Partea I. Cum nu încă şi nu mai era Brașovul copilăriei mele.

Într-o zi de iarnă…

Fulgi mari şi desi, împodobiţi cu cristale albe ce se îmbrăţişează, cad peste pământul îngheţat. Ca după o ploaie de vară, aerul curăţit de florile dalbe ce cad din cer, rece şi proaspăt, îmbujorează obrajii copiilor care „se bulgăresc”.

Acum cincizeci de ani, când am părăsit Brașovul copilăriei şi adolescentei mele, aruncam râzând şi eu bulgări de zăpadă în cursul celor patru luni cât ţinea iarna braşoveana. Sfinţii de piatră ai Bisericei Negre au şi azi, ca şi atunci, scufiţe albe de zăpadă, iar pe străzile vechi din centru, unde casele joase, cu acoperişuri înalte, se îngrămădesc strivite între curţi lungi şi înguste, domneşte la această oră matinală o linişte binefăcătoare.

Încetul cu încetul, Brasovul anului 1943 se deşteaptă, şi o viaţă nouă începe să pulseze pe unde odinioară erau rari trecătorii. Rari, tăcuţi şi cunoscuţi unii cu alţii, de nu puteai trece prin Târgul Grâului fără să întâlneşti un fost coleg de scoală sau un prieten din copilărie. Acum, desi braşovenii sunt cu mult mai numeroşi, cutreieri oraşul în lung şi lat fără să dai de fete care ţi-au devenit familiare şi dragi. Ii întâlneşti la Bucureşti sau Cluj, unde i-au aruncat valurile României Mari şi necesităţile ei de oameni pregătiţi şi de ispravă. Aceleaşi valuri au adus şi au aşezat aici, în oraşul tăcut de la poalele Tâmpei, pe oaspeţii de odinioară din Regat, cu vorba sonoră, gălăgioasă şi cu gesturi vii care au devenit locuitorii actuali ai Brasovului.

Pe dealurile repezi din împrejurime nu mai vezi decât rar săniuţele – „cioaclele” – pline de copii veseli „răpăgând” pe la cotituri, ci acum, dimineala, pleacă spre Poiană, cu sky-urile la umăr, tineri fără palton şi cu capul gol şi fete cu părul tuns, îmbrăcate în flanele albe şi cu pantaloni lungi, bărbăteşti. Ei caută soarele, aerul curat şi mişcarea pe care bunicii şi mai ales bunicele lor nu le ştiau preţui.

Săniuţele au acum un nume englezesc şi sunt mai lungi, ca să încapă cât mai multi pe ele, când coboară zburând pe Oabăn. Farmecul la sky şi la bobsleigh e acum viteza şi dorinţa de a bate recorduri.

Între ieri şi astăzi nu e numai o deosebire de termeni, cioacla devenind bobsleigh, ci şi de concepţii şi convingeri. Ca şi azi, exista şi mai demult un firesc sentiment de emulaţie şi dorinţa de a ieşi primul la concurs. Sportul nu exista însă ca profesie, precum nu existau, pe vremea mea, aproape deloc, nici scriitori de profesie, căci din literatură mureai de foame. Azi sportivul care face mai multi kilometri pe ceas, sau care ştie încasa cei mai puternici pumni în obraz, devine favoritul publicului, care îl răsplăteşte cu averi. De el vorbesc gazetele în rubrici rezervate numai sportului şi numele lui îl fac cunoscut în patru părti ale lumii telegraful, telefonul şi emisiunile de radio. Îmi aduc aminte că acum vreo zece ani marele profesor de istorie veche Willamowitz-Möllendorf, elegantul evocator a unei lumi bogate în fapte şi oameni, la care a învăţat marele nostru Pârvan, a avut nenorocul să fie dus la mormânt în după-prânza când boxerul Max Schmeling disputa un record de box cu un redutabil adversar. Gazetele erau pline de amănunte despre cei doi luptători, biografia lor o cunoşteau toţi cititorii, care nu găseau în gazetă decât trei sau patru rânduri despre savantul care murise. Poetul e „inspirat” când scrie o poezie nemuritoare; sportivul trebuie să fie „în formă” când bate un record.

Viteza!

Ea a devenit nu numai un ideal al sportivilor, ce tine de „ritmul” – sincopat ca al unui jazz – al vremilor noastre şi e un accesoriu al vieţii zilnice. Numai de la o sută în sus contează iuţeala automobilului, iar aeroplanele duc într-o zi pe americani în Europa. Radio si, probabil, în curând şi energia atomică ne dau sau ne vor da iluzia că am ajuns să stăpânim distantele şi timpul. Zic iluzia, căci de fapt avem a face cu o mare înşelăciune optică. Ajungem, adevărat, mai repede la Tintă, dar ne punem tinte tot mai depărtate. Şoselele şi străzile largi ale oraşelor sunt ticsite de automobile, care sunt mereu oprite de agenţi ai circulaţiei, ca să facă loc să treacă altora ce vin din altă direcţie; pieţele marilor oraşe sunt prea strâmte pentru parcurile de maşini; autostrade largi şi drepte, pe care iuţeala te tâmpeşte, leagă centrele mari de comunicaţie între olaltă – şi totuşi nu ne ajunge, ca părinţilor şi bunicilor noştri, timpul să le parcurgem.

Îmi aduc aminte de o şedinţă la Academia Română. Iorga împlinise 60 de ani şi savantul corp îl felicita. Mulţumind, marele istoric a spus o vorbă mare. A zis că dacă activitatea lui ştiinţifică a putut fi aşa de mare, e fiindcă el a ştiut învinge timpul, cel mai mare duşman al nostru. De fapt, cel ce îl vedea pe Iorga la Academie ascultând o comunicare pe când scria un articol pentru „Neamul Românesc”, şoptind şi glumind cu vecinii, înţelegea cum putea el învinge timpul.

Dar vremea e un vrăjmaş răzbunător. Ea pedepseşte mai ales pe cei grăbiţi. Peste douăzeci de ani, putini vor mai citi pe Iorga, care are multe pagini admirabile, dar Caragiale, care îşi lua atâta vreme să scrie o pagină, va avea totdeauna nu numai admiratori, ci şi cititori. Goana şi graba, surori bune cu viteza, nu erau, ca astăzi, tovaraşi nedespărţiţi pe drumul vieţii. Se ştia că un lucru bun cere timp şi nu se prea ştia că timpul costă bani. Războiul din urmă ne-a învăţat ca bătrânii noştri aveau dreptate, căci nu războiul-fulger, atât de promiţător la început, a fost câştigat, ci cel pregătit îndelete şi temeinic. Războiul balcanic, nemotorizat, a durat peste un an; cel dintâi război mondial, cu arme moderne, patru, iar războiul-fulger, sase. Succesele iniţiale ale celor ce înaintau furtunos, ca şi izbânzile uluitoare ale cavaleriei uşoare din stepe, pe timpul migraţiunilor, n-au fost de lungă durată.

Într-o jumătate de veac de când am plecat de la Braşov, oraşul nu s-a schimbat mult – la aparentă. Dar şi în privinla aceasta, aparenta e înşelătoare. Noi, care ne-am schimbat de asemenea, pe nesimţite şi în mod firesc, nu ajungem să ne dăm seama. Scopul acestei cărţi este tocmai să desluşească ce nu mai e ca odinioară. O va face fără sentimentalism şi durere sufletească pentru cele pierdute, dar cu simpatie pentru trecut, când probabil nu era mai bine şi mai frumos decât astăzi, dar când cel ce vă vorbeşte era mai tânăr şi cele trăite şi văzute aveau farmecul celor optsprezece ani ai lui…

Pe Bulevardul Ferdinand* trece o sanie încărcată cu lemne, ca şi odinioară. Poate brăneanul, care nu e nici el tânăr, a luat acest drum aducându-şi aminte că pe locul unde e azi un bulevard era odinioară piaţa de lemne, de-a lungul zidurilor Cetăţii.

* Pentru denumirea veche şi actuală a străzilor şi pieţelor din Braşov, vezi indicatorul de străzi, precum şi planul cetăţii Braşov în sec. Al XVIII-lea (n.n.

— S. P.).

Brăneanul cu lemnele aduce şi altfel aminte de vremile trecute, căci în picioare are opinci, ceea ce nu mai vezi în Bran decât la bătrâni şi în satele de la poalele Bucecilor. Cu încălţămintea lui primitiva, el pare că nu vine de la satul de munte să cumpere la oraş mălaiul, care acolo nu creste, ci ai impresia că a coborât de-a dreptul de pe Columna lui Traian. El nu umblă cu capul gol, ca tânărul întâlnit adineaori ce mergea cu ski-urile, ci are o căciulă din blana unui miel întreg. Aceasta şi sarica care îl scuteşte aşa de bine de frig sunt chiar mai de mult decât venirea lui Traian prin părţile acestea şi datează din neolitic, când omul a făcut cunoştinţă oilor. Mai veche decât epoca lânii e cea a lemnului lucrat, din care datează sania lui, la care nu numai tălpile cioplite grosolan sunt de lemn, ci şi toate cuiele şi legăturile de tot felul. Pe sănii de lemn au trecut iarna Nistrul, Prutul şi Dunărea cimerienii, şi mai târziu sarmaţii şi alte neamuri ale stepelor estice, când s-au revărsat asupra regiunilor noastre. Numai limba celor ce au rămas pe aici s-a pierdut, ca şi a dacilor copleşiţi de romani şi a slavilor aşezaţi printre ei mai târziu. Sania, sarica, opincile şi căciula străbună au rămas.

Căciula!

În muzeul national de antichităţi i-aş rezerva un loc de onoare.

Căciula, singura apărătoare a capului când gerul Bobotezii muscă sfârcurile urechilor, când ti se lipesc nările şi scârţaie zăpada sub paşii repezi şi mărunţi, căciula pe care o poartă şi orăşenii noştri cum dă zăpada şi n-o mai lasă până la Florii, când înmuguresc sălciile! Cât despre taranul nostru, el poate umbla şi lucra iarna pe ger mare, îmbrăcat numai cu un suman, dar trebuie să aibă o cuşmă zdravănă, cu care doarme în cap şi noaptea lângă cuptor. Pe capul lui Mihai Viteazul căciula este un simbol al dacoromânismului.

Pe noi căciula ne scuteşte să vorbim în acest capitol introductiv despre clima Brasovului, cum se obişnuieşte în monografii. Dacă mai adaugăm că moaşa, când vine la o naştere, aduce – pe lângă foarfecele cu care taie buricul noului născut – şi o umbrelă, ca să-l întovărăşească toată viaţa, am epuizat tot ce e mai caracteristic pentru condiţiile atmosferice ale acestui oraş. Braşovenilor le place sa asemene poziţia lui cu a Salzburgului. Dacă ar fi şi marea aproape, ar putea să rişte o comparaţie cu Bergenul. Ca la Salzburg, şi la Bergen sunt munţi şi plimbări încântătoare, dar e mai ales ploaie multă. Dacă plouă la Sf. Medardus catolic, în 8 iunie – şi plouă de obicei – braşovenii stiu că are să plouă sase săptămâni.

După căciulă şi sanie, pe care la Braşov le-am întâlnit ca şi la Cluj, Sibiu şi Cernăuţi, am avut totdeauna impresia că geograficeste aparţinem altei regiuni decât oraşele din Europa apuseană în care am petrecut o parte din viaţă şi unde şi iarna umblă lumea cu pălărie şi nu vezi sănii deloc.

Sania!

La oraş ea nu mai are forma primitivă, ca cea de la sate; dar şi mai târziu, în anii când nu prea erau automobile de piaţă sau nu veniseră încă la noi, zurgălăii cailor înhămaţi la sănii se auzeau umplând văzduhul de sunete vesele. Săniile de Braşov erau luxoase, în comparalie cu cele de la Cluj sau Cernăuţi, şi aveau locuri de şezut – „zituri” – încăpătoare, îmbrăcate în postav roşu, mai rar albastru. Pe capră era un loc lângă vizitiul „înfofolit” într-o bundă mare. La spate sania avea o „lingură” pe care puteai încăleca întocmai ca pe şaua unei motociclete. Idealul meu de copil era să mă plimb o dată cu sania, călare pe lingură. Dar cum idealurile nu pot fi atinse, n-am apucat niciodată să-mi fac acest chef, ci când, o dată pe an, mă urcam în sanie cu părinţii şi fraţii, ca să facem tradiţionala excursie la Ghimbav, ne îmbrăcam ca pentru o expediţie la polul nordic, şi bunica avea grijă ca la picioare să avem cărămizi înfierbântate, care ţineau căldura timp îndelungat.

Dacă ar fi după mine, şi săniei moderne i-aş da un loc în muzeul national. Ca să arate vizitatorilor cum a evoluat forma acestui vehicol în cursul timpului, dar mai ales pentrnu că avem un obiect caracteristic pentru regiunile noastre şi epoca ce se sfârşeşte. Sănii n-am întâlnit nici la Paris, nici la Berlin. Clacsonul a făcut să amuţească zurgălăii veseli şi nechezatul cailor. Secolul trecut a adus, la cei ce studiau limbile, filologia comparată, iar secolul acesta a dezvoltat metoda comparatista în studiul literaturii.

Prin asemănare cu alte regiuni ajungi să-ţi cunoşti mai bine patria. Căci niciodată nu observi şi nu-ţi dai seama mai bine de deosebiri decât prin contrast. Punându-le alături, vedem mai uşor părţile caracteristice; comparând fazele prin care trece un lucru, începem să ştim evoluţia şi adesea şi geneza lui, putem face deducţii de natură cronologică şi distingem influentele sub care s-a dezvoltat. Prin comparare, constatându-se asemănările dintre două sau mai multe limbi, s-au putut face deducţii asupra înrudirii lor. Găsindu-se asemănări între două opere literare, se puteau face deducţii asupra influentelor unor scriitori asupra altora. Constatarea asemănărilor poate duce deci la deducţii interesante şi lămuritoare. Ea este şi o tendinţă cât se poate de firească la omul deprins să observe şi să-şi dea seama de cele observate. Ce mulţumiţi suntem şi cu câtă satisfacţie comunicăm şi altora asemănarea ce o găsim între doi indivizi, şi cât de uşor facem deducţii asupra înrudirii lor!

Dar metoda comparatistă nu trebuie să se restrângă asupra constatării unor asemănări, ci trebuie să remarce şi deosebirile, căci acestea sunt adesea mai importante. Ceea ce nu se mai găseşte la alt scriitor este tocmai partea cea mai preţioasă din opera cuiva, căci ea formează originalitatea ei. Cel ce studiază o scriere va trebui să cerceteze ceea ce scriitorul aduce nou şi ce este inedit în opera lui, nu să dovedească cât de mult a citit cercetătorul şi cât de ingenios e în găsirea influentelor. Tot aşa se prezintă lucrurile în filologie. Partea cea mai interesantă la o limbă nu e ceea ce are comun cu alte limbi, ci ceea ce a produs ea, şi numai ea, izvorând din felul particular de a se exprima şi de a gândi al celor ce o vorbesc.

Ca să observăm însă aceste particularităţi ale unui om, popor, regiune sau epocă, trebuie să cunoaştem şi alti oameni, popoare, regiuni sau epoci, cu care să le asemănăm. ŞI mai trebuie un lucru: curiozitatea noastră ştiinţifică să nu se limiteze asupra unor anumite manifestări ale spiritului uman şi mai ales să nu neglijeze pe cele ce ne par neinteresante, fiind, prea recente.

Altădată!

Prietenul meu Mario Roques îmi povestea odată că în Parisul copilăriei lui nu era introdusă apa curgătoare în casele din cartierul în care locuia el, şi că locuitorii lor, când trecea sacaua pe stradă, se grăbeau să cumpere apă şi să o care cu vasele până în etajul al cincilea, ca să poată face o baie. Cu toate acestea, în muzeele din Paris nu întâlneşti urmele acestor vremi ce ne par azi străvechi, căci interesul pentru „vechituri” se limitează, la muzeul Cluny şi la Carnavalet, la ceea ce a fost scos din nisipul Senei, la obiectele salvate din timpul Revoluţiei sau la haine rămase de la Napoleon Bonaparte. Adevăratele obiecte „muzeale” la Louvre sunt antichităţile asupra cărora au scris cei ce au făcut săpături arheologice şi au descoperit atâtea urme surprinzătoare ale unor culturi străvechi.

Ceea ce ne interesează pe noi şi ce va forma în primul rând subiectul de fată e răstimpul relativ recent, de acum 60 şi 50 de ani, când Europa trecea printr-o epocă putin zbuciumată de evenimente importante, dar tocmai de aceea – ca tot timpul până la primul război mondial – plină de schimbări lente şi pasnice, care au modificat fără să simţim fata lumii. E o epocă fără avânt, dar care, dacă n-a cunoscut entuziasmul revoluţionar, a petrecut o remarcabilă evoluţie a civilizaţiei umane.

Deosebirea între Brasovul actual şi cel de altădată se vede când îl compari cu alte oraşe. „Altădată” e altceva pentru Brasovul conservativ şi rămas în urmă la marea cursă a vremilor moderne şi pentru alte oraşe europene, unde de mult nu mai există ceea ce e curent la Braşov. Ca să ne convingem despre acest lucru ne vm lua după sania cu lemne din Bulevardul Ferdinand.

Apucând la stânga, ea trece pe lângă „Aro”. Sunt cele dintâi două silabe ale „Asigurării Romaneşti” şi modul de a scurta numirea prin combinarea lor într-un cuvânt nou, o imitaţie modernă după englezeşte, devenită generală la toate popoarele grăbite de azi. Palatul are opt sau zece etaje, o terasă în loc de acoperiş, şi cinematograf. Iată trei lucruri ce sunt nouă la Braşov şi nu existau pe când locuiam eu în acest oraş.

Zgârie-nori!

Casele din Braşov aveau, în marea lor majoritate, un singur „cat” – cuvântul „etaj” e şi el modern – cel mult dacă ici şi colo întâlneşti două, la case ce erau nouă pe atunci. Oraşul, ce pe vremea lui Dinicu Golescu (1) – care o constată cu exactitatea călătorului plin de interes pentru amănunte – avea vreo douăzeci de mii de locuitori, n-a cunoscut creşterea rapidă de la sfârşitul veacului trecut a oraşelor europene şi americane, căci pe când eram copil, abia avea ceva peste 30.000. Casele nu trebuiau deci să crească în înălţime, ca sa facă loc noilor locuitori, ca mai târziu, când Brasovul a devenit un însemnat centru industrial. Cele zece etaje la o casă ridicată de o societate de asigurare, ce trebuia să-şi plaseze paralele în construcţii şi nu avea scrupule să strice unitatea clădirilor, erau deci cu atât mai „justificate” cu cât aceeaşi societate de asigurare avea o asemenea clădire şi în Bucureşti. Dealtfel, pe Bulevardul Ferdinand sunt numai case nouă, ce nu existau în copilăria mea, când aici erau gropile de lângă zidurile Cetăţii.

O inovaţie e şi terasa. Acoperisele de tiglă aşezată în solzi, înalte şi cu pante destul de repezi, pentru ca zăpada abundentă să nu se eternizeze pe ele şi apa ploilor dese să se scurgă repede, sunt şi ele caracteristice pentru Brasovul de altădată. Dar ceea ce e şi mai semnificativ pentru felul de a clădi din acest oraş – şi din alte oraşe vechi – e podul spalios, ca un palat, sub acest acoperiş. Împărăţia podurilor a dăinuit multă vreme la o populaltune conservativă din fire şi strângătoare prin educaţie, locuind de generaţii în aceeaşi casă. Ea nu se îndura să arunce în foc un scaun rămas fără picioare, un joben ieşit din modă, şi punea cu grijă la naftalină hainele ce nu se îmbracă decât la rare ocazii. În pod găseai o „vancină” – depănătoarea ieşită din uz – o încăpătoare ladă de Braşov, înlocuită în locuinţa cu altă mobilă, şi jucăriile de copii strânse cu grijă pentru nepoţi. La noi în pod erau şi clişeele de la; Cocosu roşu”, revista umoristică scoasă de tatăl meu (2), şi un felinar – „lampas” – rotund, mare cât o roată de car şi cu loc pentru două lumânări, cu marginile de aramă. Cu acesta ieşea seara încă soru-mea mai mare când trebuia să umble prin uliţele rău luminate ale Brasovului. In pod erau acumulate de multi. Ani adevărate piese de muzeu, a căror inutilitate s-a văzut abia când războiul aerian aduse severele ordonanţe de evacuare a lucrurilor inflamabile. şi fără de ele însă viitorul va aduce şi la Braşov o mai mare economie de spatiu şi reducerea la câte o singură boxă de fiecare apartament şi uscătorie comună de rufe; restul locului e rezervat pentru camerele personalului de serviciu.

În sfârşit, cinematograful!

Fără el aproape nu ne mai putem închipui viaţa. şi totuşi, nu numai că în Brasovul copilăriei mele nu se pomenea de el (căci nu se inventase), dar abia la Paris, în 1900, am văzut, fără să mă impresioneze însă, la magazinul Duffael, un film cu nelipsitul tren ce intra într-o gară, cu o cursă de cai sau cu un bandit urmărit de poliţişti.

Numai mult mai târziu am început să frecventez cinematograful, şi abia la Cluj am devenit un vizitator regulat al lui, întâlnindu-l adesea acolo pe profesorul Racoviţa, care venea, ca şi mine, la cinematograf ca să se destindă după munca intensivă de peste zi. Acolo am trecut de la filmele mute, cu suedezii eleganţi. ŞI cu Asta Nielsen cea cu ochii mari, cu frumosul Valentino, la moartea căruia au plâns femei din cinci continente, cu Zigotto, care trecea cu maşina prin zidurile caselor, cu Harold Lloyd şi Malek cel serios, la filmul sonor şi vorbitor.

Interesant de ştiut este şi care au fost predecesorii cinematografului şi ce urmări a avut. De aceea mă voi mai opri putin la el, mai ales că înaintaşii lui sunt din vremea copilăriei mele şi chiar mai vechi, iar efectele lui au schimbat aspectul Brasovului care se amuza.

Doi sunt predecesorii filmului şi unul al jurnalului sonor (aceasta cu oarecare bunăvoinţă): „laterna magică” (pe la Braşov nu se zicea, ca franţuzeşte, lanternă), un album minuscul cu fotografii ale aceluiaşi grup de oameni în poziţii şi faze consecutive de mişcări, pe care îl răsfoiai repede, şi cântăreţii ambulanţi numiţi nemţeşte „Bänkelsänger”.

În odaia cu perdelele lăsate şi întunecată se proiectau pe un ecran improvizat chipurile colorate de pe o sticlă, luminate de o lampă mică cu gaz, spre marea admiraţie a copiilor ce suportau cu entuziasm mirosul greu al fitilului lămpii, care fumega. Mişcarea lipsea, dar aceea o aveam când apăsam degetul mare pe filele groase ale albumului în miniatură. aşa le făceam să se urmeze atât de repede, încât ti se părea că vezi grupul mişcându-se. Cât despre cântăreţii ambulanţi, de care eu nu-mi aduc aminte, dar pe care şi-i aminteşte bine soru-mea mai mare, aceştia, doi, un bărbat şi o femeie, cântau nişte balade fioroase cu subiecte de actualitate, omoruri, răpiri etc., arătând asupra chipurilor pictate pe o perdea ce o întindeau în piaţă.

„Lausig, grausig, Ruppig, struppig, Hundsgemein!

Der Vater bringt die Kinder um, Das Weib den Mann”.

Brr! Ca la Grand Guignol!

Cât despre urmările cinematografului, ele au fost dezastruoase pentru toate acele panorame şi menajerii la care mă duceam, când eram copil, cu atâta plăcere şi curiozitate, în rând cu servitorimea. Când poţi vedea filmele într-adevăr frumoase, cu minunate peisajii şi vederi din cele mai încântătoare regiuni, nu te mai pot mulţumi chipurile – mereu aceleaşi – din panoptic; iar când ti se arată în film cele mai rare animale sălbatice, cum se furişează după pradă sau se iubesc, nu te mai tentează o menajerie cu câţiva lei jigăriţi şi somnoroşi sau cu hiene puturoase.

Dar ne-am oprit destul înaintea palatului „Aro”, care, în Brasovul ceţos şi cu norii lăsaţi ca nişte perdele până în piaţă, este tipul local al zgârie-norilor. Să mergem mai departe alături de sania cu lemne a brăneanului, pe Bulevardul Ferdinand.

Iată clădirea telefoanelor, care acum sunt automate şi la Braşov.

Telefonul!

A fost introdus oficial la 1892, dar în Braşov nu-I întâlneai decât doar la vreo bancă mai mare sau în birouri şi la câte un oficiu. Particularii nu-i simţeau lipsa, şi cei mai multi n-au telefonat niciodată în viaţa lor.

Eu am telefonat mai întâi în 1903, în Viena. Eram la o rudă a mea, care avea să comunice ceva urgent la Braşov. El avea telefonul introdus în locuinţă, căci era medic. Cum din cauza fumatului excesiv avea o voce răguşită, care nu se distingea bine, m-a rugat să cer şi să vorbeasc eu cu Banca „Albina” de la Braşov. Legătura am primit-o repede şi la capătul firului se anunţa un funcţionar cunoscut al băncii.

„Alo! Vorbeşte Puşcariu, din Viena”.

„Ce stai, domnule, de glume?” se auzi perfect de bine.

„Nu glumesc. Doctorul C. Vă roagă să…”

În birourile „Albinei” se strânseră în jurul telefonului toţi ceilalli funclionari, ca să audă Viena, desi aveau impresia că se vorbea din odaia vecină.

Azi zbârnâitul telefonului e muzica de fiecare ceas a locuinţelor noastre. El te scoală de la masă şi te deşteaptă noaptea din somn, adesea pentru ca să constaţi că legătura a fost greşită. De nenumărate ori binecuvintezi însă pe inventatorul telefonului pentru foloasele ce le ai de la acest aparat de care nu te mai poţi lipsi.

În cartea aceasta nu va fi dat numele acestui inventator, nici nu se va da data când telefonul a fost inventat. Cititorul află asemenea informaţiuni în orice enciclopedie şi prin ghiduri bune. Ceea ce nu se găseşte nicăiri, desi mi se pare mai interesant, este epoca în care cutare inovaţie a ajuns şi la Braşov şi în ce măsură s-a generalizat.

De asemenea credem că nu e lipsit de interes a urmări repercursiunile ei asupra vieţii de toate zilele. Mi se pare că telegraful, dar mai ales telefonul, a omorât scrisorile. Unde sunt filele de hârtie de format mare, pentru că erau scrise numai pe o parte, cealaltă fiind rezervată pentru adresă? După ce „epistola” se îndoia cu grijă, vârându-se capetele unul într-altul, ea se pecetluia cu ceară rosie. Unde sunt răvaşele de dragoste parfumate şi scrise pe hârtie colorată, unde scrisorile către un prieten, căruia îi descopereai gândurile care te muncesc şi sentimentele ce te frământă, cu amănunte şi fără grabă? Indiferent dacă scrisorile acestea erau scrise cu pana de gâscă sau cu stiloul, dacă scrisul era svântat cu ciripie sau cu tamponul cu hârtie sugătoare, ele aveau un stil propriu al lor. Pentru asemenea scrisori azi nu mai avem vreme, şi ca să comunicăm ceva altora, dictăm câteva rânduri dactilografei sau, şi mai simplu luăm telefonul. Azi filateliştii ar rămânea de pagubă, dacă spiritul inventiv al negustorilor de mărci poştale nu ar fi născocit timbrele jubiliare.

Cu două-trei case mai departe pe Bulevardul Ferdinand e o prăvălie de aparate de radio şi instalaţiuni electrice.

Radio!

Întâiul aparat de radio l-am văzut la Geneva, în 1922. Se emitea destul de prost un concert de la o grădină, tot din Geneva. In anul următor, când m-am dus la Ministerul de Externe să-mi iau paşaportul pentru Liga Naţiunilor (3), erau aşteptaţi la Palatul Sturdza tocmai nişte oaspeţi străini iluştri, în onoarea cărora – dar mai ales pentru a le dovedi cât de mult ştim să ţinem pas cu civilizaţia europeană – se instalau întâiele aparate de radio din tară.

Peste doi ani aveam radio în locuinţa din Cluj. Atât de fulgerător de repede s-a răspândit radiofonia. Adevărat că aparatul, destul de primitiv la început, pârâia de-ţi lua auzul când puneai căştile la urechi, iar crainicul nu uita la sfârşit să-ţi amintească că trebuie să faci legătura cu pământul, dar la aparatul meu de radio din Cluj am auzit din Viena vestea că înainte cu un ceas, Grozăvescu, tenorul crescut în oraşul nostru, a fost împuscat de soţie-sa.

Un profesor din Cluj, când asculta un concert la radio, lăsa ferestrele deschise – şi mă sfătuia şi pe mine s-o fac – ca să pătrundă mai uşor undele în casă.

Toate acestea nu privesc Brasovul de altădată, dar am voit să accentuez repeziciunea cu care s-a lăţit această invenţie modernă, pentru ca să înlelegem cum s-a putut sa iasă aproape cu totul din uz una din cele mai apreciate mobile din saloanele braşovene – pianul. Ne vom mai ocupa de el când vom vorbi despre muzică, aici nu putem însă să nu denunţăm pe asasinul lui. Când am posibilitatea sa ascult – şi încă gratis – pe cei mai mari artişti din lume, care înainte mi-erau cunoscuţi doar după nume, nu mă mai mulţumeşte clămpănitul stângaci al pianistei de ocazie. şi ceea ce e mai important, pentru multi, mai totdeauna poţi prinde la radio un post unde se cântă jazz-uri după care se dansează mai bine ca după un pian fără de avânt.

Nu atât de repede a pătruns electricitatea în Brasovul în care primarul nu era încă român, iar părinţii oraşului erau saşi, ce nu se lăsau uşor de obiceiurile strămoşeşti şi nu cunoşteau graba.

Când, prin 1893, avocatul Adam convocă la Societatea Industriaşilor o adunare în care voia să îndemne pe concetăţenii săi să introducă şi la Braşov curentul electric, în sala spaţioasă erau prezente 12 persoane.

Electricitatea!

Cum invidiam în tinereţea mea pe sibieni, care o introduseră în oraşul lor încă din 1896! Se spune că doi braşoveni, ajungând, la sfârşitul veacului trecut, la Viena, când au vrut seara să stingă lampa electrică pe care o aprinsese chelnerul în odaia lor, au suflat cu disperare un ceas în „para” – căci aşa se zicea la Braşov, după nemţeşte, la bec – lămpii de pe noptieră şi nereuşind s-o stingă, au dormit cu lampa aprinsă, jenându-se să sune pe chelner. In 1899 fabricanţii Copony, Schiel s.a. Cer instalarea unei mari uzine electrice, care nici în 1925 nu exista încă, ci numai micile uzine particulare de la începutul acestui secol. Din ele se vindea curent la cei doritori să-l aibă.

Dar spre mângâierea braşovenilor trebuie să spun că, în 1900, anul expoziţiei şi al luminaţiilor feerice pe marile bulevarde, eu aveam la Mme Babut, în rue Rollin din apropierea Panteonului, lampă cu petrol. La Braşov, unde nu erau reclame luminoase, umblau pe atunci lampagii pe străzi, cu nişte scări lungi ca de trei metri, pe care se urcau ziua să cureţe geamurile felinarului şi să umple rezervorul cu gaz, seara să aprindă lămpile, dimineaţă să le stingă, iar mai târziu cu prăjini, care la vârf aveau un dispozitiv cu care puteau întoarce robinetul şi să dea drumul gazului, ca să-l aprindă de flacăra mică a unei lămpi din vârful prăjinei. Iluminatul străzilor, care chiar în oraşele mari ale Europei nu datează decât din secolul al XVIII-lea, e însă destul de vechi. Uzina de gaz aerian, introdusă de o firmă engleză, a început să lucreze prin anui 1865. Când eram prin clasele dm urmă ale liceului, s-au adus şi „ciorapii” Auer deasupra flăcării, care făceau ca lumina să fie verzuie şi mult mai intensivă.

Nu e nevoie să insist ce revoluţie a adus electricitatea, fără de care nu este posibil nici radio, nici telefonul şi telegraful; fără ea n-am avea nici cinematografie. Nu voi vorbi de forţă motrice a electricităţii şi de întrebuinţarea ei în fabrici. Pomenesc numai de aparatele puse în mişcare de ea în casele noastre, începând cu soneria de la uşă şi cu fierul de călcat, continuând cu maşina de gătit şi cea de cusut (care în copilăria mea se punea în mişcare învârtind roata cu mâna, iar mai târziu cu o pedală pe care călcai) şi sfârşind cu radiatoarele ce ne-au adus în anii din urmă o iluzie de căldură în locuinţele neâncălzite şi cu maşina de uscat părul spălat foen-ul – al sotiilor şi fiicelor noastre.

Ce schimbare mare a adus electricitatea în viaţa noastră s-a văzut tocmai pe vremea când mă plimbam prin Brasovul copilăriei mele, atât de sever ceunuflat seara.

Nu pot părăsi magazinul de instalaţii electrice din Bulevardul Ferdinand fără să ating, în legătură directă cu el, o chestiune care e cât se poate de caracteristică pentru vremile de care vorbesc.

Specializarea!

De ea nu trebuie să uităm, căci ea s-a produs şi a avut repercusiuni directe şi la Braşov. In locul medicilor specialişti, la care te trimite să-ţi facă radioscopia şi analizele, aveai, precum vom mai vedea, pe medicul de casă. Se face o deosebire între inginerii de maşini, de şosele, de poduri şi între cei de la CFR. Avem pictori de interioare, peisagişti, portretişti, acuarelişti şi alti „işti”. La jurnalele mai mari economistul grijeşte de pagina rezervată lui şi în care nu găseşti articolul unui reporter ce a luat un interview sau al celui care scrie despre evenimentele politice sau despre sport. Profesorii mei mai bătrâni puteau da lecţii de fizică sau de limba greacă şi latină, căci la examenul lor li se cereau toate aceste cunoştinţe, în plus istoria. Această universalitate le-a prins bine în 1917 şi 1918, când parte din profesorii tineri de la liceul din Braşov erau mobilizaţi sau trecuţi în Regat, şi orele lor trebuiau repartizate asupra celorlalţi şi asupra pensionarilor chemaţi din nou la datorie. Dimpotrivă, la Universitatea din Cluj nu era destul că aveam profesori de istorie veche (pe lângă arheologie), istoria românilor (două catedre) şi istoria universală, ci specialiştii cereau şi o catedră de medievistică. De fărâmiţarea catedrelor de medicină nici nu pomenesc.

Chiar pe vremea de care vorbesc şi prin care am trecut, s-a făcut şi specializarea în negoţ. Prăvăliile cu caracter mai mult universal, cum erau la Braşov pe timpul bunicilor – negustori vestiţi – şi cum sunt încă în parte pe la sate, unde se vinde bumbac şi cratiţe de fier, cuie, pahare de sticlă şi cârpe de cap sau bomboane, nu mai existau pe vremea mea (pentru ca să revină în marile magazine tip Louvre şi Lafayette). Fierarul era fierar, sticlarul numai sticlar etc. Cu înmulţirea populaţiei s-au înmulţit şi prăvăliile, specializându-se tot mai mult. Pe lângă librării, au venit papetăriile, căci hârtia nu trebuia numai la cărţi şi mai ales la tipărirea jurnalelor, ci ceea ce multi din noi nu stiu – în cantităţi cu mult mai mari – la împachetat (chiar şi după inventarea celofanului). Pe lângă cele două sau trei fierării mari, s-a deschis pe vremea mea frumoasa prăvălie a lui Kamner pentru lucruri de bucătărie, care era plină vara de cumpărători din vechea Tară. Tot pe atunci veni prima prăvălie de haine gata, întâia drogherie, un magazin de mănuşi, altul de maşini de cusut şi biciclete, unul de instrumente muzicale, un magazin de covoare, altul, mai târziu, de linoleu. Tot mai târziu a venit la Braşov Iuliu Meinl cu cafea, ciocolată şi alte câteva coloniale. Cacao nu se cunoştea încă în copilăria mea. Florile se vindeau, la anumite ore, în târg. Trebuinţă de a avea totdeauna flori în casă şi flori pentru cocoane, a adus florăriile din ce în ce mai numeroase. Bombonăriile şi fructăriile sunt şi mai nouă, venind cu „regăţenii”. Marile invenţii moderne au adus, în sfârşit, multele magazine de maşini, aparate electrice, radio şi gramofoane, care nemaigăsind loc în centrul oraşului, au venit şi pe Bulevardul Ferdinand, ca în cazul de la care am pornit la aceste consideraţiuni ce ne-au oprit ceva cam mult.

Am ajuns la capătul bulevardului, la vila Kertsch. Din ea a muscat mijlocul bomba venită din văzduh.

Aeroplanele!

Ultima invenţie mare a acestei dintâi jumătăţi de veac.

Ea este atât de importantă însă, şi va avea repercusiuni din ce în ce mai mari asupra întregei dezvoltări umane, încât nu m-ar mira dacă în curând se va modifica tot felul de a gândi politic al naţiunilor. Popoare care de veacuri luptă pentru cucerirea mărilor, probabil că nu vor mai fi stăpânite de ideea unei ieşiri comode şi sigure la porturi calde, când tot văzduhul le este deschis.

În copilăria mea nici vorbă nu era de aeroplane: şi chiar la 1907, când am publicat în Dicţionarul Academiei articolul „aeroplan” ştiam atât de putin despre el, încât i-am dat o definiţie ridicolă (4). Totuşi, Brasovul copilăriei mele nu era cu totul străin de încercările de a realiza o maşină de zburat Chiar începuturile aviaţiei sunt legate de acest oraş. In 1895 un braşovean făcu o ascensiune, împreună cu un ofiţer, cu balonul de la Viena la Bratislava (5). Alt braşovean (si rudă cu mine) era Alexandru Ciurcu, gazetarul fruntaş de mai târziu şi ajutor de primar al capitalei care de când aveam vreo zece ani se ridica cu balonul Montgolfiere deasupra Senei, la Paris. Pilotul său, francezul Buisson, s-a înecat cu ocazia acestei ascensiuni. Încercările de a cuceri văzduhul erau „în aer” şi pe vremea mea.

Dar la Braşov făcu şi Vlaicu încercările sale cu un model de aeroplan ce se ţinea în aer cu ajutorul unei fâşii răsucite de cauciuc care se destindea ca un arc. Îl înălţa în curtea sălii de gimnastică a liceului românesc, în fata numeroşilor şi entuziasmaţilor elevi, doi ani înainte de celebrele sale zboruri de la Cernăuţi, Blaj, Viena şi Braşov. Aici ascensiunea s-a făcut tocmai pe locul ce avea să servească mai târziu de aeroport acestui oraş, lângă care s-a clădit şi marea fabrică de avioane.

La vila Kertsch sania cu lemne se dă la o parte, căci în goană nebună vine din direcţia opusă un automobil. Sensul unic – altă invenţie modernă – îl sileşte să facă un ocol prin Bulevardul Ferdinand ca să ajungă în piaţă.

Automobilul!

Străbunicii şi bunicii mei, negustori din Braşov plecau după marfă la Smirna sau Lipsca cu căruţă. Românii din Şchei erau căruţaşi vestiţi, care umblau cu carele lor lungi până departe, dar mai ales pe Valea Prahovei, din care cauză li se zicea prahoveni. Tot cu o căruţă cu opt cai şi încărcată cu lână a plecat tata la studiu la Sibiu. Socrul meu (6), braşovean şi el, plecând la Viena, a mers până la Vint cu posta. „Dilijantul” lui Sani pleca, pe când eram copil, din Braşov la Săcele, iar la Bran plecam cu trăsura şi cu caii noştri, Cesar şi Csillag, cel ce „lua hamul” sub coadă şi atunci pleca enervat la goană de se speriau cocoanele din trăsura. Caii se speriau şi de trenul ce începuse să facă cursa la Zarneşti, precum la început se speriau toţi caii din satele săseşti când trecea câte un automobil pe lângă ei.

Abia cu vreo patru ani înainte de a mă naşte s-a făcut gara Braşov, prelungindu-se linia ce leagă de atunci Viena cu Bucureştii. Gara de la Bartolomei e binişor mai nouă şi deservea la început numai linia spre Zarneşti; cea care duce la Făgăraş şi Sibiu e şi mai nouă.

Vremea cărutii, a cărei însemnătate ca mijloc de transport se cunoaşte din gravurile timpului şi din titlul unei cărţi de la mijlocul secolului trecut, în care un călător străin scrie impresii din ţările române (7), trecuse în momentul în care s-a cunoscut forţa aburului închis într-un cazan. Doar nume ca Rotaru şi ungureşte Kerekes dovedesc rolul mare ce l-a avut carul şi căruţa odinioară. La saşi e răspândit şi numele Wagner, căci meşterii care făceau trăsuri erau saşi. In Blumăna am mai pomenit şi eu astfel de ateliere de fabricat şi dres trăsuri, predecesorii atelierelor şi garajelor de automobile de astăzi.

Tot pe când eram copil s-a făcut tramvaiul în Braşov. EI era la început cu aburi, mai târziu cu motorină. Dacă locomotiva nu mai pufăia, în schimb răspândea un miros greu, dar înainta tot atât de încet şi scârţaia pe la cotituri de-ţi lua auzul. Tramvaiul cu cai nu a funcţionat niciodată la Braşov, nici cel electric, ca la Sibiu. In schimb tram-ul cu cai, vehicolul obişnuit în Parisul de la 1900, era mijlocul cel mai comod de comunicaţie mult timp după aceea la Bucureşti. Acestuia, când urca strada Câmpineanu spre Teatrul National, i se mai adăuga un cal, căci panta era destul de mare.

Dacă mai amintesc bicicleta cu o roată enormă şi una mică înapoi, care ieşise tocmai pe dnd eram copil, am trecut în revistă vehicolele dinnaintea automobilului. Abia pe la 1888, bicicletele, care acum aveau două roate egale şi mai mici, de nu trebuia să faci acrobaţie ca să te urci pe ele, căpătară şi cauciucuri pneumatice. Doamne, ce urâte mi se păreau la început! Ca şi ochelarii cu rame groase, după războiul celălalt.

Dar cum am mai spus, lumea nu era grăbită şi se simţea perfect de bine în faimoasele trăsuri de Landau, mari cât nişte corăbii, cu perini îmbrăcate în plus roşu. In ele se urcau tinerii ce făceau vizite, şi cu ele ne duceam vara în vilegiatură, La Zizin sau la Bran, căci desi erau mai scumpe – drumul la Bran costa cinci fiorini – ele erau atât de încăpătoare, de ne duceau pe toţi, părinţi, copii şi o servitoare pe „boc” adică pe capră. Legat la spatele trăsurii, lângă vizitiu, în trăsură până şi pe scări, era bagajul cel mult. Chiar şi pentru un cos cu pui găsea Deju loc. După ce ne urcam, mai punea pachetele cele mărunte la picioare, care ne amorţeau de aveam impresia că ieşim dintr-un furicar, când coboram. Desi locurile de dinainte erau şi ele comode şi cu perne, idealul copiilor era să stăm, dacă nu se putea pe capră, uitându-ne la cai şi cerând vizitiului să ne dea să ţinem salurile, să şedem pe locurile dindărăt, cu fata în direcţia înaintării. Nu tin mine să fi stat însă vreodată pe locul dinapoi, în toată copilăria şi adolescenta mea.

În automobil m-am urcat târziu. Tot la Paris şi tot pe vremea expoziţiei de la 1900; el ne-a dus până în Bois de Boulogne. Când treceam pe câmpiile Elizee, lumea tocmai se plimba, dar nu cu automobile, ci cu trăsuri şi echipaje elegante.

A doua oară în viaţă m-am urcat în automobil pe la 1904, la Bucureşti, după un chef cu prieteni. Maşina zbura cu noi la sosea cu 25 de kilometri, aşa de repede, încât unul din noi – prietenul Zaharia Bârsan – striga şoferului să oprească, pentru că păţise ca Peter Schlemihl, îşi pierduse umbra, care nu se putea tine de automobil.

Cea dintâi motocicletă am văzut-o la 2 noemvrie 1918, în Cernăuţi […].

Ca şi avioanele, automobilul a devenit posibil numai după ce petrolul deveni cel mai lesnicios producător de forţă motrice.

Petrolul!

Marea lui însemnătate fu recunoscută abia pe când eram copil. Apropierea Câmpinei şi a terenurilor petrolifere din Valea Prahovei făcea ca braşovenii să fie la curent cu bogăţiile ascunse sub pământ şi cu miraculosul triumf al aurului negru. Fraţii Ienache şi Ghiţă Pop, fiii unui negustor din Braşov, tovarăşi ai ploieşteanului Hernea, au fost dintre primii petrolişti români. G. Pop se plimba însă prin oraş cu o elegantă trăsură trasă de doi armăsari negri. Nimeni nu bănuia atunci că echipajul cu cai va fi în curând un anacronism şi că tocmai petrolul, cunoscut la noi numai ca „gaz” pentru luminat, va fi cel ce va lansa automobilul.

Abia când veni războiul trecut şi cu el tunurile motorizate, avioanele şi tancurile, s-a ştiut ce evoluţie poate aduce petrolul în arta de a purta războaie. In schimb, războaiele se duc în mare parte pentru cucerirea petrolului. Cel de-al doilea război mondial a adus şi petrolul sintetic.

Ninge!

Ca nişte fluturi albi, joacă veseli prin aer fulgii de nea. E minunată iarna braşoveana când, cu căciula trasă pe urechi, înaintezi prin zăpada moale şi curată, sau când te uiţi din odaia caldă, pe fereastră, la jocul fulgilor. In sobele mari de fontă – de „tuci” – cu figuri frumoase şi înnegrite proaspăt, arde focul năpraznic. Prin usa lor mare încap „nodurile” groase, ca să tină căldura mult timp. Ele fac un jar bogat de fag, care se vede prin cele două găuri din usa sobei – ţinuta deschisă, ca focul să aibă curent – roşii ca nişte ochi de balaur.

Asa era în copilăria mea, când sobele de teracotă erau încă rare şi „şopul” sau „pimniţa”erau pline de lemne tăiate de „firăstrăieri” unguri, care miroseau a rachiu şi usturoi. Cărbuni, brichete şi cox nu se pomeneau, dar nici căminuri deschise, atât de frumoase la vedere, dar rele la încălzit. Focul deschis pe vatră era numai la sate, iar caloriferele nu existau.

Dar în 1943 sania cu lemne cu greu va găsi cumpărător pentru ele. Până în satul de la poalele Bucecilor se vede că încă nu pătrunsese vestea că la Braşov se introdusese, tocmai în acel an, gazul metan. De aceea nu ieşea fum, ca în alti ani, pe hornurile înalte, curăţite de „urlăieri” cu tichie neagră şi obrazul plin de funingine.

Il vom lăsa dar pe omul cu sania lui străveche nedumerit la capul Bulevardului, pe care am găsit atâtea dovezi despre schimbările petrecute în Braşov, de când l-am părăsit, în 1895. Ele sunt atât de mari, încât vorbind despre Brasovul de altădată, nu ai nevoie să cutreieri muzeele, arhivele prăfoase şi bibliotecile, ci ajunge să răsfoieşti cea mai bogată arhivă, amintirea. In ea se păstrează documente menite să fie duse în mormânt de putinii oameni din generaţia mea.

De un lucru am uitat să pomenesc când am trecut cu cititorii mei pe Bulevardul Ferdinand. In dreptul Liceului „Mesotă”, ştrengarii de elevi au făcut un „glenci” ca pe vremea mea. Pe fâşia neagră de ghiată sunt dungi albe de la cei ce s-au dat „într-o dungă”. Tot ca pe vremea mea.

La această oră matinală nu e încă nimeni pe stradă, afară de brăneanul cu sania. Gheţuşul mă tentează grozav. Ce-ar fi să mai încerc o dată? Mă uit în dreapta, în stânga, înainte şi înapoi. Nimeni! Atunci încerc, dar aşa de timid, de era să dau în nas.

Fiecare vârstă cu ceea ce i se potriveşte.

Călătorului îi sade bine cu drumul, iar bătrânilor cu amintirile. Totuşi, cel ce o viaţă întreagă şi-a pus întrebarea „oare cum era mai înainte?”, nu poate sări peste trecut, căci toată cultura umanistă la care ne-am adăpat derivă de la acest trecut. Cu cât acest „mai'nainte” este mai departe, cu atât ni se pare mai vrednic de atenţia noastră. De aceea, înainte de a trece la amintirile din anii copilăriei şi adolescentei, care rămân partea esenţială a acestei cărţi, vom face un popas la vremile trecute.

Dar nu vom scrie pagini de istorie propriu-zisă, ci vom face ceea ce vedem că se întâmplă cu soarele când, în zilele posomorâte, străbate din când în când printre nori, luminând un colţişor al peisajului. Ceea ce este în această parte, ne apare deodată luminat şi atât de desluşit, încât şi restul, rămas în clar-obscur, se ghiceşte.

Iar a ghici are mai mult farmec decât ceea ce e spus îndelete şi amănunţit.