PROCESUL MEMORANDULUI – FILOROMÂNII – O FOTOGRAFIE BUCLUCAŞĂ.

Tineretul braşovean primea, în gimnaziul cu vechi tradiţii româneşti, o educaţie naţională pe care nu trebuia să o propovăduiască profesorii, ci care era în atmosferă; ea sălăşluia între zidurile lui. Profesorii nu predicau naţionalismul (15), dar erau o pildă vie a lui. […].

Conflictele cu autorităţile deveniră mai grave când guvernul din Budapesta ordonă câteva restricţii, interzise câteva libertăţi şi introduse nişte inovaţii supărătoare sau vexatorii. Când am fost opriţi să mai purtăm chipie cu panglică tricoloră, am pus în locul ei una albastra pe chipiele elevilor din clasele superioare, galbenă la cei din „comerciale” şi rosie la cei din clasele inferioare, căutând, cel putin la început, să ieşim la plimbare câte trei, cu colori diferite, într-un sir. Mai greu ne-a căzut când ni s-a cerut ca istoria Ungariei şi literatura maghiară să se predea şi să se „răspundă” numai ungureşte. Mai ales elevii din Regat, care n-aveau de unde sti ungureşte, au fost grav atinşi de această ordonanţă, care le făcea imposibilă urmarea gimnaziului din Braşov până la urmă. Îmi aduc ammte de bietul Constantin Ionescu, poreclit Barbarossa, mai târziu profesor şi direoeor al Liceului „Lazăr” din Bucureşti – un elev excelent, care învaţa ca papagalii literatura maghiară, fără să înţeleagă nici jumătate din ceea ce memoriza: „Kis, Kis – care va să zică Kisfaludi; Károly – care va să zică Kisfáludi Karoly…” aşa mergea, potincnindu-se, până ce ştia pe de rost toată biografia poetului maghiar.

În această atmosferă încărcată veni procesul Memorandului, care târa pe banca acuzaţilor pe cei mai de seamă conducători politici ai românilor din Transilvania, pentru vina de a fi dus împăratului, pentru care luptaseră în revoluţia din 1848, un memorand în care erau înşirate „graviminile” poporului român şi nedreptăţile ce i se fac. Deputăţia n-a fost primită de împărat, iar Memorandul a fost pus „ad acta”, fără ca Franz Iosef să fi avut curiozitatea să-l deschidă. Magnaţii maghiari erau bine organizaţi la Curtea din Viena, iar împăratul indiferent fală de români. Budapesta însă văzu în gestul românilor, care înconjurau pe unguri şi se adresau direct monarhului, o crimă de înalta trădare, înscenând un proces monstru şi monstruos la Cluj. […].

În această epocă eroică, care a culminat cu procesul Memorandului, am trăit, ca elevi în liceu, momente de adevărată înălţare sufletească. Nici profrsorii noştri nu urmăreau cu mai putină încordare fazele acestui proces cu momente cu adevărat dramatice, şi închideau ochii când în loc să intrăm punctual în clasă, noi zăboveam pe vreo bancă a Dupăzidurilor, unde unul din noi citea cu voce tare dările de seamă amănunţite de la proces. Reciteam răspunsurile pline de demnitate şi curaj date procurorului de un Cristea sau Coroianu, ne însufleţea oratoria unui Lucaciu şi îl vedeam aievea cum se ridică preşedintele Comitetului national, doctorul Raţiu (căruia plebea din Turda i-a spart ferestrele) si, făcând un gest larg cu mâna lui de uriaş, întunecând cu umbra ei o parte din sală, răspunzând la întrebările procurorului pline de venin, enunţa cu glas ridicat că drepturile unei naţiuni nu se discută, ci se afirmă.

Acest răspuns plin de demnitate a sosit tocmai în momentul când acuzaţii păreau ca şovăie, sub ameninţarea temniţei grele. In zadar se zbăteau cei mai iscusiţi avocaţi ardeleni, bătrâni cu experientă de vechi apărători şi tineri plini de elan, între care se distingea cu deosebire Amos Frâncu, din neamul moţilor îndărătnici şi neânfricati, căci nici argumentele juridice, nici logica faptelor nu puteau răzbi contra şovinismului. Atunci apăru din Bucureşti Ionas Grădisteanu, si deodată acuzaţii se prefăcură în acuzatori (16).

Toată lumea românească era entuziasmată de curajul celor ameninţaţi cu cele mai grele pedepse, şi nu mai putin corespondenţii străini (căci procesul acesta atrase întâia oară mai cu dinadinsul atenţia străină asupra stărilor de la noi), cu toate că erau siguri că această atitudine a memorandiştilor va îndârji şi mai mult autoritălile.

Si, de fapt, anii de temniţă grea au fost multi. Raţiu şi Lucaciu erau în fruntea condamnaţilor, cu câte cinci ani. Dar când a trecut Lucaciu prin gara Braşov, lumea românească i-a ieşit în întâmpinare la gară, iar noi, elevii de liceu, i-am sărutat poalele hainei.

„Trăim timpuri grele, dar frumoase”, ne-a spus el. Dar în felul cum ne-a spus-o şi din fata lui de iluminat am înleles că vremile erau frumoase tocmai pentru că erau aşa de grele. Nu era popa de la Siseşti care ne vorbea; ci omul ras la obraz şi cu ochii pătrunzători făcea parte din cohortele romane. Multă vreme cântecul nostru favorit era doina lui Lucaciu. […]

Răsunetul acestui proces a fost mare. Tocmai în Norvegia îndepărtară s-a auzit un glas puternic de revoltă împotriva barbariei autorităţilor maghiare. Scrisoarea deschisă, publicată de scriitorul Bjornson, făcu ocolul presei europene şi numărul prietenilor noştri crescu cu unul din cei mari.

Filoromânii!

Grija pentru buna părere a străinilor şi satisfacţia ce o simţeam când în străinătate se ivea câte un prieten al neamului nostru era caracteristică pentru spiritul public de la noi, care eram un neam oropsit şi nedreptăţit, obişnuit să audă numai hulă, sau să fie trecut cu vederea de cei ce s-au putut ridica la puterea ce le-o dădea avuţia mai mare, gratie împrejurărilor istorice mai favorabile.

Pe atunci nu se cunoştea încă la noi marele rol al reclamei în comerţ şi al propagandei în politică. […].

Căci propaganda îşi are şi ea capriciile ei. Marele răsunet ce l-a avut Latina gintă abia îl înţelegem dacă citim azi, cu ochi critici, poezia aceasta, care nu-i, desigur, una din cele mai reuşite ale lui Alecsandri, şi nici prestigiul de care se bucura, ca poetă, Carmen Sylva. Cu toate acestea, ambii ne-au făcut multă atmosferă favorabilă în ţările latine şi în Germania.

În Ardeal, unde lumea nu e atât de uşor dispusă să facă haz de lucruri serioase, filoromânii, nu prea numeroşi dealtfel, erau consideraţi cu multă recunoştinţa. Marchizul Pandolfi sau alti bărbaţi ce ne luau apărarea erau numiţi cu respect. Când în biblioteca „Reklam” apăru întâia cărţulie tradusă din româneşte Moara cu noroc a lui Slavici, căreia îi urmară în curând Nuvelele lui Caragiale, umblam cu ele pe la toţi cunoscuţii nemţi, recomandându-le lectura lor. „Rumänische Revue” a lui C. Diaconovici era abonată în multe familii romaneşti. Articolele politice şi istorice, sau traducerile din literatura românească, înainte de toate satirele lui Eminescu, traduse în versuri de Em. Grigorovita, care se publicau în ea, se citeau mult. şi Mite Kremnitz, amica şi colaboratoarea Carmen Sylvei, cu care a scris împreună romanul Bate la uşă,. Trecea de mare talent. Emile Picot, în Franţa, care a publicat o colecţie de poezii populare şi făcea cursuri de limba română la „Ecole des langues orientales” la Paris, cehul Pick şi mai ales profesorul Jung din Innsbruck, care a combătut pe Roesler şi teoria lui, erau citaţi cu recunoştinţă, iar Berger primea scrisori calde de la prietenii săi de la noi pentru cartea lui despre România.

Un eveniment fu publicarea în „Convorbiri literare” a versurilor româneşti, curgătoare şi armonioase, de poetul provansal Boniface Hetrat. Ele aduceau ceva din căldura soarelui din sudul Franţei şi sonoritatea limbei trubadurilor. Dar poetul făcu marea greşeală că nu rămase în străinătate, ci se strămută în România. Astfel, acest om modest şi foarte urât la fată, pierdu tot farmecul cu care îl învăluiau cei ce-l ştiau peste nouă mări şi jări. Abia în revista „Viaţa nouă”, mai tâtziu apăru din nou în publicitate, în revista „Viaţa Nouă”, şi câţiva ani înainte de primul război mondial tipări şi un volum de versuri.

Un filoromân care mai ales în Ardeal, s-a bucurat totdeauna, de mari simpati era cehul Jan Urban Jarnik, profesor la Universitatea din Praga. Cum a ajuns el să înveţe româneşte, e îndeobşte cunoscut de cei din generaţia mea, căci ne-a spus-o de repetate ori în acel interminabil Drumul pe care am mers, publicat în „Convorbiri literare”. De fapt, ştia foarte bine limba noastră şi seria într-un stil popular, cam forţat popular, prea mult înţesat cu „pasă-mi-te”, luat de la Ispirescu, şi cu „bag seamă”. Colecţia de Doine şi strigături din Ardeal, editată în tovărăşie cu Andrei Bârseanu, e una din cele mai bune, iar glosarul bogat – specialitatea acestui filolog căruia îi plăcea să purice textele şi să se îngroape în fise – este un model de exactitate şi concizie. In „Tribuna” lui Slavici el traduse româneşte romanul Bunica de Bojena Nemtova. Când l-am cnunoscut eu, mai târziu, el era un om voinic, cu barba şi mustăţile zburlite şi cu înfăţişarea slavă, care povestea oricui era dispus să-l asculte cum ajunse să ne iubească. Pe pieptul boţit al cămăşii sale flutura o mare decoraţie românească la care ţinea faarte mult, iar fracul, rămas prea strâmt, căci îl avea de la nuntă, era parcă ilustrarea vorbelor: „Eram tocmai la nunta mea, când îmi veni vestea că la Blaj se tine sesiunea Asocialiunei Transilvane. Lăsai toate baltă şi alergai la voi, fraţilor”… Era multă sinceritate în dragostea ce ne-o păstra acest filoromân veritabil.

Oarecare vâlvă făcu, pe când eram în clasele din urmă ale liceului, germanul Rudow, un poliglot care se putea lăuda că atunci când a împlinit treizeci şi trei de ani, cunoştea treizeci şi trei de limbi. Acest om original, care ne-a învăţat iute limba, fiind căsătorit cu o româncă, poeta Suciu, s-a stabilit mai întâi la Sibiu; apoi, dacă nu mă înşel, la Arad. El a scris despre noi diferite articole lipsite de căldură, dar în general bine informate. Istoria literarurii române scrisă de el în limba germană a produs o mare vâlvă la cei nemultumili cu locul ce li s-a rezervat în această cărţulie, înainte de toate la cei grupaţi în jurul „Revistei nouă”, unde Haşdeu, Săineanu şi Ionescu-Gion îl criticară aspru şi îşi bătură joc de convorbiristii Iacob Negruzzi şi Bogdan-Duică, care au scris prefaţa sau au colaborat la această carte. Rudow a murit tânăr.

O admiraţie nelărmurită am avut, împreună cu alti transilvăneni, fată de Gustav Weigand, care scrisese despre români si, cu sprijinul guvernului român, întemeie, în 1892 sau 1893, la Leipztg, un Seminar român. Atras de faima acestui filoromân, am plecat, după absolvirea liceului, la universitatea unde făcea cursuri. Toată cariera mea viitoare a fost hotărâtă de acest filoromân, care era şi un eminent profesor.

În jurul procesului Memorandului se iscă o literatură întreagă de scrieri de natură politică. Cele două mai importante fură Chestiunea română, un studiu mare şi documentat de Eugen Brote, şi Replica (17). Autorul ei era Aurel Popovici, care studia medicina la Graz şi care se dovedi ca un cap politic de primul rang şi un teoretician plin de temperament al politicii noastre. Vasta sa cultură şi stilul său zvâcnit, cu multe sublinieri şi citaţii din cele mai nouă cărţi, erau ceva nou la noi.

Noi, elevii din cele două clase din urmă ale liceului, eram stăpâniţi cu totul de acest curent naţionalist, alimentat de proces şi de literarura politică pe care a stârnit-o. Aveam impresia că nu puteam rămâne în afară de jertfele aduse de cei mai de frunte bărbaţi ai neamului. In 1894 intrarăm în contact cu „octavanii” – adică cu elevii clasei a opta – de la Blaj şi Năsăud, şi făcurăm o societate secretă cu deviza „Venin vom lua, Prin foc ne vom scălda, Pentru idealul nostru national”. Îndată după „matură” examenul de bacalaureat – voiam să începem activitatea politică. Deocamdată hotărârăm să luăm contact unii cu alţii în vacanta Crăciunului.

Iniţiativa o luă Brasovul. Ion Scurtu – care mai târziu trebui să părăsească Universitatea din Cluj pentru ţinuta sa „iredentistă” – şi cu mine am fost aleşi de colegi să plecăm la celelalte două licee. Am pornit, într-o zi rece de decembrie, mai întâi la Blaj, unde ne aşteptau câţiva colegi mai răsăriţi, ca Tiberiu Brediceanu, Macaveiu canonicul şi marele dignitar de mai târziu, cei doi fraţi Octavian şi Traian Mihai din Orăştie, fostul nostru coleg la gimnaziul din Braşov Octavian Tăslăuanu şi alti câţiva. In odaia separată a unui birt studenţesc ţinurăm conventicule cu cuvântări şi jurăminte sărbătoreşti.

Mai putin netedă ne-a fost călătoria la Năsănd, unde pe atunci nu era tren. Voind să facem economie, căci resursele noastre financiare erau foarte limitate, nu am luat bilet direct până la Bistriţa, prin Cluj, ci numai până la Apahida, unde am aşteptat câteva ore, într-o gară mică şi prost încălzită, trenul care se forma la Cluj. Voiam să evităm oraşul care a pronunţat sentinţa memorandiştilor. La Bistriţa ne-am dus la avocatul Tripon, căruia i-am spus care era cauza călătoriei noastre, şi am aflat un sprijin larg la acest patriot şi iubitor al oricărei mişcări generoase. El ne făcu şi rost de sania ce avea să ne ducă la Năsăud. Când ne-am îmbarcat, înfăşuraţi în bunde groase, pentru un drum dzstul de lung, spre orăşelul în oare nu cunoseeam decât pe doi colegi, dintre care unul studiase la Braşov până în clasa a şasea, aveam impresia că suntem doi nihilişti din romanele lui Turgheniev. Pentru ca această asemănare, ce ne plăcea atât de mult, să fie şi mai mare, la întoarcere, în noaptea viitoare, sania s-a răsturnat cu noi la o cotitură de drum şi oricât ne învăleam în blăni, nu mai izbutirăm să ne încălzim. Noroc cu ceaiurile calde ale avocatului Tripon, care ne îngriji şi ne ospătă ca pe copiii lui.

Si la Năsăudul grănicerilor, şi la Blajul Câmpiei Libertălii găsirăm colegii entuziaşti pe care ne puteam bizui. Cei din urmă, în elanul lor national, avură însă sdeea năstruşnica să se fonografieze, iar pe fotografia înconjurată de o ghirlandă de foi de stejar şi panglică tricoloră pictată de un fotograf blăjean, acesta scrise cu litere aurii „Venin vom lua, Prin foc ne vom scălda, Pentru idealul nostru national”. Fotografia ajunse în alte mâini decât cele ce trebuiau şi conducătorii octavanilor blăjeni nu ajunseră să se mai scalde în foc, căci fură eliminaţi din scoală. Intre ei erau şi Tiberiu Brediceanu şi Octavian Tăslăuanu.