocarii. Cojocăria aceasta avea rădăcini vechi, de pe când Sfatul era numai un turn, ce era dat în grija breslei cojocarilor. Mai era acolo o zărăfie, în care schimbau bani cei ce plecau în Tară, o mică hală de pesti aduşi de la Galaţi şi un ascuţitor de cuţite cu nume cehesc. In partea spre vest era garajul pompierilor cu maşinile lor de stins focul. De teama focului tremurau braşovenii păţiţi, şi mult timp paznicii de noapte umblau cu un mic bucium şi făceau atenţi pe cetăţeni să stingă lumânările şi focurile. „Domnilor, a bătut la nouă, stingeţi focul şi lumina”, psalmodiau ei pe nemţeşte. Aveau ei, nu-i vorbă, şi grija ca să nu umble pe stradă cheflii şi răufăcătorii, dar cei dispuşi să bea un pahar de vin îl scoteau din pivniţă şi-l consumau acasă, iar de hoţi te păzeau porţile oraşului ce se închideau cu lacăte grele. Contra focului însă ele nu te puteau apăra. De aceea paznicul Sfatului făcea regulat rondul pe galeria de la mijlocul turnului, şi când zărea flăcări sau fum, bătea clopotul în dungă. O bătaie repetată la intervale însemna „foc în Brasovechi” (al cărui nume nemţesc începea cu A); două bătăi era Blumăna, trei, Scheii, patru, Cetatea; iar când se urmau cinci bătăi ardea la Stupini. Ornicul avea altă bătaie decât clopotul de alarmă.

Când am spus adineaorea că în răstimpul de la Zidirea Bisericii Negre până la clădirea bisericii catolice Brasovul n-a avut alte edificii monumentale afară de Sfat şi Podul Bătusilor, am trecut cu tăcerea zidurile care încunjură oraşul şi pe care le-am descris în capitolul precedent. Două secole s-a zidit la ele, încât nu e de mirare că nu a mai rămas vreme braşovenilor să se gândească la alte ziduri. Monumentalitatea acestora e atât de puternică, încât doar Biserica Neagră li se poate asemăna. In fata scopului bine determinat pe care îl aveau, cei ce au fost autorii lor nu mai aveau şi preocupări de natură estetică (care totuşi nu lipsesc atâtor alte fortificaţii şi castele). Menirea lor era de a apăra cât mai bine pe cei asediaţi. Nici la Coloseul din Roma nu stilul, ci monumentalitatea ne bate la ochi. Totuşi, uneori arhitectul a găsit la plănuirea unor turnuri braşovene prilejul să le dea o formă agreabilă vederii. Micul turn ce făcea parte din Poarta Caterinei, păstrat până astăzi ca monument istoric, are multă gratie, iar Turnul Alb e unul din cele mai frumoase monumente istorice ale oraşului.

Precum înaintea acestor ziduri şi fortificaţii nu ne trece prin gând să ne întrebăm în ce stil sunt zidite, tot astfel vom face mai bine să renunţăm a eticheta sub numirea unui anumit stil clădiri ca Podul Bătusilor sau Sfatul. Pe cei ce clădeau cu un anumit scop şi fără preocupări estetice i-a neliniştit atât de putin stilul, încât la casele lor, cel mult putem găsi doar anumite note comune şi caracteristice dictate de necesităţile locale. Adevărat că şi stilul se naşte din asemenea trebuinţe ale epocii şi ale locului, dar pentru ca inovaţiile lui să prindă şi să se dezvolte, e necesar ca să intervină artistul şi să existe un public de gust şi gata să aducă jertfe materiale. Stilul gotic a pornit din ţările cu climă mai răcoroasă şi s-a născut în oraşe cu putin spatiu, în centre îngrămădite de case. De aceea artiştii au făcut ferestrele înguste şi lungi. Forma ogivală a tururor deschizăturilor în ziduri şi zvelteţea turnurilor ascuţite a plăcut lumei ce intra în catedrale şi le admira măreţia. Când catolicismul fu ameninţat de Reformă, el căută să atragă credincioşii prin splendoarea şi luxul ce lipsea protestanţilor. Atunci se născu barocul încărcat de podoabe, pe care-l promovau înainte de toate curţile marilor domnitori şi bogăţiile unor aristocraţi ce imitau pilda curţilor. Dar şi setea de spectaculos la masele de credincioşi a contribuit la răspândirea acestui stil ce făcu fnconjurul celei mai mari părti a continentului nostru.

Brasovul n-a fost niciodată un leagăn de artişti şi nici patria unor oameni cu vederi largi şi cu „mână spartă” pentru satisfacerea unor porniri atât de nepractice ca stilul. Dacă avem totuşi trei biserici în stil roman, gotic şi baroc, cea dintâi şi a doua sunt ridicate pe timpul când legăturile cu Apusul şi cu papalitatea erau încă strânse şi de aici se puteau trimite arhitecţi şi da îndemnuri şi ajutoare băneşti. Barocul a venit la Braşov deodată cu austriecii. Cât despre Renaştere, zidurile ce apărau Brasovul de primejdii îl izolau şi fată de influentele externe.

Epoca aceasta dintre gotic şi baroc o numim mai potrivit „prebaroc”, luându-ne după numiri ca „preistoric”, „preromantic”, sau „prerafaelit”. Ele datează de când istoricii au descoperit urmele trecutului şi ale civilizaţiei lui prin dezgropările lui Schliemann la Troia şi ale arheologilor englezi la biblicul Ur, de când cercetătorii literari au descoperit unele trăsături romantice sau vestitoare ale acestei direcţii literare la înaintaşii lui Victor Hugo; în sfârşit, de când un critic de artă englez a arătat că înaintea lui Rafael existase o pleiadă de pictori de seamă şi interesanţi. Aceste compuse cu prefixul pre sunt foarte comode, căci îţi permit să etichetezi şi răstimpurile lipsite de personalitate şi originalitate. In special în arhitectură poţi să te ocupi de locuri şi vremuri fără un anumit stil, dar cu consensul de a avea acelaşi fel de a zidi şi de a păstra o rânduială impresionantă.

Spre a desluşi bine aceste două trăsături caracteristice ale arhitecturii braşovene, e recomandabil să privim Brasovul din avion – pe vremea mea se zicea din „perspectivă păsărească” – sau să ne urcăm pe Tâmpa, de unde avem şi o fotografie a oraşului pe care cititorul o poate găsi şi în cartea de fată. In ea se cunoaşte tocmai Cetatea şi Brasovechiul, care ne interesează deocamdată mai mult.

Din punct de vedere edilitar aceste două părti ale Brasovului prezintă aceleaşi trăsături caracteristice. In Brasovechi trei artere longitudinale, Uliţa Lungă, cea de Mijloc şi a treia, care face legătura cu Blumăna. E împărţeala tipică a satelor din Tara Bârsei, înşirate de-a lungul şoselelor. Treceţi odată prin Cristian şi vi se va ura, ca şi în Uliţă Lungă din Brasovechi, de strada fără sfârşit şi plicticos de uniformă pe care o traversaţi. Intre aceste străzi principale sunt cele de legătură, transversale. Uitaţi-vă acum la Cetate. Continuând Uliţa Lungă din Brasovechi, avem artera principală a Uliţii Vămii cu Târgul Inului în piaţă şi Târgul Cailor. Pe partea cealaltă, tot urmând direcţia nord-sud, este a doua arteră lungă ce duce în Blumăna, Uliţa Fanărilor (azi a Castelului). Aceeaşi direcţie o urmează celelalte străzi, orientate de la nord spre sud, dintre care cele mai multe merg numai până în piaţă, plecând sau de la promenadă, sau din Şchei. Din străzile transversale amintim numai Strada Mihail Weiss, cea mai lungă, care uneşte Uliţa Vămii cu a Fanărilor.

Mutându-se în valea Tâmpei saşii au continuat felul de-a face străzile adus din tara mamă. Tot din patria pritivă e şi felul de a clădi casele. Acestea erau la început scunde, mai târziu şi cu un etaj. Ele aveau acoperise înalte, ca să se scurgă apa şi să nu se strângă pe ele zăpada. Ici şi colo aflăm şi astăzi, prin străzile putin umblate, asemenea case-parter sau cu un etaj, în care proprietarul locuia într-o singură cameră şi nu mai avea decât o bucătărie şi un mic atelier, dacă era, ca în cele mai multe cazuri, meşteşugar. Când casa avea şi etaj, bucătăria era mutată la catul întâi, iar locul ei îl lua atelierul. In copilăria mea erau în Uliţă Scheilor (a Mureşenilor), cele două oase în locul cărora s-a clădit mai târziu templul evreiesc, şi în fată, făcând colt cu Valea Lată, alta, acoperită cu şindrila. Desi Brasovul se numea mai demult, din cauza acoperiselor sale de tiglă, neobisnuire în aceste regiuni, „Cetatea Rosie”, şindrila era încă acoperământul comun. Ea mărea primejdia incendiilor.

Acoperisele erau uneori în două straturi, adică despărţite la mijloc în sens transversal. In străzile laterale casele cu faţade strâmte aveau, ca în satele săseşti şi de cele mai multe ori în Brasovechi, partea cea lungă a acoperişului spre curte, iar spre stradă un triunghi de zid era cu cozoroc şi cu vizieră. Acolo unde începea triunghiul, zidul era despărţit pnntr-un sir transversal de ţigle, iar în partea de sus căpriorii intrau ceva mai înăuntru, încât se forma o mică piramidă de ţigle.

Pe cât de uniforme erau casele, pe atât de variate erau „urloaiele”, adică coşurile. Întocmai ca în satele săseşti, pe timpul rococoului erau moderne cele rotunde. Îmi aduc aminte că trecând cu trăsura de la Bran prin Râşnov şi Cristian, mă amuzam cu ceilalţi copii să citim anii însemnaţi pe coşuri. Cele de la sfârşitul veacului al XVIII-lea erau rotunde.

O reminiscenţă de pe când braşovenii încă nu se mutaseră în Cetate erau porţile mari şi boltite prin care putea trece carul înalt încărcat cu fân sau bucate. Deveniţi citadini, nu mai era propriu-zis trebuinţă de aceste porţi mari, căci în curtea îngustă nu era loc să întoarcă carul de lemne sau cel ce aducea marfa pentru a fi aşezată în depozite. Descărcarea se făcea în uliţă, iar lemnele sau marfa erau cărate apoi cu coşurile sau roabele în curte. Dar obişnuinţa era aşa de înrădăcinată încât nu ţinea seama de această schimbare.

Obişnuinţa, puterea tradiţiei, instinctul că prin conservatism îşi pot menţine situaţiunea privilegiată, încetineala cugetării şi lipsa de fantazie şi aptitudini artistice, solidaritatea nutrită de organizaţia breslelor, ascultarea celor recunoscuţi de conducători, o pronunţată aplicare spre ordine, disciplină şi cruţare, iată calităţi şi defecte care dictau şi forma adoptată pentru clădiri, mai ales în această epocă prebarocă, netulburată de influente externe. Casele se lipeau una de alta, cruţându-se o parte din pareţii despărţitori şi accentuându-se gândul de siguranţă şi ajutor mutual în caz de nevoie. Doar casele din colt de stradă făceau o mică excepţie, prin zidurile mai ieşite la bază dar şi această neregularitate se asemăna cu soldaţii care, defilând, păstrează, când fac întoarcerea capului, la aripele rândurilor, poziţia cu privirea drept înainte. Astfel de case cu un fel de contraforturi, erau pe vremea mea în Uliţă Căldărarilor: cea care făcea colt cu Strada Sf. Ioan, demolată de atunci, şi cea care mai există şi astăzi în colt cu Mihail Weiss, în care e farmacia Jekelius.

Mai este o excepţie, pe care iarăsi o întâlnim adesea în satele din Tara Bârsei şi a cărei explicare nu s-a dat pe cât stiu, pină acum în mod plauzibil. Unele case braşovene au faţada cu o parte retrasă din linia străzii şi cu o ferestruică în zidul care face colt cu cel retras. O astfel de casă e cea din Uliţa Scheilor, unde a fost mult timp Casina română. Alta era casa bunicului meu Nica, în Uliţă Fanărilor în care şedea, când eram copil, o mătuşă mare a mea, văduva lui Costache Secăreanu. La ea mă duceam adesea şi mă aşezam bucuros la fereastra care permitea cuprinderea străzii întregi dintr-o singură privire. aşa era şi casa din Uliţa Vămii, unde şedea un coleg sas, Hienz, şi la fereastra căreia mă aşezam de asemeni cu predilecţie. Casa aceasta veche a fost demolată de atunci. Poate fereastra care permite uşor urmărirea cu ochii a tot ce se ptrece pe stradă să fi fost cauza acestei ieşiri din linie. ÎN tot cazul, trecătorii aflau un bun ascunziş după aceste colturi discrete de case.

Caracterul braşoveanului ne permite să înţelegem şi o particularitate pe care o întâlnim atât în Brasovechi cât şi în Cetate. Priviti fotografia de pe Tâmpa şi închipuiţi-vă Dealul Străjii nelocuit, cum era în mare parte în copilăria mea şi cum, desigur, era în epoca prebarocului. Partea albă în fotografie e Livada Postii, numită astfel pentru că aici mai de mult păşteau caii căruţelor ce făceau traficul postal. Incă în 1860 smulgeau cu boturile lor aici iarba oi şi bivoli. Case nu erau. De-a lungul Brasovechiului se întind dealurile ce ies la Warte, care erau golaşe, precum se poate vedea pe desenul din secolul al XVIII-lea, pe care îl reproducem. Despădurit era şi dealul cu cele două turnuri, Alb şi Negru. Dar nu numai copacii lipseau aici, ci şi casele de pe aceste dealuri. Saşii din Braşov se simţeau siguri – era să zic „la largul lor”, întrebuinţând o expresie care se potriveşte numai la români – numai între zidurile care îi apărau. Numai o ieşire din închisoarea voluntară între aceste ziduri ar face potrivită asemănarea Brasovului cu Salzburgul şi alte oraşe cu o poziţie mai putin frumoasă, dar cu locuitori care ştiau să profite de ea, răspândindu-se cu casele lor pe dealurile şi colinele înconjurătoare. Când mergi cu trenul pe linia ce leagă Brasovul cu Viena, la o cotitură îţi vine deodată să nu-ţi crezi ochilor. Te freci bine pe ei, ca să-ţi dai seama că nu visezi, şi peisajul pitoresc ce apare pe neaşteptate nu e o decoraţie de teatru, ci aievea Sighişoara. Există dar şi comune şi oraşe cu ziduri apărătoare, care stiu profita de poziţia lor frumoasă.

Dacă eşti amator de pitoresc, trebuie să-l cauţi în Şchei, la trocarul sărac care îşi clădeşte casele lipindu-le de stânci şi cocoţându-se cu ele pe dealuri, nu la cetăţeanul înstărit al Cetăţii Brasovului. Este chiar de mirare cum el, marele prieten al pădurii, care iese atât de bucuros la verdeaţa şi urcă pe munţi, poate, acasă la el, să se lipsească de orice contact direct cu natura. Un oleandru în ciubăr de lemn sau un ficus e singura verdeaţă de care simte nevoie; un canar în colivie înlocuieşte privighetoarea. Intre sârmele „pisitii” i-au pus o bucăţică de zahăr ca să-l mângâie de pierderea libertăţii, precum vasul de sticlă în care e închis peştişorul roşu şi dă acestuia iluzia că cei câţiva litri de apă în care pluteşte fac parte dintr-un lac mare.

Ati observat că în tot centrul Brasovului nu se vede pe stradă niciun copac? In orice alt oraş vezi câte un tei sau platan în câte o piaţă sau copaci de-a lungul bulevardelor. Nu voi uita niciodată impresia adâncă ce mi-a făcut-o arborele mare sub care se jucau copiii într-o piaţă mică din dosul Panteonului, unde a căutat şi a găsit locuinţa acel adânc pricepător al artei, profesorul Focillon. Prin anul 1893 era vorba sa se pună copaci şi în Braşov, de-a lungul Târgului Grâului, dar ideea a fost părăsită, spre marea decepţie a câinilor, care au fost siliţi să se mulţumească să-şi lase cărţile de vizită pe „streşinile” – burlanele – caselor, care în urma unei ordonanţe mai vechi a primăriei, trebuiau să fie aduse de sus în jos pe faţada caselor, ca apa de pe acoperiş să se scurgă în vale prin nişte mici canale acoperite cu plăci de fier, cu găurile pătrate, ce traversau trotuarul. Iarna îngheţa uneori apa; şi atunci din streşini atârnau ţurţuri de ghiată pe care copiii îi loveau cu vârful ghetelor, când treceau pe stradă.

Lipsa simţului pentru pitoresc a făcut ca Brasovul să se deosebească atât de mult de nenumăratele oraşele germane sau locuite de germani, ca Tyske Brygge – Podul Nemţilor – din Bergen, unde se aşezaseră pe vremuri „hanseanicii” din Germania de nord. Pitoreşti sunt cuiburi ca Rotenburg ob der Tauber în Bavaria sau cartiere ca Römer-ul din Frankfurt pe Main, sau atâtea străzi strâmte, şi întortocheate ca cele din Stuttgart, sau străduţa alchimiştilor din Praga. In locul lor, ai la Braşov străzi drepte si, pentru vremea când au fost croite, neobişnuit de late. Când oraşul s-a modernizat şi avea nevoie de căi de comunicaţie directe şi încăpătoare, străzile acestea au prins bine şi nu au trebuit să fie răscroite. Numai în cartierul cel mai vechi găseşti o stradelă numai pentru pietoni, a Sforii, sau cele două străzi scurte care converg, şi din cauza asemănării cu cele două coarne ale unei furci se numeau nemţeşte Străzile Furcii. Cel ce a tradus „Gabelgasse” româneşte a făcut din el „Uliţa Furculiţei”. Azi – nu prea stiu de ce – ele se cheamă Alecu Russo şi Mitropolitul Filitti. Cea dintâi nu e carosabilă. Nici străduţele de legătura, atât de frecvente în oraşele vechi şi o specialitate a Sibiului, ce trec prin curţi sau pe sub bolti de case, nu se prea întâlnesc. Excepţie face doar trecerea din piaţă pe sub boltitura unei case din Târgul Grâului în piaţă de „Sub Bucium”, sau prin curtea birtului „Gaura Dulce” la „scaunele” măcelarilor. şi intrarea pe Valea Lată se făcea pe sub o arcadă, iar la capătul dinspre Târgul Boilor, Uliţa Măcelarilor se termina cu o pasarelă boltită, unde era „America”, un fel de bar, care a fost – dărâmata prin anul 1892 şi care a fost expropriată de oraş cu suma de 10.000 de fiorini.

Dacă treci însă pe străzile atât de modern croite ale Brasovului, uniformitatea caselor, care-i dau un caracter unitar, ca în cele mai multe oraşe moderne, dovedeşte simţul de disciplină, dar şi lipsa de individualitate a proprietarilor lor, duşmani ai oricărui lux. Barocul n-a adus portalurile împodobite ale caselor „boiereşti” din apropierea „Burgului” din Viena, sau ale palatelor din Cracovia, ci doar câte o arcuire de zid ce nu costa prea mult, sau ici şi colo, inovaţia atât de practică a arhitectului parizian Mansart, care a întrebuinţat podul pentru „mansardele” ce înmulţeau, cu o cheltuială mică, camerele de locuit. Acelaşi spirit de economie a făcut ca pieţele Brasovului să fie goale, ceea ce mărea spaţiul pentru târgurile ce se ţineau aici. In fotografia de pe Tâmpa nu se mai distinge piaţa de „Sub Bucium”, căci pe Strada Mihail Weiss o parte mare a acestei pieţe, care odinioară era mai însemnată chiar decât cea mare, cu Sfatul la mijloc, a fost acoperită cu case. Se disting însă bine cele trei pieţe ale vechiului Braşov din care una, acolo unde Strada Hirscher dă în a Fanărilor, era Târgul Staielor şi serveşte azi ca târg de zarzavaturi „verdetăreselor”. Celelalte două, mai mici, de recunoscut în fotografie, sunt în Uliţă Neagră, la încrucişarea ei cu Târgul Boilor şi cu Mihail Weiss.

Am spus că niciun copac nu umbreşte golul acestor pieţe. Dar nu-l umple nici statuile care înfrumuseţează alte oraşe recunoscătoare pentru bărbaţii mari ai neamului, sau pentru cetăţenii care i-au făcut cinste. şi în privinţa aceasta Renaşterea a trecut alături de Braşov, fără să-l atingă. Cele două coloane ridicate în străzile principale ale Vienei şi Innsbruckului, Graben şi Maria Theresienstrasse, spre lauda cerului care le-a scăpat de flagelul ciumii, nu apar la Braşov, desi ciuma a făcut de câteva ori şi aici ravagii cumplite. Lipsa simţului artistic a pierdut în Braşov prilejul ca să înalte, deodată cu triumful temporar al catolicismului austriac, unul din cele mai caracteristice monumente ale barocului, coloana cu figuri chinuite şi întortocheate.

Era, adevărat, şi în piaţa cea mare un stâlp solid de piatră, care însă nu urmărea scopuri artistice, ci avea menirea să pedepsească în văzul tuturor pe cei vinovaţi de fapte infame. El era aşezat între Podul Bătusilor şi Sfat. La acest loc de frunte a căzut în 1688 capul lui Stephan Stenner, căpetenia breslei cizmarilor, care a avut imprudenta şi cutezanţa să se împotrivească cu arma în mână oştirii austriace care voia să intre în oraş.

În Braşov, Respighi n-ar fi putut cânta atât de sugestiv nici pinii, nici fântânile ce înfrumuseţează Roma. Aspra şi minunat de delicioasa apă rece de munte nu saltă în valuri spumoase din fântâni săpate în marmoră sau turnate în bronz, ca în Italia, nici nu ţâşneşte din conducte arteziene, ca în grădinile palatelor lui Ludovic al XIV-lea. Abia în veacul trecut, când s-au plantat teii pentru promenada dintre cele două porţi, a Căldărarilor şi a Vămii, s-a făcut, pe la 1810, şi o „fântână săritoare” (nemţeşte Springbrunnen) pe care am pomenit-o încă şi eu. In deceniul din urmă al veacului trecut, după introducerea apeductului, s-au mai făcut alte două fântâni cu joc de ape care se scurgeau în nişte avuze rotunde, una în „parc” şi alta în Groaveri, în fata gimnaziului românesc, desfiinţate însă după scurtă vreme.

Să nu fim însă nedrepţi! şi în piaţa erau două fântâni, care nu erau nici „tapuri” cu albii, nici puţuri cu ciutură. Amândouă aveau un fel de colivie mare de fier forjat, care se termina printr-o boltitură din acelaşi material. Au fost construite în 1814. Această îngrăditură, prin care se băga un scoc din tinichea ca să poată curge apa în vase, era aşezată pe un zid de piatră nu prea înalt. In fotografia reprodusă se vede această fântână de care, ca braşovean, eram foarte mândru. Ea a fost desfiinţată abia când staţiunea tramvaiului din piaţa se făcu tocmai pe locul acela, în anul 1892. Replica ei, înaintea vechii politii, pe partea opusă a pieţii, a fost desfiinţată încă prin anii cincizeci ai veacului trecut.

Să mai pomenim, în sfârşit, de două amănunte arhitectonice, ce n-au durat mult şi n-au avut imitatori, dovadă că nu erau pe gustul braşovenilor. Unul era format de arcadele Podului Bătusilor. Se pare că asemenea arcade erau şi în alte case cu prăvălii, scutind pe negustori să desfacă marfa lor în ploaie. Dar pe când în alte oraşe nu numai că ele s-au menţinut, ca în Bolzano-Bozen, sau au fost extinse asupra unei străzi întregi, ca în Paris, în Rue de Rivoli cea mai lungă, sau în Berna cea sumbră, unde o ordonanţă a primăriei prescrie ca toate casele nouă din centru să aibă la parter prăvălii cu arcade, în Braşov nu s-a păstrat nici urmă de ele.

A doua inovaţie a fost o încercare timidă de a adăuga unei case de colt de stradă o cornişă. Clădirea ce coteşte din Târgul Cailor în Sirul Botelor aparţinea, din secolul al XV-lea, vechii familii de patricieni Benkner – Hanăs Beagner al lui Coresi – şi a suferit diverse schimbări, până ce a ajuns sub târnăcop. Se vede că această ieşire din comun nu a fost apreciată nici de proprietarii de case, nici de zidari, care nu erau bucuroşi să complice felul lor tradiţional de clădit. Ca să întâlneşti alcovuri, cornişe şi alte asemenea fantezii la faţadele braşovene trebuie să ieşi în Şchei, unde casele au foişoare şi pridvoare, sau să faci o excursie până în Stupini, la conacul lui Trauschenfels. Dar în cetatea Brasovului locuiau oameni serioşi. Ba şi aici le va aduce veacul al XX-lea, când au venit atâtea elemente străine, fără tradiţie şi cu idei moderne.

În epoca prebaroc însă, ieşirea din comun şi tulburarea faţadelor cu elemente nouă şi costisitoare era ceva neobişnuit. Abia barocul a adus câteva schimbări, dar şi pe vremea lui, ca şi a rococoului şi a stilului Biedermeier, influenta nouă în arhitectură se cunoştea mai mult în interioare, unde stăpânea doamna casei, totdeauna mai aplecată să facă concesii modei. Mobila – despre care vom vorbi în unul din capitolele următoare – nu se vedea de afară, din stradă. Precum zidurile cetăţii izolau oraşul iar munţii despărţeau Ardealul de restul lumii, tot astfel pareţii locuinţei te puneau la adăpost de priviri indiscrete.

La ferestrele caselor vechi vedeam, când eram copil, câteva bătrâne cu ciorapul, la care ştiau împleti şi „pe dinafară”, aruncând priviri scrutătoare la trecători. Sotiroaia, Carcalechina, Zinca Şcolarului, Prunculeasa şi altele stăteau cu ceasurile în firidele zidurilor groase, ca nişte stafii din veacurile trecute, dar stafii simpatice ce erau bucuroase când le adresai o vorbă în trecere şi mai ales când le spuneai o noutate.

Totuşi, un stil ce se ivi la trecerea secolului al XVIII-lea într-al XIX-lea şi n-a durat decât câteva decenii, a lăsat câteva urme interesante în Braşov. Din Weimarul olimpianului Goethe şi al tulburătorului Schiller şi din Viena lui Grillparzer cel îndrăgostit de „ale mării şi ale iubirei valuri” şi a genialului Beethoven, neoclasicismul arunca valuri atât de puternice, încât chiar Brasovul a fost atins de ele. Un arhitect din capitala Austriei a fost chemat ca să clădească pentru familia von Herbertheim un mic palat cu scări spaţioase, nu strâmte ca la casele braşovene, şi cu un balcon spre stradă. Aici se mută generalul după ce oraşul a cumpărat-o cu 10.000 de fiorini – o sumă neobişnuită pe vremea aceea – pe seama celui mai înalt demnitar al stăpânirii austriace. Astăzi, în casa aceasta şi în saloanele ei luxoase e adăpostită Casina ronână. O fotografie ne permite să ne facem o idee despre cea ce se numea luxos pe vremea aceea. Exemplul lui von Herbertheim găsi imitatori. In Târgul Grâului – a cărui fotografie o reproducem de asemenea – stilul neoclasic a schimbat faţadele unor case vechi, precum e cea pe sub balconul căreia intri în piala Sub Bucium, sau a dat câte un portal cu ornamente frumoase.

Până şi în Uliţă Neagră, atât de izolată de zgomotul vieţii moderne, cu casele ei vechi şi fără prăvălii, vezi un balcon la casa în care şedea avocatul Popescu pe când eram eu copil. Adevărat că şi peste drum e o casă cu frumoase ornamente rococo, iar tocmai la capătul nordic al străzii s-a zidit, lingă zidurile cetăţii, o cazarmă, căreia îi zice tot „neagră”, ca străzii (care purta acest nume încă cu două veacuri înainte de marele incendiu). Tot în uliţă aceasta s-a deschis, însă numai în anul 1873, hotelul Unio, care nu prea avea un nume bun, şi în locul căruia a venit, în 1893, Grand Hotel, cu opt puţine – în Braşov le zicea „vane” – pentru băi. Hotelul Barosch, prefăcut din casa lui Montaldo din Uliţa Căldărarilor şi deschis în anul 1894, desi avea 48 de camere, baie şi chiar telefon, s-a închis nu peste mult timp după ce s-a deschis. Celelalte hotele erau în Brasovechi sau Blumăna, unde locuitorii erau mai putin rezervaţi fată de oaspeţi. Adevăratele hotele, în sens modern, Coroana şi Aro, sunt însă fiice ale veacului nostru. Vechea Coroană din Uliţa Vămii era mai degrabă un han, la care trăgeau aproape numai saşi din alte părti. Ea s-a zidit în 1823, pe locul postei celei vechi, şi a fost dărâmată în 1912. Vechiul han al oraşului avea, în 1519, două paturi pentru oaspeţi.

În tinereţea mea biserica catolică din Uliţa Vămii se transforma aproape pe nesimţite din germană în ungurească. Popii erau mai toţi şvabi maghiarizaţi, sau pe cale de a se ungurii – soartă care-i aştepta şi pe saşi dacă rămâneau catolici – dar gimnaziul de lângă ea era la început încă atât de putin maghiar încât întâiul ei director era românul Iacob Muresianu.

Pe vremea când biserica se zidea din nou în stil baroc, şi chiar mai târziu, când postul de director de liceu nu era incompatibil cu cel de conducător al „Gazetei Transilvaniei”, în Ardealul îmbibat de spirit austriac naţionalităţile erau puse în slujba casei domnitoare şi a catolicismului care o susţinea. Mai ales pe vremea absolutismului, dinastia avea un puternic aliat în funcţionarii ce introduseră sfânta birocraţie. Când „amploaiaţii” îşi făceau cruce, ei se gândeau „în numele împăratului”; dar pe cât de severi şi conştiincioşi erau în serviciu, pe atât erau de veseli, deschişi la vorbă şi dornici de bârfeli nevinovate, de muzică melodioasă şi de reviste umoristice, când ieşeau din birouri. Ei au imprimat şi Brasovului „cachetul” Vienei.

În marele cazan habsburgic fierbeau la un loc cehi şi poloni cu nume nemţesc şi nemţi cu nume cehesc sau polonez. Toţi erau numai austrieci. Capitala Ungariei locuită de germani, ofiţeri nemţi ai căror părinţi erau încă croaţi. Iată Austro-Ungaria înainte de dualism. La 1867 însă, monarhia s-a împărţit în două părti distincte, cea de dincolo de râuleţul Leita şi cea de dincoace. Cisleitania şi Transleitania deveniră cele două „sfere de influentă”, austriacă şi ungurească, ceea ce însemna că o parte era condusă de nemţi, iar cealaltă era lăsată la cheremul maghiarilor.

Dar când perucile uriaşe purtate de Ludovic al XIV-lea fură înlocuite cu perucile urmaşilor lui, Ludovic al XV-lea şi al XVI-lea, şi stilul baroc trecu în cel rococo, Austria era încă catolică şi germană. In Brasovul situat în afară de frământările politice, nici catolicismul, nici germanismul austriac şi nici stilul rococo şi Biedermeier, care i-a urmat, nu au avut o influentă mai mare asupra clădirilor publice şi particulare, spre deosebire de celelalte două oraşe mari transilvane, Sibiul şi Clujul, considerate drept „capitale politice”. Palatele baroce şi rococo, ca Brukenthal şi Banfi, vorbesc de aceste timpuri, când rafinata artă politică austriacă ştia să facă chiar din elita populaţiei băştinaşe exponenţii telurilor urmărite de Habsburgi. Iar catedrala din Blaj dovedeşte că acea parte din români care trecuse la Unire, îmbrăţişând Roma, a strâns în braţe Viena.

Din stilul rococo avem numai urme neînsemnate la Braşov. Cele două palate celebre, de la Schonbrunn lângă Viena şi Sans-Souci în Potsdam, erau două rivale neâmpăcate. De multe ori mă întreb dacă pentru poporul german n-ar fi fost o fericire dacă în lupta ce a izbucnit n-ar fi rămas învingător Frederic cel Mare, ci Maria Tereza. Desigur că sub ea şi urmaşii ei, imperiul german n-ar fi realizat progrese ca sub Hohenzollerni; dar sub conducerea austriacă germanii ar fi avut desigur acea înţelegere pentru alţii care lipseşte cu desăvârşire prusacilor rigizi, ce, tocmai din această cauză, sunt aşa de antipatici celor bruscaţi de ei şi chiar conaţionalilor lor din alte părti. […]

În copilă ria mea se cânta frumos şi se predica şi în Biseriaa Neagră şi în cea catolică. Acorduri grave de orgă făceau să vibreze, la vecernii pareţii goi ai catedralei gotice, iar prin aerul îmbibat de miros de tămâie al bisericii cu altare împodobite cu dantele şi flori, se înalta Ave Maria lui Schubert cel catolic, nemuritorul izvor de melodii de la Viena. De pe amvonul acestei biserici catolice se auzea glasul blând al printului Hohenlohe, frate sau văr cu fercheşul ofiţer de husari care frângea inimele braşovencelor. Cei ce-l ascultau însă nu mai erau decât în parte germani, căci multi din ei nu mai vorbeau nemţeşte decât cu părinţii lor, iar cu copiii întrebuinţau „limba statului”, maghiara.

De pe amvonul Bisericii Negre răsuna însă vocea unui orator cu glasul sonor şi cu accente vibrante de admonestare, „popa ăl mare”, Fnanz Obert, care striga credincioşilor săi: „Faceţi copii!” […]

De fapt statistica din 1890 arăta că din 30.739 de locuitori (civili), saşii, odinioară populaţia majoritară a Brasovului, rămăseseră numai cu 9578 de suflete, pe când românii erau 9758, iar maghiarii 10.441, între care izraeliţi 769 (armenii şi germanii maghiarizaţi nu se pot deosebi de unguri în datele recensământului). Numă rul maghiarilor creştea, pe măsură ce se industrializa oraşul, prin muncitorii din fabrici, veniţi mai ales din Săcuime. […].

Deoarece o parte din ungurii veniţi în Braşov nu era nici catolică, nici evanghelică, ci de rit calvin, s-a zidit, prin 1890-1891, pe Bulevardul Ferdinand, pe care ne-am plimbat în capitolul prim, biserica reformată. După obiceiul adoptat până acum, ar trebui să vorbim despre stilul acesteia. Dar daca mă întrebaţi în care stil e zidită, trebuie să vă răspund că nu stiu. Sau: în niciun stil consacrat, cel mult în felul fiantezist şi individual al sfârşitului de veac XIX. Ea seamănă aidoma cu modelele dintr-un album de pietre colorate „Anker”, pe care le căpătam dar de Crăciun şi din care clădeam case. Când a început ridicarea acestei biserici, alt vânt bătea la Braşov; lipsa de stil era însă tot aşa de pronunţată.

Prin decretul imperial pornit din cancelaria luminatului fiu al Mariei Tereza, care dădu lovitura de gratie conservatorismului, desfiinţând privilegiile şi deschizând porţile Cetăţii şi pentru altă lume, şi-au făcut intrarea în oraş oameni noi, cu idei nouă. Compania grecească de negustori, care de mai de mult avusese dreptul să facă negoţ în Braşov, avea mai întâi o capelă în Târgul Boilor, apoi îşi zidi în anul 1787 o biserică în Târgul Cailor. Acest locaş sfânt este îndărăt, în curte; spre stradă e o casă mare. „Aici te-ai născut tu”, îmi zise odată tata, pe când treceam pe dinaintea ei, „si aici a murit maică-ta, după ce te-a născut”, se gândi el. Ea nu e îngropată „la greci”, dar în cimitirul de lângă zidurile Cetăţii odihnesc osămintele unui descendent al Brâncoveanului (30).

Interiorul bisericii are odoare bogate: între ele un foarte frumos epitaf, cusut în Viena în 1716. In ea stăpâneşte atmosfera de cucernicie a ortodoxismului. „Grecească” i se zicea fiindcă negustorii care o zidisercă erau veniţi din, Peninsula Balcanică şi aveau sentimente greceşti. Panaiot Nica a făcut bisericii donaţiuni importante, ca şi alti ctitori de origine macedoromână, toţi negustori cu vază şi cu avere. Au sprijinit-o însă şi boierii din Tara Românească pribegiţi la Braşov. Brâncoveanu, Văcărestii şi alte fete simandicoase, care mai înainte stăteau în Şchei şi umblau la Sfântul Nicolae, trecură la Sfânta Treime, ale cărei catastife înregistrează de aci înainte numele unui Sutu, Mavrcocordat şi alţii.

Pe când eram copil, la noi în casă se vorbea mult de procesul românilor cu grecii pentru această biserică. Dar cu toată argumentaţia strânsă a unchiului meu Ioan cavaler de Puşcariu, funcţionar superior în Ministerul cultelor din Budapesta, şi cu toată apărarea avocatului N. Străvoiu din Braşov, guvernul din Pesta, care nu vedea cu ochi buni ridicarea românilor, dădu dreptate grecilor. De acum înainte o mână de greci problematici puse stăpânire pe averile lăsate în cea mai mare parte de români evlavioşi, beneficiind de casele şi venitele considerabile ale acestei biserici, la care slujea pe vremea mea un preot cu camilafcă, adus din Grecia.

Istoria noastră e plină de înstrăinări de avere românească, încât nici această nedreaptă sentinţa a Curţii din Budapesta n-a putut tine în loc mersul victorios al românismului. Doisprezece ani după revoluţia lui Tudor Vladimirescu, negustorii români din cetatea Brasovului izbutiră să-şi agonisească în plin centru al oraşului un loc pe care construiră o casă de rugăciuni numai pentru ei. In tinereţea mea s-a ridicat pe acest loc, la 1895-1896, în Târgul Grâului, şi biserica Sfintei Adormiri. Prim-epitrop al acestei biserici şi efor al scolii de lângă ea a fost strămoşul meu, negustorul Gheorghe Nica.

Iorga, marele meşter al cuvântului şi-a intitulat, scurt şi pregnant, Sate şi preoţi un volum despre Ardeal. De fapt, în satele mici şi necăjite s-a menţinut populaţia băştinaşă a acestei provincii româneşti, condusă de slujitorii altarului. Despre locuitorii români ai oraşelor s-a scris prea putin. Ei merită însă o mai mare atenţie, şi între ei cu deosebire braşovenii.

În cetatea Brasovului, în care n-au putut pătrunde mult timp scheienii, au intrat împreună cu negustorii greci, care nu însemnau pentru patriciatul săsesc nicio primejdie, căci erau putini şi în cele mai multe cazuri trecători, şi negustori români. Veacul al XVIII-lea şi întâia jumătate a celui următor au însemnat epoca de înflorire a comerţului românesc. Până la nouăzeci la sută din tot negoţul braşovean era în mâini romaneşti. „Negustori şi oraşe” ar putea fi titlul unui nou volum despre românismul din Ardeal.

Aceşti români din Cetate se deosebeau de cei din Şchei. In graiul lor se strecurară cuvinte de origine germană (precum sunt mai multe din cele date de noi între ghilimele) şi locuţiuni modelate după nemţeşte, iar în obiceiurile lor câteva împrumutate de la saşi. In locul antiriului, negustorii veniţi din Împărăţia turcească îmbrăcară haina nemţească. „Nemţesc” înseamnă, în cazul acesta, „săsesc”, dar mai cu seamă „austriac”. Cu Viena care avea o biserică grecească şi o colonie de macedoromâni (din care se ridicară bogătaşi şi mecenaţi ca Şină şi Dumba, baroni austrieci, şi în care un magazin din centrul oraşului se numea „La printul Ipsilanti”), negustorii braşoveni aveau legături stabile. Viena era egal cu Europa şi pentru oaspeţii din Principate. Un Enăchită Văcărescu a fost primit cu amabilitate la un „asambleu” din capitala Austriei. Fiii negustorilor români din Braşov studiau în secolul al XIX-lea la universitatea vieneză, şi unii din ei se stabiliră în oraşul studiilor lor, ca chimistul Nicolae Teclu, membru al Academiei Române, sau doctorul Sterie Ciurcu.

În tabăra imperială a luptat la 1848 legiunea din Tara Bârsei sub conducerea lui Costache Secăreanu, pe când socrul acestuia (si străbunicul meu), mai înainte pomenitul Gheorghe Nica, primea în casa sa ospitalieră pe fugarii revoluţionari moldoveni, Balş, Alecsandri, Sion şi alţii. […].

Un răsunet puternic avuse pe vremea părinţilor mei împuşcarea lui Maximilian de Mexico, nefericitul frate al lui Franz Josef. Doar acel bătrân întunecat şi cu fata pământie, care umbla solitar, în tinereţea mea prin străzile Brasovului, legănându-şi capul greu pe picioarele rănite în timpul revoluţiei, tribunul de la 48, Axente Sever, la fiecare dramă nouă în familia Habsburgilor – şi au fost multe – murmura: „Pedeapsa lui Dumnezeu!”

Cu saşii, negustorii din Cetate se înlelegeau destul de bine, căci erau ca şi ei, oameni practici şi harnici. Dar raporturi mai strânse nu existau între saşi şi aceşti valahi […] al căror lux îl considerau ca o slăbiciune de caracter. Cu atât mai mult apreciau însă „beamterii” şi ofiţerii austrieci firea deschisă, frumuseţea şi hainele româncelor, cu care dansau graţiosul lăncier şi pluteau în paşii mazurcelor şi ai valsurilor lui Lanner şi Strauss.

Vremurile nouă nu se potriveau însă cu traiul patriarhal al negustorilor veniţi din Orient, ai căror copii se îndepărtară de meseria părinţilor şi se înstrăinară de Braşov. In a doua jumătate a secolului trecut negoţul trecu din mâinile românilor în ale armenilor, evreilor şi saşilor, care înţeleseră că tehnica modernă cerea o adaptare a metodelor învechite de a face comerţ.

Când în Târgul Grâului, pe un loc cumpărat de un negustor român, se ridică biserica Sfintei Adormiri, fu ales stilul bizantin, care convenea credinţei noastre. Micul turn al faţadei avea singura cupolă ce pătrunse în centrul oraşului. Planurile le făcuse un sas din Braşov, inspirându-se, desigur, de la biserica Domniţei Bălaşa din Bucureşti. Nu era întâia oară că saşii lucrau după gustul muşteriilor români. Argintarii iscusiţi ştiau bine cum trebuiau turnate şi aduse din ciocan bijuteriile şi sculele cerute în ţările vecine, cei ce făceau lăzi înflorite de Braşov, ploşti de lemn, precum şi olarii pentru ulcioarele de lut ars, născoceau figuri (cerbi şi păsări) care românilor le plăceau. Meşteri zidari saşi erau aduşi în ţările române ca să ridice biserici mari şi luxoase, ca acel Vitus-Veit care a fost chemat la Curtea de Argeş.

În stil bizantin e şi biserica unită ce s-a zidit după cealaltă Unire, cea mare, în strada Iorga. Ea face parte din sirul de catedrale şi biserici pe care neamul le-a ridicat în amintirea realizării visului secular. După 1918, numărul funcţionarilor greco-catolici crescând, cu deosebire sub Consiliul Dirigent, s-a mărit şi prestigiul lor. Uniţii, care erau numai 378 (fată de peste 9000 de ortodocşi) după statistica din 1890, cerură o biserică pentru ei în cea mai frumoasă parte a Brasovului.

Afluxul românilor din alte părti la Braşov începuse însă cu un veac înainte. Cu înflorirea negoţului nu veniră numai macedonenii, ci şi români din Tară, din întregul Ardeal şi mai ales din împrejurime. şi din Şchei coborâră în Cetate negustori vechi şi recenţi. Fraţii Stănescu, care pe vremea mea erau cei mai de seamă comercianţi din Cetate, erau de pe Valea Prahovei, marele filantrop Nită Iuga era originar de la Hunedoara, Mandragiu şi fraţii Eremias şi Savu din Săcele. Dintre rudele mele mai apropiate, după mamă şi bunică, erau veniţi: din Macedonia, Nica şi probabil Ciurcu; din Buzău, Dima; din Şchei, Voinescu şi Florian.

Dar nu numai negustori, ci, deodată cu deschiderea gimnaziului la mijlocul secolului trecut, profesori – între ei şi din Bucovina şi părţile ungurene – avocaţi, medici, funcţionari de bănci şi alti intelectuali. După tată, care era avocat în Braşov, sunt din Bran; din surorile mamei mele una a fost măritată cu un profesor originar din Săcele, alta cu un avocat din Munţii Apuseni, stabiliţi tot în Braşov, iar alte două surori au fost căsătorite cu un judecător şi cu alt avocat, din Câmpia Ardealului şi din Răşinarul Sibiului.

Am citat acest caz căci el mi se pare instructiv pentru marea primenire socială ce a urmat în a doua jumătate a veacului trecut în Braşov, după ce zidurile medievale au căzut. Pentru înviorarea cu sânge proaspăt şi sănătos de la sate, meritul cel mare îl au tot negustorii, care n-aveau numai fete de măritat, ci şi o adâncă preţuire a intelectualităţii. Ei au fost sprijinitorii lui Bariţiu şi ai Mureşenilor, ai „Gazetei Transilvaniei”, ai gimnaziului şi prietenii lui Şaguna.

Noii cetăţeni ai Brasovului au contribuit la ridicarea oraşului, care deveni un puternic nucleu românesc.

Pricepere artistică căutăm însă în zadar în clădirile nouă ce au răsărit pe locul ţarcurilor deschise în partea nordică a oraşului şi în centrul în care au pătruns şi alte neamuri decât saşii. Casele se înaltă în mod firesc, deodată cu înmulţirea populaţiei. Deasupra zidurilor groase se ridică al doilea etaj, sub porţile boltite se fac, în străzile principale, prăvălii; etajul prim, în piaţa începe să fie rezervat birourilor. Casele ajung să fie cel mai sigur plasament al banului. Noul tip de clădiri, aşa-numitele „cazărmi de închiriat”, răsar ca ciupercile. Ele sunt un fel de fraţi buni cu cazărmile, şcolile, spitalele şi clădirile pentru oficii publice şi birouri pe care le vom întâlni când vom vorbi de „brâul” din jurul Brasovului.

La acestea vom căuta în zadar un stil. Pretenţia de a fi ca în alte oraşe mari o aveau numai casele bogătaşilor, care nu erau prea cruţători când voiau să facă impresie şi ostentaţie cu averea lor. Dar tocmai deceniile din urmă ale veacului trecut şi anii dintâi ai celui prezent au fost şi în alte părti decât la noi cele mai putin stăpânite de gust artistic în arhitectură. La casele zidite în Braşov în vremea aceasta, rareori vedem eleganta unei linii şi armonie la podoabele unei faţade prea încărcate. Caracteristic e faptul că ele nu aparţin saşilor, sobri şi cumpătaţi, ci altor neamuri. Casele elegante ale celor doi Stănescu în Uliţă Căldărarilor, una cu medalioane aurite şi parchete comandate la Viena (Hotelul Continental), casa avocatului Garoiu în Uliţă Vămii, cu faţada ei pestriţă ca a palatului Sturdza din Bucureşti, casa Safrano îm Sirul Inului, sau Mandel în Târgul Grâului, toate acestea şi probabil şi cea din Strada Sfântului Ioan, în apropiere de biserică, sunt din anii 1864 până la 1904.

La trecerea din veacul al XIX-lea în cel de al XX-lea inginer al oraşului era Kertsch, un bărbat luminat, umblat prin lume – fusese şi în România, unde a făcut lucrări importante şi avea sotie româncă – şi cu vederi mai largi şi moderne. Lui se datoreşte că Brasovul are conductă de apă. Numai gustul lui artistic era cam bizar. In Uliţă Vămii, casa Ghiţă Pop are un aer distins, dar cea de peste drum, zidită pentru un armean, care ţinea „trafică”, adică debit de tutun, era atât de încărcată cu diferite amănunte de toate colorile încât semăna mai mult cu o pagodă chinezească decât cu o zidire potrivită într-o stradă braşoveana. Când s-au clădit case pe locul ocupat odinioară de Poarta Căldărarilor, la capătul nordic al străzii, Kertsch şi-a făcut în 1888 o vilă cu balcoane şi cornişe şi cu un turnuleţ, care, lipită de cele trei edificii mari, făcea impresia unei locomotive ce trage trei vagoane.

„Vilele”, adică casele înconjurate de mici grădini îngrijite, care începuseră să se clădească prin Blumăna, pe Strajă, pe Livada Postii şi pe Romuri, pătrunseră şi ele în cetatea mărită prin Bulevardul Ferdinand. Am vorbit înainte de vila Maurer şi vila Baiulescu, unul prefect pe vremea Austro-Ungariei, celălalt primul prefect după intrarea românilor în Braşov. Sirul de vile din Strada Nicolae Iorga este o creaţie de după întâiul război mondial.

Pe timpul meu lumea nu era prea religioasă, şi prea putin bisericoasă. Crescută în spirit pozitivist, generaţia din care făceam şi eu parte considera religia ca o igienă sufletească şi mergea la biserică mai mult din obişnuinţă. De aceea nu trebuie să ne mire că în Tara mărită nu s-a clădit catedrala românească proiectată. Numai evreii, care s-au înmulţit mult de când se înfiinţase, la 1827, comunitatea evreiască, au ridicat un templu în 1903, în Strada Mureşenilor (fostă a Orfanilor, mai demult a Scheilor), într-un stil special, cu elemente maurice. Zidul faţadei, în cărămidă rosie şi tencuială albă, e atât de înalt încât acoperă din stradă cupola. Casa de rugăciune de pe vremea mea rămase fractiunei ortodoxe.

Despre biserica calvină, confesiunea celor mai multi unguri veniţi la Braşov, am vorbit mai înainte, dar n-am pomenit nimic despre virulenta boalei maghiarismului, care devenise acutăpe la sfârşitul veacului trecut, când au apărut casele zidite în „stil unguresc”. Acestea n-au ajuns niciodată monstruozităţile unor clădiri din Cluj (ca de exemplu Camera de comerţ) şi mai ales din Oradea, dar găsim totuşi soclul şi muchiile greoaie, de piatră necioplită, „Tulupanii” – lalelele – pe faţada, cupolele mari la palate (ca cel de justiţie) şi pentru mine neexplicabile obeliscuri, ca cele de la Palatul de justiţie.

Probabil prin reacţiune, apărură atunci şi casele în stil românesc, care deveniseră moderne la începutul acestui veac în Bucureşti. Cu elemente din mănăstiri, conacuri boiereşti şi din cule, ele plăceau mult la început, când nu se aplicau coloanele groase şi scurte, pe care se sprijineau arcurile boltiturilor, şi la edificii mari. Acest stil era frumos numai la clădiri fără proporţii mari. Internatul Liceului Şaguna, zidit în strada Prundului în 1910 de arhitectul braşovean G. Dusoiu, care mi se pare că a făcut şi casa avocatului N. Străvoiu, în Strada Caterinei (azi a Brâncovenilor), Camera de comerţ, Casa profesorilor şi alte câteva sunt în stil românesc.

Mai uşor era pentru saşi să găsească în ţările germane modele pentru un stil „săsesc”. Hotelul Coroana, Liceul Honterus, banca de la intersecţia Uliţei Căldărarilor cu Michael Weiss, în care este astăzi uzina electrică, şi alte câteva clădiri zidite mai ales de arhitectul Schuller, se prezintă bine în ansamblul oraşului.

Ceea ce nu se poate spune despre casele în stilul modern. Arhitecţii vienezi, grupaţi la începutul acestui veac în jurul aşa-numitei secesiuni, stau şi la leagănul acestei direcţii. Dar ea are rădăcini mai adânci. şi în arhitectură avem o epocă de piatră şi de lemn, căreia aparţin toate stilurile enumerate până acum, şi o epocă de fier şi ciment, care face posibile construcţii gigantice, ca zgârie-norii americani, mai înalţi decât Tâmpa braşoveana. Expoziţia din Viena a adus „roata uriaşă”; cea din Paris, de la 1889, turnul Eiffel, iar cea din 1900 podul Alexandru ce traversează Sena, având un singur arc. Când scheletul de fier a fost umplut cu cărămizi, zidurile subţiri de beton armat s-au adeverit mai solide decât cele groase de cărămidă, permiţând arhitectului să înalte clădirea până la altitudini ameţitoare, la care te duceau însă ascensoarele electrice în câteva frânturi de minut. Populaţia oraşelor avea de aci înainte loc, iar confortul, acest ideal nou al omului modern, putea fi găsit în cele mai mici apartamente din „blocuri”. Pe câţiva metri pătraţi locuinţă avea dormitoare cu cameră de baie, sufragerie cu oficiu, „studioul” cu „debaras”-ul, bucătăria cu camera de servitoare şi scară separată de serviciu, şi alte încăperi, minuscule dar cu tot ce-ţi doreşte inima, balcoane, alcovuri, sere etc. Faţadele acestor edificii în formă de cuburi sau turnuri, după înălţime, au linii drepte şi pareţi pe care se reazimă acoperisele scunde, înlocuite adesea cu terase.

Ochiul trebuie, fireşte, să se deprindă cu stilul cel nou şi cu dimensiunile lui, imense în exterior, minuscule în interior. Dar el a răsărit în mod organic din inima şi felul de viaţă al omului modern, care are alte obiceiuri şi petrece vremea mai mult în birouri, cluburi, în tren, automobil şi pe vapor decât în casă, schimbând locuinţele şi chiar oraşele, de câte ori se iveşte trebuinţă, fără ca să fie împiedicat de prea mult calabalâc. Ochiul trebuie să se împrietenească cu formele nouă ale acestor clădiri, pe care începe să le găsească frumoase, de când dibuirile iniţiale ale arhitecţilor au dispărut şi la spiritul practic se adaugă talentul artistic. Fireşte, acolo unde, ca la Braşov, saltul s-a făcut aproape dintr-o dată din evul mediu la timpul ultramodern, contrastele vor fi încă un timp oarecare izbitoare şi nu vor jigni numai pe cel ruginit în tradiţie, ci şi pe cel ce vrea să vadă o trecere armonioasă de la o epocă la alta, de la un stil la cel următor. Hotelul Aro, care e unul din putinele monumente reuşite ale stilului modern în Braşov, stă încă prea izolat între celelalte case vecine.

Vorbind despre Brasovul cum încă nu era pe vremea mea şi cum nu mai era când eram copil şi adolescent, am intrat în oraş pe la hotelul Aro, unde aproape toţi străinii îşi dau întâlnire. Ar fi cazul să încheiem întâia parte a acestei cărţi aici, unde ne-am pomenit din nou. Dar ne-a mai rămas o biserică, dacă nu un stil, să, ne ocupăm cu ea, mai cu seamă că nu e o biserică oarecare, ci Sfântul Nicolae din Şchei.

Desi despre această biserică avem o monografie voluminoasă şi lucrată cu mult devotament de un fost preot al ei, Candid Muslea, nu ştim când au înălţat scheienii lăcaşul lor sfânt. E mai mult ca sigur că în satul din apropierea Brasovului a existat o casă a Domnului şi înainte de „vremea bulgarilor”, şi nu numai o cruce de lemn, cum presupun unii (31). Ar fi inimaginabil ca în Râsnovul învecinat – la care ajungi de-a dreptul dacă o iai prin Poiană şi cu care încă popa Mihai avea legături atât de strânse – biserica de piatră să aibă, gravat anul 1384, iar la Şchei să nu fi fost o biserică.

Când aşează Eminescu epoca de aur a cavalerismului medieval în satira a patra? La o mie patru sute. De atunci, sau mai exact cu un an înainte de această dată, este bula papală citată mai înainte, în care se vorbeşte cu îngrijorare de o biserică pentru români, greci, bulgari şi armeni. Ceea ce însemnează că pe vremea aceasta Brasovul era un centru comercial important, care atrăgea pe întreprinzătorii negustori levantini. Aici găseau ei puntea ce-i lega cu Apusul. Era întâiul val mai puternic de fugari dinaintea turcilor, căruia i-a aparţinut o vreme şi Mircea.

Când în locul vechii biserici, probabil de lemn, se făcu, la sfârşitul secolului următor, una de piatră, care a fost mărită în curând, cu ajutorul unor domni pioşi din Tara Românească şi Moldova, legăturile cu voievodatele vecine deveniră şi mai strânse, şi biserica din Şchei putu să devină, gratie munificenţii unor domni cu o vie solicitudine pentru fraţii de dincolo de munţi, un focar cultural de primul rang.

Poziţia Brasovului la întretăierea a două culturi, cea răsăriteană şi cea apuseană, se reflectă şi în factura bisericii Sfântului Nicolae, care e un fericit amestec de diferite stiluri sau, mai bine zis, care întruneşte în sine cele mai diferite influente şi alege cu un instinct artistic sigur, cele mai remarcabile şi esenţiale trăsăruri arhitectonice ce vin din Orientul iubitor de boltiruri şi culori, precum le găsim mai ales în cele două paraclise şi precum erau în pictura murală internă şi externă, şi din Apusul care se înalta spre cer cu turnuri ascuţite.

Ca la atâtea biserici şi palate din străinătate, a căror clădire a durat un timp mai îndelungat, la planul întâiului arhitect s-au adăugat elemente nouă care ţineau seama de gustul timpului. La baza clădirii stau însă două elemente curat româneşti, de mare preţ, de care au ţinut seama arhitecţii de mai târziu: eleganta liniei zvelte ce tinde spre înălţimi şi poziţia topografică. În privinţa acesteia nu se putea găsi în Şchei un podiş central mai nimerit şi mai românesc pentru casa Domnului decât locul ridicat din Prund, pe care urci dintr-o piaţă largă (pe care a micşorat-o, răpindu-i din vederea desfătată, casa parohială de curând zidită) pe o pantă lină. In dos, Tâmpa verde. Ea nu e apăsătoare ca la Biserica Neagră, ci, aşezată la o depărtare potrivită, dă tabloului un fundal fermecător şi bisericii o perspectivă plină de efect.

Cel ce a mărit-o, a avut viziunea unei catedrale. Proporţiile ei sunt impunătoare, fără să fie copleşitoare. Intre bisericile romaneşti ea are o mărime ca puţine alte, afară de cea din Blaj, cu mult mai nouă, şi câteva biserici din regiunile vestice, în stil baroc, şi afară de catedralele de după primul război mondial.

Despre concepţia plină de elan a arhitecţilor ce au dat bisericii lui Neagoe Basarab proporţiile mărite şi stâlpii de zid sprijinitori, stau dovadă turnurile numeroase şi elegante. In opoziţie cu Biserica Neagră, afară de turnul cu ceas deasupra porţii de la intrarea principală, mai are un turn, mai înalt, peste corpul bisericii; şi lângă fiecare din aceste două turnuri, precum şi lângă cel al paraclisului de la a doua intrare, mai sunt câteva turnuleţe înconjurătoare, care, toate la un loc, fac, iarăsi în opoziţie cu Biserica Neagră, ca acoperişul de ţigle să dispară aproape de tot şi să nu vedem decât tabla argintie a turlelor ascuţite, ca nişte săgeţi ce împung norii. Ele, zvelte şi avântate, ar putea împodobi o biserică gotică cu ferestre lunguieţe şi subţiri, dacă arcurile acestora nu ar trăda altă epocă.

La terminarea acestei clădiri monumentale – pentru vremile de atunci şi împrejurările de la noi – au contribuit deopotrivă munificenta unor domni pioşi şi a unor locuitori darnici din Şchei, ca şi a unor negustori cu frica lui Dumnezeu făcând posibilă terminarea ei şi înfrumuseţându-i interiorul. Un fiu de comerciant român din Braşov lucra, când eram copil, pe nişte schele ce mi se păreau foarte înalte, la un Sfânt Nicolae frumos şi blând, precum erau toate picturile lui Misu Pop, influenţat de pictorii vienezi ai vremii. Dar colorile lui n-au rezistat timpului.

Cel mai românesc dintre sfinţi, Sfântul Nicolae, a fost la Braşov şi un sfânt iubitor de carte, dar şi un înfocat apărător al dreptei credinţe.

Nu mult după moartea lui Honterus, românii din Braşov i-au imitat pilda. La sfârşitul veacului al XVI-lea s-a deschis, de popa Mihai, scoala românească (prima de care avem cunoştinţă sigură)(32) după ce cu şaisprezece ani mai înainte el tradusese, împreună cu popa Iane, marea Evanghelie cu învăţătura tipărită de Coresi. Deci carte, scoală românească şi tipar. Brasovul are meritul de a fi fost începătorul pentru cele două dintâi şi cel mai activ continuator al cărţilor tipărite.

Prin toate trei saşii braşoveni, care aveau însufleţirea primei generaţii de adepţi ai noii învăţături aduse de apostolul lor, dar aveau şi spiritul negustoresc, care le spunea ce afacere rentabilă era noul mijloc de răspândire a cărţii prin invenţia lui Gutenberg, sperau să câştige pe români pentru luteranism. […]

Românii din Şchei au rămas drept-credincioşi, precum peste mai bine de un veac, când s-a răspândit la noi unitia, ei au fost cei mai vajnici apărători ai ortodoxismului ardelean. Preoţii luminaţi de la „Sfântul Nicolae” au ţinut piept tuturor atacurilor catolicismului, şi între ei au fost unii care au ştiut suferi cu bărbăţie pentru credinla lor.

Ei simţeau că luptând pentru biserica strămoşească apără naţionalitatea lor. Când, în tinereţea mea, cauza românească nu găsea la Sibiu un ocrotitor destul de vigilent în mitropolitul Miron Românul, tot braşovenii erau cei ce în sinod aveau curajul să-l tragă la răspundere.

Românii braşoveni au avut totdeauna calităţile, dar şi defectele neamului. Generoşi din fire, ei au fost capabili să se înflăcăreze pentru fapte mari, dar n-au prea ştiut să stăruie în ele şi le-au uitat adesea, când dezbinările între ei – mai ales cele de la Sf. Nicolae – li se păreau mai pasionante şi mai importante.

Lipsa de orizont creată de munţii ce le închideau şi lor câmpul vederii se resimte mai cu seamă în indiferenta lor fată de arte afară de o serioasă pricepere muzicală la copiii de negustori, cu o educaţie îngrijită de mai multe generaţii. Brasovul n-a avut în arhitectură şi sculptură mai pe nimeni, pictorul Misu Pop stă mai modest alături de muzicianul Ghiţă Dima, iar poeţi şi scriitori ca I. C. Pantu şi Ecaterina Pitiş sau Maria Baiulescu din timpul meu sunt numai talente minore. Cele mai de seamă personalităţi culturale pe care le-am apucat eu (sau au lucrat pe vremea părinţilor mei) erau venite la Braşov din alte părti (sau se trăgeau din părinţi sosiţi la Braşov de aiurea, ca poetul St. O. Iosif): G. Bariţiu, Andrei Muresianu, I. Lepădatu, G. Munteanu, A. Bârseanu, V Onutiu, Z. Bârsan s.a. Braşoveni au fost însă cei trei fraţi Bogdan, Ioan, Gheorghe (Duică) şi Alexandru.

Cât de putin simte braşoveanul nevoia de a lua contact nemijlocit cu artele se vede din faptul că în acest oraş. Care are azi o populaţie de peste o sută de mii de suflete, nu există un teatru. A lipsit în toate timpurile o revistă românească mai de seamă, iar orchestra oraşului, după o activitate de multi ani, a fost lichidată…

Biserici şi stiluri.

Scoţi mâna pe fereastră şi constaţi: plouă. Te uiţi la cerul pe care se strâng nori ameninţători: are să plouă. Intri în casă ud pe haine: a plouat. Ploaia, fenomenul pe care-l aştepţi sau îl constaţi, are, ca verb, trei forme diferite pentru cele trei „timpuri”, prezentul, viitorul şi trecutul. Pentru prezent şi viitor întrebuinţam de obicei câte o singură formă, căci cel dintâi e prea scurt iar al doilea necunoscut, iar la trecut nu se face nicio deosebire, ca formă verbală, dacă „a plouat” ieri sau toată vara trecută sau pe vremea potopului lui Noe.

Datarea exactă a unui eveniment trecut este din timpuri cu mult mai nouă decât limba noastră. Nevoia de distincţie este a omului progresat, pe când limba lui a rămas la formele străvechi. Bătrânele din neam, când vorbeau de un eveniment trecut, ziceau – cum zic ţărancele noastre încă şi astăzi – „când a răposat bunica”, sau „când s-a măritat Anica”, sau „când eram însărcinată cu Nicolae”. Astfel de raportare la evenimente în strânsă legarură cu neamul naşteri, cununii şi morţi, nu are precizia cărţilor de la starea civilă, ci corespunde felului naiv de datare al omului simplu şi al graiului nostru: pe lângă perfectul „a plouat”, avem imperfectul „ploua” şi mai-mult-ca-perfectul „plouase”.

Asa am făcut şi noi. In capitolul Pe urmele trectului am constatat numai că „a plouat”. Când? Într-un trecut îndepărtat, care a lăsat urme, dar fără posibilităţi de datare mai exactă. In capitolul despre întăriturile Brasovului eram la mai-mult-ca-perfectul „plouase”. Zidurile stau până azi mărturie despre stările de atunci, dar nu mai au alt rost decât cel de monumente istorice. Li s-a dat altă întrebuinţare decât cea pe care o aveau la origine: pareţi ai unor magazii de mărfuri, o popicărie, un patinoar sau – sic transit glona mundi! – în turnul de pe Dupăziduri se atârnă la uscat salamul proaspăt de primăvară a lui Mutzig şi Slaminek.

În capitolul pe care îl începem am ajuns la imperfect. Preciziunea în timpul trecut o vom face prin raportare la alte întâmplări, contemporane: „ploua, când a venit”. Bisericile înaintea cărora ne vom opri nu se ştie totdeauna precis când s-au zidit.

Dar nici nu importă data exactă. Ajunge cea care se poate stabili în linii mari şi pe care o indică stilul lor.

Noi nu scriem un ghid, nu vom enumera deci toate casele sfinte ale Brasovului, însoţind cu o stea sau două stele pe cele mai importante, pe care călătorul grăbit trebuie să le viziteze. şi ele sunt urme ale trecutului; dar, spre deosebire de cele descrise în capitolul precedent, ele au şi astăzi un rost, căci în ele ne închinăm şi acum. Preoţii care slujesc în ele poartă încă îmbrăcămintea din alte vremuri, indiferent dacă sunt catolici sau drept-credincioşi. Ei sunt singurii care se mai îmbracă şi azi în hainele lor lungi, purtate de bărbaţi în antichitate şi în evul mediu […]. Reverenda nu e o haină de ceremonie îmbrăcată numai de cei ce sunt în funcţiune, ca la preoţii luterani sau la unii demnitari din Apus cu talare, ci e o îmbrăcăminte obişnuită, moştenită din vremuri demult trecute.

Cea mai veche biserică din Braşov cunoscută nouă e cea din Brasovechi, de la Bartolomei. Datează de la începutul secolului al XIII-lea, când stilul gotic nu era încă stăpânitor nici în ţările apusene (28). Coloniştii saşi încă nu erau deprinşi cu el, dar o particularitate pătrunsese şi în stilul roman, în care-şi clădeau casele sfinte: în locul arcurilor de la ferestre găsim ogivele. Arcul frânt la mijloc în unghi ascuţit plăcea şi la noi, încât îl găsim şi la ferestrele bisericilor lui Stefan cel Mare. Dealtfel tocmai în regiunile Rinului şi Moselei, de unde au venit coloniştii saşi, a coexistat mai mult timp stilul roman cu cel gotic.

Ceea ce ne bate la ochi privind această biserică sunt trei particularităţi. Mai întâi, dacă ar fi zidit-o românii, ar fi aşezat-o probabil pe Dealul Sprenghiului, nu la poalele lui, ca să domine toată împrejurimea, cum se cuvine „casei lui Dumnezeu”. Într-o asemenea poziţie înălţată biserica poate fi mică, ca cele mai multe în satele şi oraşele româneşti, căci ceea ce nu fac proporţiile, face aşezarea ei.

Despre locul bisercii de la Bartolomeu am vorbit mai înainte şi din el am dedus asupra mutării Brasovului. Biserica ajunse la capătul Brasovului, în loc să fie, precum am fi aşteptat, în poziţie centrală. N-am pomenit însă de mărimea ei şi de lipsa celui de-al doilea turn. Faptul că e atât de mare – are o lungime de 60 de metri, mai mult ca oricare altă biserică din Tara Bârsei, afară de cea Neagră – trădează importanta Brasovului încă de la întemeierea lui. Ordinele călugărilor catolici din Apus şi chiar papa ţineau seama de lăcaşurile sfinte ridicate de colonişti în ţări îndepărtate şi le subvenţionau. Dacă în Brasovechi ar fi fost de la început numai o aşezare rurală, biserica începută scurt timp după colonizare n-ar fi avut dimensiunile Sf. Bartolomei.

Si faptul că al doilea turn nu s-a mai ridicat poate fi un indiciu că oamenii cu stare din Braşov se mutaseră toţi din Brasovechi în Cetate, unde trebuia zidită o biserică nouă.

Din punct de vedere strategic, locul noului Braşov era cu mult mai potrivit pentru a fi apărat, decât Brasovechiul, unde cetatea de la Sprenghi se adeverise prea slabă ca să reziste mongolilor. Din punct de vedere edilitar însă, el era mai putin potrivit Tâmpa, acest părete verde şi drept, pierde din majestatea lui când e privit prea de aproape şi taie, cu umbra ei, orice avânt şi perspectivă […].

Marele incendiu de la sfârşitul secolului al XVII-lea a cauzat mari stricăciuni catedralei din centrul oraşului. Înnegrită de fum, i s-a zis de atunci înainte Biserica „Neagră”. Numele acesta i s-ar potrivi şi fără să fi fost prada flăcărilor, căci piatra din care e zidită, nisipoasă şi uşor de cioplit, are o fată întunecată. Nu seamănă nici cu marmora albă a Domului din Milano, nici cu piatra tramdafirie care dă catedralei din Freiburg im Breisgau acel unic aspect desfătat. Focul care în patru ceasuri a mistuit partea cea mai mare a Brasovului, un an după tipărirea Bibliei lui Şerban Vodă, a distrus pentru totdeauna în mare parte viziunea iniţială a arhitectului acestui monument de artă gotică. Aproape un secol biserica cu hramul Sfintei Mării rămase ruinata, cu acoperişul năruit şi dres numai cu scânduri, ca să nu plouă în casa Domnului. Când, în ultimul sfert al veacului al XVIII-lea, un nou acoperiş de ţigle fu făcut, acesta nu mai avea proporţiile celui vechi, care lăsa libere galeriile laterale ca să se vadă bine dantelăria pietrei cioplite, ci cuprindea, sub căpriori uriaşi, otova, toată biserica. La o lungime de 84 de metri şi o lăţime de 38 de metri, avem o înălţime de 42 de metri a acoperişului, pe un zid de 21 de metri de înalt; turnul, de 69 de metri, abia depăşeşte înălţimea zidului cu acoperişul. Aceste cifre arată singure că proporţiile acestui edificiu nu sunt din cele mai fericite.

Dar focul din 1689, care a distus şi vitraliile ferestrelor – în locul cărora saşii din Braşov s-au mulţumit cu câteva geamuri colorate la poartă – nu va fi vinovat de toate defectele acestei clădiri. Concepută aşa de mare, poate crescând chiar în timpul cât se ridica, această catedrală depăşea posibilităţile materiale prevăzute în planul iniţial. Multe din podoabele arhitecturale caracteristice stilului gotic târziu lipsesc, precum lipseşte şi turnul al doilea. Cel rămas stingher n-are nici înălţimea, nici avântul turnurilor gotice. In cei peste o sută de ani cât a durat zidirea – la poarta sudică e însemnat anul 1477, ceea ce dovedeşte că abia atunci se terminaseră amănuntele clădirii – vor fi fost câteva cutremure de pământ – în secolul al XVI-lea sânt menţionate şapte – care vor fi tăiat cheful credincioşilor să ridice prea sus turnul şi să-i dea o formă prea ascuţită. Contraforturile, foarte puternice în partea sudică a bisericii, vorbesc şi ele de spirirul prevăzător al braşovenilor.

Interiorul catedralei a fost refăcut după cutremur. Aici s-a unit efectul produs de proporţiile măreţe ale stilului gotic, cu formele pline de gratie ale barocului ce era pe atunci stăpânitor. Puritatea stilului iniţial a dispărut, dar ea a fost înlocuită cu o concepţie căreia nu-i lipseşte bunul gust artistic. Stâlpii ce susţin bolta se înaltă ca la monumentele gotice, spre cer, şi portalele au ornamentaţia frumoasă a goticului târziu. Frumoasă e mai ales „poarta de aur” de la nord.

Aproape tot atât de nefastă ca marele incendiu a fost, din punct de vedere artistic, Reforma. Noua învăţătura a lui Luther a prins rădăcini adânci la saşii realişti şi neturburati de o fantazie prea vie. Un nou foc izbucni, cu văpaia nutrită de emulaţia şi exagerările novicilor. Peste vechi fresce se aşternu varul „curăţitor”; statuile fură scoase din interior, odoarele grele de metal preţios, lucrate cu răbdare de argintarii iscusiţi braşoveni fură topite în cuptoare, ca să dea material pentru monetele ce se băteau chiar în Braşov, iar odăjdiile scumpe ajunseră pradă moliilor. Abia au scăpat 33 de obiecte ce formează azi tezaurul bisericii, potire, sfeşnice, linguriţe şi alte scule preţioase, între care şi asanumitul „potir al maleficantilor”, din care se dădea, înainte de a fi executaţi, sfânta cuminecătură celor condamnaţi la moarte.

Procesiunile pompoase catolice dispar. Capelele din jurul Bisericii Negre se transformă şi sunt întrebuinlate pentru scopuri practice, iar în locul lor răsare „cartierul latin” al şcoalelor. Capela Sfântului Laurenţiu, care mai păstra şi după incendiu câteva fresce pe pereţii interiori, deveni magazie de mărfuri.

Dacă izbutim să domolim patriotismul local şi să privim Biserica Neagră cu ochi ce au văzut şi admirat şi alte monumente gotice, vedem că mărimea ei nu compensează unele lipsuri şi defecte, care nu sunt toate aduse de incendiul cel mare, ci unele se datoresc concepţiei iniţiale sau spiritului de economie al burghezului braşovean.

Deasupra intrării principale nu găsim rozeta mare cu vitralii multicolore, care să răspândească o lumină variată în interior. Portalul principal e apăsat şi scund. Ferestrele, care puteau fi mai mari, pentru că zidurile din care s-au tăiat sunt sprijinite pe dinafară de contraforturi puternice, nu au lungimea ce contribuie la impresia de avântat şi zvelt, caracteristică monumentelor gotice înghesuite între case, ca în cazul Bisericii Negre. Sfinţii de piatră şi ornamentele sculpturale exterioare, mâncate de vreme, nu au fost sculptate de cioplitori cu o imaginaţie prea variată. Monştri şi balauri ce scuipă apă de pe acoperiş probabil n-au existat niciodată. Când gresia prea moale a săpat găuri în piatra zidurilor, blocurile de stâncă n-au fost înlocuite cu altele mai tari ci, deschizându-se la Braşov o fabrică de ciment, părinţii oraşului avură năstruşnica dar economicoasa idee să înlocuiască cu ciment piatra mâncata de vreme.

Asemenea idei meschine au avut şi strămoşii lor când li s-au isprăvit banii şi li s-a răcit entuziasmul ca să ridice al doilea din turnurile proiectate. Atunci s-au mulţumit cu unul, şi acesta mai mic de jumătate. Acolo unde se termină acoperişul bisericii, se isprăveşte şi zidul turlei.

Si alte domuri gotice au numai un turn în loc de două, cum le visase arhitectul; şi în alte oraşe turnurile n-au ajuns la înălţimea intenţiei celui ce le proiectase fără să tină seama de paralele multe pe care le reclamă ridicarea lor; dar nu cred să fie multe de proporţiile celei din Braşov, la care să nu vezi decât ziduri şi acoperiş. Precum Tâmpa apasă asupra oraşului, aşa apasă acoperişul asupra bisericii, căci îi lipsesc turlele ca nişte săgeţi, să-i dea avânt, iar turnul actual, în patru muchii, ce se sfârşeşte la jumătate de drum, pare că e împrumutat de la o biserică de sat săsească şi e parcă frate bun cu Turnul Negru de pe Romuri.

În interiorul elegant boltit au scăpat de rigiditatea luteranismului câteva podoabe sculpturale şi o frescă ce ne permite să bănuim că, pe vremea când biserica era încă de rit catolic, arta, pusă în slujba casei Domnului, ar fi luat şi la saşii din Braşov o dezvoltare mai mare, iar pictura nu ar fi avut reprezentaţi abia în deceniile din urmă ale vremii noastre. Ea ar fi fost, probabil, continuată în gustul adus din patria germană, din care au răsărit ganiile unui Lucas Cranach, Dürer sau Grünewald, fără gratia şi armonica desfătare a pictorilor italieni, contemporani cu ei, dar cinstită şi serioasă, cu amănuntele studiate şi meticulos muncite, cu un desen conştiincios şi cu acea chinuitoare urmărire a unei idei fundamentale transcendente.

Braşovenii ar fi avut şi urmaşi ai acelui „lapicida” pomenit de documente, iar la sfârşitul secolului trecut, când au hotărât să ridice o statuie lui Honterus, la concursul publicat – la care s-a prezentat şi C. Storck din Bucureşti – comanda n-ar fi luat-o sculptorul berlinez, cu nume Scandinav, Harro Magnussen. Stăruia, dezvelită în 1898, cu ocazia a cinci sute de ani de la naşterea marelui reformator (care se născuse în Uliţă Neagră), arată cu mâna întinsă spre şcolile „latineşti” din fată, prin care învăţatul umanist voia – şi a izbutit – să întărească noua învătărură religioasă. Pe nişte bassoreliefuri se vede prima tipografie pe care el a înfiinţat-o la Braşov şi în care a tipărit şi diaconul Coresi cărţi romaneşti şi slavoneşti. şi o carte religioasă grecească se spune că ar fi fost imprimata aici. […].

Când la serbările împreunate cu dezvelirea statuii se adunară la Braşov saşii recunoscători din tot Ardealul, în cortejul impozant prin numărul participanţilor, îmbrăcaţi în mare parte în costume străvechi, prin liniştea gravă şi solemnă, ca şi prin ordinea ce fu păstrată, păşeau alăruri Jekelius, Servatius şi Fabritius, strănepoţii lui Jekel, Dieners şi Schmidt, iscusiţi meşteşugari. Însuşi marele Honterus îşi latinizase numele, căci el se numise în tinereţe Honter, cuvântul săsesc pentru „soc”.

Dar dacă luteranismul a fost cauza lipsei de podoabe din interiorul bisericilor săseşti, la Braşov găsim totuşi ceva ce nu a fost adus din tara de baştină, ci din Orientul policrom cu care saşii au stat în legături comerciale. Sunt covoarele orientale, deosebit de preţioase şi care trădează un gust rafinat la cei care le-au cumpărat sau le-au primit ca zălog de la domnii sau boierii refugiaţi la Braşov. Din 119 bucăţi, cele mai multe sunt din Asia Mică (nu persane), deopotrivă de frumoase în culori şi ca desen. Intre motivele lor, unul, pe care îl reproducem şi noi în fotografie, se numeşte de colecţionari „transilvan”. Când, la zile mari, ele împodobesc galeriile interioare ale Bisericii Negre – şi cea de la Bartolomei şi Sf. Martin de pe Strajă au câteva covoare orientale de preţ – bogăţia şi variaţia culorilor e aproape tot atât de strălucitoare ca a vitraliilor Sfintei Capele din Paris.

Un amănunt semnificativ: pe când eram copil, nu se ştia nimic de aceste covoare şi de valoarea lor. Ele erau ţinute fără grijă şi în mare parte deteriorate. A trebuit să vină la Braşov, din întâmplare, un cunoscător din Viena, ca să le descopere, în 1896, şi să atragă atenţia braşovenilor asupra bogăţiilor artistice pe care le posedă.

Si mai are Biserica Neagră două lucruri de care braşovenii suns mândri, cu drept cuvânt. Amândouă se disting înainte de toate prin mărimea lor. Se vede că proporţiile acestea au fost pe gustul saşilor, care au început clădirea în secolul al XIV-lea, ca şi al celor din trecut. Admiraţia pentru lucrurile „colosale” este, probabil, adusă din vechea lor patrie.

Mă gândesc la minunata orgă, cu nu mai putin de 4000 de ţevi, care a fosc clădită în 1839 în locul celei mici, care a căzut jertfă incendiului de la 1689. Româneşte, braşovenii îi zic „organe”, neologism întrebuinţat încă de Coresi. La orga cea nouă cânta, în tinereţea mea, organistul Geifrig, venit din Germania. Mai târziu îl urmă acel muzician subtil şi plin de poezie, Rudolf Lassel, care se refugia singur, cu câte un elev ce mişcă foii uriaşi în liniştea bisericei, ca sa cânte nemuritoarele şi savantele fugi de Bach. Ca neostoitul cantor de la biserica Sfânrului Toma din Leipzig, el se lăsa furat de farmecul unor improvizaţii ce făceau pe iubitorii de muzică curată să se adune în curtea Bisericii Negre şi să asculte pe cel ce nu avea idee de prezenta lor.

Din turnul greoi şi scund, care semăna aşa de putin cu turnurile gotice ale catedralelor din Viena sau Colonia, răsuna la zile mari şi festive, precum şi aunci când un credincios de seamă era dus la cimitir, un glas grav şi sonor, care îţi mângâia urechea şi te făcea să te opreşti să-l asculţi plin de evlavie.

Bunică-mea, care s-a născut în anul morţii lui Napoleon Bonaparte, povestea că urcarea „boancănului”, a acestui clopot uriaş, în turn s-a făcut cu foarte mari greutăţi şi a trebuit să se construiască un car anume care să suporte greutatea lui, de peste o sută de măji. Clopotele Bisericii Negre au fost turnate de mai multe ori din nou în cursul veacurilor; cel mare a păstrat tonul său grav şi frumos de când a fost turnat ultima dată.

De la universităţile germane, mai ales din Leipzig şi Tubingen, pe unde au trecut mai toţi preoţii şi profesorii saşi din Braşov, au adus studenţii lor, pe vremea lui Fichte, uniforma de catifea neagră şi chipiul rotund şi albastru purtat în vârful capului lor blond. […]

Influenta germană a venit la noi pe două căi. Una este în legătură cu luteranismul şi porneşte de acolo de unde veneau şi poeziile lui Schiller şi Goethe, muzica lui Bach şi Schumann, cărţi şi reviste, dar şi haine rău croite, şi mâncări fără gust, cu acelaşi sos la toate fripturile. Cea de-a doua e cea austriacă şi catolică, cu teatrul şi opereta vieneză, valsurile lui Johann Strauss şi gratia unui Mozart şi Haydn, cu ofiţeri fercheşi ce învârteau doamnele în tact de trei pătrimi şi puneau lumea la cale prin cafenele, cu jurnale de modă, prăjituri delicioase şi „chifle” şi franzele rumene.

Această influentă austriacă a sosit deodată cu generalul cu nume italian ce a ordonat să se dea foc Brasovului la sfârşitul veacului al XVII-lea, scos din sărite de lipsa de orice bunăvoinţă şi ospitalitate la cetăţenii oraşului (29). El nu putea suferi ca nişte burghezi îndărătnici să nu primească bucuros, imediat după alungarea turcilor dinaintea Vienei, pe cel ce reprezenta o mare putere. şi nu putea vedea cu ochi buni, el, catolicul, acest cuib al luteranismului. Ce-i păsa unui ostaş că ard şi cărţile adunate cu atâta trudă de Honterus în biblioteca bogată în incunabule, care se numea „librărie”, ca la Veneţia cea din Piaţa Sf. Marcu.

Ceea ce au făcut cu mănăstirile şi capelele catolice luteranii, când au trecut la Reformă, făcură acum iezuiţii puternici, incuibându-se în Braşov. Incendiul cruţa bisericuţa din Uliţa Vămii, care fu zidită din nou în anii 1775-1782. Peste drum era altă capelă, iar în Strada Sf. Ioan fu refăcută mănăstirea catolică înaintea căreia este şi azi crucifixul cu Hristos, sculptat în lemn. Sub stăpânirea luterană ea servise de hambar.

Noua biserică catolică, ce reprezintă şi ca stil era nouă adusă de austrieci la Braşov, nu e unul din monumentele în stil baroc care să te impresioneze prin dimensiunile lui şi prin bogăţia podoabelor. Dar linia ei şi mai ales felul cum a fost aşezată între case, cu o faţadă ce intră discret din alinierea străzii şi cu cele două anexe laterale ce formează un unghi cu această linie, trădează gustul ales al arhitectului, desigur vienez.

Mai mult decât exteriorul, te impresionează interiorul, cu bogăţia de colori a picturilor şi vitraliilor şi atmosfera tainică ce stăpâneşte aici. Biserica cu hramul Sf. Petru şi Pavel e singurul monument de arhitecrură barocă pe care-l remarci în Braşov.

Stilul cel nou, care s-a revărsat din Spania, trecând prin Franta lui Ludovic al XIV-lea şi prin Germania rămasă catolică, cu podoabele lui răspândite din belşug şi în mod ostentativ, apare la noi diluat şi nu mai are mult din ceea ce se vede în Viena sau în Polonia bogată.

Ostaşii generalului austriac de la sfârşitul secolului al XVII-lea, primind ordinul să incendieze oraşul, l-au executat mai mult decât conştiincios. Se vede că nici ei nu găsiseră o primire prea călduroasă din partea saşilor. Majoritatea caselor au ars atunci, încât nu mai ştim cum erau înainte. Dat fiind caracterul conservativ al braşovenilor, avem dreptul să presupunem că ele au fost refăcute aşa cum erau înainte. Se spune îndeobşte că şi acestea sunt zidite în stil baroc, ceea ce e adevărat numai întru cât nici Brasovul nu a putut scăpa fără influenta felului de a clădi case ajunsese tocmai pe atunci la modă. Ceva din liniile barocului, dacă nu totdeauna, se recunoaşte şi în faţadele braşovene, mai ales când ele nu se împotriveau spiritului de economie al locuitorilor şi când sunuozitatea nu ofensa realismul lor. Ca şi cu cele mai multe primării ale oraşelor vechi, ce trebuiau mărite cu timpul – şi adaosele se făceau în gustul şi stilul epocilor mai noi – aşa s-a întâmplat şi cu Sfatul din mijlocul pieţii. Pe la 1774, când ajunse şi el, în sfârşit, să se refacă după pagubele marelul foc, i se adăugă frumoasa loggie în stil baroc din partea de nord, prin care urci la etaj şi care se vede şi în fotografia pe care o reproducem.

Dar aceste adaosuri şi amănunte prin care se făceau concesii gustului ce străbătuse, desi mai târziu, şi la noi, ne dau tot atât de putin dreptul să vorbim de case baroc în Braşov, pe cât nu găsim reprezentat aici nici stilul anterior, al Renaşterii. Priviti la Veneţia! Palatele gotice de pe Canalul Mare alternează cu clădirile din epoca Renaşterii şi cu splendoarea bizantină a bisericii Sf. Marcu. Nici chiar faimosul maur al lui Shakespeare n-a trecut degeaba prin oraşul lagunelor. Desigur că Brasovul nu sufere o companatie cu Veneţia, dar ca să înţelegem bine un lucru, nu strică să întrebuinţăm colorile cele mai stridente. La urma urmelor, negustorii braşoveni au fost nu o dată în acest vestit centru comercial. Dar ei vedeau numai marfa, nu şi palatele negustorilor.

La Veneţia şi în multe alte oraşe despre care vom mai vorbi (căci vrem să punem în aplicare metoda comparativă pe care o lăudam în capitolul întâi), vedem reprezentate multe stiluri, care se prezintă cu toate sau cu cele mai caracteristice note, încât şi profanul le deosebeşte fără greş. Tot astfel la Florenţa nu-ţi trebuie ghiduri şi manuale de istoria artelor ca să recunoşti puritatea stilului Renaşterii. La Braşov însă, între goticul Bisericii Negre şi barocul celei catolice, Renaşterea a trecut fără urme apreciabile. De unele clădiri se spune că aparţin acestui din urmă stil, îndeosebi de Podul Bătusilor. Cu oarecare bunăvoinţă se poate accepta această părere, dar abia când faci o comparaţie între el şi între Palazzo Pitti din oraşul de pe malurile râului Arno, vezi ce va să zică „renaştere” şi „stil”. Iar Pitti nu era un aristocrat, nu făcea parte din elita socială a Florenţei, ci un cetăţean din clasa mijlocie, întocmai ca Appolonia Hirscher, sotia acelui Lukas Hirscher căruia Coresi îi zicea Hărjil. Ea voia să dea negustorilor braşoveni o mare hală de vânzare, cu un târg permanent de mostre. Ca sibiancă, ea avea vederi mai largi decât compatrioţii ei braşoveni, încât se poate chiar să fi apreciat în oarecare măsură şi partea artistică a clădirii.

Dacă între stilul gotic şi baroc al celor două biserici din centrul Brasovului au trecut veacuri fără să recunoaştem edificii zidite în alt stil, cauza este, dar numai în parte, lipsa de clădiri monumentale. Dând bisericii lor nişte dimensiuni neobişnuite, saşii n-au mai avut trebuinţă de alte biserici. Abia în suburbii se mai găsesc câteva, dintre care bisericuţa luterană din Şchei şi cea din Blumăna, care datează abia din secolul al XVIII-lea. Amândouă cu ornamente externe în tencuiala turnurilor, care trădează gustul pentru stilul atunci la modă, rococo. Dar nici acest stil, mult apreciat de austriecii veniţi la Braşov, nu are niciun singur reprezentant de seamă, un monument mai mare, care să-i facă onoare. Găsim numai tavane de stuc, mai ales în casele mari romaneşti din Şchei, chenare la uşi şi ferestre şi linii avântate în tencuiala faţadelor, ca la fosta „Redută”, care aduc aminte de coloraturile primadonei în cutare arie de Mozart.

Priviti Sfatul, singura clădire monumentală din centrul Brasovului. A fost la început un turn care păzea podul gârlei ce trecea pe aici. Din acest turn se putea supraveghea şi prundişul de „sub buciumi”, pe care creşteau mărăcini. In turn îşi avea locul şi cel ce ţinea ordinea târgurilor.

La începutul secolului al XVI-lea, 30 de meşteri zidari au lucrat la facerea turnului mai înalt – peste 5O de metri – şi la clădirea din jurul lui, care avea să devină primăria Brasovului. Aici au ţinut veacuri de-a rândul şedinţe nesfârşite consilierii, numiţi „sutaşi” din cauza numărului lor, ce luau atât de greu vreo hotărâre. Sfaturile lor au dat numele de „sfat” – pe care îl întrebuinţează încă şi Coresi, în secolul al XVI-lea – întregii clădiri.

Multe veacuri aici s-au dezbătut trebile Brasovului şi ale Tării Bârsei. Ceasul din vârful turnului, la care a lucrat în anul 1528 măestrul „făcător de ore” Georgius din Sighişoara opt săptămâni şi patru zile, a bătut de nenumărate ori cu glasul său metalic. Arătătoarele ornicului de la Sfat aveau forma unei mâini cu indexul întins spre cifra cadranului. Probabil din această cauză i se zice la Braşov arătătorului „brâncă”. El avea, pe vremea mea, o specialitate, care nu cred să fi datat de pe vremea măestrului sighişorean (cu a cărui muncă braşovenii fuseseră atât de multumili, că îi votară o gratificaţie şi-i deteră un banchet, care costă suma fabuloasă de doi fiorini). Specialitatea acestui ceas era independenta lui fată de celelalte ceasuri (de la Biserica Neagră şi de la cea catolică), care arătau totdeauna altă oră. Când plecai la gară, luând grăbit o birjă din piaţa, şi la ceasul de la Sfat era două şi un sfert – sau la „un sfert pă trei”, cum se zicea pe la Braşov – şi zoreai birjarul să mâne repede până la gară, constatai că timpul nu trecuse deloc, căci atunci când soseai era tot la două şi un sfert. Dealtfel această neconsonantă a ceasornicelor era generală la Braşov, şi independenta celor din turnurile bisericilor unul fată de altul era acută, mai cu seamă la cele din diferitele sate săseşti.

Zidul turnului se termina cu un mare glob de metal, cum se vede în fotografia ce o reproducem, căruia i se zicea „băşica Sfatului”. Ea a fost înlocuită cu actualul acoperiş ţuguiat abia în secolul nostru. Din turn cânta pe vremuri şi fanfara orchestrei oraşului, căreia din această cauza i se zicea „tururnării”, după germanul „Stadtturner” (căci saşii nu zic „Turm” ca în limba literară, ci „Turn”). După ce suflau tare, ca să fie auziţi de departe, ei coborau tocmai în pivniţa Sfatului, unde găseau un vin gustos, al cărui parfum ispiteşte totdeauna pe artişti.

În jurul Primăriei nu se îngrămădesc, ca în alte oraşe vechi, prăvălioare vestite pentru marfa lor şi birturi cu vin vechi şi specialităţi culinare, dar în tinereţea mea la parterul Sfatului erau câteva „boltite”, între care şi a unui cojocar vestit pentnu blănlile lui şi pentru carnea de miel gras ce o vindea. Căci la Braşov mieii îi tăiau şi vindeau cojocarii. Cojocăria aceasta avea rădăcini vechi, de pe când Sfatul era numai un turn, ce era dat în grija breslei cojocarilor. Mai era acolo o zărăfie, în care schimbau bani cei ce plecau în Tară, o mică hală de pesti aduşi de la Galaţi şi un ascuţitor de cuţite cu nume cehesc. In partea spre vest era garajul pompierilor cu maşinile lor de stins focul. De teama focului tremurau braşovenii păţiţi, şi mult timp paznicii de noapte umblau cu un mic bucium şi făceau atenţi pe cetăţeni să stingă lumânările şi focurile. „Domnilor, a bătut la nouă, stingeţi focul şi lumina”, psalmodiau ei pe nemţeşte. Aveau ei, nu-i vorbă, şi grija ca să nu umble pe stradă cheflii şi răufăcătorii, dar cei dispuşi să bea un pahar de vin îl scoteau din pivniţă şi-l consumau acasă, iar de hoţi te păzeau porţile oraşului ce se închideau cu lacăte grele. Contra focului însă ele nu te puteau apăra. De aceea paznicul Sfatului făcea regulat rondul pe galeria de la mijlocul turnului, şi când zărea flăcări sau fum, bătea clopotul în dungă. O bătaie repetată la intervale însemna „foc în Brasovechi” (al cărui nume nemţesc începea cu A); două bătăi era Blumăna, trei, Scheii, patru, Cetatea; iar când se urmau cinci bătăi ardea la Stupini. Ornicul avea altă bătaie decât clopotul de alarmă.

Când am spus adineaorea că în răstimpul de la Zidirea Bisericii Negre până la clădirea bisericii catolice Brasovul n-a avut alte edificii monumentale afară de Sfat şi Podul Bătusilor, am trecut cu tăcerea zidurile care încunjură oraşul şi pe care le-am descris în capitolul precedent. Două secole s-a zidit la ele, încât nu e de mirare că nu a mai rămas vreme braşovenilor să se gândească la alte ziduri. Monumentalitatea acestora e atât de puternică, încât doar Biserica Neagră li se poate asemăna. In fata scopului bine determinat pe care îl aveau, cei ce au fost autorii lor nu mai aveau şi preocupări de natură estetică (care totuşi nu lipsesc atâtor alte fortificaţii şi castele). Menirea lor era de a apăra cât mai bine pe cei asediaţi. Nici la Coloseul din Roma nu stilul, ci monumentalitatea ne bate la ochi. Totuşi, uneori arhitectul a găsit la plănuirea unor turnuri braşovene prilejul să le dea o formă agreabilă vederii. Micul turn ce făcea parte din Poarta Caterinei, păstrat până astăzi ca monument istoric, are multă gratie, iar Turnul Alb e unul din cele mai frumoase monumente istorice ale oraşului.

Precum înaintea acestor ziduri şi fortificaţii nu ne trece prin gând să ne întrebăm în ce stil sunt zidite, tot astfel vom face mai bine să renunţăm a eticheta sub numirea unui anumit stil clădiri ca Podul Bătusilor sau Sfatul. Pe cei ce clădeau cu un anumit scop şi fără preocupări estetice i-a neliniştit atât de putin stilul, încât la casele lor, cel mult putem găsi doar anumite note comune şi caracteristice dictate de necesităţile locale. Adevărat că şi stilul se naşte din asemenea trebuinţe ale epocii şi ale locului, dar pentru ca inovaţiile lui să prindă şi să se dezvolte, e necesar ca să intervină artistul şi să existe un public de gust şi gata să aducă jertfe materiale. Stilul gotic a pornit din ţările cu climă mai răcoroasă şi s-a născut în oraşe cu putin spatiu, în centre îngrămădite de case. De aceea artiştii au făcut ferestrele înguste şi lungi. Forma ogivală a tururor deschizăturilor în ziduri şi zvelteţea turnurilor ascuţite a plăcut lumei ce intra în catedrale şi le admira măreţia. Când catolicismul fu ameninţat de Reformă, el căută să atragă credincioşii prin splendoarea şi luxul ce lipsea protestanţilor. Atunci se născu barocul încărcat de podoabe, pe care-l promovau înainte de toate curţile marilor domnitori şi bogăţiile unor aristocraţi ce imitau pilda curţilor. Dar şi setea de spectaculos la masele de credincioşi a contribuit la răspândirea acestui stil ce făcu fnconjurul celei mai mari părti a continentului nostru.

Brasovul n-a fost niciodată un leagăn de artişti şi nici patria unor oameni cu vederi largi şi cu „mână spartă” pentru satisfacerea unor porniri atât de nepractice ca stilul. Dacă avem totuşi trei biserici în stil roman, gotic şi baroc, cea dintâi şi a doua sunt ridicate pe timpul când legăturile cu Apusul şi cu papalitatea erau încă strânse şi de aici se puteau trimite arhitecţi şi da îndemnuri şi ajutoare băneşti. Barocul a venit la Braşov deodată cu austriecii. Cât despre Renaştere, zidurile ce apărau Brasovul de primejdii îl izolau şi fată de influentele externe.

Epoca aceasta dintre gotic şi baroc o numim mai potrivit „prebaroc”, luându-ne după numiri ca „preistoric”, „preromantic”, sau „prerafaelit”. Ele datează de când istoricii au descoperit urmele trecutului şi ale civilizaţiei lui prin dezgropările lui Schliemann la Troia şi ale arheologilor englezi la biblicul Ur, de când cercetătorii literari au descoperit unele trăsături romantice sau vestitoare ale acestei direcţii literare la înaintaşii lui Victor Hugo; în sfârşit, de când un critic de artă englez a arătat că înaintea lui Rafael existase o pleiadă de pictori de seamă şi interesanţi. Aceste compuse cu prefixul pre sunt foarte comode, căci îţi permit să etichetezi şi răstimpurile lipsite de personalitate şi originalitate. In special în arhitectură poţi să te ocupi de locuri şi vremuri fără un anumit stil, dar cu consensul de a avea acelaşi fel de a zidi şi de a păstra o rânduială impresionantă.

Spre a desluşi bine aceste două trăsături caracteristice ale arhitecturii braşovene, e recomandabil să privim Brasovul din avion – pe vremea mea se zicea din „perspectivă păsărească” – sau să ne urcăm pe Tâmpa, de unde avem şi o fotografie a oraşului pe care cititorul o poate găsi şi în cartea de fată. In ea se cunoaşte tocmai Cetatea şi Brasovechiul, care ne interesează deocamdată mai mult.

Din punct de vedere edilitar aceste două părti ale Brasovului prezintă aceleaşi trăsături caracteristice. In Brasovechi trei artere longitudinale, Uliţa Lungă, cea de Mijloc şi a treia, care face legătura cu Blumăna. E împărţeala tipică a satelor din Tara Bârsei, înşirate de-a lungul şoselelor. Treceţi odată prin Cristian şi vi se va ura, ca şi în Uliţă Lungă din Brasovechi, de strada fără sfârşit şi plicticos de uniformă pe care o traversaţi. Intre aceste străzi principale sunt cele de legătură, transversale. Uitaţi-vă acum la Cetate. Continuând Uliţa Lungă din Brasovechi, avem artera principală a Uliţii Vămii cu Târgul Inului în piaţă şi Târgul Cailor. Pe partea cealaltă, tot urmând direcţia nord-sud, este a doua arteră lungă ce duce în Blumăna, Uliţa Fanărilor (azi a Castelului). Aceeaşi direcţie o urmează celelalte străzi, orientate de la nord spre sud, dintre care cele mai multe merg numai până în piaţă, plecând sau de la promenadă, sau din Şchei. Din străzile transversale amintim numai Strada Mihail Weiss, cea mai lungă, care uneşte Uliţa Vămii cu a Fanărilor.

Mutându-se în valea Tâmpei saşii au continuat felul de-a face străzile adus din tara mamă. Tot din patria pritivă e şi felul de a clădi casele. Acestea erau la început scunde, mai târziu şi cu un etaj. Ele aveau acoperise înalte, ca să se scurgă apa şi să nu se strângă pe ele zăpada. Ici şi colo aflăm şi astăzi, prin străzile putin umblate, asemenea case-parter sau cu un etaj, în care proprietarul locuia într-o singură cameră şi nu mai avea decât o bucătărie şi un mic atelier, dacă era, ca în cele mai multe cazuri, meşteşugar. Când casa avea şi etaj, bucătăria era mutată la catul întâi, iar locul ei îl lua atelierul. In copilăria mea erau în Uliţă Scheilor (a Mureşenilor), cele două oase în locul cărora s-a clădit mai târziu templul evreiesc, şi în fată, făcând colt cu Valea Lată, alta, acoperită cu şindrila. Desi Brasovul se numea mai demult, din cauza acoperiselor sale de tiglă, neobisnuire în aceste regiuni, „Cetatea Rosie”, şindrila era încă acoperământul comun. Ea mărea primejdia incendiilor.

Acoperisele erau uneori în două straturi, adică despărţite la mijloc în sens transversal. In străzile laterale casele cu faţade strâmte aveau, ca în satele săseşti şi de cele mai multe ori în Brasovechi, partea cea lungă a acoperişului spre curte, iar spre stradă un triunghi de zid era cu cozoroc şi cu vizieră. Acolo unde începea triunghiul, zidul era despărţit pnntr-un sir transversal de ţigle, iar în partea de sus căpriorii intrau ceva mai înăuntru, încât se forma o mică piramidă de ţigle.

Pe cât de uniforme erau casele, pe atât de variate erau „urloaiele”, adică coşurile. Întocmai ca în satele săseşti, pe timpul rococoului erau moderne cele rotunde. Îmi aduc aminte că trecând cu trăsura de la Bran prin Râşnov şi Cristian, mă amuzam cu ceilalţi copii să citim anii însemnaţi pe coşuri. Cele de la sfârşitul veacului al XVIII-lea erau rotunde.

O reminiscenţă de pe când braşovenii încă nu se mutaseră în Cetate erau porţile mari şi boltite prin care putea trece carul înalt încărcat cu fân sau bucate. Deveniţi citadini, nu mai era propriu-zis trebuinţă de aceste porţi mari, căci în curtea îngustă nu era loc să întoarcă carul de lemne sau cel ce aducea marfa pentru a fi aşezată în depozite. Descărcarea se făcea în uliţă, iar lemnele sau marfa erau cărate apoi cu coşurile sau roabele în curte. Dar obişnuinţa era aşa de înrădăcinată încât nu ţinea seama de această schimbare.

Obişnuinţa, puterea tradiţiei, instinctul că prin conservatism îşi pot menţine situaţiunea privilegiată, încetineala cugetării şi lipsa de fantazie şi aptitudini artistice, solidaritatea nutrită de organizaţia breslelor, ascultarea celor recunoscuţi de conducători, o pronunţată aplicare spre ordine, disciplină şi cruţare, iată calităţi şi defecte care dictau şi forma adoptată pentru clădiri, mai ales în această epocă prebarocă, netulburată de influente externe. Casele se lipeau una de alta, cruţându-se o parte din pareţii despărţitori şi accentuându-se gândul de siguranţă şi ajutor mutual în caz de nevoie. Doar casele din colt de stradă făceau o mică excepţie, prin zidurile mai ieşite la bază dar şi această neregularitate se asemăna cu soldaţii care, defilând, păstrează, când fac întoarcerea capului, la aripele rândurilor, poziţia cu privirea drept înainte. Astfel de case cu un fel de contraforturi, erau pe vremea mea în Uliţă Căldărarilor: cea care făcea colt cu Strada Sf. Ioan, demolată de atunci, şi cea care mai există şi astăzi în colt cu Mihail Weiss, în care e farmacia Jekelius.

Mai este o excepţie, pe care iarăsi o întâlnim adesea în satele din Tara Bârsei şi a cărei explicare nu s-a dat pe cât stiu, pină acum în mod plauzibil. Unele case braşovene au faţada cu o parte retrasă din linia străzii şi cu o ferestruică în zidul care face colt cu cel retras. O astfel de casă e cea din Uliţa Scheilor, unde a fost mult timp Casina română. Alta era casa bunicului meu Nica, în Uliţă Fanărilor în care şedea, când eram copil, o mătuşă mare a mea, văduva lui Costache Secăreanu. La ea mă duceam adesea şi mă aşezam bucuros la fereastra care permitea cuprinderea străzii întregi dintr-o singură privire. aşa era şi casa din Uliţa Vămii, unde şedea un coleg sas, Hienz, şi la fereastra căreia mă aşezam de asemeni cu predilecţie. Casa aceasta veche a fost demolată de atunci. Poate fereastra care permite uşor urmărirea cu ochii a tot ce se ptrece pe stradă să fi fost cauza acestei ieşiri din linie. ÎN tot cazul, trecătorii aflau un bun ascunziş după aceste colturi discrete de case.

Caracterul braşoveanului ne permite să înţelegem şi o particularitate pe care o întâlnim atât în Brasovechi cât şi în Cetate. Priviti fotografia de pe Tâmpa şi închipuiţi-vă Dealul Străjii nelocuit, cum era în mare parte în copilăria mea şi cum, desigur, era în epoca prebarocului. Partea albă în fotografie e Livada Postii, numită astfel pentru că aici mai de mult păşteau caii căruţelor ce făceau traficul postal. Incă în 1860 smulgeau cu boturile lor aici iarba oi şi bivoli. Case nu erau. De-a lungul Brasovechiului se întind dealurile ce ies la Warte, care erau golaşe, precum se poate vedea pe desenul din secolul al XVIII-lea, pe care îl reproducem. Despădurit era şi dealul cu cele două turnuri, Alb şi Negru. Dar nu numai copacii lipseau aici, ci şi casele de pe aceste dealuri. Saşii din Braşov se simţeau siguri – era să zic „la largul lor”, întrebuinţând o expresie care se potriveşte numai la români – numai între zidurile care îi apărau. Numai o ieşire din închisoarea voluntară între aceste ziduri ar face potrivită asemănarea Brasovului cu Salzburgul şi alte oraşe cu o poziţie mai putin frumoasă, dar cu locuitori care ştiau să profite de ea, răspândindu-se cu casele lor pe dealurile şi colinele înconjurătoare. Când mergi cu trenul pe linia ce leagă Brasovul cu Viena, la o cotitură îţi vine deodată să nu-ţi crezi ochilor. Te freci bine pe ei, ca să-ţi dai seama că nu visezi, şi peisajul pitoresc ce apare pe neaşteptate nu e o decoraţie de teatru, ci aievea Sighişoara. Există dar şi comune şi oraşe cu ziduri apărătoare, care stiu profita de poziţia lor frumoasă.

Dacă eşti amator de pitoresc, trebuie să-l cauţi în Şchei, la trocarul sărac care îşi clădeşte casele lipindu-le de stânci şi cocoţându-se cu ele pe dealuri, nu la cetăţeanul înstărit al Cetăţii Brasovului. Este chiar de mirare cum el, marele prieten al pădurii, care iese atât de bucuros la verdeaţa şi urcă pe munţi, poate, acasă la el, să se lipsească de orice contact direct cu natura. Un oleandru în ciubăr de lemn sau un ficus e singura verdeaţă de care simte nevoie; un canar în colivie înlocuieşte privighetoarea. Intre sârmele „pisitii” i-au pus o bucăţică de zahăr ca să-l mângâie de pierderea libertăţii, precum vasul de sticlă în care e închis peştişorul roşu şi dă acestuia iluzia că cei câţiva litri de apă în care pluteşte fac parte dintr-un lac mare.

Ati observat că în tot centrul Brasovului nu se vede pe stradă niciun copac? In orice alt oraş vezi câte un tei sau platan în câte o piaţă sau copaci de-a lungul bulevardelor. Nu voi uita niciodată impresia adâncă ce mi-a făcut-o arborele mare sub care se jucau copiii într-o piaţă mică din dosul Panteonului, unde a căutat şi a găsit locuinţa acel adânc pricepător al artei, profesorul Focillon. Prin anul 1893 era vorba sa se pună copaci şi în Braşov, de-a lungul Târgului Grâului, dar ideea a fost părăsită, spre marea decepţie a câinilor, care au fost siliţi să se mulţumească să-şi lase cărţile de vizită pe „streşinile” – burlanele – caselor, care în urma unei ordonanţe mai vechi a primăriei, trebuiau să fie aduse de sus în jos pe faţada caselor, ca apa de pe acoperiş să se scurgă în vale prin nişte mici canale acoperite cu plăci de fier, cu găurile pătrate, ce traversau trotuarul. Iarna îngheţa uneori apa; şi atunci din streşini atârnau ţurţuri de ghiată pe care copiii îi loveau cu vârful ghetelor, când treceau pe stradă.

Lipsa simţului pentru pitoresc a făcut ca Brasovul să se deosebească atât de mult de nenumăratele oraşele germane sau locuite de germani, ca Tyske Brygge – Podul Nemţilor – din Bergen, unde se aşezaseră pe vremuri „hanseanicii” din Germania de nord. Pitoreşti sunt cuiburi ca Rotenburg ob der Tauber în Bavaria sau cartiere ca Römer-ul din Frankfurt pe Main, sau atâtea străzi strâmte, şi întortocheate ca cele din Stuttgart, sau străduţa alchimiştilor din Praga. In locul lor, ai la Braşov străzi drepte si, pentru vremea când au fost croite, neobişnuit de late. Când oraşul s-a modernizat şi avea nevoie de căi de comunicaţie directe şi încăpătoare, străzile acestea au prins bine şi nu au trebuit să fie răscroite. Numai în cartierul cel mai vechi găseşti o stradelă numai pentru pietoni, a Sforii, sau cele două străzi scurte care converg, şi din cauza asemănării cu cele două coarne ale unei furci se numeau nemţeşte Străzile Furcii. Cel ce a tradus „Gabelgasse” româneşte a făcut din el „Uliţa Furculiţei”. Azi – nu prea stiu de ce – ele se cheamă Alecu Russo şi Mitropolitul Filitti. Cea dintâi nu e carosabilă. Nici străduţele de legătura, atât de frecvente în oraşele vechi şi o specialitate a Sibiului, ce trec prin curţi sau pe sub bolti de case, nu se prea întâlnesc. Excepţie face doar trecerea din piaţă pe sub boltitura unei case din Târgul Grâului în piaţă de „Sub Bucium”, sau prin curtea birtului „Gaura Dulce” la „scaunele” măcelarilor. şi intrarea pe Valea Lată se făcea pe sub o arcadă, iar la capătul dinspre Târgul Boilor, Uliţa Măcelarilor se termina cu o pasarelă boltită, unde era „America”, un fel de bar, care a fost – dărâmata prin anul 1892 şi care a fost expropriată de oraş cu suma de 10.000 de fiorini.

Dacă treci însă pe străzile atât de modern croite ale Brasovului, uniformitatea caselor, care-i dau un caracter unitar, ca în cele mai multe oraşe moderne, dovedeşte simţul de disciplină, dar şi lipsa de individualitate a proprietarilor lor, duşmani ai oricărui lux. Barocul n-a adus portalurile împodobite ale caselor „boiereşti” din apropierea „Burgului” din Viena, sau ale palatelor din Cracovia, ci doar câte o arcuire de zid ce nu costa prea mult, sau ici şi colo, inovaţia atât de practică a arhitectului parizian Mansart, care a întrebuinţat podul pentru „mansardele” ce înmulţeau, cu o cheltuială mică, camerele de locuit. Acelaşi spirit de economie a făcut ca pieţele Brasovului să fie goale, ceea ce mărea spaţiul pentru târgurile ce se ţineau aici. In fotografia de pe Tâmpa nu se mai distinge piaţa de „Sub Bucium”, căci pe Strada Mihail Weiss o parte mare a acestei pieţe, care odinioară era mai însemnată chiar decât cea mare, cu Sfatul la mijloc, a fost acoperită cu case. Se disting însă bine cele trei pieţe ale vechiului Braşov din care una, acolo unde Strada Hirscher dă în a Fanărilor, era Târgul Staielor şi serveşte azi ca târg de zarzavaturi „verdetăreselor”. Celelalte două, mai mici, de recunoscut în fotografie, sunt în Uliţă Neagră, la încrucişarea ei cu Târgul Boilor şi cu Mihail Weiss.

Am spus că niciun copac nu umbreşte golul acestor pieţe. Dar nu-l umple nici statuile care înfrumuseţează alte oraşe recunoscătoare pentru bărbaţii mari ai neamului, sau pentru cetăţenii care i-au făcut cinste. şi în privinţa aceasta Renaşterea a trecut alături de Braşov, fără să-l atingă. Cele două coloane ridicate în străzile principale ale Vienei şi Innsbruckului, Graben şi Maria Theresienstrasse, spre lauda cerului care le-a scăpat de flagelul ciumii, nu apar la Braşov, desi ciuma a făcut de câteva ori şi aici ravagii cumplite. Lipsa simţului artistic a pierdut în Braşov prilejul ca să înalte, deodată cu triumful temporar al catolicismului austriac, unul din cele mai caracteristice monumente ale barocului, coloana cu figuri chinuite şi întortocheate.

Era, adevărat, şi în piaţa cea mare un stâlp solid de piatră, care însă nu urmărea scopuri artistice, ci avea menirea să pedepsească în văzul tuturor pe cei vinovaţi de fapte infame. El era aşezat între Podul Bătusilor şi Sfat. La acest loc de frunte a căzut în 1688 capul lui Stephan Stenner, căpetenia breslei cizmarilor, care a avut imprudenta şi cutezanţa să se împotrivească cu arma în mână oştirii austriace care voia să intre în oraş.

În Braşov, Respighi n-ar fi putut cânta atât de sugestiv nici pinii, nici fântânile ce înfrumuseţează Roma. Aspra şi minunat de delicioasa apă rece de munte nu saltă în valuri spumoase din fântâni săpate în marmoră sau turnate în bronz, ca în Italia, nici nu ţâşneşte din conducte arteziene, ca în grădinile palatelor lui Ludovic al XIV-lea. Abia în veacul trecut, când s-au plantat teii pentru promenada dintre cele două porţi, a Căldărarilor şi a Vămii, s-a făcut, pe la 1810, şi o „fântână săritoare” (nemţeşte Springbrunnen) pe care am pomenit-o încă şi eu. In deceniul din urmă al veacului trecut, după introducerea apeductului, s-au mai făcut alte două fântâni cu joc de ape care se scurgeau în nişte avuze rotunde, una în „parc” şi alta în Groaveri, în fata gimnaziului românesc, desfiinţate însă după scurtă vreme.

Să nu fim însă nedrepţi! şi în piaţa erau două fântâni, care nu erau nici „tapuri” cu albii, nici puţuri cu ciutură. Amândouă aveau un fel de colivie mare de fier forjat, care se termina printr-o boltitură din acelaşi material. Au fost construite în 1814. Această îngrăditură, prin care se băga un scoc din tinichea ca să poată curge apa în vase, era aşezată pe un zid de piatră nu prea înalt. In fotografia reprodusă se vede această fântână de care, ca braşovean, eram foarte mândru. Ea a fost desfiinţată abia când staţiunea tramvaiului din piaţa se făcu tocmai pe locul acela, în anul 1892. Replica ei, înaintea vechii politii, pe partea opusă a pieţii, a fost desfiinţată încă prin anii cincizeci ai veacului trecut.

Să mai pomenim, în sfârşit, de două amănunte arhitectonice, ce n-au durat mult şi n-au avut imitatori, dovadă că nu erau pe gustul braşovenilor. Unul era format de arcadele Podului Bătusilor. Se pare că asemenea arcade erau şi în alte case cu prăvălii, scutind pe negustori să desfacă marfa lor în ploaie. Dar pe când în alte oraşe nu numai că ele s-au menţinut, ca în Bolzano-Bozen, sau au fost extinse asupra unei străzi întregi, ca în Paris, în Rue de Rivoli cea mai lungă, sau în Berna cea sumbră, unde o ordonanţă a primăriei prescrie ca toate casele nouă din centru să aibă la parter prăvălii cu arcade, în Braşov nu s-a păstrat nici urmă de ele.

A doua inovaţie a fost o încercare timidă de a adăuga unei case de colt de stradă o cornişă. Clădirea ce coteşte din Târgul Cailor în Sirul Botelor aparţinea, din secolul al XV-lea, vechii familii de patricieni Benkner – Hanăs Beagner al lui Coresi – şi a suferit diverse schimbări, până ce a ajuns sub târnăcop. Se vede că această ieşire din comun nu a fost apreciată nici de proprietarii de case, nici de zidari, care nu erau bucuroşi să complice felul lor tradiţional de clădit. Ca să întâlneşti alcovuri, cornişe şi alte asemenea fantezii la faţadele braşovene trebuie să ieşi în Şchei, unde casele au foişoare şi pridvoare, sau să faci o excursie până în Stupini, la conacul lui Trauschenfels. Dar în cetatea Brasovului locuiau oameni serioşi. Ba şi aici le va aduce veacul al XX-lea, când au venit atâtea elemente străine, fără tradiţie şi cu idei moderne.

În epoca prebaroc însă, ieşirea din comun şi tulburarea faţadelor cu elemente nouă şi costisitoare era ceva neobişnuit. Abia barocul a adus câteva schimbări, dar şi pe vremea lui, ca şi a rococoului şi a stilului Biedermeier, influenta nouă în arhitectură se cunoştea mai mult în interioare, unde stăpânea doamna casei, totdeauna mai aplecată să facă concesii modei. Mobila – despre care vom vorbi în unul din capitolele următoare – nu se vedea de afară, din stradă. Precum zidurile cetăţii izolau oraşul iar munţii despărţeau Ardealul de restul lumii, tot astfel pareţii locuinţei te puneau la adăpost de priviri indiscrete.

La ferestrele caselor vechi vedeam, când eram copil, câteva bătrâne cu ciorapul, la care ştiau împleti şi „pe dinafară”, aruncând priviri scrutătoare la trecători. Sotiroaia, Carcalechina, Zinca Şcolarului, Prunculeasa şi altele stăteau cu ceasurile în firidele zidurilor groase, ca nişte stafii din veacurile trecute, dar stafii simpatice ce erau bucuroase când le adresai o vorbă în trecere şi mai ales când le spuneai o noutate.

Totuşi, un stil ce se ivi la trecerea secolului al XVIII-lea într-al XIX-lea şi n-a durat decât câteva decenii, a lăsat câteva urme interesante în Braşov. Din Weimarul olimpianului Goethe şi al tulburătorului Schiller şi din Viena lui Grillparzer cel îndrăgostit de „ale mării şi ale iubirei valuri” şi a genialului Beethoven, neoclasicismul arunca valuri atât de puternice, încât chiar Brasovul a fost atins de ele. Un arhitect din capitala Austriei a fost chemat ca să clădească pentru familia von Herbertheim un mic palat cu scări spaţioase, nu strâmte ca la casele braşovene, şi cu un balcon spre stradă. Aici se mută generalul după ce oraşul a cumpărat-o cu 10.000 de fiorini – o sumă neobişnuită pe vremea aceea – pe seama celui mai înalt demnitar al stăpânirii austriace. Astăzi, în casa aceasta şi în saloanele ei luxoase e adăpostită Casina ronână. O fotografie ne permite să ne facem o idee despre cea ce se numea luxos pe vremea aceea. Exemplul lui von Herbertheim găsi imitatori. In Târgul Grâului – a cărui fotografie o reproducem de asemenea – stilul neoclasic a schimbat faţadele unor case vechi, precum e cea pe sub balconul căreia intri în piala Sub Bucium, sau a dat câte un portal cu ornamente frumoase.

Până şi în Uliţă Neagră, atât de izolată de zgomotul vieţii moderne, cu casele ei vechi şi fără prăvălii, vezi un balcon la casa în care şedea avocatul Popescu pe când eram eu copil. Adevărat că şi peste drum e o casă cu frumoase ornamente rococo, iar tocmai la capătul nordic al străzii s-a zidit, lingă zidurile cetăţii, o cazarmă, căreia îi zice tot „neagră”, ca străzii (care purta acest nume încă cu două veacuri înainte de marele incendiu). Tot în uliţă aceasta s-a deschis, însă numai în anul 1873, hotelul Unio, care nu prea avea un nume bun, şi în locul căruia a venit, în 1893, Grand Hotel, cu opt puţine – în Braşov le zicea „vane” – pentru băi. Hotelul Barosch, prefăcut din casa lui Montaldo din Uliţa Căldărarilor şi deschis în anul 1894, desi avea 48 de camere, baie şi chiar telefon, s-a închis nu peste mult timp după ce s-a deschis. Celelalte hotele erau în Brasovechi sau Blumăna, unde locuitorii erau mai putin rezervaţi fată de oaspeţi. Adevăratele hotele, în sens modern, Coroana şi Aro, sunt însă fiice ale veacului nostru. Vechea Coroană din Uliţa Vămii era mai degrabă un han, la care trăgeau aproape numai saşi din alte părti. Ea s-a zidit în 1823, pe locul postei celei vechi, şi a fost dărâmată în 1912. Vechiul han al oraşului avea, în 1519, două paturi pentru oaspeţi.

În tinereţea mea biserica catolică din Uliţa Vămii se transforma aproape pe nesimţite din germană în ungurească. Popii erau mai toţi şvabi maghiarizaţi, sau pe cale de a se ungurii – soartă care-i aştepta şi pe saşi dacă rămâneau catolici – dar gimnaziul de lângă ea era la început încă atât de putin maghiar încât întâiul ei director era românul Iacob Muresianu.

Pe vremea când biserica se zidea din nou în stil baroc, şi chiar mai târziu, când postul de director de liceu nu era incompatibil cu cel de conducător al „Gazetei Transilvaniei”, în Ardealul îmbibat de spirit austriac naţionalităţile erau puse în slujba casei domnitoare şi a catolicismului care o susţinea. Mai ales pe vremea absolutismului, dinastia avea un puternic aliat în funcţionarii ce introduseră sfânta birocraţie. Când „amploaiaţii” îşi făceau cruce, ei se gândeau „în numele împăratului”; dar pe cât de severi şi conştiincioşi erau în serviciu, pe atât erau de veseli, deschişi la vorbă şi dornici de bârfeli nevinovate, de muzică melodioasă şi de reviste umoristice, când ieşeau din birouri. Ei au imprimat şi Brasovului „cachetul” Vienei.

În marele cazan habsburgic fierbeau la un loc cehi şi poloni cu nume nemţesc şi nemţi cu nume cehesc sau polonez. Toţi erau numai austrieci. Capitala Ungariei locuită de germani, ofiţeri nemţi ai căror părinţi erau încă croaţi. Iată Austro-Ungaria înainte de dualism. La 1867 însă, monarhia s-a împărţit în două părti distincte, cea de dincolo de râuleţul Leita şi cea de dincoace. Cisleitania şi Transleitania deveniră cele două „sfere de influentă”, austriacă şi ungurească, ceea ce însemna că o parte era condusă de nemţi, iar cealaltă era lăsată la cheremul maghiarilor.

Dar când perucile uriaşe purtate de Ludovic al XIV-lea fură înlocuite cu perucile urmaşilor lui, Ludovic al XV-lea şi al XVI-lea, şi stilul baroc trecu în cel rococo, Austria era încă catolică şi germană. In Brasovul situat în afară de frământările politice, nici catolicismul, nici germanismul austriac şi nici stilul rococo şi Biedermeier, care i-a urmat, nu au avut o influentă mai mare asupra clădirilor publice şi particulare, spre deosebire de celelalte două oraşe mari transilvane, Sibiul şi Clujul, considerate drept „capitale politice”. Palatele baroce şi rococo, ca Brukenthal şi Banfi, vorbesc de aceste timpuri, când rafinata artă politică austriacă ştia să facă chiar din elita populaţiei băştinaşe exponenţii telurilor urmărite de Habsburgi. Iar catedrala din Blaj dovedeşte că acea parte din români care trecuse la Unire, îmbrăţişând Roma, a strâns în braţe Viena.

Din stilul rococo avem numai urme neînsemnate la Braşov. Cele două palate celebre, de la Schonbrunn lângă Viena şi Sans-Souci în Potsdam, erau două rivale neâmpăcate. De multe ori mă întreb dacă pentru poporul german n-ar fi fost o fericire dacă în lupta ce a izbucnit n-ar fi rămas învingător Frederic cel Mare, ci Maria Tereza. Desigur că sub ea şi urmaşii ei, imperiul german n-ar fi realizat progrese ca sub Hohenzollerni; dar sub conducerea austriacă germanii ar fi avut desigur acea înţelegere pentru alţii care lipseşte cu desăvârşire prusacilor rigizi, ce, tocmai din această cauză, sunt aşa de antipatici celor bruscaţi de ei şi chiar conaţionalilor lor din alte părti. […]

În copilă ria mea se cânta frumos şi se predica şi în Biseriaa Neagră şi în cea catolică. Acorduri grave de orgă făceau să vibreze, la vecernii pareţii goi ai catedralei gotice, iar prin aerul îmbibat de miros de tămâie al bisericii cu altare împodobite cu dantele şi flori, se înalta Ave Maria lui Schubert cel catolic, nemuritorul izvor de melodii de la Viena. De pe amvonul acestei biserici catolice se auzea glasul blând al printului Hohenlohe, frate sau văr cu fercheşul ofiţer de husari care frângea inimele braşovencelor. Cei ce-l ascultau însă nu mai erau decât în parte germani, căci multi din ei nu mai vorbeau nemţeşte decât cu părinţii lor, iar cu copiii întrebuinţau „limba statului”, maghiara.

De pe amvonul Bisericii Negre răsuna însă vocea unui orator cu glasul sonor şi cu accente vibrante de admonestare, „popa ăl mare”, Fnanz Obert, care striga credincioşilor săi: „Faceţi copii!” […]

De fapt statistica din 1890 arăta că din 30.739 de locuitori (civili), saşii, odinioară populaţia majoritară a Brasovului, rămăseseră numai cu 9578 de suflete, pe când românii erau 9758, iar maghiarii 10.441, între care izraeliţi 769 (armenii şi germanii maghiarizaţi nu se pot deosebi de unguri în datele recensământului). Numă rul maghiarilor creştea, pe măsură ce se industrializa oraşul, prin muncitorii din fabrici, veniţi mai ales din Săcuime. […].

Deoarece o parte din ungurii veniţi în Braşov nu era nici catolică, nici evanghelică, ci de rit calvin, s-a zidit, prin 1890-1891, pe Bulevardul Ferdinand, pe care ne-am plimbat în capitolul prim, biserica reformată. După obiceiul adoptat până acum, ar trebui să vorbim despre stilul acesteia. Dar daca mă întrebaţi în care stil e zidită, trebuie să vă răspund că nu stiu. Sau: în niciun stil consacrat, cel mult în felul fiantezist şi individual al sfârşitului de veac XIX. Ea seamănă aidoma cu modelele dintr-un album de pietre colorate „Anker”, pe care le căpătam dar de Crăciun şi din care clădeam case. Când a început ridicarea acestei biserici, alt vânt bătea la Braşov; lipsa de stil era însă tot aşa de pronunţată.

Prin decretul imperial pornit din cancelaria luminatului fiu al Mariei Tereza, care dădu lovitura de gratie conservatorismului, desfiinţând privilegiile şi deschizând porţile Cetăţii şi pentru altă lume, şi-au făcut intrarea în oraş oameni noi, cu idei nouă. Compania grecească de negustori, care de mai de mult avusese dreptul să facă negoţ în Braşov, avea mai întâi o capelă în Târgul Boilor, apoi îşi zidi în anul 1787 o biserică în Târgul Cailor. Acest locaş sfânt este îndărăt, în curte; spre stradă e o casă mare. „Aici te-ai născut tu”, îmi zise odată tata, pe când treceam pe dinaintea ei, „si aici a murit maică-ta, după ce te-a născut”, se gândi el. Ea nu e îngropată „la greci”, dar în cimitirul de lângă zidurile Cetăţii odihnesc osămintele unui descendent al Brâncoveanului (30).

Interiorul bisericii are odoare bogate: între ele un foarte frumos epitaf, cusut în Viena în 1716. In ea stăpâneşte atmosfera de cucernicie a ortodoxismului. „Grecească” i se zicea fiindcă negustorii care o zidisercă erau veniţi din, Peninsula Balcanică şi aveau sentimente greceşti. Panaiot Nica a făcut bisericii donaţiuni importante, ca şi alti ctitori de origine macedoromână, toţi negustori cu vază şi cu avere. Au sprijinit-o însă şi boierii din Tara Românească pribegiţi la Braşov. Brâncoveanu, Văcărestii şi alte fete simandicoase, care mai înainte stăteau în Şchei şi umblau la Sfântul Nicolae, trecură la Sfânta Treime, ale cărei catastife înregistrează de aci înainte numele unui Sutu, Mavrcocordat şi alţii.

Pe când eram copil, la noi în casă se vorbea mult de procesul românilor cu grecii pentru această biserică. Dar cu toată argumentaţia strânsă a unchiului meu Ioan cavaler de Puşcariu, funcţionar superior în Ministerul cultelor din Budapesta, şi cu toată apărarea avocatului N. Străvoiu din Braşov, guvernul din Pesta, care nu vedea cu ochi buni ridicarea românilor, dădu dreptate grecilor. De acum înainte o mână de greci problematici puse stăpânire pe averile lăsate în cea mai mare parte de români evlavioşi, beneficiind de casele şi venitele considerabile ale acestei biserici, la care slujea pe vremea mea un preot cu camilafcă, adus din Grecia.

Istoria noastră e plină de înstrăinări de avere românească, încât nici această nedreaptă sentinţa a Curţii din Budapesta n-a putut tine în loc mersul victorios al românismului. Doisprezece ani după revoluţia lui Tudor Vladimirescu, negustorii români din cetatea Brasovului izbutiră să-şi agonisească în plin centru al oraşului un loc pe care construiră o casă de rugăciuni numai pentru ei. In tinereţea mea s-a ridicat pe acest loc, la 1895-1896, în Târgul Grâului, şi biserica Sfintei Adormiri. Prim-epitrop al acestei biserici şi efor al scolii de lângă ea a fost strămoşul meu, negustorul Gheorghe Nica.

Iorga, marele meşter al cuvântului şi-a intitulat, scurt şi pregnant, Sate şi preoţi un volum despre Ardeal. De fapt, în satele mici şi necăjite s-a menţinut populaţia băştinaşă a acestei provincii româneşti, condusă de slujitorii altarului. Despre locuitorii români ai oraşelor s-a scris prea putin. Ei merită însă o mai mare atenţie, şi între ei cu deosebire braşovenii.

În cetatea Brasovului, în care n-au putut pătrunde mult timp scheienii, au intrat împreună cu negustorii greci, care nu însemnau pentru patriciatul săsesc nicio primejdie, căci erau putini şi în cele mai multe cazuri trecători, şi negustori români. Veacul al XVIII-lea şi întâia jumătate a celui următor au însemnat epoca de înflorire a comerţului românesc. Până la nouăzeci la sută din tot negoţul braşovean era în mâini romaneşti. „Negustori şi oraşe” ar putea fi titlul unui nou volum despre românismul din Ardeal.

Aceşti români din Cetate se deosebeau de cei din Şchei. In graiul lor se strecurară cuvinte de origine germană (precum sunt mai multe din cele date de noi între ghilimele) şi locuţiuni modelate după nemţeşte, iar în obiceiurile lor câteva împrumutate de la saşi. In locul antiriului, negustorii veniţi din Împărăţia turcească îmbrăcară haina nemţească. „Nemţesc” înseamnă, în cazul acesta, „săsesc”, dar mai cu seamă „austriac”. Cu Viena care avea o biserică grecească şi o colonie de macedoromâni (din care se ridicară bogătaşi şi mecenaţi ca Şină şi Dumba, baroni austrieci, şi în care un magazin din centrul oraşului se numea „La printul Ipsilanti”), negustorii braşoveni aveau legături stabile. Viena era egal cu Europa şi pentru oaspeţii din Principate. Un Enăchită Văcărescu a fost primit cu amabilitate la un „asambleu” din capitala Austriei. Fiii negustorilor români din Braşov studiau în secolul al XIX-lea la universitatea vieneză, şi unii din ei se stabiliră în oraşul studiilor lor, ca chimistul Nicolae Teclu, membru al Academiei Române, sau doctorul Sterie Ciurcu.

În tabăra imperială a luptat la 1848 legiunea din Tara Bârsei sub conducerea lui Costache Secăreanu, pe când socrul acestuia (si străbunicul meu), mai înainte pomenitul Gheorghe Nica, primea în casa sa ospitalieră pe fugarii revoluţionari moldoveni, Balş, Alecsandri, Sion şi alţii. […].

Un răsunet puternic avuse pe vremea părinţilor mei împuşcarea lui Maximilian de Mexico, nefericitul frate al lui Franz Josef. Doar acel bătrân întunecat şi cu fata pământie, care umbla solitar, în tinereţea mea prin străzile Brasovului, legănându-şi capul greu pe picioarele rănite în timpul revoluţiei, tribunul de la 48, Axente Sever, la fiecare dramă nouă în familia Habsburgilor – şi au fost multe – murmura: „Pedeapsa lui Dumnezeu!”

Cu saşii, negustorii din Cetate se înlelegeau destul de bine, căci erau ca şi ei, oameni practici şi harnici. Dar raporturi mai strânse nu existau între saşi şi aceşti valahi […] al căror lux îl considerau ca o slăbiciune de caracter. Cu atât mai mult apreciau însă „beamterii” şi ofiţerii austrieci firea deschisă, frumuseţea şi hainele româncelor, cu care dansau graţiosul lăncier şi pluteau în paşii mazurcelor şi ai valsurilor lui Lanner şi Strauss.

Vremurile nouă nu se potriveau însă cu traiul patriarhal al negustorilor veniţi din Orient, ai căror copii se îndepărtară de meseria părinţilor şi se înstrăinară de Braşov. In a doua jumătate a secolului trecut negoţul trecu din mâinile românilor în ale armenilor, evreilor şi saşilor, care înţeleseră că tehnica modernă cerea o adaptare a metodelor învechite de a face comerţ.

Când în Târgul Grâului, pe un loc cumpărat de un negustor român, se ridică biserica Sfintei Adormiri, fu ales stilul bizantin, care convenea credinţei noastre. Micul turn al faţadei avea singura cupolă ce pătrunse în centrul oraşului. Planurile le făcuse un sas din Braşov, inspirându-se, desigur, de la biserica Domniţei Bălaşa din Bucureşti. Nu era întâia oară că saşii lucrau după gustul muşteriilor români. Argintarii iscusiţi ştiau bine cum trebuiau turnate şi aduse din ciocan bijuteriile şi sculele cerute în ţările vecine, cei ce făceau lăzi înflorite de Braşov, ploşti de lemn, precum şi olarii pentru ulcioarele de lut ars, născoceau figuri (cerbi şi păsări) care românilor le plăceau. Meşteri zidari saşi erau aduşi în ţările române ca să ridice biserici mari şi luxoase, ca acel Vitus-Veit care a fost chemat la Curtea de Argeş.

În stil bizantin e şi biserica unită ce s-a zidit după cealaltă Unire, cea mare, în strada Iorga. Ea face parte din sirul de catedrale şi biserici pe care neamul le-a ridicat în amintirea realizării visului secular. După 1918, numărul funcţionarilor greco-catolici crescând, cu deosebire sub Consiliul Dirigent, s-a mărit şi prestigiul lor. Uniţii, care erau numai 378 (fată de peste 9000 de ortodocşi) după statistica din 1890, cerură o biserică pentru ei în cea mai frumoasă parte a Brasovului.

Afluxul românilor din alte părti la Braşov începuse însă cu un veac înainte. Cu înflorirea negoţului nu veniră numai macedonenii, ci şi români din Tară, din întregul Ardeal şi mai ales din împrejurime. şi din Şchei coborâră în Cetate negustori vechi şi recenţi. Fraţii Stănescu, care pe vremea mea erau cei mai de seamă comercianţi din Cetate, erau de pe Valea Prahovei, marele filantrop Nită Iuga era originar de la Hunedoara, Mandragiu şi fraţii Eremias şi Savu din Săcele. Dintre rudele mele mai apropiate, după mamă şi bunică, erau veniţi: din Macedonia, Nica şi probabil Ciurcu; din Buzău, Dima; din Şchei, Voinescu şi Florian.

Dar nu numai negustori, ci, deodată cu deschiderea gimnaziului la mijlocul secolului trecut, profesori – între ei şi din Bucovina şi părţile ungurene – avocaţi, medici, funcţionari de bănci şi alti intelectuali. După tată, care era avocat în Braşov, sunt din Bran; din surorile mamei mele una a fost măritată cu un profesor originar din Săcele, alta cu un avocat din Munţii Apuseni, stabiliţi tot în Braşov, iar alte două surori au fost căsătorite cu un judecător şi cu alt avocat, din Câmpia Ardealului şi din Răşinarul Sibiului.

Am citat acest caz căci el mi se pare instructiv pentru marea primenire socială ce a urmat în a doua jumătate a veacului trecut în Braşov, după ce zidurile medievale au căzut. Pentru înviorarea cu sânge proaspăt şi sănătos de la sate, meritul cel mare îl au tot negustorii, care n-aveau numai fete de măritat, ci şi o adâncă preţuire a intelectualităţii. Ei au fost sprijinitorii lui Bariţiu şi ai Mureşenilor, ai „Gazetei Transilvaniei”, ai gimnaziului şi prietenii lui Şaguna.

Noii cetăţeni ai Brasovului au contribuit la ridicarea oraşului, care deveni un puternic nucleu românesc.

Pricepere artistică căutăm însă în zadar în clădirile nouă ce au răsărit pe locul ţarcurilor deschise în partea nordică a oraşului şi în centrul în care au pătruns şi alte neamuri decât saşii. Casele se înaltă în mod firesc, deodată cu înmulţirea populaţiei. Deasupra zidurilor groase se ridică al doilea etaj, sub porţile boltite se fac, în străzile principale, prăvălii; etajul prim, în piaţa începe să fie rezervat birourilor. Casele ajung să fie cel mai sigur plasament al banului. Noul tip de clădiri, aşa-numitele „cazărmi de închiriat”, răsar ca ciupercile. Ele sunt un fel de fraţi buni cu cazărmile, şcolile, spitalele şi clădirile pentru oficii publice şi birouri pe care le vom întâlni când vom vorbi de „brâul” din jurul Brasovului.

La acestea vom căuta în zadar un stil. Pretenţia de a fi ca în alte oraşe mari o aveau numai casele bogătaşilor, care nu erau prea cruţători când voiau să facă impresie şi ostentaţie cu averea lor. Dar tocmai deceniile din urmă ale veacului trecut şi anii dintâi ai celui prezent au fost şi în alte părti decât la noi cele mai putin stăpânite de gust artistic în arhitectură. La casele zidite în Braşov în vremea aceasta, rareori vedem eleganta unei linii şi armonie la podoabele unei faţade prea încărcate. Caracteristic e faptul că ele nu aparţin saşilor, sobri şi cumpătaţi, ci altor neamuri. Casele elegante ale celor doi Stănescu în Uliţă Căldărarilor, una cu medalioane aurite şi parchete comandate la Viena (Hotelul Continental), casa avocatului Garoiu în Uliţă Vămii, cu faţada ei pestriţă ca a palatului Sturdza din Bucureşti, casa Safrano îm Sirul Inului, sau Mandel în Târgul Grâului, toate acestea şi probabil şi cea din Strada Sfântului Ioan, în apropiere de biserică, sunt din anii 1864 până la 1904.

La trecerea din veacul al XIX-lea în cel de al XX-lea inginer al oraşului era Kertsch, un bărbat luminat, umblat prin lume – fusese şi în România, unde a făcut lucrări importante şi avea sotie româncă – şi cu vederi mai largi şi moderne. Lui se datoreşte că Brasovul are conductă de apă. Numai gustul lui artistic era cam bizar. In Uliţă Vămii, casa Ghiţă Pop are un aer distins, dar cea de peste drum, zidită pentru un armean, care ţinea „trafică”, adică debit de tutun, era atât de încărcată cu diferite amănunte de toate colorile încât semăna mai mult cu o pagodă chinezească decât cu o zidire potrivită într-o stradă braşoveana. Când s-au clădit case pe locul ocupat odinioară de Poarta Căldărarilor, la capătul nordic al străzii, Kertsch şi-a făcut în 1888 o vilă cu balcoane şi cornişe şi cu un turnuleţ, care, lipită de cele trei edificii mari, făcea impresia unei locomotive ce trage trei vagoane.

„Vilele”, adică casele înconjurate de mici grădini îngrijite, care începuseră să se clădească prin Blumăna, pe Strajă, pe Livada Postii şi pe Romuri, pătrunseră şi ele în cetatea mărită prin Bulevardul Ferdinand. Am vorbit înainte de vila Maurer şi vila Baiulescu, unul prefect pe vremea Austro-Ungariei, celălalt primul prefect după intrarea românilor în Braşov. Sirul de vile din Strada Nicolae Iorga este o creaţie de după întâiul război mondial.

Pe timpul meu lumea nu era prea religioasă, şi prea putin bisericoasă. Crescută în spirit pozitivist, generaţia din care făceam şi eu parte considera religia ca o igienă sufletească şi mergea la biserică mai mult din obişnuinţă. De aceea nu trebuie să ne mire că în Tara mărită nu s-a clădit catedrala românească proiectată. Numai evreii, care s-au înmulţit mult de când se înfiinţase, la 1827, comunitatea evreiască, au ridicat un templu în 1903, în Strada Mureşenilor (fostă a Orfanilor, mai demult a Scheilor), într-un stil special, cu elemente maurice. Zidul faţadei, în cărămidă rosie şi tencuială albă, e atât de înalt încât acoperă din stradă cupola. Casa de rugăciune de pe vremea mea rămase fractiunei ortodoxe.

Despre biserica calvină, confesiunea celor mai multi unguri veniţi la Braşov, am vorbit mai înainte, dar n-am pomenit nimic despre virulenta boalei maghiarismului, care devenise acutăpe la sfârşitul veacului trecut, când au apărut casele zidite în „stil unguresc”. Acestea n-au ajuns niciodată monstruozităţile unor clădiri din Cluj (ca de exemplu Camera de comerţ) şi mai ales din Oradea, dar găsim totuşi soclul şi muchiile greoaie, de piatră necioplită, „Tulupanii” – lalelele – pe faţada, cupolele mari la palate (ca cel de justiţie) şi pentru mine neexplicabile obeliscuri, ca cele de la Palatul de justiţie.

Probabil prin reacţiune, apărură atunci şi casele în stil românesc, care deveniseră moderne la începutul acestui veac în Bucureşti. Cu elemente din mănăstiri, conacuri boiereşti şi din cule, ele plăceau mult la început, când nu se aplicau coloanele groase şi scurte, pe care se sprijineau arcurile boltiturilor, şi la edificii mari. Acest stil era frumos numai la clădiri fără proporţii mari. Internatul Liceului Şaguna, zidit în strada Prundului în 1910 de arhitectul braşovean G. Dusoiu, care mi se pare că a făcut şi casa avocatului N. Străvoiu, în Strada Caterinei (azi a Brâncovenilor), Camera de comerţ, Casa profesorilor şi alte câteva sunt în stil românesc.

Mai uşor era pentru saşi să găsească în ţările germane modele pentru un stil „săsesc”. Hotelul Coroana, Liceul Honterus, banca de la intersecţia Uliţei Căldărarilor cu Michael Weiss, în care este astăzi uzina electrică, şi alte câteva clădiri zidite mai ales de arhitectul Schuller, se prezintă bine în ansamblul oraşului.

Ceea ce nu se poate spune despre casele în stilul modern. Arhitecţii vienezi, grupaţi la începutul acestui veac în jurul aşa-numitei secesiuni, stau şi la leagănul acestei direcţii. Dar ea are rădăcini mai adânci. şi în arhitectură avem o epocă de piatră şi de lemn, căreia aparţin toate stilurile enumerate până acum, şi o epocă de fier şi ciment, care face posibile construcţii gigantice, ca zgârie-norii americani, mai înalţi decât Tâmpa braşoveana. Expoziţia din Viena a adus „roata uriaşă”; cea din Paris, de la 1889, turnul Eiffel, iar cea din 1900 podul Alexandru ce traversează Sena, având un singur arc. Când scheletul de fier a fost umplut cu cărămizi, zidurile subţiri de beton armat s-au adeverit mai solide decât cele groase de cărămidă, permiţând arhitectului să înalte clădirea până la altitudini ameţitoare, la care te duceau însă ascensoarele electrice în câteva frânturi de minut. Populaţia oraşelor avea de aci înainte loc, iar confortul, acest ideal nou al omului modern, putea fi găsit în cele mai mici apartamente din „blocuri”. Pe câţiva metri pătraţi locuinţă avea dormitoare cu cameră de baie, sufragerie cu oficiu, „studioul” cu „debaras”-ul, bucătăria cu camera de servitoare şi scară separată de serviciu, şi alte încăperi, minuscule dar cu tot ce-ţi doreşte inima, balcoane, alcovuri, sere etc. Faţadele acestor edificii în formă de cuburi sau turnuri, după înălţime, au linii drepte şi pareţi pe care se reazimă acoperisele scunde, înlocuite adesea cu terase.

Ochiul trebuie, fireşte, să se deprindă cu stilul cel nou şi cu dimensiunile lui, imense în exterior, minuscule în interior. Dar el a răsărit în mod organic din inima şi felul de viaţă al omului modern, care are alte obiceiuri şi petrece vremea mai mult în birouri, cluburi, în tren, automobil şi pe vapor decât în casă, schimbând locuinţele şi chiar oraşele, de câte ori se iveşte trebuinţă, fără ca să fie împiedicat de prea mult calabalâc. Ochiul trebuie să se împrietenească cu formele nouă ale acestor clădiri, pe care începe să le găsească frumoase, de când dibuirile iniţiale ale arhitecţilor au dispărut şi la spiritul practic se adaugă talentul artistic. Fireşte, acolo unde, ca la Braşov, saltul s-a făcut aproape dintr-o dată din evul mediu la timpul ultramodern, contrastele vor fi încă un timp oarecare izbitoare şi nu vor jigni numai pe cel ruginit în tradiţie, ci şi pe cel ce vrea să vadă o trecere armonioasă de la o epocă la alta, de la un stil la cel următor. Hotelul Aro, care e unul din putinele monumente reuşite ale stilului modern în Braşov, stă încă prea izolat între celelalte case vecine.

Vorbind despre Brasovul cum încă nu era pe vremea mea şi cum nu mai era când eram copil şi adolescent, am intrat în oraş pe la hotelul Aro, unde aproape toţi străinii îşi dau întâlnire. Ar fi cazul să încheiem întâia parte a acestei cărţi aici, unde ne-am pomenit din nou. Dar ne-a mai rămas o biserică, dacă nu un stil, să, ne ocupăm cu ea, mai cu seamă că nu e o biserică oarecare, ci Sfântul Nicolae din Şchei.

Desi despre această biserică avem o monografie voluminoasă şi lucrată cu mult devotament de un fost preot al ei, Candid Muslea, nu ştim când au înălţat scheienii lăcaşul lor sfânt. E mai mult ca sigur că în satul din apropierea Brasovului a existat o casă a Domnului şi înainte de „vremea bulgarilor”, şi nu numai o cruce de lemn, cum presupun unii (31). Ar fi inimaginabil ca în Râsnovul învecinat – la care ajungi de-a dreptul dacă o iai prin Poiană şi cu care încă popa Mihai avea legături atât de strânse – biserica de piatră să aibă, gravat anul 1384, iar la Şchei să nu fi fost o biserică.

Când aşează Eminescu epoca de aur a cavalerismului medieval în satira a patra? La o mie patru sute. De atunci, sau mai exact cu un an înainte de această dată, este bula papală citată mai înainte, în care se vorbeşte cu îngrijorare de o biserică pentru români, greci, bulgari şi armeni. Ceea ce însemnează că pe vremea aceasta Brasovul era un centru comercial important, care atrăgea pe întreprinzătorii negustori levantini. Aici găseau ei puntea ce-i lega cu Apusul. Era întâiul val mai puternic de fugari dinaintea turcilor, căruia i-a aparţinut o vreme şi Mircea.

Când în locul vechii biserici, probabil de lemn, se făcu, la sfârşitul secolului următor, una de piatră, care a fost mărită în curând, cu ajutorul unor domni pioşi din Tara Românească şi Moldova, legăturile cu voievodatele vecine deveniră şi mai strânse, şi biserica din Şchei putu să devină, gratie munificenţii unor domni cu o vie solicitudine pentru fraţii de dincolo de munţi, un focar cultural de primul rang.

Poziţia Brasovului la întretăierea a două culturi, cea răsăriteană şi cea apuseană, se reflectă şi în factura bisericii Sfântului Nicolae, care e un fericit amestec de diferite stiluri sau, mai bine zis, care întruneşte în sine cele mai diferite influente şi alege cu un instinct artistic sigur, cele mai remarcabile şi esenţiale trăsăruri arhitectonice ce vin din Orientul iubitor de boltiruri şi culori, precum le găsim mai ales în cele două paraclise şi precum erau în pictura murală internă şi externă, şi din Apusul care se înalta spre cer cu turnuri ascuţite.

Ca la atâtea biserici şi palate din străinătate, a căror clădire a durat un timp mai îndelungat, la planul întâiului arhitect s-au adăugat elemente nouă care ţineau seama de gustul timpului. La baza clădirii stau însă două elemente curat româneşti, de mare preţ, de care au ţinut seama arhitecţii de mai târziu: eleganta liniei zvelte ce tinde spre înălţimi şi poziţia topografică. În privinţa acesteia nu se putea găsi în Şchei un podiş central mai nimerit şi mai românesc pentru casa Domnului decât locul ridicat din Prund, pe care urci dintr-o piaţă largă (pe care a micşorat-o, răpindu-i din vederea desfătată, casa parohială de curând zidită) pe o pantă lină. In dos, Tâmpa verde. Ea nu e apăsătoare ca la Biserica Neagră, ci, aşezată la o depărtare potrivită, dă tabloului un fundal fermecător şi bisericii o perspectivă plină de efect.

Cel ce a mărit-o, a avut viziunea unei catedrale. Proporţiile ei sunt impunătoare, fără să fie copleşitoare. Intre bisericile romaneşti ea are o mărime ca puţine alte, afară de cea din Blaj, cu mult mai nouă, şi câteva biserici din regiunile vestice, în stil baroc, şi afară de catedralele de după primul război mondial.

Despre concepţia plină de elan a arhitecţilor ce au dat bisericii lui Neagoe Basarab proporţiile mărite şi stâlpii de zid sprijinitori, stau dovadă turnurile numeroase şi elegante. In opoziţie cu Biserica Neagră, afară de turnul cu ceas deasupra porţii de la intrarea principală, mai are un turn, mai înalt, peste corpul bisericii; şi lângă fiecare din aceste două turnuri, precum şi lângă cel al paraclisului de la a doua intrare, mai sunt câteva turnuleţe înconjurătoare, care, toate la un loc, fac, iarăsi în opoziţie cu Biserica Neagră, ca acoperişul de ţigle să dispară aproape de tot şi să nu vedem decât tabla argintie a turlelor ascuţite, ca nişte săgeţi ce împung norii. Ele, zvelte şi avântate, ar putea împodobi o biserică gotică cu ferestre lunguieţe şi subţiri, dacă arcurile acestora nu ar trăda altă epocă.

La terminarea acestei clădiri monumentale – pentru vremile de atunci şi împrejurările de la noi – au contribuit deopotrivă munificenta unor domni pioşi şi a unor locuitori darnici din Şchei, ca şi a unor negustori cu frica lui Dumnezeu făcând posibilă terminarea ei şi înfrumuseţându-i interiorul. Un fiu de comerciant român din Braşov lucra, când eram copil, pe nişte schele ce mi se păreau foarte înalte, la un Sfânt Nicolae frumos şi blând, precum erau toate picturile lui Misu Pop, influenţat de pictorii vienezi ai vremii. Dar colorile lui n-au rezistat timpului.

Cel mai românesc dintre sfinţi, Sfântul Nicolae, a fost la Braşov şi un sfânt iubitor de carte, dar şi un înfocat apărător al dreptei credinţe.

Nu mult după moartea lui Honterus, românii din Braşov i-au imitat pilda. La sfârşitul veacului al XVI-lea s-a deschis, de popa Mihai, scoala românească (prima de care avem cunoştinţă sigură)(32) după ce cu şaisprezece ani mai înainte el tradusese, împreună cu popa Iane, marea Evanghelie cu învăţătura tipărită de Coresi. Deci carte, scoală românească şi tipar. Brasovul are meritul de a fi fost începătorul pentru cele două dintâi şi cel mai activ continuator al cărţilor tipărite.

Prin toate trei saşii braşoveni, care aveau însufleţirea primei generaţii de adepţi ai noii învăţături aduse de apostolul lor, dar aveau şi spiritul negustoresc, care le spunea ce afacere rentabilă era noul mijloc de răspândire a cărţii prin invenţia lui Gutenberg, sperau să câştige pe români pentru luteranism. […]

Românii din Şchei au rămas drept-credincioşi, precum peste mai bine de un veac, când s-a răspândit la noi unitia, ei au fost cei mai vajnici apărători ai ortodoxismului ardelean. Preoţii luminaţi de la „Sfântul Nicolae” au ţinut piept tuturor atacurilor catolicismului, şi între ei au fost unii care au ştiut suferi cu bărbăţie pentru credinla lor.

Ei simţeau că luptând pentru biserica strămoşească apără naţionalitatea lor. Când, în tinereţea mea, cauza românească nu găsea la Sibiu un ocrotitor destul de vigilent în mitropolitul Miron Românul, tot braşovenii erau cei ce în sinod aveau curajul să-l tragă la răspundere.

Românii braşoveni au avut totdeauna calităţile, dar şi defectele neamului. Generoşi din fire, ei au fost capabili să se înflăcăreze pentru fapte mari, dar n-au prea ştiut să stăruie în ele şi le-au uitat adesea, când dezbinările între ei – mai ales cele de la Sf. Nicolae – li se păreau mai pasionante şi mai importante.

Lipsa de orizont creată de munţii ce le închideau şi lor câmpul vederii se resimte mai cu seamă în indiferenta lor fată de arte afară de o serioasă pricepere muzicală la copiii de negustori, cu o educaţie îngrijită de mai multe generaţii. Brasovul n-a avut în arhitectură şi sculptură mai pe nimeni, pictorul Misu Pop stă mai modest alături de muzicianul Ghiţă Dima, iar poeţi şi scriitori ca I. C. Pantu şi Ecaterina Pitiş sau Maria Baiulescu din timpul meu sunt numai talente minore. Cele mai de seamă personalităţi culturale pe care le-am apucat eu (sau au lucrat pe vremea părinţilor mei) erau venite la Braşov din alte părti (sau se trăgeau din părinţi sosiţi la Braşov de aiurea, ca poetul St. O. Iosif): G. Bariţiu, Andrei Muresianu, I. Lepădatu, G. Munteanu, A. Bârseanu, V Onutiu, Z. Bârsan s.a. Braşoveni au fost însă cei trei fraţi Bogdan, Ioan, Gheorghe (Duică) şi Alexandru.

Cât de putin simte braşoveanul nevoia de a lua contact nemijlocit cu artele se vede din faptul că în acest oraş. Care are azi o populaţie de peste o sută de mii de suflete, nu există un teatru. A lipsit în toate timpurile o revistă românească mai de seamă, iar orchestra oraşului, după o activitate de multi ani, a fost lichidată…