Pe urmele trecutului

S-a întâmplat iar minunea. Mai întâi un luciu verzui, apoi, după o ploaie călduţa de primăvară dintr-odată nişte văluri de muselin verde au acoperit toată Tâmpa. Ca o cortină de teatru, ele s-au ridicat, mai întâi de pe crăcile tinere ale desişului format de tufe, apoi au descoperit cununele copacilor. Atunci noi, copiii, nu ne-am mai răbdat în casă, ci am plecat pe cele douăzeci şi cinci de serpentine spre vârful muntelui. Pe drum, printre pietricele de var, dădeam de nenumăraţi melci albi sau pictaţi cu dungi cafenii în spirală.

Melc, melc, Codobelc, Scoate coarne boiereşti Si te du la baltă Si bea apă caldă, şi te du la Dunăre Si bea apă tulbure…

Ca prin minune, scoica începe să se cumpănească spre dreapta şi spre stânga, şi de sub căsulia lui se desfăşoară melcul. Mai întâi iese la iveală partea dinainte, apoi coada cu vârful ei asculit. Totul alunecă acum tacticos, lăsând o dâră argintie în urma sa. Deodată, iată şi antenele, desghiocându-se de sub pielea groasă. Două, mari şi drepte, şi după ele alte două, mai mici. In vârful lor sunt nişte puncte negre, ochii, cu care melcul pipăie realitatea de care visase toată iarna.

Coarne, da, dar ce năzdrăvănie or mai fi coarnele „boiereşti”? Se va fi întâmplat, nu-i vorbă, ca şi câte unui boier bărbos să-i fi pus coarne vreo boieroaică oacheşă, dar cu greu vor fi făcut aluzie la ei ciobănaşii care au născocit aceste versuri copilăreşti, când băteau primăvara drumurile transhumantei, de la bălţile Dunării, în munţii transilvani. Aceste enigmatice coarne „boiereşti” sunt ceea ce filologii numim „etimologie populară”. Pe când pe la noi trăiau încă bourii ou coarne mari şi drepte, antenele melcului au fost asemănate cu ele. Dar, cu timpul, turmele de bouri au dispărut şi coarnele „boureşti” ale melcului erau o figură neânleleasă. Cuvântul, ce nu mai avea sens, a fost înlocuit cu altul, asemănător, din limba curentă, rămânând ca oricine să-şi închipuie ceva când a început să zică coarne „boiereşti”. Pentru noi, cei ce studiem limba şi căutăm să străbatem în tainele ei, această etimologie populară e o preţioasă urmă a trecutului.

Vinerea se găseau, pentru amatori, melci – pe când erau încă cu poarta de scoică închisă la căsuliile lor – de vânzare „Sub Bucium”. Azi îi zice acestei pieţe mici „Prundul Rozelor”, numire care e tradusă după nemţescul „Rosenanger” (iar acum în urmă Piaţa Gheorghe Enescu). Numele nemţesc e vechi şi s-a dat când aici era într-adevăr un prund pe care creşteau tufe de trandafiri sălbatici. Din Şchei venea valea în dreptul Sfatului, unde era „Podul Minciunilor”, se daspărtea în dauă braţe, unul curgând pe Strada Vămii, spre Brasovul vechi, iar al doilea spre Blumăna, având albia prin locul Uliţei Căldărarilor. Intre cele două ape era un prundiş cu tufişuri de mărăcini, greu de străbătut. Pe când eram în clasele din urmă ale liceului, săpându-se temeliile bisericii din Târgul Grâului şi ale casei din coltul Străzii Căldărarilor cu Strada Coresi, oamenii au dat de piatră de râu din prundişul ce era pe aici.

Cine cunoaşte aceste lucruri nu se va mira nici de numirea „Sub Bucium”, dacă ştie că cuvântul „bucium” e în limba noastră un omonim, adică o vorbă care ascunde într-aceeasi formă două cuvinte deosebite. Afară de buciumul cu care buciumăm, mai avem un bucium, cu pluralul buciumi, care în unele părti însemnează „trunchi, buştean”, şi care se găseşte cu acest sens şi la macedoromâni. Se pare că acesta e un element vechi în limba noastră. In orice caz, în Braşov numirea aceasta, care nu mai e înţeleasa astăzi, datează de pe vremea când pe aici nu se întinsese încă oraşul, deci înainte de secolul al XV-lea. Valea, care venea uneori mare, ca cele mai multe ape de munte, aducea trunchiuri de copaci smulse din păduri, sub care era acoperit tot locul.

„Sub Bucium” e deci altă urmă din trecut, dovedind existenta românilor în Braşov înainte de 1400.

Această apă, ce venea din Şchei, curgea prin locul pe care e astăzi Strada Gh. Bariţiu şi care se numea mai demult „Târgl Cailor”, nemţeşte „Rossmarkt”. Ca şi „Târgul Boilor” (numit în vremea din urmă strada N. Titulescu şi apoi Diaconul Coresi), în aceste numiri de străzi, care au părut desigur vulgare edililor noştri, avem iarăsi două urme preţioase din trecut.

Nu e curios ca boii şi caii să se fi vândut şi cumpărat în plin centru al oraşului? De obicei oborul de vite e la marginea lui. aşa era şi în Braşov, căci vechea Cetate era mărginită spre nord şi nord-vest de aceste două străzi. Deci o nouă urmă a trecutului.

Mai interesantă e numirea înăltimei între cele două turnuri care se disting bine din vârful Tâmpei, reproduse şi de noi, cel Alb şi cel Negru. Nemţii îi spun „Raupenberg”, adică „muntele omizilor”; românii n-au, pe cât stiu, un nume pentru ea. Sfătosul cronicar al Brasovului ştia să ne povestească despre o invazie de omizi în anul 1603, de la care îşi trage numele (8). Dar cel putin cu două veacuri mai veche e arestarea numirei „Ruppe gaz”, şi din 1542 „Ruppin Berg”. Avem a face, evident, cu o etimologie populară şi o apropiere ulterioară de cuvântul „Raupe”, în locul neânlelesului „Ruppe”. Ca şi satul Rupea, avem deci un toponimic nemaiânleles astăzi de români, care e însă de origine latina, venind de la „rupes”, cu înţelesul de „şuncă”. De fapt Turnul Negru e zidit pe nişte stânci, ceea ce explică geneza acestei numiri. Când ea a dispărut din limba română, fără ca alta să-i ia locul, această prelioasâ urmă a trecutului s-a conservat în toponimicul săsesc, neânleles nici el, şi de aceea predestinat la etimologie populară.

În acest anotimp, când frunzişul copacilor bătrâni încă nu e prea des, se cunoaşte bine, de pe serpentinele Tâmpei, şi piaţa Sub Bucium, şi Turnul Negru, şi linia ce marchează străzile Târgul Cailor şi al Boilor. Cu cât urci mai sus, distingi însă din ce în ce mai anevoie conturul uliţelor, iar când ajungi în vârf, la patru sute de metri deasupra Brasovului, vezi numai o mare de case.

Acum eşti pe stânca ce de jos se vede ca o creastă ce încunună păretele muntelui. Din cauza acestei culmi abrupte îi zic nemţii muntelui „Zinne”. Cum se face însă că românii, care au de obicei pentru munţii lor numiri atât de plastice, ca Omul, Babele, Strunga şi alte nume ce se întâlnesc în Bucecii apropiaţi, să fi dat în cazul acesta numele atât de nepotrivit, ce aminteşte cuvintele „tâmp” şi „tâmpit”? De când N. Drăganu a dat explicarea cea adevărată, ştim că de fapt avem a face cu alt cuvânt, omonim, şi că sensul original al Tâmpei e cel de „stâncă abruptă” (cum e cea din vârful muntelui), deci tot un fel de „rupes”. Cuvântul e străvechi în limba noastră, de origine preromană. Il găsim şi în dialecte meridionale italiene şi la albanezii din Calabria.

Din vârful Tâmpei ai o privelişte încântătoare. Să aruncăm o privire circulară asupra munţilor înalţi şi şesului mănos al Tării Bârsei. Urmele trecutului ne apar şi aici la tot pasul.

La răsărit ai coltul sud-estic al Carpaţilor cu munţi străpunşi de trecători mult umblate pe vremuri: Şanţul, Bratocea, Predelusul. Ele te scot în Valea Teleajenului, cu mănăstirea Cheia, sau la Mâneci şi Vălenii de Munte, iar de acolo la Ploieşti, care, ca şi Brasovul, concentrează drumurile ce ies din trecători. Apa Buzăului, care ia mai întâi direcţia spre nord, voind să se verse, ca celelalte ape din partea locului, în Olt, se răzgândeşte, şi la Întorsura Buzăului o ia spre est, ca să se verse în Siret, aproape de revărsarea acestuia în Dunăre. La Vama Buzăului casele sunt risipite. Tunelul de la Teliu – lung de 4370 de metri, deci cel mai lung din România – te scoate, de câţiva ani, de-a dreptul la Galaţi şi Brăila.

Prin Buzaie treceau odinioară negustorii ce aduceau peste şi vin din Tară, dar tot pe acolo s-au scurs călăreţii cumani şi turci ce au năpădit Tara Bârsei, râvnind la produsele pământului ei fertil şi la bogăţiile acumulate de o populaţie harnică şi strângătoare. De la Întorsura Buzăului până la Braşov nu sunt decât 38 de kilometri. Dar înainte de cumani şi turci au trecut pe aici, în diferite timpuri, alte popoare, ce debordau din stepele Răsăritului. La Teliu se văd urmele unei fortificaţii de pământ contra tătarilor, dar avem şi urme preistorice. La Mameciu-Ungureni se văd nişte ruine. La Crasna unde Buzăul paraseşte Transilvania, s-au găsit urme bogate din paleolitic.

Dacă te îndrepţi de la Ciucas mai spre miazăzi către Piatra Mare, vezi de pe Tâmpa gura trecătorii Timisului. Astăzi ea e cel mai frecventat pas al Carpaţilor, prin care se scurg pe şoseaua asfaltată automobile elegante şi camioane grele, încărcate cu marfă. Înainte vreme cărau pe aici carele cu boi din Tara Bârsei blocuri mari de piatră, din nişte cariere de la poalele Pietrei Mari, la Braşov, pentru zidurile Bisericii Negre. Trecătoarea Timisului nu era insă deschisă carelor până la cumpăna apelor. Prin ea umblau, numai pe jos, ţăranii români sau, cu cai încărcaţi, locuitrii din Scheii Brasovului. Pentru aceştia nu trebuiau zidite fortificaţii întărite, ci ajungea o vamă, ca cea înfiinţata la 1599(9). Cu doisprezece ani mai târziu trec în Transilvania trupele lui Radu Şerban, chemate într-ajutor de braşoveanul Mihail Weiss contra lui Bathori (10), căci ostaşii munteni erau deprinşi cu potecile munţilor. Abia când trupele austriece pornesc, în 1736, contra turcilor, ele fac o sosea prin trecătoarea Timisului, pe care începe, la 1790, să circule şi posta. Cu doisprezece ani mai târziu o întrebuinlează cei şaptezeci de mii de fugari dinaintea fiorosului Pazvante (11). Şoseaua actuală începe să se lucreze abia la 1840, iar tunelul ce străpunge în serpentine muntele, de 936 de metri de lung, se deschide abia în 1879.

Spre miazăzi se văd la orizont munţi mari. Mai aproape Postovarul, a cărui ultimă ramificalie e Tâmpa, iar mai departe masivul Bucecilor. Intre ei e o depresiune pe care râşnovenii o întrebuinţează ca trecătoare. Adevărata şi vechea trecătoare în Muntenia, care te scoate la Câmpulung şi Târgovişte, e la Bran. Ea urcă între Buceci şi Piatra Craiului, trecând prin mai multe sate ce împreună alcătuiesc plasa Branului, şi ai căror locuitori – colibaşii – locuiesc în casele lor risipite pe coastele munţilor până la 1300 de metri. aşa înalt nu mai e alt sat în România. Castelul din Bran, zidit de braşoveni în 1377(12), pe o stâncă ce închide trecătoarea aşa de bine, că nu l-au putut lua nici asediatorii tătari, nici curuţii lvi Tokolyi, nici turcii în 1789(13), are dincolo de munţi, înainte de-a ajunge la Dâmbovicioara şi Rucăr, o replică într-un mic castel medieval ce domină toată valea. Ruinele lui sunt pe Dealul Sasului.

Dar mai interesante decât aceste castele şi castelul din Râşnov, care servea ca loc de refugiu locuitorilor când o nouă incursiune inamică era iminentă, sunt casele-fortărete ale brănenilor. Aceste „case-ocol”, de bârne cioplite şi solid încheiate, închid de toate părţile curtea. Nici hoţii, nici lupii nu pot pătrunde în locuinţa cu două odăi şi bucătărie, nici în grajdurile în care se tin vacile, boii – când sunt – de obicei şi calul, indispensabil la drumurile lungi şi anevoioase, servind şi de cocină porcului şi coteţ al găinilor. Lângă poarta din fată şi la păretele din fund, sub acoperiş, sunt acaretele acestor locuinle, în care găseşti toate cele trebuincioase pentru un trai autarhic: sania şi sculele mai mari sunt între grajd şi coteţ, războiul de ţesut în casă, fânul pentru iarnă în podul de la grajd, iar locul pentru oi în „polatra” de lângă casă, sub continuarea acoperişului, unde şi iarna e cald.

În asemenea case îşi trăiesc de multe veacuri brănenii traiul lor greu, dar sănătos […], păscându-şi turmele defrişând pădurile şi căutând să echilibreze prin transhumantă ariditatea solului şi greutatea iernilor. Ca şi râşnovenii şi săcelenii, oieri şi ei, dar mai aproape de Braşov, ei au fost adevăraţi fii ai munţilor, ale căror poteci tăinuite le cunoşteau, pentru ca să găsească acolo loc de refugiu în vremuri vitrege şi sa servească de iscoade braşovenilor sau de intrepizi contrabandişti, când hotarul dintre cele două Ţări era păzit sau închis.

Spre apus, crestele Pietrei Craiului închid hotarul vederii. După ele sunt munţii Făgăraşului şi Valea Oltului, la care ajungi pe la Poiana Mărului şi Holbav, cu casele lor risipite pe dealuri.

Spre miazănoapte, şesul Tării Bârsei se strâmtează, fiind cuprins între Măgura Codlei, Codrul Persanului şi munţi Săcuimei. şi aici găsim urmele altor vremi. şi nu numai în satele săseşti, ale căror biserici sunt înconjurate de ziduri puternice, ca la Prejmer, ci şi în localităli cu ruinele unor cetăţi ce au luptat vitejeşte, ca cea din Feldioara. Nişte fortificaţii de pământ se văd şi la Sâmpietru, iar pe colina Viţel s-au găsit obiecte din neolitic. Lângă Crizbav e o staţiune preistorică, iar pe „Muntele Cetăţii” de lângă acest sat, la o înăllime de o mie de metri, sunt urmele unei cetăţi cu vedere largă spre Tara Bârsei.

Dar cea mai desfătată privelişte o ai din vârful Măgurii Codlei, de 1294 metri. Buzaiele şi Săcelele, şesul Bârsei şi Branul se desfăşoară la picioarele tale. Acest munte ce domină partea cea mai mare a judeţului Braşov, era ca făcut pentru o cetate. Si, de fapt, ceva mai jos de pisc se văd şi azi ruinele unui castel de piatră, în caree odinioară s-a apărat un fiul rebel al unui domn umgar (14). La mijlocul secolului al XIV-lea ea a fost dărâmată de tătari.

O asemenea cetate era şi pe Tâmpa. Pe când eram în liceu la saşi, ni se spunea că ea era una din cele şapte castele care au dat numele nemţesc al Transilvaniei, Siebenburgen, şi că a fost clădită de cavalerii teutoni chemaţi în 1211 de regele ungur Andrei II. De fapt aceşti zgomotoşi războinici au părăsist însă tara după 25 de ani, după o campanie contra cumanilor, încât ei n-au avut vremea materială să zidească aceasta şi atâtea alte cetăţi din Tara Bârsei. Săpăturile ce s-au făcut pe Tâmpa au dat la iveală obiecte din neolitic. Nu se putea ca această cetate mare şi cu o vedere atât de cuprinzătoare să nu fi servit şi altora, înainte de veacul al XIII-lea. De aceea Treiber, Lacea şi alţii susţin astăzi că ea e anterioară venirii coloniştilor germani.

Cetatea a fost dărâmată din ordinul lui Ioan Corvin, la anul 1455, căci dacă turcii ar fi pus mâna pe ea, ei ar fi avut în mâni cheia întregii regiuni, cu oraşul Braşov cu tot. Precum cel ce a distrus-o a fost un român, tot români au fost, pe cât se pare, cei ce au ridicat-o împotriva cetelor de năvălitori ce veneau prin trecători din Bărăganul apropiat, adevărat bulevard al călăreţilor din stepe. Ceva mai jos de cetate, pe depresiunea dintre Tâmpa şi muntele Gorita, era o aşezare veche. Aici era apă – care lipsea cetăţii – şi erau braţe ca s-o apere şi s-o hrănească. Chiar dacă numirea Cutun, care i se dă acestei părti şi care este, evident, identică cu cuvântul „cătun”, nu este un termen militar, cum crede Lacea, ci însemnează numai un grup de case ceva mai distanţat, ea este o urmă preţioasa despre vechimea şi legătura ei cu cetatea de pe Tâmpa. Satul scheilor pare a fi fost mai spre sud, unde până azi s-a păstrat numirea „capul satului”.

Când, în secolul al zecelea, împăratul Otto cel Mare a bătut pe slavi şi un număr mare din ei au căzut în captivitate (15), numele de slav, în forma ce o primise cu timpul, a devenit vorba cu care lumea se obişnuise să exprime noţiunea de „sclav”. Dar în părlile estice contactul cu slavii era mai vechi şi datează din secolul al VI-lea. Precum pentru claves, numirea latinească a cheilor, avem chei, astfel pentru sclavi avem şchei, cu treceri fonetice din cele mai vechi. Aici, în est, numai la albanezi şi la dacoromâni s-a conservat şi sensul originar, cel etnic de „slav”, în opozilie cu bulgarii, neogrecii şi chiar cu macedoromânii, la care acest cuvânt însemnează „rob, servitor”.

Ca locuitorii din marea comună Scheia de lângă Suceava şi din satele Scheia, Scheaua, Scheiul şi Scheiulul în judeţele Brăila, Prahova, Roman, Vaslui, Argeş, Buzău, Muscel, Dâmboviţa, Scheii Brasovului au fost la origine o colonie slavă, românizată însă cu desăvârşire încă din secolii X-XI. După dovezile aduse de G. Kisch, la venirea saşilor în veacul al XIII-lea nu mai existau slavi care să vorbească slavoneşte în părţile unde s-au aşezat ei în Transilvania. Urmele lor se cunosc din numele ce li-l dau românii din satele vecine, căci ei înşişi nu-şi zic şchei nici în Braşov. Faimoasa Psaltire Scheiană se numeşte după Sturdza Scheianul, care a dăruit-o Academiei Române. Şchei e o suburbie a Câmpulungului muscelean. Schiau era un locuitor din Bran, un ofiţer din armata austro-ungară, cu care am făcut armata, soţul scriitoarei ardelene Constanta Dunca-Schiau etc.

Dacă în Scheiul Brasovului o stradă se numea Cacova, ca un sat din judeţul Sibiu, acest cuvânt slav nu a fost adus de bulgari în secolul al XIV-lea, ci datează din timpul convieţuirii slavo-române din vremurile vechi. De la bulgarii din veacul al XIV-lea a rămas doar câte un cuvânt izolat şi pierdut din graiul zilnic, ca acel „bătus”, cu sensul de „cizmă”, care se mai menţine în numirea „Podul Bătusilor”, unde se vindeau cizmele mesteirilor braşoveni, încă din veacul al XVI-lea, Scheienilor şi satelor din împrejurime.

Cei ce cred că Şchei e numele ce s-a dat unui cartier al Brasovului după salahorii bulgari la zidirea Bisericii Negre comit un anacronism. Aceştia au venit la 1392, fugind de turcii învingători în Peninsula Balcanică, şi au fost angajaţi ca lucrători la catedrala al cărei început datează de pe la 1377(16). Unii din ei s-au aşezat la Râşnov şi Codlea. Celor din Braşov şi familiilor lor li se dădu adăpost în cartierul coreligionarilor lor de la sudul oraşului […]; românul ospitalier i-a lăsat să se aşeze lângă el. Dealtfel nici nu au fost întrebaţi de cei ce se considerau stăpâni şi peste aceste locuri. Dacă, în 1480, în „Belgerey” listele contribuabililor numără 37 de români, afară de cei 72 de birnici români din Ciocrac, Uliţa Furcoaie şi alte străzi din Şchei, desigur că aceştia nu erau urmaşii salahorilor bulgari, ci oameni înstăriţi şi proprietari de case din populaţia veche românească. Nici biserica în care se închinau în Şchei fugarii ceilalţi dinaintea turcilor, greci, bulgari şi armeni, pe care-i menlionează anume, alături de români, o bulă a papii Bonifaciu al IX-lea din anul 1399, nu era, desigur, ridicată de bulgarii ce fuseseră angajaţi numai cu şapte ani mai înainte la zidirea bisericii săseşti. Domnii români nu s-ar fi arătat aşa de darnici, dacă Sfântul Nicolae ar fi fost în secolul al XVI-lea locul de închinare al acestor lucrători manuali.

Cu toate acestea, unii istorici continuă să pună începuturile Scheilor în legărură cu venirea acestor bulgari prin faptul că numele lor de „bulgari” n-ar trebui luat în sens etnic, ci geografic. Dar cu Btasovul corespondează, încă la 1521, româneşte, Neacşu, cel ce rupe cu tradiţia scrisorilor scrise slavoneşte. Cu vreo cincizeci de ani mai târziu tipăreşte Coresi întâiele cărţi romaneşti într-o limbă-model. Dacă cronicarii braşoveni – saşi şi români – au dat venirii acestor bulgari un rol deosebit de însemnat, e fiindcă, pentru saşi, ea stătea în legătură cu zidirea bisericii lor, de care erau atât de mândri. Românii erau elementul pe care erau deprinşi să-l ignoreze. Cronicarii români se întemeiau pe cele scrise de saşi. La socotirea anilor li s-a întâmplat chiar că primul dintre ei a greşit cu o sută de ani la prefacerea anilor de la facerea lumii şi naşterea lui Hristos, iar următorul a repetat gresala. „De la venirea bulgarilor” şi aşezarea lucrătorilor bulgari în Şchei, deveni astfel un fel de „ab urbe condita”, formulă atât de simpatică cronicarilor.

Ceea ce sa întâmplat după aceea a fost un fenomen din cele mai banale. Saşii au numit Scheiul „Belgerey”, ungurii”Bolgarszek”, iar romanii din împrejurime vorbesc şi ei adesea de „bulgarii din Braşov” – cum face popa Bucur Puscasu din Sohodolul Branului la sfârşitul veacului al XVIII-lea – şi de „Bolgarseghiu”, cum face alt bunic al bunicului meu din Prejmer (17).

Preistorie, antichitate, evul mediu şi vremuri moderne, toate timpurile vorbesc din dezgropările arheologice, din ruinele unor cetăţi asediate de cetele de călăreţi ce veneau năvalnic pe caii lor sirepi, din şoselele asfaltate şi din trenul ce pufăie pe panta trecătorilor. Valuri, valuri s-au scurs din cele mai nebuloase vremuri, popoare ce nu mai încăpeau în Orientul cu o suprapopulaţie endemică. Dar ce e val, ca valul trece, zice poetul. Munţii au apărat şi au sporit populalia indigenă, care le cunoştea tainele şi ascunzişurile în vreme de primejdie. De pe culmile lor, strămoşii noştri au dominat de fapt pe venetici; din cuceriţi ei au devenit cuceritori. Chiar dacă limba lor nu mai e cea a dacilor ce le-au dat nastare, firea şi felul de a privi şi a primi viala a rămas aceeaşi.

Procesul acesta nu se poate urmării în arhive cu documente mucegăite sau cu cărţi pline de colb, ci viziunea istorică o capeţi zăbovind prin muzee arheologice şi etnografice sau ieşind, ca geograful modern, pe teren. Fără documentul scris, cei mai multi istorici sunt dezarmaţi, căci n-au ce interpreta. Cu ajutorul diferitelor „grafii” şi „logii”, arheologia, filologia, etnografia şi geografia, noi sperăm însă să desluşim urmele nescrise ale trecutului. Combinate, două din ele au dat noile descoperiri ale geografiei linguistice.

Vom cerceta mai întâi ceea ce au scos arheologii din pământ, şi când n-au mai găsit acolo nimic, ne vor ajuta etnografii ca o completare a săpăturilor.

Dezgropările arheologice din Braşov şi din împrejurime au scos la iveală câteva urme interesante preistorice, cuprinzând paleoliticul, neoliticul, epoca de fier cea mai veche şi cea numita „La Tene”. In Braşov ele au fost găsite în diferite regiuni, la Sprenghi, pe Dealul Melcilor, la Pietrele lui Solomon, la cărămidăria lui Schmidt şi în şaua Tâmpei (18). In multe puncte din Tara Bârsei şi pe ţărmul Oltului s-au făcut de asemenea descoperiri interesante, acestea din urmă păstrate în muzeul din Sfântu Gheorghe. Cele mai importante sunt cele de la Bod, cea mai apropiată statie de cale ferată ce duce spre nord, iar la o depărtare de vreo patru kilometri dincolo de Olt, la Ariujd. Despre dezgropările acestea, unde se cunosc bine vetrele câtorva case din epoca de piatră, geograful S. Opreanu zice că ele reprezintă cel mai vechi tip de casă românească.

Obiectele scoase din pământ o moriscă primitivă de piatră, linguri, răzătoare, cuţite de cremene, sule de os, undite şi brăţări de aramă, un sigiliu şi vase de lut ars cu ornamente în spirală, arme şi obiecte diverse casnice – sunt în mare parte de pe vremea când oamenii făceau concurentă urşilor în căutarea mierei, cu care îşi îndulceau mâncările. Pe atunci la Bod nu era fabrica de zahăr (care s-a zidit pe când eram copil) instalată cu cele mai moderne maşini, atât de deosebite de uneltele găsite sub pământ. Doar limba mai păstrează amintirea timpurilor străbune. In loc de zahăr se zice – pe la Cluj – miere şi astăzi.

Întâia constatare ce se impune este că toate aceste locuri cu urme preistorice sunt în aşezări sau lângă aşezări locuite şi acum. Această permanentă (19) este, desigur, rezultatul unor condiţii favorabile de trai şi unor conformaţii de teren prielnice, dar ea ne arată, ca şi straturile suprapuse la staţiuni arheologice renumite, că omul se întoarce unde au locuit înaintaşii săi sau, când nu există continuitare propriu-zisă, se aşază pe locuri care geograficeste se impun ca aşezări în toate timpurile. Ne mai bate la ochi şi faptul că aceste staţiuni preistorice sunt aşezate de obicei pe câte o ridicătură care domina împrejurimea.

Examinând aceste obiecte ne putem face o idee de starea de civilizaţie la care ajunsese omul preistoric şi la noi. Armele erau pentru fiarele pe care le vâna şi pentru duşmani. Aceştia nu se deosebeau de el prin credinjă şi limbă, ca mai târziu, când oamenii se omorau unii pe alţii pentru religia şi nalionalitatea lor, dar râvneau, ca şi astăzi, la avuţia semenilor lor. Ideea de proprietate exista şi pe atunci. Sigiliul desigur, avea rost să o precizeze. In loc de iniţialele numelui, el avea gravată o figură aparţinând numai unui anumit proprietar, întocmai precum oierii noştri îşi recunosc oile după „preduceaua” ce o fac în urechea lor. Brăţara de aramă împodobea, ca şi azi, bralul cutărei frumoase, căci setea de podoabe este, desigur, străveche. Bijuteriile femeii preistorice au fost însă la început amulete sau un pretext de obiecte cu care alungi spiritele necurate sau răuvoitoare. Româncele noastre poartă la gât salbe, fără să-şi dea seamă că originea latină a acestui cuvânt este în legătură cu verbul a „salva” de rele.

Tot atât de veche este dorinţa omului de a se înconjura de lucruri artistice (care dealtfel erau şi ele puse mai ades în slujba cultului religios). Linia avântată a vaselor de pământ ars şi ornamentele de pe ele, care se continuă în ceramica noastră de la tară, o dovedeşte îndeajuns. In peşterile din Pirinei omul preistoric a desenat şi vopsit pe pereţii de stâncă figuri de animale care indică un real talent artistic. Sculpturile pe lemnul betelor, al furcilor şi al altor obiecte, precum şi podoabele colorate ale ouălor de Pasti şi alesăturile cămăşilor sau ţesăturile scoarţelor ţărăneşti dovedesc că această preferinţă pentru obiecte de artă s-a continuat din timpuri preistorice până astăzi la ţăranii noştri.

La ei găseşti şi materialul menit alterării sau pieirii, din care se făceau obiectele. Acestea nu s-au putut păstra în pământ. Dacă arheologii vorbesc numai de epoca de piatra sau de bronz şi fier, cauza este că acest material tare şi trainic a înfruntat urgia timpului. Dar tot atât de vechi ca piatra e lemnul folosit de omul primitiv. Bâta, ca prelungire a braţului, care nu lăsa fiara sau duşmanul să se apropie şi îl alunga sau rănea, ca şi piatra ce lovea de la distanlă, lemnul pe care se putea sprijini sau care se întrebuinţa ca pârghie la mişcarea sau ridicarea greutăţilor, lemnul ca material de făcut foc; în sfârşit, bucata de trunchi de copac ce a dat întâia roată, aparţin vremilor străbune. Ele ni se păstrează în muzeele de antichităţi, dar umplu şi dulapurile muzeelor etnografice, căci lemnul a rămas materialul principal din care taranul nostru îşi face casa şi obiectele din ea. Cu garduri de răzlogi sprijiniţi pe gânji în formă de colac îşi împrejmuieşte iarba şi poienile din lurul casei şi azi, fără întrebuinţarea altui material; din bârne de brad îşi clădeşte casa; de lemn e bâta ciobanului şi fluierul din care doineşte; de lemn sunt vasele din stână şi cuiele de care îşi atârnă ciobanul lucrurile, ca şi încuietoarea uşii; din lemn şindrilele; cu care e învălită casa sau coliba, şi lingura cu care mănâncă.

Cu cuţitul primitiv de cremene cioplea omul preistoric lemnul din care îşi făcea asemenea obiecte, mai primitive, fireşte, decât astăzi, dar nu cu mult deosebite, şi cu sula făcea în scoarţă de brad verde găurile prin care trecea o fâşie de coajă mlădioasă, despuiată de pe crengile nor arbuşti, pentru ca să închidă învelitoarea brânzei.

Însuşi cuvântul „scoarţa”, pentru chilimul care acopere laiţă sau pereţii ca coaja copacului, spune multe.

Din lemn e şi răbojul pe care însemnează taranul nostru ceea ce îi datoresc alţii; iar când brăneanul pescuieşte, el nu întrebuinţează undita de metal, ci ca omul primitiv, „scâlceaza”. Aceasta e o blană scurtă, cam de un metru, din lemn cioplit cu barda. La cele două capete ale ei, în nişte găuri, intră o nuia groasă de alun, îndoită în formă de arc, pe care pescarul se reazimă cu mâinile când apasă cu piciorul pe lemnul înfipt la mijlocul blănii. El înaintează astfel pe cursul râului şi scormoneşte pietrele din fundul albiei, ca să tulbure apa şi sa stârnească pestele ascuns sub bolovani şi să-1 gonească în sacul pe care alt pescar îl line gata, ceva mai jos.

Pe mosorul simplu, care ni s-a păstrat fiindcă era de lut ars, omul preistoric depana firul legat de undita de aramă şi cel ce era întrebuinţat la cusut. Lespedea de piatră pe care măcina grăunjele o găseşti şi astăzi la stână. Pe ea fărâmijeste ciobanul sarea pentru oi.

Din neolitic e oaia, care în satele noastre de munte a jucat un rol atât de mare. Pe lângă lapte şi carne, ea a dat strămoşilor noştri pielea şi lâna din care şi-au pregătit hainele cu care se învăleau ca să înfrunte gerul acestor regiuni. De căciula şi sarica străbună am vorbit mai înainte. Aici as mai voi să adaug un lucru de care trebuie ţinut seama când ne imaginăm veacurile de altădată. In satele de munte unde au trăit strămoşii noştri, ei aveau la casă tot ce le trebuia pentru nevoile lor reduse. Numai bucatele, ce nu cresc decât în pământ mănos şi în climă mai caldă, trebuiau aduse de la ses, în schimbul lânii, brânzei, pieilor şi lemnăriei de care aveau nevoie cei de la tară. Aprovizionarea cu aceste bucate se făcea la răstimpuri mari, dar cerea totuşi un contact de bună vecinătate cu oamenii de la ses, de obicei de alt neam. şi mai cerea cunoaşterea potecilor tăinuite.

Arheologia şi etnografia se întreţes la noi, căci taranul român de la munte păstrează încă, în traiul lui zilnic, urmele unui trecut străvechi datând din epoca preistorică.

Din epoca bronzului datează şi neamul tracilor, strămoşii noştri. Urmele acestora nu se văd numai în muzee, ci şi într-o arhivă cu mult mai bogată, în limba ce o vorbim. Că obişnuinţa mă va face să zăbovesc mai mult la asemenea cercetări, e firesc. Cred că nu pot cumpăni această preferinţă decât evitând explicările prea savante. Am făcut expenenta că vorbind pe înţelesul tuturor şi evitând o expunere prea aridă, interesul pentru limbă este viu la orice om cult. Din respect pentru acest cititor îndrăgostit de limba părintească, am tăiat lumătate din acest capitol în care, dintr-un fel de deformaţie profesională, zăbovisem prea mult la explicări linguistice ce mie mi se păreau nouă şi interesante. Dar a scrie bine – şi cine nu are dorinja să o facă? – însemnează a sti să omiţi ceea ce oboseşte interesul cititorului, iar nu să zăboveşti la ceea ce te interesează pe tine.

Voi începe cu câteva consideraţiuni de ordin general, care preocupă pe linguistul actual. Ele tin de geografia linguistică, numită şi linguistica spaţială, un făt al secolului nostru. Atlasele linguistice – şi cel român e unul din cele mai bogate, moderne şi mai interesante – au dus la unele principii ce răstoarnă multe teorii vechi şi pun în circulaţie altele, ce explică uşor şi convingător unele lucruri inexplicabile pentru înaintaşii noştri. aşa sunt, bunăoară, asemănările cu totul izbitoare între limba română şi dialectele din Italia meridională, din Alpii Retici, din Spania şi mai ales din insula Sardinia. Cu niciuna din aceste ţări romanice noi n-am avut un contact mai intens, încât pe vremea când asemănările între două limbi înrudite se explicau, romaniştii nu prea ştiau ce trebuie să creadă.

Astăzi ştim că între două sau mai multe cuvinte sau forme, cea mai veche e de obicei cea care se păstrează în ariile marginale şi izolate, adică la periferia unui teritoriu linguistic şi în regiunile lipsite de mijloace de comunicaţie, mai ales în insule – cuvântul „izolat” vine din italieneşte „isolă”, adică „insulă” – şi în munţi greu de străbătut. Câteva exemple vor ilustra ceea ce am suslinut. Le vom alege din Tara Bârsei.

În Alpii Retici şi pe Buceci s-a păstrat un foarte vechi cuvânt, din vremea când pe la noi erau celţi. E numirea „jepi” pentru acel fel de conifere târâtoare ce cresc la înătimi la care bradul drept nu mai poate face fată furtunilor.

În Italia meridională şi la colonia albaneză din Calabria am spus că s-a menţinut alt cuvânt străvechi, Tâmpa. Evident că el nu a fost împrumutat din limba albaneză pe când strămoşii noştri erau, cum susţin cei ce ne contestă continutatea, în Peninsula Balcanică, căci albanezii din Albania n-au acest cuvânt. Au însă alte elemente lexicale comune cu limba noastră, şi ele se citau ca unul din argumentele principale ale presupusei noastre veniri de la sud. Dar în lumea daco-traco-iliră, de care ţineau strămoşii noştri la miazăzi şi miazănoapte de marele fluviu, Albania şi Dacia erau cele două regiuni periferice, păstrătoare de elemente vechi. Că aşa trebuie să fi fost, vedem din faptul că cele mai multe aşa-numite „albanezisme” – de fapt relicte de limbă autohtonă – lipsesc tocmai macedoromânilor, vecini cu albanezii. Faptul a fost remarcat demult, ca o curiozitate rămasă neexplicată Totuşi, explicaţia e foarte simplă pentru linguistul spaţial. Macedoromânii, care în secolii IX-X locuiau încă, după atestarea cronicarului bizantin, în nordul Peninsulei Balcanice, lângă Dunăre, formau o arie „centrală”, între albanezi şi dacoromâni. Ariile centrale, spre care converg inovaţiile de limbă, se caracterizează însă tocmai prin pierderea elementelor vechi.

Am spus că şi sensul nou, de „sclav”, „rob”, al cuvânrului „slav” se găseşte tot la macedoromâni, ca la celelalte popoare balcanice ce formau arii centrale, pe când înjelesul vechi, etnic, e cel albanez şi dacoromân. Abia după ce macedoromânii s-au retras spre sudul Peninsulei Balcanice, în Macedonia şi Grecia, locurile locuite de ei au devenit o arie marginală, în care găsim şi elemente arhaice.

Intre elementele autohtone păstrate în toponimia Tării Bârsei deci în cuvintele ce nu fac (sau nu mai fac) parte din graiul zilnic, cu un sens distinct se pot cita cele daua Măguri, a Codlei şi a Branlului, Timisul şi Bârsa. Măgura este un cuvânt care se găseşte şi la albanezi; Timisul şi Bârsa, în altă arie marginală a României, în Banat. Formele Ttbiscum şi Bersovia sunt, destgur, nişte încercări nu tocmai reuşite de a reda cu literele alfaberului sărac latin sunetele – neobişnuite pentru greci şi latini – ca şuierătoarea „s”, pe care o întâlnim şi în alte nume de râuri străvechi, în Argeş, Mureş, Somes. Probabil că şi numele de râu Buzău e tot străvechi şi numai apropiat ulterior de slavul Bozovo, adică „de soc”. Numele Timiş pare să fi fost la început un apelativ, ca şi Măgura, care are încă în unele părti sensul unui munte izolat, de se vorbeşte la scriitorii vechi de măgura Golgotei. Numai aşa se explică cum de avem un Timiş în Tara Bârsei şi altul în Banat, una arie izolată şi alta marginală. Tot apelativ, care a însemnat poate la început „pârâu”, pare a fi fost şi Bârsa, căci cele patru Bârse ce se unesc ca sa se formeze apoi râul Bârsa se numesc Bârsa Fierului, a Tamâşului, a lui Bucur şi a Grosetului.

Această Bârsă a Grosetului izvorăşte din muntele numit Ciuma, ce se înaltă ca o uriaşă piramidă. Cum a ajuns acesta la numele înfricoşatei boale? Nu cumva avem acelaşi cuvânt cu franţuzescul „cime”, cu sensul de pisc? Desigur. Ca arie marginală, Sălajul mai păstrează până azi un sens apropiat pentru „ciumă”.

Acelaşi lucru se poate spune despre muntele Nămaia, care e mai spre sud. Acolo pasc vitele muscelenilor. Numele lui vine din latineşte, „animalia”. In altă regiune periferică, în Banat, „nămaie” e încă apelativ şi însemnează „vite”.

Intre Postovarul Brasovului şi Buceci este muntele Runcu de la care a derivat numele de familie Runceanu în Bran – care nici el nu are prin aceste părti un sens propriu. In regiunile muntoase ale Italiei de nord, urmaşele latinescului „roncus”, cuvânt alpin, s-au păstrat de asemeni, şi înseamnă „pădure defrişată”.

Când urci pe Buceci spre Omul, o iai mai bine pe la Cătune. Acestea sunt nişte căldări de stânci uriaşe. Nimem din partea locului nu ştie de ce li se zice asa. Trebuie să mergem tocmai în Sălajul periferic sau să citim texte vechi ca să găsim sensul original de „blid”, „strachină” (sau un sens apropiat) şi formele mai arhaice „căţân” şi „căţân”. Incă în latineşte se vorbea în mod meraforic de „catinus saxorum”, de „căldare de stânci”.

Bucecii izolali au mai păstrat un cuvânt latinesc, care nu se mai întâlneşte nicăiri. Pe „seninările” prăpăstioase se văd adesea nişte poieniţe sau numai nişte fâşii de iarbă. „Carne de pe os şi iarbă de pe stâncă” recomandă o vorbă nemţească. Lucrul acesta îl stiu şi caprele negre, care pasc cu predilecţie iarba de pe aceste pajişti, la care nu pot urca nici oile. Ele se numesc „colări” şi sunt mai sus decât „brânele”, pe care umblă şi oamenii. E acelaşi cuvânt ca franţuzescul „colier” (de la latinescul „collum”, adică „gât”). Petele verzi pe piatra stâncilor cenuşii se aseamănă eu nişte cingători şi salbe.

Când ieşi din căldarea Cătunelor, ajungi pe minunata coastă a Felii Frumoase. Iarba aici alunecă şi urcuşul e greu. Nefiind poteci şi plaiuri, eşti mereu tentat să păşeşti pe urmele oilor care se urmează în linie dreaptă. Doi brăneni cu care ne întâlnim, Leonte Pedestru din Sohodol şi Neculai Sumedrea din Moeciu, ne strigă însă „Ţineţi stânga, domnilor, şi mergeli tot în uibul locului”. Aceasta expresie, care vrea să spună ca să-ţi cauţi singur drumul cel mai potrivit, cu urcuş lin şi continuu, e iar o urmă veche, putin cunoscută aiurea. De la „uib”, care continuă pe „obviam” lantiesc derivă, în alte două regiuni izolate româneşti, în Istria şi în Meglenia macedoneană, cuvintele obişnuite pentru a „întâlni pe cineva”.

Numele Pedestru e şi el o urmă latinească. Într-o regiune putin extinsă la vestul extrem al dacoromânismului, deci într-un ţinut prin excelentă periferic, „pedestru” e încă un euvânt din graiul zilnic al poporului (nu un neologism, ca în limba literară) şi are, ca şi cuvântul de aceeaşi origine în franjuzeste, „pietre”, înţelesul de „sărman”, „cerşetor” (care umblă pe jos). Desigur că şi la Bran cuvântul avea acest sens când, înainte de a se pierde ca apelativ, a post poreclit astfel un strămoş al lui Leonte.

Dar e timpul suprem să încheiem lista urmelor dacice în limba din Tara Bârsei, şi mai ales a celor romane. La ce bun exemple, când româna e o limbă romanică şi cuvintele ce continuă lexicul latinesc sunt şi numeroase şi arhicunoscute? Le-am dat totuşi, în număr redus, pentru ca să ilustrez, înainte de toate, principiile linguisticei spaliale despre relictele vechi în ariile marginale şi izolate. Dar afară de aceste cuvinte prin care izbutim să evocăm timpuri trecute, ne mai vorbesc şi altele despre acest trecut. Am înleles acest lucru când, însoţit de un tovarăş scump, am făcut ultima mea ascensiune pe Buceci.

Muntele, care-mi este atât de drag, parcă ştia că nu-l voi mai urca, şi de aceea a ţinut să-mi aştearnă la picioare, ca un suprem omagiu, o privelişte cum nu mi-a mai fost dat s-o văd altădată. Am avut parte şi de amurgul aprins de seară, şi de un minunat fapt al zilei după o noapte cu lună. Înainte de a îmbrăca hlamida de purpură ca să primească după cuviinţă pe sărbătoritul crai ce se înalta imens şi strălucitor la răsărit sau dpspărea tăcut şi trist la apus, înainte de a se ivi sau de a-şi lua rămas bun, craiul şi-a trimis parcă mai luminoase razele, care să risipească negura şi să arate contururile trase cu penelul ale depărtărilor, cum numai rar ţi-e dat să găseşti la Omul. Astfel am distins munţii până departe în vest şi nord. Cred că cei din urmă erau, la miazănoapte, Ceahlăul şi Ineul. Pe ei vedeam, în gând, trecând cu turmă după turmă, păstorii migratori chemaţi de depărtări pină în Galiţia, în Polonia şi în Moravia. Seara, întinsul ses al Ţării Româneşti, prin care ciobanii brăneni trec toamna în transhumantă nu era mărginit, ca pe atlasele geografice, de linia Dunării, ci marele fluviu apărea numai din loc în loc, ca un şarpe cu solzi de argint.

Din vârful munţilor umblaţi de strămoşii noştri se vedea cum nordul şi sudul Dunării formau un singur ţinut, cu o mare osie la mijloc, în jurul căreia se mişcau cei deprini cu orizonturi mari şi netulburaţi de o grabă neliniştitoare şi continuă, ca noi. Pentru aceşti oameni ai naturii, buni de picior, distanlele nu jucau un rol important, iar traiul tihnit al celui legat de posesiuni îmbelşugate nu-i ţintuia pe loc, când dorul de ducă îi ademenea.

Privit sub această lumină şi de la înălţimea Omului, sfârşitul evului vechi în Tara Bârsei şi începutul celui de mijloc se prezintă ceva mai limpede.

Când am vorbit de cetăţi şi săpături arheologice în Tara Bârsei, n-am pomenit nimic despre castrul roman de lângă Râşnov şi nici despre drugii de aur pe care nişte ţigani i-au găsit în pământ, în 1887, la Crasna, nu departe de fosta fortăreala. La Drajna sunt urmele unui castru roman în formă pătrată, pe care romanii l-au pus în calea năvălitorilor de partea cealaltă a Carpaţilor. Avem dar acelai sistem de apărare, la o trecătoare, pe care am văzut că-l întrebuinlau şi cei ce, în evul mediu, zidiseră castelul din Bran şi „replica” lui de pe „Dealul Sasului” în, Muscel.

Dacă mai socotim şi cele două castre mai la nord de Tara Bârsei, la Comlău şi Breţcu (si ele cu „replici” la celelalte capete ale trecătorilor), care străjuiau locurile de trecere ale Carpalilor estici, am înşirat aproape toate urmele din epoca romană în sudestul transilvan.

Prea putin, desigur. Se pare că afară de cele câteva posturi avansate, romanii n-au pătruns în aceste părti, ci s-au restrâns la regiunile vestice ale Daciei. La limes Alutanus, adică la Oltul ce îşi schimbă cursul spre miazăzi din direcţia vestică ce o avea, era hotarul spre triburile dacilor liberi.

Ceea ce ne bate la ochi este faptul că şi aici, unde nu erau colonişti romani, procesul de romanizare a populaliei autohtone a făcut aceleai progrese ca şi în vestul Transilvaniei cu Banatul, Oltenia şi Muntenia apuseană. Spre a ilustra acest lucru mai ales, am zăbovit atâta la vestigiile romane din limba acestor regiuni. Pentru a înlelege acest lucru, care a dat de gândit multora, va fi nevoie să mai zăbovim putin.

Când mai apoi Aurelian îşi retrase legiunile şi pe cei însărcinaţi cu anumite funcţiuni în Dacia – căci, precum a arătat atât de lămurit tânărul iesan D. St. Marin, aşa trebuie interpretat pasagiul lui Vopiscus unde vorbeşte de „exercitus et provinciales” – se scursese numai un veac şi trei sferturi de la cucerirea prin Traian. Retragerea trupelor şi a oficialităţii se făcu pe când Imperiul roman ajunsese la cea mai mare extindere.

Ati băgat de seamă, la cinematograf, când se rupe uneori pelicula, ce indignată e lumea că acest neajuns se iveşte totdeauna tocmai când filmul e mai interesant? Sau când se rupe şiretul de la gheată, că acest ghinion îţi vine tocmai când eşti mai grăbit? De fapt, între ruperea filmului sau a şiretului şi acţiunea captivantă a piesei sau graba celui ce se încălţă nu există niciun raport de cauză şi efect. Ni se pare că pasagiul cu pricina din piesa ce rulează este aa de interesant fiindcă industria cinematografică speculează setea de senzalional a spectatorului modern. Oriunde s-ar rupe filmul, el ar fi deopotrivă de captivant. De asemmea, omul modern e totdeauna grăbit, fără să-i dea seama decât când i se întâmplă câte un accident neplăcut, ca ruperea iretului.

Părăsirea Daciei nu are altă legătură cu apogeul la care ajunsese imperialismul roman, decât cea a coardei pe care o întinzi prea tare. Romanii nu aveau trupe destule ca să mai apere hotare ce aveau numai o importansă redusă în ansamblul politicii lor de expansiune. […]

Luând-o în stăpânire, romanii au înţeles să domine Dacia de la început cu cele mai înţelepte mijloace, pe care o experienlă îndelungată li le punea la dispoziţie. Provincia a cunoscut binefacerile culturii pe care romanii o răspândeau pentru toţi şi le asigurau o viaţă liniştită şi proprietatea. Podul cel mare lega tara cu Peninsula Balcanică, şosele admirabile comunicau în toate direcţiile, amfiteatre uriaşe erau deschise, ca cinematograful modern, tuturor si, în sfârşit, cetăţenia romană, un privilegiu de mare importantă, fu acordată şi „barbarilor”. Toate aceste avantajii făcură ca noua provincie să meargă cu pasi repezi spre romanizare. Desigur că două veacuri neâmplinite nu sunt un răstimp îndelungat ca procesul de înlocuire a unei limbi prin alta să se desăvârşească, dar exemplul Americei ne arată că el nu e imposibil. Ceea ce stiu englezii actuali că va urma în Indii şi în Egipt: rămânerea acestor provincii în orbita lor şi după declararea independentei, a urmat de fapt în Dacia (20). După retragerea sub Aurelian, această provincie a menţinut, şi sub stăpânirea „barbarilor”, legăturile cu sudul Dunării, rămas încă multă vreme roman. Limba Romei avea pentru „barbari” mai departe marele ei prestigiu şi rămase mijlocul de înlelegere, extern şi intern, încre diferitele seminţii.

Procesul de romanizare nu se restrânse numai la partea intens colonizată din regiunile vestice ci cuprinse şi pe dacii liberi. Avem chiar urme sigure despre acest lucru.

Drugii de aur pe care i-au găsit ţiganii la Crasna au nişte stampilări de la sfârşitul veacului al IV-lea, dintre anii 360 şi 375, deci o sută de ani după părăsirea oficială a Daciei. Intre numirile din Tara Bârsei sunt câteva care au caracter creştin, ceea ce arată că Dacia menţinu legătura cu sudul Dunării, de unde se răspândea creştinismul. Satul Sâmpietru (pronunlat Sânchetru), căruia saşii îi zic numau Petersberg, numele de persoană Sumedrea (care era la început nume de botez dat umui copil născut la Sfântul Dumitru. – sculptorul Madrea a „cioplit” o parte din acest nume – muntele Sântilie în Buceci… iată câteva urme preţioase ale acestor vremuri. Ceea ce e mai important, este că forma acestor nume poartă stampila unor epoci distanţate, deci arată dăinuirea îndelungată a raporturilor cu Peninsula Balcanică: ca Sănicoară, sfântul al cărui hram îl are Biserica Domnească din Argeş, şi ca satul Sângiorz de lângă Năsăud, Sâmpietru poate fi ca fonetism, vechi. şi Sâmedru are transformări fonetice vechi. Ceva mai nouă e numirea de floare Sânziene, din Sancta dies Iohannis, ce te îmbată cu parfumul ei în Tara Bârsei iar Sântilie datează din evul mediu.

Tabloul ce-l vedeam de pe Buceci în zilele limpezi de vară, când munţii Maramureşului se zăreau prin ceata depărtărilor şi brâul argintiu al Dunării strălucea la miazăzi, se întregeşte acum. Văd trecând, cu bărci cioplite din trunchiuri de copaci, peste râul cel lat, daci şi traci aşezaţi pe amândouă maluri ale fluviului. De la elini le veneau influentele culturale nu prin contact direct, căci grecii nu intrau bucuros în interiorul continentului, ci rămâneau aproape de ţărmul mării, dar cultura lor era atât de strălucitoare, încât iradia până departe. Văd apoi vulturul roman în fruntea cohortelor aşezându-se în Peninsula Balcanică, ca să asigure drumurile spre Asia Mică, ce-şi mărea mereu hotarele. Când seminţiile dace nu erau numai numeroase, ci şi unite sub un comandant capabil, deci primejdioase, îl văd pe Traian plecând împotriva lui Decebal, al cărui nume rima cu al lui Hannibal, care dăduse pe vremuri Romei fiorii groazei. Acum veni iar o singură stăpânire, a romanilor, pe amândouă maluri ale Dunării. Dar în partea de miazănoapte domnia romană nu tinu mult, căci puhoiul năvălitorilor germani începu să se reverse spre provinciile sud-dunărene.

De acum înainte provincia aceasta trece de sub o stăpânire sub alta, care toate însa nu se opresc la Dunăre, ci fac incursiuni continue şi în Balcani. Constantinopolul era, ca şi Roma, punctul de atracţie. Populaţia autohtonă nu rămase, desigur, nici ea fără legătură cu sudul, pe care îl frecventaseră atât de des strămoşii ei. Mai ales de când acolo zvâcnea atât de puternic pulsul vremei nouă, creştinismul.

Apoi veniră, pustiind, cetele de călăreţi sprinteni ale hunilor şi avarilor. Ele pătrunseră până departe în vest, ca şi cele germane. Apusenii fură cotropiţi de tactica lor nouă, a mişcărilor repezi şi impetuoase, războiul-fulger, încununat totdeauna de izbânzi mari şi zăpăcitoare la început. Acest fel nou de strategie îl urmară, cu acelaşi succes iniţial peste câteva secole, alti fii ai stepelor, bulgarii, pecenegii, maghiarii, cumanii, tătarii şi turcii. Afară de cei din urmă, aceşti năvălitori cruzi veneau prin Bărăgan, continuarea geografică a stepei în tara noastră.

Si au venit, imediat după avari, sau mai exact, deodată cu ei, slavii.

Majoritatea lor a trecut însă Dunărea, izolându-ne de lumea apuseană – în mare parte vorbind limbi romanice ca şi noi şi de grecii din Peninsula Balcanică. Elementul romanic din sudul Dunării a fost asimilat de slavi, afară doar de o parte, putin numeroasă, care s-a retras, mai târziu, mai spre sud în Macedonia şi Grecia, macedoromânii.

Deodată cu aşezarea slavilor în nordul Peninsulei Balcanice şi dispariţia elementului romanic din aceste părti, noi am ajuns iar în orbita culturii greceşti, ca strămoşii noştri daco-traci. Acest lucru e de mare importantă, precum vom vedea.

Urmele acestor vremuri se găsesc mai putin în documente istorice, dar ele abundă în limbă. Urme arheologice lipsesc de asemeni (21), precum lipsesc, în regiunea de care ne ocupăm noi, şi despre celelalte neamuri care au trecut numai sau au şi stat la noi.

Prin cercetări linguistice găsim şi răspunsul la o întrebare care, în mod natural, se impune oricui.

Cum se face că avem în româneşte o înrâurire slavă atât de bogată, şi mai ales cum se face că toponimia noastră e în măsură aşa de mare slavă, dacă majoritatea slavilor s-a scurs numai pe aici? Masele mari de slavi s-au aşezat în Peninsula Balcanică, înfiinţând acolo state putemice.

Tn tinereţea mea, când stăteam vara la Bran, limba ce o vorbeau pe aici ţăranii era lipsită de multele neologisme pe care le întrebuinţează orăşenii. Doar în mahalalele Bucureştilor şi ale altor oraşe din Vechiul Regat se vorbea „radical”, adică cu neologisme, spre marele haz al lui Caragiale. Acum, după puţine decenii, brănenii vorbesc o limbă îmbogăţită cu cuvinte nouă, pe care nu le stâlcesc; ci le întrebuinţează corect. Cuvântul „isprăvesc” îl mai spun doar bătrânii, tinerii „teimină” lucrul lor.

O mare parte din ceea ce se consideră de elemente slave în limba noasmă nu datează din vremea convieţuirii româno-slave, ci ne-a venit într-o epocă mai târzie, pe cale cărturărească. Precum, cu drept cuvânt, neologismele de origine romană nu se consideră la fel cu cuvintele moştenite, tot astfel slavonismele din limba bisericească şi de cancelarii nu trebuie confundate cu cuvintele slave primite prin contact direct.

Dar chiar acestea din urmă au mai mult un caracter masiv decât adânc. Ele nu sunt prea vechi în limba noastră, precum dovedeşte fonetismul lor, şi n-au pătruns – o ştia chiar Petru Maior – în structura internă a limbei noastre. Dacă, totuşi, numărul cuvintelor primite de la slavi este aşa de mare, aceasta se explică nu atât prin influenla exercitată de ei asupra noastră, ci mai ales prin receptivitatea noastră. Ne place atât de mult să ne împodobim graiul cu expresii nuanţate şi strălucitoare prin noutatea lor, încât dăm preferinţa cuvântului expresiv prin noutatea lui. Claritatea expresiei o iubim cu atâta ardoare, înclt ne convine vorba ce nu are prea multe înţelesuri, cum e cazul cu cele transmise prin multe generaţii din epoca latină.

La numirile toponimice, care sunt de origine slavă şi se găsesc pe teritoriul dacoromân, mai trebuie să ţinem seama de câteva amănunte.

Înainte de toate, multe toponimice sunt cuvinte ce fac parte din limba de toate zilele. Precum nu ne-ar trece niciodată prin minte să vrem să dovedim continuitatea noastră în Dacia citând un număr impresionant de toponimice ca Vad, Fântâna, Gura Râului şi alte asemenea, tot astfel nu se poate presupune aşezarea unor mase de slavi pretutindeni unde un loc se numeşte Poiana, Ostrov, Lunca sau Prund.

Chiar toponimicele care astăzi nu mai însemnează nimic, se pare că pe vremea când aceste nume au fost date, erau înlelese. Acesta era cazul la numiri ca Sohodol sau Bran, precum vom mai vedea; dar şi numele Predeal, care se găseşte în câteşitrele trecători ale Carpaţilor sud-estici, însemna la origine tocmai „hotar”.

Foarte multe topice sunt nume de persoane. Locul s-a numit după proprietarul lui. Dacă în Franţa, în jurul Parisului, 50% din numele de localităţi sunt de origine germană, însemnează că jumătate din populaţie urma moda de a se numi ca francii stăpânitori. Tot astfel boierii români dădeau copiilor lor nume slave, şi după ei făceau astfel şi ţăranii, care ţineau ca fiii şi fiicele lor să aibă nume alese. […]

În Bran n-au fost niciodată unguri, decât câte un cizmar sau alt locuitor pripăşit printre români. Dacă, totuşi, o comună brăneană se numeşte Simon, cauza va fi fost un astfel de ungur, cunoscut în sat tocmai pentru că se deosebea de ceilalţi locuitori; şi dacă cineva zicea „mă duc la Simon”, era pentru brăneni atât de bine precizat, încât acest nume a putut deveni al satului întreg. Sau luaţi numele cunoscutului pisc al Bucecilor, Caraimanul. El e de origine turcească, însemnând „iman” – adică preot – „negru”. Putem deduce de aici că pe Buceci erau turci? Nicidecum, ci doar să presupunem că pe acest munte se ascundea de potere vestitul haiduc Caraiman, care, pe la 1840-1850, băgase groaza în bogătaşii din Tara Bârsei.

Faptul că topommicele se reduc adesea la nume de persoane explica şi unele numiri slave din Tara Bârsei, care mult timp erau obscure. Precum comunele săseşti Cristian şi Hărman se numesc aşa după un Kristian şi Hermann, cunoscuţi românilor din împrejurime, tot astfel Vulcanul (prin partea locului îi zice Vâlcan) nu se datoreşte vreunui vulcan – de care n-avem nicio urmă pe aici, ci se datoreşte unui Vulcu (sau Vâlcu) oarecare. Corespunde deci exact lui Lupeni, nume dat nu după lupii ce erau pe acolo, ci după unul Lupu, corespondentul românesc al slavului Vălk. şi Zarneşti e satul familiei Zârnă, nume dat după planta ce poartă acest nume.

Precum în loc de Paraschivita şi Ioniţă zicem Vita şi Nită, în loc de nanaş şi mătuşa, nas şi tuşă, tot aşa scurta şi poporul roman – la origine în graiul copiilor – un cuvânt ca „avunculus”, făcând din el „unculus”, precum dovedesc urmaşele acestuia, francezul „oncle” şi românescul „unchi”. Într-un grad cu mult mai mare obişnuiau slavii să înuebuinleze forme scurtate de la numele proprii când voiau să dezmierde pe cei ce le purtau. Astfel, din Procopiu făceau Proca, cum se numeşte o familie cunoscută din Râşnov, din Radoslav aveau Rado, la noi Radu, din Bratoslav, Brato, la noi Bratu, cu derivatele Rădocea şi Brătocea, întâiul nume de familie, al doilea nume topic în tecătorile Buzaielor. Dar de la Bratoslav mai avem o forma hipocoristică, Brasa, care e la baza numelui Braşov, precum a presupus N. Drăganu. O formaţie analogă are numele comunei din Tara Bârsei, Persani, presupunând un hipocoristic Persa, de la Pero, farmă dezmierdătoare slavă de la Petro, adică Petru. Tot aşa e Bucşa, nume de botez în Tohanul Nou si, împreună cu Bucsoiu, nume de munţi în Buceci. Ele derivă de la un hipocoristic Buc sau Bucea, care presupun că e o scurtare a foarte frecventului (pe la Bran) nume Bucur. Un derivat al acestora e însuşi numele Buceciului, format cu acelaşi sufix ca numele comunelor Mâneci, dincolo de trecătoarea Şanţului, şi Moeciu, în Bran. Cel dintâi e derivat de la Man sau Manea, forme scurtate de la Mamole (Emanuil), iar cel de-al doilea, poate, de la Moise, nume de asemenea foarte răspândit prin Bran.

Dacă explicarea ce am dat-o numelor Buceci şi Moeciu e exactă, atunci am avea a face cu o influentă slavă mai profundă decât moda de a boteza copii cu nume slave. Căci scurtarea acestor nume, după modele slave, aplicată şi la nume de altă origine, este un fenomen linguistic cu rădăcini mai adânci privind însăşi structura limbei.

Îmi aduc aminte de o anecdotă ce circula pe când eram profesor la Cernăuţi (22), unde se ţineau şi sărbătorile româneşti, şi cele nemţeşti – acest sistem de paritate convenea şi românilor, şi nemţilor – şi vacanlele cele mari durau patru luni. Un mucalit a făcut următoarea socoteală, că să dovedească că pentru cursurile de universitate nu mai rămâne timp deloc: Anul are 365 de zile, din care jumătate sunt nopţi. Din restul de 182, 120 le înghit vacantele de vară şi 56 cele de Crăciun şi Pasti. Cele cinci zile ce mai rămân nici nu ajung pentru cele 52 de dumineci şi pentru sărbătorile de peste an, catolice şi ortodoxe, ca să nu vorbim de cele naţionale. Calendarul apare deficitar.

Cam aşa ar fi şi socoteala ce am făcut-o noi despre elementul slav din limba română. Am dat la o parte cuvintele venite prin biserică şi cancelarii mult după ce slavii rămaşi la noi, nu prea numeroşi, au fost asimitali de români. Că aceştia n-au fost în număr prea mare, se vede şi din faptul că nucleele lor erau relevate prin numiri ca Şchei. Am eliminat dintre toponimice – căci acestea dovedesc, înainte de toate, legărura populaţiei cu pământul – pe cele ce sunt apelative, cuvinte întrebuinţate şi înţelese în graiul de toate zilele, căci aceste numiri au putut fi date mult după dispariţia slavilor din mijlocul nostru. De asemenea n-am ţinut seama de toponimicele provenite din nume de persoane, căci şi acestea pot fi mai nouă decât convieţuirea româno-slavă; şi cei ce aveau nume de origine slavă puteau fi români, precum cutare Raoul Ionescu sau Solange Popescu de astăzi nu sunt francezi. In sfârşit, am accentuat că prezenta cuvintelor de origine slavă în limba romană dovedeşte, înainte de toate, plasticitatea şi receptivitatea ei, bucuria românului de a avea cât mau multe, variate şi nouă mijloace de îmbogăţire a graiului. Asupra fonetismului şi strucrurei interne a limbei noastre slavii conlocuttori n-au avut o înrâurire mai profundă, cum n-au avut nici ungurii, turcii şi neogrecii, care, toţi, ne-au împestriţat lexicul.

E totuşi o mare deosebire între slavonisme şi între împrumururile vremelnice şi regionale, din ungureşte prin Bihor, din turceşte în Dobrogea, şi cele aduse de negustori greci în portul Galatilor sau de obraze simandicoase venite din Fanar la Bucureşti. Ca număr şi acestea sunt multe, dar ca întrebuinţare, cele mai multe din ele, restrânse în timp şi spatiu. Cuvintele slave însă au vechime şi sunt înţelese mai toate, pe toată întinderea tării.

De douăsprezece veacuri trăim cu slavii împreună sau înconjuraţi de ei. […] Slavă, ca limbă, era influenta culturală ce ne venea prin biserică mult timp după ce slavii dintre noi nu mai vorbeau limba lui Ciril şi Metodiu. Mentalitatea sud-est-europeană, acea „forma mentis” specifică dintre Balcani şi Catpati, care a creat un fel de vorbă bazat pe aceleaşi imagini şi locuţiuni, face ca să exprimăm cu cuvinte latine gânduri gândite la fel cu aIe slavilor.

În copilăria mea domnii ţineau banii în nişte pungi împletite din mătase verde, de nevestele lor. Ele erau ca nişte cârnaţi legaţi la capete şi cu o despicătură la mijloc. Prin aceasta se băgau într-o parte monedele de aramă – dutcile şi creiţarii – şi într-altă parte cele de argint – mai demult sfanţii şi groşiţele, mai târziu zloţii şi piţulele. Prea rar se rătăcea la cineva şi câte un galben sau napoleon. Nişte inele de metal mobile opreau ca arama sa se amestece cu argintul. Mai târziu, punga aceasta a fost înlocuită cu „buchelarul” de piele, care permitea să tii în el şi hârtiile, din ce în ce mai dese, Când acestea s-au înmulţit, afară de portmoneu vechiul buchelar – deveni necesar şi portofoliul, singurul care le mai poate cuprinde azi, când ele umflă doldora buzunarele oamenilor… săraci. Pungă de mătase, portmoneu de piele sau portofoliu cu multe despărţituri, toate servesc nu numai la păstrarea banilor, ci şi la aşezarea lor după valoarea lor de cumpărare.

Ceea ce am făcut până acum a fost să despărţim cuvintele de origine slavă, şi cu deosebire toponimicile, în diferite departamente, după puterea lor de elucidare a raporturilor dintre români şi slavi în timpurile vechi, când despre aceste raporturi documentele nu ne spun mai nimic. Deci un fel de aranjare a banilor, după puterea lor de cumpărare, în buzunarele buchelarului.

Vatuta forte, cuvintele cu care ne înţelegem zilnic, sunt la noi cele de origine latină. Pot forma fraze întregi numai cu ele. Cele împrumutate de la slavi servesc mai ales la nuanţarea gândurilor şi la expresiile figurate. Linguistic, valoarea lor e mai putin importantă, dar de fapt, dacă ar lipsi, limba ne-ar fi săraca şi neexpresivă. Fără ele nu ne-o mai purem închipui, precum nu ne mai putem imagina limba oamenilor culţi fără neologismele veacului trecut şi ale celui prezent.

Traiul împreună cu slavii (mai putin intim la început, dar ajungând la o simbioză în multe locuri mai pe urmă, care a dus la românizarea slavilor) a lăsat urme în limbă, care se mai pot desluşi şi astăzi.

Le vom urmări tot în Tara Bârsei, întrebuinţând vergeaua magică cu care caută descoperitorii de izvoare apa subterană.

Iată, bunăoară, numele Branului. El este de origime slavă şi însemnează „poartă”. S-a dat satului, evident, fiindcă pe aici era ieşirea din trecătoare. Satul în care e aşezat castelul se numeşte Poarta. Care e cea mai veche numire e greu de spus, în lipsă de documente. Faptul că ele s-au păstrat până azi se explică prin împrejurarea că numele slav nu mai e înţeles, încât sinonimul a putut fi diferenţiat, pentru a avea două numiri, una pentru plasă şi alta pentru comuna.

În general nu trebuie să uităm un lucru Numirea slavă, neânleleasa, e mai potrivită, din punct de vedere linguistic, pentru a fi întrebuinţată în toponimie, decât cea românească, căci aceasta poate da naştere la echivoc, tocmai pentru că mai are şi sensul apelativului. Să ne închipuim un drumeţ care iese din pădure şi se pomeneşte deodată în satul Poarta. Dacă va spune că „am ieşit la Poarta pe care n-o văzusem” poate fi înţeles ca ieşind pe întuneric din casa, s-a pomenit la poartă, ceea ce nu era intenţia lui. In graiul viu nu există niciun semn distinctiv prin care să fie evitat echivocul, căci litera mare nu se întrebuinlează decât în scris.

Dar numirea Bran ne mai arată un lucru important, când judecăm elementul slav din limba română. Sensul de „poartă” nu se găseşte la slavii de sud, ci la cehi şi poloni. Precum se ştie acum din cercetări mai recente, daco-slavii, adică slavii din Dacia, au pe lângă multe note comune cu bulgarii, şi câteva care lipsesc acestora şi se găsesc la vecinii noştri vestici şi nordici. Este şi firesc să fie asa, dat fiind că Româma forma geograficeste o punte de trecere între cele două grupuri de slavi. La slavii de sud, „bran” însemnează „apărătoare”, ceea ce nu poate fi o aluzie la fortăreaţa brăneană, cact aceasta e cu câteva secole mai nouă decât românizarea slavilor de la noi şi a fost clădită după ce mongolii, cu ocazia ultimei lor năvăliri, au distrus fostul castru roman de la Râşnov, întrebuinţat ca fortificaţie şi în evul mediu.

Cea mai nordică dintre comunele brănene, vecină cu Poarta, e Sohodolul, care însemnează în slavoneşte „valea seacă”, numire ce i s-a dat, desigur, din cauza lipsei de apă pe dealurile sohodolene. Cred că şi aici a existat,. Alături de numele slav, numirea românească Valea Seacă. Aceasta reiese din următoarea consideraţie: saşii din Râşnov numesc Durrbach vâlcica ce izvoreste din capătul nordic al Sohodolului ceea ce pe româneşte însemnează „paraul sec”. Dar apa aceasta nu seacă niciodată, ci curge şi pe timp secetos. Numirea nu se potriveşte deci. Ea devine explicabilă dacă ţinem seama că în româneşte „vale” are amândouă sensurile, cel de „Bach” şi cel de „Tal”, ceea ce nu-i cazul însă pentru slavul „dol”, care însemnează numai „Tal”. Durrbach nu poate fi deci tradus după slavoneşte, ci numai din limba română. La venirea coloniştilor saşi, nu mai erau slavi în Ardeal. Rezultă deci că pe timpul saşilor, deci după secolul al treisprezecelea, exista încă numirea românească Valea Seacă alături de Sohodol, pe care ei au uadus-o greşit prin „paraul sec”, căci acesta curge prin Râşnov.

În sfârşit, Râsnovul însuşi. Nu-i cunoaştem etimologia dar judecând după sufix, e un element slav. Nemţeşte i se zice Rosenau, la aparentă un nume curat nemţesc, de fapt însă o etimologie populară, care căuta să dea o explicare cuvântului luat de la români pentru această comună. Desigur că aici nu era o „livadă de trandafiri” când au venit saşii, dar e tot atât de sigur că erau români, de la care au auzit cum i se spune locului.

Acelaşi lucru îl întâlnim la numele celuilalt sat, care e situat la hotarul sudic al şesului Bârsei locuit de saşi, Vulcanul. Nici aici norii nu sunt mai desi decât în alte sate, ca să fie explicabilă numirea Wolkendorf. Numele german s-a născut prin etimologie populară, din românescul Vulcan. Asemenea numiri sunt o dovad peremtorie despre existenta românilor în aceste regiuni la ventrea saşilor. Alte aşezări de la hotarele Tării Bârsei spre regiunile locuite de români au păstrat, alăruri de numirea dată de saşi, numele mai vechi românesc, ca la Braşov – Krunen (Kronstadt), la Codlea – Zeiden, la Prejmer – Tartlau, sau la Bod – Brenndorf. Din săseşte sunt luate numirile terminate în bav, din germanul Bach, adică părâu, Ghimbav – Weidembach, adică paraul cu sălcii, Ratbav – Rotbach, paraul roşu, Crizbav – Krebsbach, adică paraul cu raci. Aici nu erau români când s-au aşezat saşii.

Dimpotrivă, saşii n-au fost niciodată la Holbav, un sat de munte cu case risipite, ca la Bran şi la Poiana Mărului învecinată. Holbach, adică „paraul scobit”, vor fi spus saşii din Vulcanul apropiat unei vâlcele, după care se va fi numit apoi şi satul românesc. Acest fel de a îşi aşeza locuinlele este, după etnograful Vuia, străvechi şi se găseşte la noi numai la români. Nu-l cunoşteau nici slavii, căci tipul de case din epoca româno-slavă al satelor aglomerate apare după veacul al VII-lea şi durează până înu-al XII-lea, după care vin cele de-a lungul drumurilor, din veacul al XIII-lea, cum sunt cele săseşti din Tara Bârsei. Holbăvenii, cu fetele lor înnegrite de cărbuni, veneau la Braşov cu sacii lor de cărbuni (mangal) precum se duc istrotnmânii cu „cărburii” lor la Fiume.

Dar cu aceste nume de localităţi am trecut pe nesimţite de la slavi la coloniştii germani. De acum înainte documentele scrise încep şi pentru sud-estul transilvan, şi avem lucrări istorice temeinice. Documentul istoric are o putere de convingere mai mare decât urmele pe care le-am dibuit până acum. Cel putin aşa se crede îndeobşte. Dacă n-ar fi necesară şi interpretarea pe care sunt siliţi să i-o dea de cele mai multe ori istoricii, oameni ai vremii lor şi ai ideilor ce o stăpâanesc, ar şi fi desigur asa. Dar vederile dominante într-o epocă nu mai sunt totdeauna ale epocilor următoare, iar convingerile schimbătoare deschid adesea calea unor pledoarii cărora în mod fatal le lipseşte obiectivitatea. De n-ar fi asa, nu ar recomanda din vechime, cei de meserie, ca istoria să se scrie „sine ira et studio”.

Dacă de la Braşov o iai spre miazăzi şi treci prin defileul dintre Piatra Craiului şi Măgura, vezi un fenomen interesant. Vâlcica cu apă lim~pede de munte ce curge prin Prăpăstii dispare deodată. A înghilit-o albia de stâncă calcaroasă. Abia cu mult mai departe ea iese iar la iveală, cristalină, ca mai înainte. S-a petrecut un fenomen ce se poate observa şi în Carstul triestin: apa şi-a făcut loc prin găurile subterane ale stâncilor.

Aproape tot trecutul nostru din partea primă a evului mediu s-a scurs ca această vâlcica; istoria noastră e subterană. Veacuri de-a rândul românii nu sunt pomeniţi în ştirile istorice, pentru ca mai târziu, deodată, să fie vorba de ei, prin aceleaşi locuri, cu aceeaşi limbă şi cu acelaşi nume ca al strămoşilor. In coltul sudestic al Transilvaniei, care ne interesează pe noi, e aceeaşi umbră deasă chiar şi când în alte părti străbat razele soarelui.

Cronicani, impresionaţi de impetuozitatea năvălitorilor, au descris întâmplări interesante în legătură cu aceste popoare, dar n-au vorbit nimic despre populaţia autohtonă, pasnică, dosită şi neinteresantă. Chiar aceasta tăcere e o dovadă indirectă de existenta ei.

Îmi aduc aminte de o discuţie între nişte filologi francezi şi nemţi, la care am asistat şi eu, la un pahar de vin. Nemţii susţineau că limba lor e mai bogată decât a francezilor, aducând în sprijinul acestei aserţiuni lipsa în limba franceză a unor cuvinte din cele mai necesare. Ca exemplu citau cuvântul care însemnează contrarul de la „beat”. Francezul, spiritual, îi replică, că limba lui nu are acest cuvânt pentru că ea nu simte nevoia unei expresii pentru o stare normală şi de la sine înleleasă, ci numai pentru starea anormală, beţia, care pentru nemţi pare a fi cea obişnuită… Mi-am amintit această întâmplare, când cineva susţinea lipsa de continuitate a românilor în Dacia, fiindcă documentele nu vorbesc despre ei.

Am înaintea ochilor volumul al treilea al foarte frumoasei scrieri Das Burzenland (23), care tratează despre Braşov şi cuprinde ştiri importante pentru oricine vrea să cunoască trecutul Brasovului; deci a fost un preţios izvor şi pentru noi. In cartea aceasta unul dintre colaboratori a scris ritos că tot ce s-a petrecut prin aceste meleaguri înainte de venirea saşilor e preistorie. O fi pentru saşi, dar cum văzurăm, petru noi, care suntem aici neântrerupt, de la început, istoria veche şi medievală a lăsat vestigii scumpe nouă.

Un fel de preistorie era şi pentru unguri tot ce s-a petrecut pe la noi înainte de venirea lor pe aceste plaiuri. In orice caz, istoria trebuia interpretată astfel ca sa se vadă că ei erau în Transilvania înaintea noastră. De aici teoria discontinuităţii românilor […]. Tocmai în regiunea de care ne ocupăm noi, această teorie putea fi dovedită prin textul însuşi al documentului emanat din cancelaria regelui Andrei II, care, în anul 1211, vorbea de Tara Bârsei ca despre un Ţinut „pustiu şi nelocuit”. Pe acesta regele îl dădu, împreună cu privilegii mari, cavalerilor teutoni (24). […] Acest document nu ni s-a păstrat în original, ci într-o copie din 1353, deci mai nouă cu un veac şi jumătate.

Critica internă ar dovedi că această copie e apocrifă.

Câtă ascuţime de gândire, dar câtă munca inutilă! Când un incendiu cuprinde iarba uscată a unei stepe sau prerii, localnicii apucă în grabă coasa şi taie iarba pe o întindere mare de jur-âmprejur, pentru ca focul, negăsind hrana, să-i ocolească. Ceva analog s-a întâmplat şi la noi, când cetele de călăreţi prădalnici nelinişteau tara, revărsându-se mereu prin trecătorile Carpaţilor. Ţinutul sud-estic al Transilvaniei fu părăsit de populaţie, iar la granita labilă spre Cumania, mutată de la Târnave la Olt, regele Ungariei dădu ordin ca ţinutul să fie prefăcut într-un pustiu nelocuit. Tara Bârsei deveni „terra deşerta et inhabitata”, cum o numeşte documentul andreian. Explicarea aceasta – atât de simplă şi convingătoare – o găsesc la inginerul Treiber în Burzenland. Nu stiu s-o fi spus altul înaintea lui.

Tara Bârsei fu prefăcută într-o regiune nelocuită, căci acest sistem de apărare era, aici şi pe atunci, cel mai eficace contra duşmanului, pe care îl atrăgea fertilitatea pămânrului şi roadele lui. Sol arid şi case sărace, fără averi înmagazinate, aveau însă românii de la munte. Ei îşi puteau mâna uşor vitele prin râpi şi ponoare, unde nu le descopereau vrăjmaşii. In codri, la care nu duceau drumuri comode, românii puteau însă deveni primejdioşi: codrul frate cu românul, zice poetul. Aici o mână de oameni slab înarmaţi puteau atrage pe duşmani sub copacii „aţinaţi” pe care îi prăvăleau asupra celor prinşi în capcană.

Granita, fată de aceste locuri primejdioase, era în Tara Bârsei linia Râsnov-Vulcan, unde pe vremuri romanii puseseră un castru, pe locul unde fuse mai-nainte o fortificaţie dacică şi unde toponimicele săseşti Rosenau şi Wolkendorf sunt modificări prin etimologie populară a numirilor romaneşti pe care saşii le găsiră la venirea lor şi unde împărţeala administrativă – care desigur că reprezintă o realitate – a trecut până acum de curând această parte a Ţinutului, din case izvoraşte Bârsa, la judejul Făgăraş.

Nu e, desigur, pură întâmplare că şi toponimia acestui ţinut se deosebeşte uneori de cea din restul Tării Bârsei. Pe când la est de linia Râsnov-Vulcan avem Vlădeni, Purcăreni şi Tărlungeni (prin care curge Tărlungul), la nord şi sud numirile sunt Ţigăneştii, Mălăiestii (pe Buceci) şi Zârnestii. Un locuitor din acest sat e numit pe la Bran „un Zârnesc”, adică unul ce se trage din neamul lui Zama. Tot astfel, cei ce aparţin neamului lui Ene şi Voină poartă numele Enescu şi Voinescu. Dimpotrivă când eram în Bucovina, descendenţii familiei Hurmuzachi sau studenţii care făceau parte din societatea studenţească „Junimea” se numeau Hurmuzăcheni, nu Hurmuzăchesti, cum se zice în limba literară, şi „Junimeni”.

Un „desertum”, cu obstacole greu de trecut, ieziri de ape şi desiş de pădure, care făcea impracncabile drumurile, era Tara Bârsei la miazănoapte de linia Risnov-Vulcan. Părţile sudice şi satele de la munte însa, pe care năvălitorii nu le căutau, erau ale românilor autohtoni, deprinşi cu incursiunile de când lumea. Printre năvălitori, infiltrări şi colonizări s-au strecurat ei în cursul veacurilor. Cei ce au venit ca năvălitori, cei ce s-au infiltrat printre băştinaşi sau au trecut numai pe la noi, coloniştii care au împânzit aceste regiuni, au sfârşit prin a părăsi Dacia sau sunt pe cale a se asimila autohtonilor. A urmări procesul acesta de contopire în marele cazan în care se fierbea amalgamul etnic de la noi este cât se poate de interesant.

Dintre toţi năvălitorii, cei ce au lăsat cea mai adâncă urmă au fost cei veniţi de la vest, cu civilizalia apuseană şi mai ales mânaţi de un imperialism bine pregătit şi perfect organizat. Desi dominaţia şi colonizarea romană a fost de scurtă durată, ea a produs la autohtoni o deznalionalizare completă, nu ca etnicitate, dar ca limbă. Aceasta, chiar când vechea formă a sufletului se păstrează în mare parte, este semnul distinctiv national. Ceea ce s-a petrecut la noi, se observă şi în alte părti unde s-a întins dominaţia romană. In Galia sau în Peninsula Iberică romanismul a devenit stăpânitor. El n-a fost de la început şi pretutindeni triumfător, dar a sfârşit prin a acoperi cu valurile sale tot, sau aproape tot, teritoriul. Bascii din Ptrinei continuă până azi ca o relictă a populaţiei iberice; albanezii sunt până în zilele noastre urmaşii marelui grup al traco-ilirilor, ce se întindea de la Marea Adriatică la cea Neagră; bessii seu menţinut cu limba lor tracică până în secolvl al VI-lea după Hristos. Cine ştie cât timp se mai vorbea grai dacic în părţile locuite de dacii liberi, de geţii sau carpii transilvani?

După unsprezece veacuri de la descălecatul lui Traian au venit în părţile noastre, de la apus, coloniştii saşi. Cea mai mare parte din ei s-au conservat până astăzi. Mai ales în Tara Bârsei. Dar n-au dominat niciodată ţinutul şi nu s-au extins, nici nu au impus băştinaşilor limba lor în numele unei civilizajii superioare. Patriciatul săsesc se numea bucuros pe sine Kulturtrăger, adică „pioneri culturali” dar el n-a priceput niciodată să facă pe alţii păttasi la progresul civilizaliei. Dimpotrivă, acest patriciat a căutat cu tot dinadinsul să tină alte neamuri pe o treaptă culturală inferioară, ştiind că astfel poate să-şi menţină mai uşor privilegiile de care se bucura şi să lupte cu calitălile fizice şi intelectuale ale acestora. […]

În tinereţea mea se trăgeau asupra trecutului lipsit de documente scrise două concluzii plauzibile, din două fapte. Suburbia nordică a oraşului se numeşte până azi Brasovechi, nemţeşte Altstadt, adică oraşul vechi. Acolo trebuie să fi fost prima aşezare. Cea mai veche biserică din Braşov e cea a Sfântului Bartolomei, la capătul nordic al Brasovechiului. Cum bisericile nu se clădesc nicăiri la marginea comunei, ci la o pozilie centrală, s-a dedus, cu drept cuvânt, că Brasovul se întindea mai demult mai spre miazănoapte, în jurul acestei biserici mari, care nu e o simplă casă de rugăciuni sătească, ci o mică catedrală orăşeneasca. Mai târziu, fie că terenul apătos din jurul acestei biserici era nepotrivit, fie, mai probabil, fnndcă experienta a arătat că la ses oraşul era prea expus incursiunilor duşmane, o parte din braşoveni, şi anume cei care nu erau legaţi de pământul fertil de la ses, s-a mutat într-un loc mai ferit, situat la câliva kilometri mai spre sud. Brasovechenii s-au tras cu timpul mai spre miazăzi, de a rămas biserica în capul aşezării.

Cei ce cred că decisivă a fost la această mutare a Brasovului invazia mongolă de la 1241 mi se pare că au dreptate. Ea a fost mai teribilă decât toate invaziile antenoare. Regiuni întregi au fost pustiite. In Tara Bârsei au pierit atunci câteva sate, ale căror nume e singura urmă ce ni s-a păstrat. Atunci au fost făcute una cu pământul şi fortificaţiile de pe Dealul Sprenghiului de lângă Bartolomei. Nu trecuseră nici 30 de ani de la venirea cavalerilor teutoni şi a coloniştilor germani ce îi urmau. Mongolii i-au învăţat de la început la ce trebuie să se aştepte în noua lor patrie.

Pe locul de azi al Brasovului din valea Tâmpei, terenul era acoperit cu pădure şi cu prundiş pe care creşteau tufe de mărăcini. Mai departe, spre sud, era locul scheilor, adică al slavilor ce-şi schimbaseră graiul cu cel vorbit de românii învecinaţi. Aceştia alimentau cu braţe, hrană şi apă potabilă şi mica garnizoană din cetatea Brassovia de pe Tâmpa. Aici, pe locul ce se întinde azi înare Biserica Neagră şi Poarta Scheilor, s-au refugiat şi călugării catolici ce veniseră deodată cu ordinul cavalerilor teutoni şi au rămas în mănăstirile şi capelele retrase pe care şi le clădiseră în pădure. Locaşurile sfinte, închinate Sf. Laurenliu, Sf. Caterina a cărei aminnre s-a perpetuat în numirea străzii şi porţii Caterinei – precum şi mănăstirea călugătritelor cisterciene, au suferit şi ale, din partea unor cete răzleţe de mongoli, dar călugării se putură adăposti la timp în cetate, unde nu pătrunseră călăreţii stepei şi unde se vor fi retras şi familiile câtorva cetăţeni brasovecheni ce s-au purut refugia la timp.

În jurul manăstirilor şi sub protecţia cetăţii de pe Tâmpa s-au aşezat după aceea, definitiv: braşovenii care nu erau legaţi de pământul arator, meşteşugari şi bruma de negustori ce vor fi fost la început. Astfel Brasovul se despărţi în două, în comunitatea cu caracter din ce în ce mai rural, rămasă pe loc, şi în Brasovul nou, cu caracter orăşenesc, care avea dreptul de a tine târguri şi era organizat în bresle. Acestea întăriră din ce în ce „burgul”, înconjurând cu fortificaţii solide privilegiile lor.

În timpul din urmă se pare că câştigă din ce în ce mai multi aderenţi opinia că actualul oraş e contemporan cu Brasovechiul şi că de la început s-a deosebit populaţia orăşeneasca de cea rurală. Chiar cavalerii teutoni, spun cei ce împărtăşesc această părere, cu experienta lor citadină şi cu un dezvoltat simt pentru terenul potrivit unui oraş, ar fi ales acest loc. La leagănul acestei explicări stă, aşa mi se pare, putin romantism, iar la răspândirea ei, multă mândrie naţională.

Vedere clară pentru avantajele ce le oferea acest loc şi previziunea pentru posibilitălile lui de dezvoltare? Dar căile de comunicaţie se înfundă spre sud şi n-au legăturile bune ale poziliei de la Sprenghi. Când zic Londra, Paris şi Viena, ca centre comerciale şi oraşe cu posibilităţi mari de dezvoltare, mă gândesc imediat la Tamisa, Sena şi Dunăre. Adevărat că în Tara Bârsei nu sunt râuri mari, dar măcar Bârsa curge pe aproape, pe la Vulcan, care e întors cu fata spre răsărit şi spre soare, nu ca Brasovul, care stă o mare parte din zi la umbra Tâmpei. Chiar apa de băut a trebuit adusă la Braşov de după acest munte. Dacă e vorba de previziune, Vulcanul are şi mine de cărbuni. Tot şesul până la Râşnov şi Codlea îi stă deschis pentru ca să se poată extinde, nu porţiunea redusă din şesul Bârsei, la nord de Brasovul strangulat de munţi de trei părti.

Ceea ce i-a hotărât pe cei din Brasovechi să se mute la poalele Tâmpei şi să se lipească de acest munte pe care se găsea o cetăţuie a fost numai trebuinţă de a găsi apărare contra primejdiei, care atunci ameninţa imediat, şi a-şi. Putea apăra avutul şi privilegiile pentru care părinţii lor îşi părăsiseră patria. […]

Ziduri, şanţuri, bastioane, turnuri şi porţi.

Dacă nu eşti grăbit, când vrei să ajungi din Şchei în Blumâna, o iai mai bine pe Dupăziduri adică de-a lungul zidurior vechi ce încing „Cetatea” Brasovului. Un drum îngrijit şi umbros, pe care se plimbă bucuros braşovenii, îţi dă prilej să vezi zidurile masive şi turnurile vechi, care mărturisesc de vremuri furtunoase şi de asedii lungi. Atunci nu era, ca astăzi, pe aici o promenadă, ci numai o potecă, iar copacii erau curăţaţi la poalele Tâmpei, aşa cum se vede în desenul de la sfârşitul secolului al XVIII-lea, pe care-l reproducem şi noi. Cei ce păzeau oraşul trebuiau să aibă vederea liberă şi să observe pe vrăjmaş când se apropia. Iar acesta, care nu cunoştea încă praful de puşcă, ci lupta cu arcul ce nu azvârlea săgeţile prea departe şi cu sulita ce străpungea pe potrivnic în lupte piept la piept, nu mai era primejdios la distante mari.

La început cetatea Brasovului era mai mică şi era apărată mai mult de şanţuri, palisade şi de un desiş de mărăcini. Adevărata cetăţuie, care putea rezista unui asediu îndelungat, era pe Tâmpa. Cu timpul însă, oraşul mărindu-se şi setea de avuţiile acumulate de hărnicia braşoveana aducând mereu vrăjmaşi noi, întărirea cu ziduri puternice şi şanţuri adânci deveni necesară. Aceasta se întâmpla în veacul al XIV-lea, când turcii cucereau Peninsula Balcanică (25). Cetăţuia de pe Tâmpa fu dărâmată, iar materialul ei întrebuinţat la ziduri. La 1421, când au venit, sub Amurat, turcii întâia oară până la Braşov, zidurile nu erau încă desul de fortificate, dar când ei reveniră după 16 ani, găsiră un obstacol pe care nu-l putură trece. Regele Sigismund al Ungariei a stat însuşi multe luni la Braşov, ca să supravegheze lucrările de fortificaţie. Eroul de la Rovine, Mircea, ceruse protecţia întăriturilor braşovene încă la sfârşitul secolului al XIV-lea.

Câte lupte crâncene nu s-au dat în fata acestor ziduri sau a bisericilor fortificate din Tara Bârsei! Mongoliii au revenit, după întâia lor năvală, în anui 1285 şi 1345. Turcii vin iarăsi Ia 1438, 1a 1530, se opresc în Tara Bârsei la 1683 în drumul lor spre Viena şi mai vin o dată în 1788. Moldovenii năvălesc ca duşmani, Basta luptă contra lui Pătrascu în 1601. Nici Mihai Viteazul n-a ocolit Brasovul, având de partea lui pe românii din Şchei. […]

Cetăţuia de pe Tâmpa, care cuprindea vreo 23.000 de metri pătraţi, avea ziduri tari de 1,70m şi 1,80m de groase. Murii ce înconjură cetatea Brasovului, de o lungime de 3000m, sunt de 12m de înalţi şi au o grosime de 1,70m pină la 2,20m. Spre Tâmpa erau două gropi adânci, şi intre ele o redută puternică. Aceste şanţuri, ce opreau duşmanul să se apropie cu vehicole erau încă în copilăria mea neplantate şi pline de murdării. Aici se aruncau hoiturile. Spre nord gropile duble erau de 28 şi 29 de metri, iar înaintea porţilor ele erau pline cu apă, în care bogătaşii lineau pesti. Nişte poteci strâmte între aceste lacuri şi băltoace înlesneau circulaţia pietonilor.

În aceste bălti se înecau „şiştele”, vrăjitoarele, aspru pedepsite pe vremuri pentru legătura lor cu diavolul. Cadavrele lor pluteau apoi pe apă mult timp. Răufăcătorii mai mărunţi erau pusi la stâlpul infamiei şi bătuţi crunt în piaţă sau sub Strajă; cei mai mari erau spânzuraţi şi traşi pe roată, pe Dealul Furcilor, de călăi ţigani. In socotelile Brasovului sont notate cheltuielile cu sase care de lemne pentru arderea pe rug. „Fie, că face!” – îşi vor fi zis edilii economi ai Brasovului, când se întorceau de la un astfel de spectacol interesant.

De-a lungul Dupăzidurilor de Sus curgea o gârlişoara care alimenta cu apă fântânile de sub Dealul Străjii şi cea din Brasovechi, de la „Numărul Unu”, precum şi „fântâna săritoare” (nemţeşte Springbrunnen), de la promenadă. Această vână de apă a fost desfiinţată în copilăria mea, când s-a făcut apeductul braşovean. O gârlă mai mare decât pâraiaşul actual curgea, din secolul al XV-lea, şi de-a lungul Dupăzidurilor de Jos. Albia ei e săpată artificial în stâncă, căci pe aici apa a fost abătută, pentru ca să formeze un obstacol mai mult înaintea zidurilor, păstrate până azi aşa de bine.

Despre Şchei, de unde venea paraul cel repede, era o moară lângă Poarta Scheilor. Când apa venea mare, inunda toată împrejurimea, şi uneori se întâmpla că pestii trebuiau pescuiţi în Biserica Neagră. Lângă Poarta Caterinei era şi baia oraşului, unde un bărbier iscusit rădea bărbile celor ce-şi permiteau luxul unei băi. In Groaveri era o băltoacă, încă în copilăria mea, în care copiii prindeau, cu fire lungi de iarbă, broaşte. Ea a fost astupată abia prin anul 1883, cu umplătură adusă de la Poarta Vămii, când s-a nivelat terenul fostului cimitir ostăşesc. şi mai târziu s-a astupat lacul de la „Şcoala de gimnastică” săsească, pe care patinam iarna şi eu.

Apa ce venea din Şchei, curgea prin străzile oraşului, cum la Sibiu se vedea până de curând, iar la Braşov o vâlcica era neacoperită încă în copilăria mea, pe „Valea Lată”. Aceste vine de apă erau necesare meseriaşilor, mai ales lânarilor, argăsitorilor şi funarilor, care locuiau concentraţi în câte o stradă. Astfel, cei ce preparau funii de cânepă locuiau pe Strada Fanărilor (căci asa, nu „funarilor”, se zicea la Braşov) lângă care era şi bastionul acestora. Când, către sfârşitul veacului al XIX-lea, s-au războtezat străzile, această „uliţă” s-a numit Strada Castelului, desi pe aici n-a fost niciodată vreun castel. Dar nemţeşte îi zicea Burggasse, după burgul de pe Tâmpa. Numirea aceasta nepotrivită a rezistat până astăzi maniei noastre de a schimba numele străzilor, desi tocmai în cazul uliţi Fanărilor numele românesc nu e o traducere din nemţeşte, ci oglindeşte o stare din trecut.

Apa era repartizată cu grijă în tot oraşul, prin fântâni şi „tapuri”, adică fântâni în care apa curgea în albii de trunchiuri de copaci scobite – uneori în două, suprapuse – cum era încă pe vremea mea, cel de sub Strajă (Numirea de „ţap”, scris „Cyp”, se găseşte şi în documentele vechi ale Brasovului). Această atenţie ce se dădea apei potabile în Braşov stă şi ea în legătură cu caracterul de cetate întărită, care suferea asedii lungi.

În fotografia Dupăzidurilor de Jos, pe care o reproducem, ca şi în desenul de la sfârşitul veacului al XVIII-lea, se văd bine turnurile pătrate ce se înaltă la distante nu prea mari de zidurile oraşului. Din ele sentinelele ce stăteau de veghe vedeau mai bine duşmanul. Dar nu numai în incinta zidurilor, ci şi în afară de ea erau asemenea turnuri, mai masive şi mai înalte acolo unde necesitatea o cerea. Astfel sub Tâmpa, cu vederea deschisă spre Şchei, mai sus de Bastionul Ţesătorilor, era un turn de veghe – al cuţitarilor – din care n-a mai rămas urmă. Altul era la celălalt capăt al Dupăzidurilor de Sus. El domina Blumăna şi Curmătura. Se cunoştea încă bine în copilăria mea, când aici era un rond cu vedere desfătată.

Cele două turnuri ce s-au păstrat în zilele noastre sunt cele numite Turnul Alb şi Negru; cel dintâi mai mare şi mai masiv, cel de-al doilea mai mic, în patru muchii. Amândouă aceste turnuri deschideau sentinelelor vederea, prea mărginită de apropierea dealurilor împrejmuitoare pentru cei ce apărau cetatea de pe ziduri. Turnul Negru, lipit de stânci abrupte, domina Scheii; cel Alb avea vederea deschisă spre Blumăna, când urcai cele cinci etaje suprapuse în interiorul lui. De la el până la mijlocul zidurilor nu e departe, şi comunicaţia străjerilor din Turnul Alb cu apărătorii din Cetate se făcea peste puntea de piatră ce se bolteşte deasupra gârlei. De la Turnul Negru până la bastionul de la capătul Târgului Cailor e şi mai aproape. Un lant gros de fier oprea aici, în caz de primejdie, comunicaţia pe Dupăzidurile de Jos.

Turnul Negru e numit astfel după coloarea întunecată a pietrei din care e zidit, lovit fiind de trăsnet de două ori. Cel Alb, din secolul al XV-lea, e unul din cele mai frumoase monumente istorice ale Brasovului, proporţionat în dimensiuni, cu toată masivitatea lui, şi avântat în liniile lui arhitecturale.

Tot turnuri de veghe au fost la început Sfatul şi cetăţuia de pe Strajă, de care va mai fi vorba mai încolo. Pe când nu exista decât un turn lângă „Podul Minciunilor”, pe unde curgea valea din Şchei ce mâna şi moara de la Poarta Caterinei, turnul Sfatului avea menirea să păzească podul. Aici se despărţeau cele două braţe ale pârâului, luând unul direcţia spre Blumăna, altul spre Brasovechi. Se pare că de pe atunci acest loc devenise buricul Brasovului, unde lumii îi plăcea să se adune ca să bârfească.

Turla de pe Strajă, precum arată şi numele, era la începutul secolului al XV-lea, când s-a ridicat, tot un turn de veghe. Poziţia lui minunată, cu o vedere largă în toate zările, i-a mărit în curând însemnătatea. Incă în anul 1524 s-a clădit în jurul acestui turn un bastion de lemn în care se aşezară patru tunuri; 650 de fiorini s-au cheltuit atunci. Peste trei decenii se înconjură această fortăreaţa cu şanţuri şi se fortifică apoi cu ziduri. Intre timp invenţia prafului de puşca făcând zidurile care înconjurau Brasovul fără mult rost, căci grosimea lor nu putea rezista ghiulelelor trimise de departe, însemnătatea cetătuiei de pe Strajă crescu dintr-o dată. O fântână adâncă de 81 de metri fu săpată, asigurând apa necesară în caz de asediu.

La punctele mai expuse se mai adăugară la zidurile cetăţii, bastioanele. Ele datează din secolul al XV-lea, poate chiar din al XIV-Lea. Sunt distanţate la câte 110 metri şi sunt mult mai ieşite decât zidurile, ca să se poată ţinti şi asupra asediatorilor de sub ele.

Fiecare bastion era apărat de o breaslă. De aceea ele se numeau după breslele ce le apărau: Bastionul Ţesătorilor, al Funarilor, al Curelarilor etc. In caz de primejdie se suna clopotul bastionului şi breslaşii îşi luau postul în primire, ca şi micile garnizoane ale turnurilor. Afară de puşcaşi, aici stăteau oameni gata să atace pe duşmanul ce ar fi cutezat să se apropie, cu apă clocotită şi cu smoală fierbinte turnată prin ciocurile ce ieşeau din zid. După crenelurile zidurilor zimţate erau aşezaţi la început arcaşii, mai târziu cei cu armele de foc.

Cel mai mare bastion, păstrat bine pină azi, era al Ţesătorilor, la capătul spre Şchei al Dupăzidurilor de Sus. El ocupă o suprafaţă de 1616 metri pătraţi, iar zidurile lui au o grosime de trei metri (26). Bastionul Fierarilor de la capătul Târgului Cailor, renovat, adăposteşte azi arhivele oraşului, după ce a slujit de adăpost, o vreme, muntelui de pietate.

Acolo unde zidurile oraşului erau duble şi chiar întreite între ele erau aşa-numitele „Zwinger”. Româneşte le-am putea, numi „ţarcuri”, cu un termen luat din viaţa noastră pastorală, căci, ca acestea, ele erau închise de două părti de zidurile cetăţii, iar de alte două prin nişte pareţi transversali ce le despărţeau unele de altele. Aceste ţarcuri erau date tot în grija breslelor, care puneau în ele, în vremuri liniştite, depozite de mărfuri şi de materiale. Unele din ele aveau întinderi destul de mari, cu grădini şi mici lacuri de pesti. Când la Braşov nu prea erau cârciumi pentru localnici – căci orice burghez cinstit bea acasă porţia lui de vin – în aceste grădini cu pomi roditori se încingeau adesea chefuri prelungite, cu cântări şi loc de popice. Se chefuia însă între tovarăşi de breaslă, deci oarecum în familie.

Deoarece tocmai în copilăria mea s-a desăvârşit desfiinţarea zidurilor oraşului spre nord, începută pe la mijlocul secolului trecut şi chiar mai devreme, fie-mi permis să fac un salt peste veacuri şi să întrebuinţez un artificiu al regizorilor de filme cinematografice. Pirandello l-a adoptat şi în drama sa despre cele Sase personaje în căutarea unui autor. Precum aceştia ne conduc după senă, între recuzitele de teatru, dezvăluindu-ne tainele culiselor, aşa voi arăta ce era după zidurile cetăţii, când ele au căzut, şi la ce au fost bune ţarcurile atât de vesele odinioară. Cu ocazia aceasta vom cunoaşte pe cele mai însemnate din ele.

După desfiinţarea porţilor dinspre miazănoapte, în locul lor au rămas locuri virane şi ţarcuri neîngrădite, la care speculanţii s-au repezit cum se reped lupii la oi. O pradă bogată era mai ales în jurul porţii de la Uliţa Căldărarilor. Pe locul unde se afla casa portarului s-a zidit, în 1858, un an după dărâmarea porţii, casa cu două etaje a Societălii Industriaşilor (Gewerbeverein), care stă şi azi şi în a cărei sală am dansat şi eu în tinerele. Ţarcul de lângă poartă îl închiriase, încă din 1824, un negustor braşovean cu numele Barbenius (după care s-a numit şi locul), care a vândut Societăţii Industriaşilor o parte, iar alta unui director de bancă cu numele Maurer, al cărui frate a fost multă vreme prefect al Brasovului. El a clădit pe acest loc o vilă luxoasă, în 1889. In grădina acestei vile s-a zidit mult mai târziu, după schimbarea proprietarului, casa în care sunt azi instalate telefoanele.

Pe locul ţarcului spaţios din dosul porţii şi pe locul acestei porţi e complexul caselor de la capătul nordic al Uliţei Căldărarilor, peste drum de actualul hotel Coroana. Patru proprietari şi-au clădit aici casele lor mari, „magistratul” oraşului casele din colt cu Strada Aurarilor, unde sunt şi azi diferite oficii, casa lui Bachmeyer, apoi a lui Gyerthanyfy, unde a fost oficiul telegrafic, când eram copil şi locuiam şi noi în această casă, şi în sfârşit, vila Kertsch. Cei 119 pomi fructiferi de pe ţarc au fost vânduţi cu 119 fiorini. Lângă acest complex de case şi lângă casele Societăţi Industriaşilor şi vila Maurer, pe Ţarcul Lăcătuşilor şi Argintarilor s-a deschis o stradă nouă şi s-a clădit pe când eram în liceu, liceul real de stat unguresc, care a devenit apoi „Liceul Mesotă”. Înainte de a se clădi, în curtea lui spaţioasa era un lac pe care iarna am patinat şi eu. Prin regiunea aceasta, locurile se vindeau pe atunci cu 1 fiorin şi 50 creiţari până la doi fiorini metrul pătrat, iar o căsuţă cu o faţadă de patru metri ce mai stătea pe acest loc fu vândută, în 1854, cu 430 de fiorini.

Terenul de pe laturea cealaltă a uliţii, unde este acum Direclia C. F. R. ŞI Liceul Principesa Ileana [azi Universitatea], era ţarcul lăcătuşilor şi al cizmarilor, care se numea nemţeşte Tschismenmacherzwinger. Zidul care înconjura oraşul în partea aceasta s-a dărâmat abia în 1891, când, cu un an mai târziu, s-a zidit aici şi Academia de comerţ. Tat atunci s-a deschis şi continuarea Străzii Negre spre Blumăna. Din 1887 datează dărâmarea marelui Bastion al Curelrarilor, cu zidurile groase ale ţarcului lui, pe care le reproducem şi noi în fotografie din cauza frumoaselor lor creneluri şi a ciocurilor pe unde curgea asupra asediatorilor apa şi smoala fierbinte.

De la Poarta Vămii spre Dupăzidurile de Jos era Ţarcul Cojocarilor, pe locul căruia s-a clădit în 1885 frumosul palat al Casei de Pensiuni, care în etaj adăposteşte Prefectura. Locul de alături l-a cumpărat negustorul român Diamandi Manole, al cărui ginere, doctorul Baiulesru, a zidit pe el o vilă frumoasă, azi [1943] proprietatea societăţii culturale „Astra”. In dosul acestei case era marele Ţarc al Curelarilor, de 5400 de metri pătraţi, pe care l-a cumpărat în 1886 biserica catolică, clădind pe el, în 1900, un liceu.

Tot în copilăria mea au fost străpunse în două locuri şi zidurile păstrate atât de bine ale celor două Dupăziduri. In 1894 s-a vândut cu 2000 de fiorini Bastionul Funarilor; şi în acelaşi an, cu 6000 de fiorini, cel al Lânarilor, amândouă sub Tâmpa. In acelaşi timp s-a deschis zidul pentru o stradelă ce urca din Uliţa Fanărilor la rezervorul de apă al noului apeduct. Terenul s-a aplanat şi s-a ridicat un chioşc pentru muzica ce cânta acolo vara.

Pe Dupăzidurile cele de Jos, zidul a fost deschis în dosul hotelului Europa, azi [1943] cinematograful Corso, ca să servească de a doua intrare pentru publicul ce venea la reprezentaţiile date în sala lui cea mare – vorba vine – şi care într-o vreme frecventa destul de mult grădina restaurantului.

Pe vremea mea, din zidurile şi bastioanele ce înconjumau oraşul spre Şchei rămăsese foarte putin. Bastionul Ţesătorilor, ce a fost cruţat de incendiul cel mare despre care vom vorbi ceva mai încolo, servea, pe când eram copil, pentru o scoală de modelat figuri de ghips, la care umblam şi eu. La începutul secolului al XIX-lea era aici o sală mare, în care braşovenii ţineau nunţile lor. Pe Strada Coşbuc se mai văd urmele vechilor ziduri, iar în dosul scoalei săseşti de fete, pe fostul Ţarc al Croitorilor, era o popicărie. Dacă nu ma înşel, restaurantul de acolo e şi astăzi căutat de amatorii de vin bun. Aici se continuă chefurile şi petrecerile la popice ale breslelor de odinioară. Poate buna dispoziţie a înaintaşilor renaşte din zidurile vechi, care au mai rămas, precum în grădinile din Uliţa Fanărilor vor mai creste, în umbra Tâmpei, unii din pomii cu roadă putină ai ţarcurilor vechi şi umbroase. In schimb, grădinile din dosul Uliţii Vămii, al Şirului Inului şi al Târgului Cailor au dispărut în cea mai mare parte, căci negustorii din aceste părti folosesc orice metru pătrat pentru depozitele lor de mărfuri. Păretele din fundul acestor magazii este de cele mai multe ori format din zidurile groase care înconjurau oraşul.

Braşovenii mai bătrâni stiu că Poarta Vămii, la capătul nordic al uliţei cu acelaşi nume, era aşezată de-a latul acestei străzi, acolo unde mai stă şi astăzi, la capătul promenăzii, casa ce adăpostea până de curând Cercul Militar, iar mai demult biroul de informaţii al călătorilor străini. Aici era mult timp, vara, cafeneaua promenăzii, pe care o ţinea Erdelyi, numit înainte Weiss. Zidurile cetăţii erau însă binişor mai înăuntru, pe actualul Bulevard Ferdinand [azi Bd. Gh. Gheorghiu-Dej]. Acelaşi lucru îl observăm la Poarta Scheilor care, împreună cu turnuleţul ce se mai păstrează, sunt cu mult mai în afara decât urmele zidurilor din Strada Coşbuc. Terenul ocupat de Şcoala săsească de gimnastică era dincolo de aceste ziduri, dar dincoace de poartă. Lucrul se explică, dacă ne dăm seama că aceste porţi erau mari, adevărate fortăreţe cu bastioane şi turnuri, cum se pot vedea în desenul din veacul al XVIII-lea. Să se compare mai ales vechea poartă a Vămii cu cea care i-a luat locul în secolul al XIX-lea, în fotografia de prin anii 1870.

Adevărata „Poartă” a Brasovului, care făcea comunicaţia cu Moldova prin satele de la nord şi prin Săcuime, era poarra de la capătul Uliţii Căldărarilor. Nemţeşte strada se numeşte Purzengasse, a cărei parte primă cuprinde cuvântul ce derivă din latinul medieval „porta”. Strada Porţii era şi numirea românească înainte de a se numi Regele Carol, şi când încetase a i se mai zice Uliţa Căldărarilor. Am spus că pe teritoriul ei şi al ţarcurilor de pe el s-a clădit tot complexul caselor de la capătul nordic al acestei străzi. Într-unul din aceste ţarcuri se decapitau, la sfârşitul veacului al XVIII-lea, criminalii.

Înaintea acestei porţi erau bălti mari, care inundau terenul în caz de primejdie. Pe sub turnul ei puteau trece carele şi pietonii, cotind în unghi drept prin nişte ganguri întunecoase. Turnul avea un ceas mare şi era împodobit cu fresce frumoase. Porţile care se închideau seara de amândouă părti ale turnului erau de stejar şi aveau sine de fier. Un „pont levis”, ca la castelele medievale, se lăsa cu lanţuri grele peste apă. Această poartă s-a dărâmat abia în anul 1857, după ce încă în 1804, un cutremur de pământ o stricase aşa de mult că ameninţa să se dărâme de sine. Patruzeci şi cinci de ani le-au trebuit însă părinţilor oraşului pentru ca să poată lua această hotărâre.

Si mai greu au luat decizia să desfiinţeze Poarta Vămii, desi cea mare, veche şi frumoasă, fusese dărâmată, sau mai bine-zis se dărâmase, tot din cauza unui cutremur, în 1745. In 1838 se ridică o poartă nouă, mai mică şi fără valoare artistică, imitând stilul porţii Brandenburg din Berlin. Istoria acestei porţi nouă care stânjenea comunicaţia ce creştea necontenit în secolul al XIX-lea pe această arteră principală, merită să fie povestită. Tatăl meu era în consiliul comunal când edililor braşoveni li se puse, în anul 1891, o problemă grea de rezolvat. Societăţii tramvaiului i se dăduse concesia să pună sine până în Şchei, trecând prin Uliţa Vămii. Când să se aplice acest plan, se văzu că locomotiva tramvaiului nu încăpea pe sub bolţile porţii. Edilii saşi au fost literalmente copleşiţi de dilema în care ajunseseră. Tatăl meu, venind acasă de la şedinţa consiliului comunal, ne povesti ce se întâmplase în această memorabilă şedinţa. Pe când nimeni nu găsea o soluţie grelei probleme, el făcu singura propunere ce se impunea: să se dărâme poarta fără trecut şi fară stil, aşa cum o cere spiritul timpurilor nouă. Atunci toată adunarea izbucni într-un „ho! ho!” plin de revoltă. „In zadar hohoiti”, le replică tatăl meu, „progresul nu înaintează cu carul cu boi, pe care să-l poţi opri cu ho! Poarta va cădea!” şi a căzut, bineînleles.

Vechea Poartă a Vămii, ridicată tot în secolul al XVI-1-lea, ca şi Poarta de la capătul Uliţii Căldărarilor, care făcea traficul cu Tara Românească, era întărită cu stâlpi grei de stejar ce se băgau cu capetele lor în două găuri făcute în zid. Dăm, după un desen din 1835, figura acestei porţi mari, cu turnul şi bastionul ei. Turnul e crenelat iar poarta are un mare tablou în colori, are ciocuri penvru ulei clocotit şi o punte peste apa din fată. In zadar am căuta însă vama, căci aceasta nu era la poartă, ci în uliţă ce începea aici, cam pe la mijlocul ei, pe unde era pe vremea mea vechea cârciumă „La Coroană”. Nemţeşte îi spunea străzii „a Sfântului Petru”, după hramul bisericii catolice, sau Strada Călugăritelor (Nonnengasse), după mănăstirea de pe aceeaşi uliţă.

Desi partea sudică a oraşului nu era ameninţată de cotropitori ca cea de la nord, totuşi era împrejmuită cu ziduri întreite şi închisă cu o poartă mare. […]

Poarta Scheilor, numită în documente şi „porta valachica”, avea forma unui mare patruunghi ce ieşea afară din zidurile oraşului. Turnuleţul elegant, din secolul al şaisprezecelea, de la capătul Străzii Muresenitilor, ce s-a păstrat ca monument istoric preţios, făcea parte din complexul de clădiri al acestei porţi. Ele ajungeau spre vest până la Şcoala de fete săsească, unde era moara porţii, iar spre sud-est până dincolo de actuala Poartă a Scheilor. Înainte erau nişte lacuri cu pesti pentru popii catolici – căci saşii încă nu trecuseră la reformatiune – care ţineau posturile. Peste apă se lăsa şi aici un „pont levis”. In zidurile ei erau opt găuri pentru „bombardele” aduse de la Praga. Marele incendiu din 1689 şi altul din 1738, precum şi un inevitabil cutremur de pământ, au făcut mari stricăciuni porţii. Scheienii cereau posibilitatea unei circulaţii mai uşoare prin oraş, care la sfârşitul secolului al XVIII-lea se deschise şi celor ce nu erau saşi. Astfel, la 1827, poarta veche se desfiinţa şi în anul următor se zidi numai o poartă mică, care există până azi. Ea nu e insă la capătul unei străzi cu trafic mare de vehicole. In Târgul Cailor s-a demolat, încă din 1819, turnul Bastionului Fierarilor şi în locul lui s-a zidit, în anul următor, o poartă ceva mai mare decât cea din Strada Mureşenilor, care însă fu dărâmată în 1876, fiind o piedică pentru comunicaţia cu Scheiul.

Alte porţi vechi, dar mai putin importante şi închise vremelnic, erau lângă Bastionul Ţesătorilor: poarta ce ducea la Curmătură şi poarta cu un turn mare de la capărul Uliţii Negre, pomenită încă de la 1464, dar astupată pe timpul ultimei invazii turceşti de la 1788. In anul 1873 căzu şi poarta aceasta.

Ziduri, şanţuri, bastioane, turnuri şi porţi închideau Brasovul în curs de o jumătate de mie de ani fată de duşmani şi de cei ce sufereau în urma privilegiilor acordate coloniştilor saşi. Dar ele închideau şi orizontul acestora.

Dincolo de zidurile protectoare mai era un rând de muri naturali, Carpaţii, care tocmai la Braşov erau atât de aproape. şi precum în fata zidurilor mai era „glacis”-ul care oprea pe duşman, tot astfel dincolo de munţii transilvani era, în vest, pusta ungurească şi Banatul mlăştinos, iar la sud şi est Bărăganul şi prelungirea stepei ruseşti, Dobrogea şi Basarabia de miazăzi. Pe acest mare maidan ara bulevardul cetelor ce treceau călări, cu iatagane curbate între dinţi, mult timp după huni şi avari, ca să cucerească lumea în numele Profetului.

Carpaţii au izolat această provincie de restul lumii. Coloniştii veniţi din apus au întreţinut, prin trecătorile munţilor – porţile Transilvaniei – contactul cu ea, însă în măsură mai mică decât am fi aplecaţi să presupunem, în tot evul de mijloc, care la noi a durat mai mult decât în alte părti. Închişi între zidurile cetăţilor lor, unde se puteau baricada ca nişte melci în căsuliile lor, închişi din fire, conservativi şi cu o fantezie redusă, ei au rămas poporul muncitor şi cinstit, chibzuit şi statornic, care îşi ajungea sieşi şi nu dorea să se primenească deodată cu schimbările vremii. Numai când zidurile cetăţii căzură şi porţile nu mai rezistară zguduirilor telurice, când Carpaţii înşişi fură sfredeliţi de tunele, iar Apusul venea la noi, acest ev de mijloc prelungit se termină şi aici.

De acum Brasovul nu mai era o fortăreaţă de necucerit. Când Poarta nouă a Vămii fu dărâmată, ca să poată trece pe sub ea locomotiva cu aburi a tramvaiului, ea îşi împlinise de mult misiunea. Însăşi dezvoltarea comerţului, pentru uşurarea căruia se deschisese, cerea sacrificarea ei. Ea devenise un anacronism, ca şi zidurile Cetăţii, un mai-mult-ca-perfect.

Alte fortificaţii trebuiau acum. şi nu numai saşilor, ci mai ales românilor. Banca „Albina”, noua fortăreaţă, veni la Braşov, cu unsprezece ani după ce se înfiinţase la Sibiu. Întâiul ei „dirigent” era Gheorghe Ioan, un venerabil negustor braşovean; adevăratul ei însufleţitor fu însă directorul ei următor, Valeriu Bologa (27). Tot de la Braşov plecă mai târziu conducătorul sucursalei – „filialei” – din America a acestei bănci, la care românii transilvăneni emigraţi îşi trimiteau economiile lor, Tiberiu Brediceanu.

Dacă întâia poartă în zidurile Brasovului este cam de pe vremea descoperitorului noului continent, cei dintâi emigranţi în America, români din Tara Oltului, sunt cu putin anteriori dărâmării Porţii Vămii.