„GAZETA TRANSILVANIEI”

Dacă amintirile mele despre Casina română care atunci era în etajul întâi, deasupra farmaciei „La Urs”, la începutul Uliţei Scheilor, datează mai mult din epoca următoare, când veneam la Braşov ca student universitar de la studii şi casina era în Târgul Grâului, despre „Gazeta Transilvaniei” îmi aduc bine aminte de când eram copil şi mai ales „student” în liceu şi intrasem în sirul colaboratorilor ei. Paşii mei mă duceau de multe ori spre casa mică cu un etaj, din piaţa, a cărei curte lungă ajungea până la zidurile exterioare ale oraşului.

Cea dintâi amintire se leagă de jubileul de cincizeci de ani al „Gazetei”. Pe atunci eram mic, dar îmi aduc aminte că despre acest eveniment se vorbea mult în casa noastră, unde bunica povestea de vremile când tatăl ei încuraja pe primii ei redactori şi îi ajuta să poarte cheltuielile cu tipărirea primei foi romaneşti.

De Iacob Muresianu, redactorul „Gazetei” în cursul anilor grei de la început, se spunea că se va retrage cu totul, fiind prea bătrân, şi în locul lui avea să ia conducerea fiul lui, Aurel, care de curând se întorsese ca doctor în drept de la Viena, unde făcuse o scoală specială de jurnalist. De venirea lui în fruntea foii se legau multe speranţe.

În ziua jubileului se formă un cortegiu festiv, în fruntea căruia păşeau cei doi bătrâni, mici de stat şi albi de ani, Gheorghe Bariţiu şi Iacob Muresianu. O retragere cu torte, seara, mărea aspectul sărbătoresc al festivităţii, iar un număr special, cu multe contnbutii şi cu reproducerea în facsimile a paginei dintâi, cu chirilice, a primului număr din „Gazeta”, apăru tot cu prilejul acesta. (14)

Nu trecu multă vreme şi un alt cortegiu pleca din fata casei în care era redacţia şi locuinţa directorului ei. Dar convoiul era acum trist, căci el avea să ducă la cimitir pe Iacob Muresianu. La carul funebru erau înhămaţi sase cai, acoperiţi cu postav negru, şi între cei ce petreceau pe mort era generalul şi autoritălile locale, alături de numeroşi pneteni şi admiratori. Acest aspect sărbătoresc al înmormântării m-a impresionat, în copilărie, deosebit.

Mai târziu, în „gimnaziul inferior”, invidiam pe câţiva colegi de scoală, care erau „jurnalişti”, căci mergeau seara la „Gazetă” să îndoiască filele ieşite proaspăt din tipografie şi să ajute la lipirea benzilor cu adrese. Abia mai târiu ajunsei şi eu în redacţie, cu ajutorul lui Cornel Scurtu, fratele mai mare al unui coleg, care era redactor al foii, dând traduceri pentru foiletonul ei sub pseudonimul Ucu Paulo.

Nu voi uita niciodată odaia înrunecoasă unde era redacţia „Gazetei”, în care aveam de acum şi eu intrare. Pe păretele din fată al camerei spaţioase era portretul în ulei al lui Iacob Muresianu, împrejmuit cu o bandă lată, tricoloră; într-un colt, bustul turnat în ipsos al lui Andrei Muresianu, de soulptorul (si muzicianul) Traian Muresianu; la pareţi, nişte dulapuri cu volumele în folio ale anilor vechi ai „Gazetei” şi nişte divane şi fotolii mari, de piele neagră, pline cu gazete, din care redactorii interni tocmai îşi scoseseră materialul. Într-un colt era masa unde lucra administratorul, moşneagul Niculită Flustureanu, care luase locul fratelui său în această funcţie grea.

În mijlocul camerei era o masă mare de brad, plină de hârtii răvăşite, la care lucrase Baboianu, veselul interpret al rolurilor comise în piesele jucate de teatrele de diletanţi, Silvestru Moldovan cel mărunţel, autorul unei cărţi despse „Tara noastră”, iar acum luau loc Maior, Scurtu, fiul profesorului de la scoala reală, şi Traian Pop. Acesta făcea şi poezii. Când începuse să le publice, braşovenii vorbeau de el ca de un talent nou. Dar cu timpul încetară să mai apară poezii de-ale lui, fie că nu mai avea ce să spună în ele, sau că munca grea şi istovitoare în redacţie îl epuizase de tot. A şi murit nebun, săracul.

Un adevărat martir anonim al gazetăriei ardelene a fost celălalt redactor, Grigore Maior. Negricios, slab, cu barba rară în jurul obrazului smead şi cu ochii speriaţi în fundul capului, acest salahor al condeiului muncea de dimineaţa până seara, neştiut de nimeni. Când corespondentele externe lipseau, el trebuia să le înlocuiască, sau, ceea ce era şi mai obositor, trebuia să dea o formă convenabilă celor scrise de nişte agramaţi. El traducea din foile străine informaţiunile, avea veşnic grija ca tonul gazetei să rămână decent si, mai ales, să nu jignească suceptibilităti şi să nu stârnească intervenţia procurorului ungur. Cu toată grija lui, tot a trebuit să înfunde de câteva ori temniţă de stat din Seghedin. Cât stătea închis, era timpul unei cure de recreaţie. Nebunia a pus capăt şi vieţii acestui gazetar veşnic surmenat.

Gazetele ardelene, cărora primii gazetari le aleseseră formatul şi împărţirea materialului după model nemţesc, se deosebeau mult de jurnalele din România, redactate după cele franceze si, prin „Universul” lui Cazzavilan, după cele italiene. Toate se deosebeau însă de gazetele de astăzi, când se poate spune că avem câteva trăsături româneşti în felul de-a face o gazetă.

Ceea ce lipsea cu desăvârşire „Gazetei” era partea senzaţională – asasinate, furturi, escrocherii, sinucideri, incendii, copii găsiţi, certe urmate de bătăi etc. În toate orăşelele din tară, descrise cu cele mai amănunţite ştiri culese la fata locului. Adevărat că asemenea lucruri se întâmplau mai rar la noi, dar chiar când corespondenţii le aminteau, o făceau fără să insiste asupra amănuntelor, dintr-un fel de decentă gazetărească ce nu dădea faptului divers spaţiul rezervat în gazeta unor lucruri mai importante. Cititorii aveau o mare încredere în ceea ce citeau. Ceea ce se tipărea era sfânt. Despre profesorul Oroianu de la gimnaziul din Braşov se povesteşte că venind într-o zi la scoală, surprinse pe un elev mâncând brânză înfăşurată în „Gazeta Transilvaniei”. Profanarea aceasta – brânză în foaia lui Bariţiu şi a Mureşenilor! – i se păru atât de condamnabilă, încât dădu băiatului o bătaie zdravăna şi-i explică cu ce greutăţi şi jertfe se scrie o gazetă românească.

În „Gazetă” lipseau şi anunţurile bănoase – afară de ilustraţia cu un pescar lângă care era un peste enorm, pentru recomandarea emulsiunii Scott si, în calendare, leacurile ce le recomanda farmacisrul Vertes din Lugoj – şi rubrica despre sport, precum şi cea economică şi financiara. Pentru asemenea lucruri nu existau în redacţie oameni pregătiţi. Aceştia s-ar fi căutat şi găsit însă, dacă cititorii ar fi avut interes sa fie informaţi. Puţinul ce se relata despre progrese tehnice se traducea din gazetele străine la rubrica „Din lumea mare”. Interview-urile şi anchetele, atât de preţuite de cei ce iubesc reclama, nu existau încă. Exista însă buna-credinţă şi simţul răspunderii pentru cele publicate. Mult mai târziu încă, când socrul meu ne surprindea cu câte o veste senzaţională adusă de jurnalele din România Mare, noi, care cunoşteam felul de a scrie şi a dezminţi cele scrise, ne exprimam îndoiala în veridicitatea ştirii. „Vestea e autentică – răspundea socru-meu – am citit-o doar în gazetă!”

În odăiţa de alături, într-un vraf de jurnale în toate limbile, lucra Aurel Muresianu. El scria în fiecare zi articolul de fond şi veghea cu gelozie ca tonul „Gazetei” să rămână cel serios şi plin de demnitate, de odinioară. Putini îşi vor da seama ce însemnează să iai în serios menirea ta de jurnalist, aşa cum o făcea Auşel Muresianu. De multe ori, intrând, după scoală pe la patru după-amiaz, la redacţie, îl găseam măsurând cu pasi largi odaia şi chinuindu-şi cu degetele de la mâna dreaptă musca din barba albită înainte de vreme. Din când în când venea băiatul din tipografie: „Să-mi daţi articolul!” Căci „Gazeta” trebuia să intre la maşină şi din articolul de fond nu era scris încă niciun rând. Alteori articolul fiind gata în minte, trebuia găsit pentru el un titlu potrivit. „Nu ştii un titlu” mă întreba, dezvoltându-mi ideile. „Mai bine era să nu fi introdus titlurile şi să pun în frunte numai data, ca la „Neue Freie Presse>„! Această căutare chinuitoare a unui titlu care să atragă atenţiunea cititorilor era o dovadă a surmenării sale. Dimineaţa, sub cuvânt că trebuie să citească jurnalele străine, ca să găsească subiectul cel mai actual, nu lucra, amânând până în ultimul moment articolul, iar atunci zorul pe care zilnic i-l dădea tipograful îl enerva şi îl silea să se înteţească şi mai tare. Cu toate acestea, chiar în anii din urmă, când era foarte slăbit de boală, el nu lăsa pe alţii să scrie primele articole, ţinând cu îndărătnicie la direcţia consecventă a foii sale.

Si, de fapt, dacă Aurel Muresianu, ca om, trecea de fantast, şi ca jurnalist, de ceva cam greoi, un lucru îi recunoşteau şi adversarii, că a rămas consecvent, păstrând cu sfinţenie tradiţia foii Mureşenilor şi ţinând cu respect la misiunea de apostol al jurnalisticei române din Ardeal.

Pe când alte jurnale aveau o ţinută mai mlădioasă şi credeau că în politică uneori trebuie să te adaptezi unor împrejurări schimbate; pe când, chiar în sânul comitetului national, voci tinere vorbeau de schimbare de atitudine, „Gazeta”, ocolind cu tact chestiunile confesionale – toţi redactorii, afară de Scurtu, erau uniti, şi Blajul aştepta de la ei mai multă coloare greco-catolică – a ştiut să apere programul national cu îndârjire, susţinând pasivitatea parlamentara fată de orice încercări de luptă activă şi de concesiuni oportuniste.

În urma acestei intransigente duse la extrem, „Gazeta” pierdu unele simpatii. Abonaţii ei nu erau platnici prea buni şi directorul ei trebuia de multe ori să umble singur să încaseze abonamentele. Din cauza proceselor de presă, desi „Gazeta” nu avea aşa multe ca alte foi, şi a inovaţiei de a scoate duminica un număr dublu, pentru ţărani, cu un material bogat şi cu un preţ mai ieftin, cheltuielile creşteau şi nu se acopereau din veniturile tipografiei proprii.

Acest număr de duminică şi corespondentele cu ştiri despre mişcarea culturală din oraşele şi satele mai mari ale Ardealului, la care ţinea şi directorul şi cititorii, corespundeau cu ideea ce şi-o făcuse jurnalul românesc din Ardeal despre menirea presei. Luptele politice din Regat nu intesesau – şi nu trebuiau să preocupe pe românii din Ardeal, care aveau să rămână imparţiali – iar certele ungurilor în parlamentul din Budapesta aveau un interes numai când priveau direct sau indirect pe români. Dar înfiinţarea unei bănci, sau zidirea unei biserici sau scoli în cutare sat din Tara Bârsei, sau reprezentaţia teatrală a „tinerimei studioase” din Abrud sau Turda, erau evenimente ce nu puteau fi trecute cu vederea. Urmând o tradiţie veche ardeleană, satul şi literatura lui populară erau în mare cinste. Orăsanul din Transilvania nu pierduse contactul cu satul din care s-a ridicat, iar prin propaganda ce o făcuse Alecsandri pentru versul popular şi prin răspândirea ce se dădea studiilor de folclor şi etnografie, culegerile produselor muzelor în costum national erau la ordinea zilei. „Gazeta” se decise deci să editeze o dată pe săptămână un număr pentru popor, cu sfaturi gospodăreşti, cu propagandă pentru igienă şi ridicarea culturii, cu ştiri din toată lumea şi cu multe basme snoave, anecdote şi versuri populare sau scrise în stil popular. Această gazetă de duminică era bine redactată, având corespondenţi pricepuţi pe la sate.

Cele două lovituri ce le primi „Gazeta” în vremea aceasta nu veniră nici de la autorităţi, nici de la abonării platnici răi, ci de aiurea. La Sibiu începuse să apară „Tribuna”, mai bine scrisă, mai mlădioasă, cu idei mai nouă şi cu mai mult curaj. Procesele de presă curgeau gârlă, şi ele îi măreau necontenit aureola de martiră. In jurul lui Slavici şi al lui Eugen Brote se grupară cele mai talentate condeie tinere.

Brasovul negustorilor şi al ortodocşilor, dar mai ales al tinerilor profesori – şi acest lucru a fost o lovitură grea pentru „Gazeta” – era „tribunist”. In jurul lui Diamandi Manole şi în jurul profesorilor nou veniţi la gimnaziul din Braşov se strânseră multi. Vasile Goldis nu se sfii să scrie un articol vehement, cu neobişnuitul, în presa din Ardeal „hai sictir” la adresa directorului Gazetei”. Valeriu Branişte îşi bătu cu atât sarcasm joc de „baba Gazetă” şi de interminabila serie de articole de fond „la situaţie”, scrise de Aurel Muresianu, încât lucrul se sfârşi cu un duel între Branişte şi Scurtu. Acesta din urmă umblă multă vreme cu braţul în cârpă neagră, iar Branişte scrise din temniţă din Seghedin o serie de arncole spirituale, mult gustate de amicii săi.

Prilejul la neântelegerile dintre „Gazeta”, credincioasă atitudinii demne şi prudente adoptată de Gheorghe Bariţiu, şi stilul nervos al tinerilor din jurul lui Slavici, care scria că „soarele românismului răsare la Bucureşti” şi era un convorbist plin de temperament, crescut la Viena pe lângă Eminescu, îl dădu cuvântarea ţinută la solemnitatea deschiderii gimnaziului, cu ocazia serbării Sfintei Sofii, de profesorul Ghiţă Pop. Sosit de-abia de curând la Braşov, tânăr şi cu faima de poet de talent – a scris şi o dramă în cinci acte intitulată Horia – cu vocea lui sonoră de tenor, la un moment dat intercală în vorbirea lui versurile populare despre armele Iancului”, pe care „le plouă şi le ninge, şi n-are cine le-ncinge” In sala gimnaziului se făcu în primul moment o linişte mormântală, pentru ca în momentul următor toată lumea să izbucnească în aplauze nesfârşite.

Acest incident putea avea cele mai grave urmări pentru soarta gimnaziului, care de mult era un spin în ochii guvernului din Budapesta. Ghiţă Pop trebui să plece din Braşov – la Bucureşti, unde ajunse profesor la un liceu; a murit după mai multi ani, asasinat de un elev – dar tinerii profesori şi „Tribuna” din Sibiu nu se liniştiră, ci Branişte trimise la Brote, iar acesta publică discursul cu „armele Iancului”. Braşovenii se despărţiră în două tabere, grupate în jurul „Gazetei” şi al „Tribunei”.

Promsul Memorandului, ce veni în 1894 să zguduie toată suflarea românească, aduse strângerea rândurilor şi uitarea dezbinărilor locale. Aurel Muresianu plecă la Cluj, ca apărător al unuia din cei de pe banca acuzaţilor, iar noi, elevii gimnaziului, citeam rapoartele trimise de el şi publicate în „Gazetă”, fără să mai avem preferinţe pentru vreuna din foile romaneşti.

În istoria jurnalisticii române din Ardeal, „Gazeta Transilvaniei” ocupă un loc de frunte, desi a rămas o foaie provincială. Dr. Aurel Muresianu, credinciosul şi îndelungatul ei director, şi-a câştigat mai multe merite decât multi din adversarii săi mai populari, care în locul gravitaţii acestuia, aduceau zeflemeaua, ce prinde mai uşor la publicul mare.