PROFESORII şi STUDENŢII PETREC.

În seara de Sf. Petru şi Pavel, după ce anul „scolastic” se termina cu distribuirea „testimoniilor” şi premiilor, înainte de ce profesorii îşi căutau câte un loc de vilegiatură ieftin şi sănătos, ei se întruneau la un ospăţ dat de tata în cinstea lor, în tot cursul celor doisprezece ani cât am fost, frate-meu mai mare şi eu, elevi la liceu. Aceste cine n-aveau rost să capteze bunăvoinţa profesorilor, căci amândoi copiii eram tot timpul „premianţi”, ci făceau numai legătura firească între braşoveni şi profesorii gimnaziului la un pahar de vin şi la o masă veselă. Invitaţiile acestea de la Villa Tusculum erau vestite şi toţi veneau bucuros la ele. Certuri şi dezbinări nu existau atunci între profesori, iar dacă unul sau altul erau duşmăniţi, se bucurau că au prilej să-şi întindă mâna împăciuitoare.

Pe la orele zece, după ce mâncarea era terminată, iar vinul de care tata avea totdeauna în pivniţa – înveselise îndeajuns spiritele, copiii şi cocoanele se retrăgeau, lăsându-i pe domni singuri. Cocoanele treceau în „salon”, uitând, ca din întâmplare, usa crăpată, ca să prindă şi ele câte ceva din glumele şi cântările vesele. Cum la sfârşitul lui iunie era cald şi frumos, usa spre grădină era deschisă, ca să iasă fumul gros de ţigări. Noi, copiii, profitam de acest fapt şi ne strecuram în ea, de unde puteam auzi bine cum ştiau râde şi petrece profesorii serioşi.

La început, cel mai glumeţ între profesori era „conrectorul” Niculită Pop, fostul colaborator principal al tatii la redacţia foii umoristice „Cocosul roşu”. Avea, înainte de ce boala îl răguşise, şi o voce frumoasă. După ce veni Nichi Popovici la Braşov, partea muzicală o îngrijea el. Dar fiecare din profesori îşi avea cântecul său favorit, pe eare trebuia să-l cânte. Refrenul îl intona apoi toată masa. Pândeli Dima. Cu „hop turcă furcă”, Lazăr Nastasi cu „Gummi elasticum, gummi arabicum”, cântat pe melodia imnului englezese, Maxim cu „Wann i' komm, wann i' wiedrum komm'„, Onitiu cu „O du alte Burschenherrlichkeit”, iar avocatul Damian, cumnat cu tata, cu nelipsitul „Frunză verde”, care urmat de numele unei plante, dădea rima la vensul al doilea, dedicat fiecărui dintre convivi, unul după altul. La urmă venea nelipsitul „Fruză verde lepedeu, în fine, trăiesc şi eu”.

Cântările erau întrelesute de glume sau versuri epigramatice, de ocazie, al căror autor era mai ales Andrei Bârseamu. Neica Nită Popea trebuia nelipsit să-şi tină discursul său în limba maghiară, care era un sir de cuvinte lungi şi fără niciun întelas, perorate cu patos de acest necunoscător al limbii ungureşti. „Dar cu icrele negre, cum a fost?” întreba Bârseanu. şi deoarece Popea zâmbea numai, povestea el. Cică încasând un onorar după o carte didactică pe care o scrisese, Neica Nită se gândi să-i facă nevestii sale o placere – căci ce ar fi Neica Nită, fără o Mărita? intercala Bârseanu – şi intră la Eremias, unde cumpără 200 de grame de icre. Pacheţelul îl băgă în buzuranul pardesiului. Era primăvară şi saarele cald îl ademeni să facă o plimbare sgre Stejeriş, cu pardesivl pe mână. Vremea frumoasă tinu şi după ce sosi acasă şi de pardesiu nu mai avu trebuinţa până la toamna viitoare. Atunci, băgând mâna în buzunar, dădu de un pachet cu ceva moale. Când îl scoase şi-l mirosi, se strâmbă şi – fluieră a pagubă după bunătate de icre negre.

Nici profesorul Socaciu, cel tacticos, căruia colegii mai bătrâni îi ziceau „Tară”, nu scăpa fără să i se aducă aminte de păţania lui de la Königgrätz, când făcuse campania contra prusacilor. Gurile rele povesteau că trebuind să treacă prin spărtura unui gard de nuiele, i s-a prins „ranita” în împletitură, şi la atacul cumplit al infanteriei austriece n-a mai putut lua parte. Atunci generalul Benedek a pierdut războiul.

Când deasupra Curmăturii se zărea o geană de lumină, cheful era în toi. Gazda casei ştia că atunci sosise momentul ca, înainte de plecare, „Să-l pisăm pe Pipăratu”. Acest joc, care făcea parte din ritualul chefului, dar nu putea fi gustat decât atunci când toată societatea era atât de montată şi cu voie bună încât era capabilă să râdă de orice caraghioslâc, cerea concursul tuturor. Toată masa se scula în picioare, se prindea de mâini şi cânta: „A venit de la'mpăratu, Să-l pisăm pe Pipăratu”… Un solist – Nichi Popovici – întreba: „Da cu ce, cu ce?” Marele augur poruncea atunci: „Cu cotul drept!”. Toţi mesenii se lăsau atunci de mâini şi băteau cu cotul în masă, până ce marele augur dădea semnul de încetare. Din nou se încingea hora şi se cânta acelaşi text. La întrebarea „Dar cu ce?” marele augur poruncea: „Cu frunţile!” şi toţi, coşcogea bărbaji cărunţi şi serioşi, se plecau deasupra mesei şi loveau cu frunlile în masă până când gazda se îndura şi dădea semnalul ca să se prindă din nou în horă. Urmau cele mai imgosibile „pisări”.

Asa petreceau pe vremea aceea braşovenii. Voia bună era contagioasă şi vinul curat. Profesorii, care se simţeau atât de bine când uitau de grijile zilei de mâine, pentru că acest „mâine” nu ascundea surprize, erau îngăduitori fată de „srudenti”, când voiau şi ei să petreacă şi să se bucure de tinereţea lor.

Înainte de toate, la şcoala de dans. Studenţii din cele două clase din utmă şi câţiva „sestani” aveau voie sa urmeze un curs care ţinea câteva săptămâni. La acest curs erau invitate câteva fete din case bune, între 14 şi 17 ani. Pe vremea mea aveam grijă să nu chemăm decât domnişoare cu reputaţie bună; mai târziu, degenerând dansul din cauza unor fete cu un nume nu tocmai ireproşabil, a fost oprit de direcţiunea liceului.

Intre noi erau, fireşte, şi băieţi care nu ţineau să frecventeze dansul. Erau de obicei cei neciopliţi şi „bicherii”, cei dintâi făcând teorii că e păcat de vremea pierdută cu astfel de ocupaţiuni neserioase, cei din urmă declarându-se „din pricipiu” adversari ai astor fel de petreceri uşoare şi curtei ce trebuia făcută domnişoarelor. Ei preferau chefurile între băieţi, cu glume pipărate. Dar numărul lor nu era mare, şi adesea am văzut „filosofi” convertiţi îndată ce ajungeau să guste din plăcerile dansului. Fireşte că mai ales îl frecventau băieţii de intelectuali, care aveau şi ceva bani să-şi cumpere câte o cravată de mătase. Dar veneau şi copii de ţărani, care învăţau să se mişte în societate şi câştigau curând o rutină socială care le prindea bine mai târziu.

Spre lauda lor, trebuie să spun că aceşti fii de ţărani care mai înainte nu avuseseră prilejul să se învârtească în societate, cu instinctul fericit al taranului nostru, foarte curând îşi însuşeau mişcările şi felul întreg de a se prezenta al celor din jurul lor, încât după câteva săptămâni nu-i mai deosebeai de ceilalţi. De câte ori n-am văzut colegi de-ai mei, care întâia oară schimbau, cu ocazia aceasta, cioarecii ţesuţi de mamele lor şi cămaşa strânsă peste talie cu un şerpar, cu pantalonii negri şi largi, cu dungă, şi cu o redingotă împrumutată de la vreun coleg, care îi strângea subsiorii! Pe mâinile lor roşii ei trăgeau mănuşi, se prezentau ca nişte cavaleri cu blazon şi mai ales dansau ca nişte artişti de la balet.

Fireşte, unii din ei nu se puteau aclimatiza deloc în mediul cel nou, cu toate silinţele ce-şi dădeau. Când jucau, lucrul mergea de obicei, căci din satul lor erau deprinşi cu jocuri cu mult mai complicate şi mai grele decât tactul de 3/4 şi alte dansuri „nemţeşti”. Dar când începeau „să facă curte”, lucrul mergea cu mult mai greu. Ce bine îmi aduc aminte da colegul meu Sabin dintr-un sat prăfos din Tara Oltului, care după cea dintâi polcă era roşu cu un rac şi asudat ca după o baie de aburi! „Nu găseşti că e foarte cald astăzi?” începea domnişoara conversaţia. „Ba da. Eu sunt numai o apă. Dumeata nu asuzi?” Sau altădată: „Nu crezi, domnişoara Otilia; că coconita dinaintea noastră a mâncat la prânz fasole?” „De ce crezi?” întrebă sfioasă duduia. „Că prea se fasoleşte”. Astfel de dialoguri îţi prindea urechea când treceai pe lângă perechile care se plimbau în pauze. Mai toţi nu prea ştiau ce să facă cu mâinile pe care le frecau ca nişte negustori în dosul tarabei lor.

Intâiele amoruri aici se înjghebau, în sala de dans, pe când „profesorul” Fiedler, lung şi slab, ne învaţă să facem paşii de polca şi de vals. Bostonul încă nu ieşise, dar polca avea doua variante, cea „scoţiana”, la care din când în când te învârteai singur şi băteai din palme, şi „polca încrucişată”. Mai era şi „poloa galop”, la care traversai sala cu pasi mari şi repezi, „pas de patineurs”, la care alunecai ca la patinat pe parchetul sălii de dans, şi „pasul celor patru”, jucat de două părechi. In general se punea mare preţ pe „jocurile de coloană”, cadrilul şi romana. Cea din urmă era un joc românesc, inventat în Braşov; cel dintâi, cu totul deosebit de cadrilurile de La „Moulin rouge”. Marele măiestru al romanei, care cerea multe probe până ajungeai să dansezi bine, era pe vremea mea căpitanul Popa. Nu oricine ştia comanda cadrilului, mai ales figura a cincea, cu fel de fel de variante. Incerearea de a reânvia „lăncierul” generaţiilor trecute şi „mazurca” mamelor noastre n-a reuşit, cu toate silinţele lui Fiedler. „Nu-nvie morţii, e-n zadar, copile!”

De obicei băieţi erau mai multi decât fete. De aceea se întâmpla ca de o codană să se îndrăgostească doi sau trei deodată. Atunci era adevărată luptă pentru cadrilul al doilea, care era al îndrăgostiţilor. Un joc era totdeauna rezervat fetelor să-şi aleagă ele dansatorii. Băieţii stăteau la mijloc, aşteptând să fie aleşi de domnişoare. Acestea, de ale dracului ce erau, se făceau că nu te văd, până la urmă, când veneau totuşi să-ţi ceară „o tură.

Fireşte că legăturile ce se făceau la şcoala de dans se continuau în cursul anului. La muzica de la promenadă, la „corso” din Târgul Grâului, la bâlciul de toamnă şi primăvară, unde cumpăram alesei inimii „puiul târgului”, la „convenirile sociale” şi la petrecerile aranjate de studenţi sau de „Reuniunea femeilor”, dar mai ales când ne întâlneam, câţiva băieţi şi câteva fete ce formau, după obicei săsesc, o „cununiţă”. Aici ne jucam „jocuri de societate”, de-a „secretarul”, de-a „ah, mă doare” şi alte multe, care sfârşeau cu pedepsirea celor ce pierdeau gajuri.

De Marioara, cea cu ochi albaştri şi cu coada groasă purtată pe spate şi care ştia să cânte la ţitera, eram amorezaţi vreo trei inşi. Am impresia că în ceea ce mă priveşte, desi mă gândeam să o iau de nevastă „când m-oi face mare”, dragostea mea era mai mult „literară”. Citind pe Junele Werther, de Goethe, mi se părea că eu sunt nefericitul tânăr. Ceea ce nu mă împiedeca să rămân prieten cu rivalii mei, nici să mă simt fericit când eram remarcat de alte fete.

Pe când numirea de „gimnaziu”, ce se da liceului cu opt clase, după model german, era un fel de degradare, cea de „student”, dată „gimnaziştilor” şi „comercialiştilor” din cele patru – la comerciale trei – clase din urmă, era o ridicare în grad, căci de fapt numirea aceasta se cuvenea numai universitarilor. Studenţii formau un „coetus”, adică o organizaţie cu obiceiuri păstrate prin uz, la care ţineam cu sfinţenie şi care erau şi ele imitate după cele în vigoare la universităţile germane, cu mici adaptări locale.

În mod oficial era numit din partea directorului, cu ocazia deschiderii festive a anului şcolar (la Sfânta Sofia), numai „prefectul”, din clasa a opta, şi „subprefectul”, din clasa a treia comercială. A fi prefect era cea mai mare cinste la care putea râvni un student, căci aceasta era recunoaşterea oficială a unui „primus inter pares”. Prefectul se alegea totdeauna dintre cei mai buni elevi, dar nu trebuia să fie cel dintâi în studii, dacă altul întrunea mai bine condiţiile ce se cereau de la un conducător al studentimei. Înainte de toate erau preferaţi cei prezentabili, cu purtări bune şi bucurându-se de simpatia colegilor.

După ce-şi aveau căpetenia recunoscută, studenţii se organizau în vederea „introitus”-ului, alegându-şi un „fux-maior” din clasa a opta, o funcţie foarte râvnită, căci sub comanda lui erau pusi fucsii, adică novicii intraţi în coetus. Fux-maiorul dispunea cu puteri suverane asupra acestora, care, la rândul lor, erau fericiţi să-l servească şi recunoscători când se ştiau sub protecţia lui. El era cel mai chipeş, puternic şi frumos student; purta o coadă groasă de vulpe la chipiu, la petrecerile studenţeşti. Cel mai bun muzician din clasa a opta era ales „cantor loci”. Pentru cele două petreceri despre care va fi îndată vorba, se alegea din clasa a şaptea un „butoier”, asistat de un „vicebutoier”, din clasa a şasea, care se pricepeau la băuturi şi suportau „gustările” vinurilor când colindau cârciumile şi pivniţele ca să aleagă cel mai potrivit vin.

Serbările studenţeşti, împreunate cu excursii, erau în fiecare an două: „Poiana” şi „Maialul”.

În întâia zi frumoasă de toamnă după încheierea înscrierilor şi deschiderea anului şcolar la Sf. Sofia, şcolile ieşeau la „ţapul lui Mesotă”, într-una din încântătoarele pajişti ale Poenii Brasovului. Studenţii plecau „in corpore”, cântând prin străzâle Scheilor, cu prefectul şi flux-maiorul în frunte. După ce cortegiul trecea de piaţă Prundului şi Sfântul Nicolae, şirurile se mai răsfirau, iar la Moara lui Pelionis, unde începe urcuşul pe serpentinele de pe Oabăn, se formau grupuri-grupuri de prieteni vechi şi prieteni noi, care urcau împreună. Cam pe la mijlocul Oabănului se făcea o pauză, şi aici Vintelariu, căruia îi ziceam Goethe se urca pe o stâncă şi dădea drumul la câteva glume pipărate, de care râdeau, fireşte, mai cu poftă fucsii, fericiţi că sunt în mijlocul studenţilor şi pot asculta glumele lor şi să zică „tu” până şi octavanilor.

Plecaţi mai departe, deodată un zgomot de mare veselie izbucnea din piepturile tuturor, căci ne ajungea carul cu butoaiele de vin şi cu merindea. Călare pe butoiul cel mare, cu chipiul întors cu cozorocul spre ceafă şi cu vocea răguşită de vin şi de strigăte, butoierul şi cei ce îl întovărăşeau cântau din răsputeri, salutându-ne cu plosca de vin, în vreme ce cărăuşul dădea bice cailor, care urcau greu; cu atât mai greu, cu cât în car mai urcau toţi aceia care mai descopereau un locşor liber. Câteva mâini prieteneşti se întindeau de la cei de sus şi le ajutau să se aburce. Înghesuit între studenţi şi cântând din răsputeri „Gaudeamus Sigismund”, stătea Nită Romanul, hamalul din Piaţa Brasovului, cu fata rubicondă şi cu ochi sclipitori, nelipsitul spirit aranjator al tuturor excursiilor studenţeşti, fără deosebire de naţionalitate. El radia fericire.

Ajunşi la fântâna fostului lor director, Mesotă, studenţii se aşezau într-o adâncitură de teren, unde se începea „comanda” întâia. Cântările studenţeşti, cuprinse într-o broşurică mică cu copertă albastră, compuse sau compilate de Ciprian Porumbescu de pe când era student în Viena, se cântau în cor, începându-se cu „Merge o comandă-n jurul mesei noastre”. Câte un cvartet de cântăreţi buni intona Marşul cântăreţilor de Porumbescu, plin de avânt, cu melodiosul trio „nici chiar Nilson, Luca, Patti, nu ne-ntrec cu cântul lor”. Pe bastoanele groase de alun, pârjolite în foc şi lustruite cu lac, cei mai multi studenţi au gravat alte patru versuri ale acestui mars favorit: „Fetite cu sân rotund, Paharul cu mare fund, Şi-un cântec vioi, voios, Sunt trei lucruri de folos”, versuri care parafrazau faimosul „Wein, Weib und Gesang” al nemţilor.

La „provocarea” prefectului, trebuia să „se producă” ba cutare cântăreţ, ba cutare mucalit, ba un cvartet bine înjghebat, ba alt cvartet-parodie. Cu ocazia aceasta artişti noi, luceferi pe orizontul Brasovului, erau pusi în circulaţie, făcând concurentă celor vechi. Câte o iscoadă şoptea prefectului: „Cutare are un glas frumos” sau „Cutare ştie să spună o oraţie plină de haz”. Porunca prefectului, care avea puteri dictatoriale, venea după un „silenţium!” ce prevestea o surpriză. Un „pro laude, două pahare” sau „E rău, e rău, dar n-avem ce să facem”, intonat de toată „coroana” şi pedepsit cu două pahare de apă, răsplătea sau blama pe artist.

Publicul braşovean se aduna încetul cu încetul în jurul studenţilor. Cele dintâi erau domnişoarele, care şopoteau şi chicoteau şi pentru care, mai ales, se îndesau să fie „provocaţi” cei ce sperau să fie lăudaţi. şi profesorii intrau pe câte o jumătate de ceas în mijlocul studenţilor, şi adesea le era dat să vadă pe câte un ghiduş de băiat care, la porunca prefectului, îi imita, spre marea petrecere a tuturora.

Ca probă de felul poeziilor glumele care se recitau, citez o combinaţie a poeziilor Penes Curcanul şi Mănăstirea Argesului, spuse de un elev, care avea memoria slabă:

Plecat-am nouă din Vaslui, şi cu Manole zece, Toţi meşteri mari Calfe de zidari, Dar zău nu era nimănui În piept inima rece.

Voioşi ca şoimul cel uşor, Ce zboară de pe munte, Merg cu toţi în cale, Să-şi aleagă-n vale Loc de mănăstire Si de pomenire, Cu pene la picior Si chiar cu pene-n frunte.

Câinii cum îi văd, La ei se reped, şi url-a pustiu Si latr-a morţiu: „Cu zile margeti, dragii mei, şi să veniţi cu zile!”

La comanda a doua se făcea „botezul fucsilor” şi al noilor veniţi de la alte licee. Sase studenţi, dintre cei mai zdraveni, stăteau câte trei de o parte şi alti trei de cealaltă, faţa-n fată, apucându-se de mâini. Pe aceste chingi era aruncat pe foale păgânul de fux. Fux-maiorul îi turna vin pe cap cu cuvintele: „botează-se robul lui Bacchus şi Gambrinus X cu numele Pitigoiu”, sau altă poreclă, care-i rămânea apoi tot timpul. Cei sase găligani îi cărau cu mâna liberă la pumni pe spate şi palme ceva mai jos, mai tare sau mai încet, după cum fuxul era mai voinic şi mai slăbuţ, dar totdeauna fără să-l lase să scape cu una cu două.

Acest botez era punctul culminant, care atrăgea cel mai numeros public privitor.

Cam pe la orele trei, vinul se termina şi nu mai rămâneau pe lângă butoi decât câţiva favoriţi ai butoierului, pentru care acesta dosise câteva sticle da vin. Restul făcea curte la domnişoare, ba se încingea şi câte un dans pe terenul ce urca şi cobora, la muzica ţiganilor, care nu lipseau niciodată.

Mai dămult la Poiană veneau multi braşoveni. Sirul de trăsuri care aduceau cocoanele nedeprinse cu urcatul era nesfârşit. La masa profesorilor, unde se serveau o mulţime de bunătăţi aduse de nevestele lor şi unde nu lipseau niciodată costiţele de purcel la grătar şi varza cu sarmale, erau invitaţi toţi burlacii. Vinul cu borviz era răcorit în apa ţapului lui Mesotă, a cărui menire se reducea la cea de frigorifer.

După-masă societatea se mărea cu domnii care nu puteau lipsi o zi întreagă din birourile lor şi veneau numai pe la două în Poiană. Noii veniţi erau primiti cu braţele deschise şi trebuiau să dea zor cu paharele, ca sa ajungă buna dispoziţie a colorlalti. Ca prin vis îmi aduc aminte de avocatul Mărgineanu, cel cu barba blondă, care cânta cu voce plăcută de tenor o doină ardelenească.

La altă excursie în Poiană, popa Voină cânta cu Nemeşoaica cea cu glasul de privighetoare şi cu ochii negri şi plini de scântei „Pasăre galbină-n cioc, Rău mi-ai cântat de noroc”. Atunci am auzit întâia oară că doina mierlei cu pene negre şi ciocul galben făcea aluzie la colorile austriece, care nu ne aduceau noroc.

Si, curios, la Poiană se regăseau oameni care se simpatizau, dar care în tot cursul anului nu aflau prilej să-şi vorbească. Brazii verzi şi parfumaji cu ozon şi ambru, Postovarul cu urcuşul lin, în depărtare Piatra Craiului ce se înalta trăgând, cu culmea sa stâncoasă, o linie pe cerul albastru, tineretul care se simţea la largul lui, toate acestea contribuiau să dea farmecul intensiv, dar de scurtă durată, acestei excursii. Toamna zilele sunt scurte, şi trebuia dat semnalul de plecare devreme. Toţi se ridicau de la locurile lor, şi numai câte unnul care s-a prea grăbit cu băutura, protesta energic, dar în zadar. Îmi aduc aminte cum, odată, unul din cei mai sobri profesori luase luleaua neamţului atât de temeinic, încât numai când câţiva colegi îi deteră să înţeleagă că la Pietrele lui Solomon, la capătul Oabănului, trebuie să facă pe santinela contra unui duşman năprasnic, îl putură urni din loc.

Grupuri-grupuri pleca lumea, făcând loc trăsurilor, care apucau înainte. Pe la mijlocul serpentinelor începea să se facă repede întuneric; şi atunci picii din gimnaziul inferior, care au strâns în gazete răşina de pe brazii bătrâni din Poiană, aprindeau făcliile improvizate, supărătoare pentru câte o păreche prinsă la braţetă”.

Dacă excursia la Poiană, urmând imediat după „introitus”, era petrecerea de toamnă a şcoalelor, înainte de „exitus”, adică de cheful prin care „maturizantii” îşi luau rămas bun de la viaţa de student, era excursia în Stejeriş, numită „maial”, cu toate că se ţinea mai ales în aprilie sau în iunie, când vremea la Braşov era mai statornică decât în mai. Petreceraa era mai solemnă decât cea de toamnă, dar tocmai din cauza aceasta mai putin intimă.

În ajun, cum se însera, studenţii plecau în grup, având muzica militară în fruntea lor, prin străzile Scheilor, ca sa anunţe evenimentul mult aşteptat şi sa pună capăt cobitorilor de vreme ploioasă. La maial, unde era un birt stabil, satre cu băuturi, cofetarul Muller cu indiane gigantice şi îaghetată de vanilie, zmeură şi lămâie, mese de ţăruşi bătuţi în pământ, arenă pentru dans, în care nu puteai intra decât dacă unul din „aranjori” îţi dădea o cocardă, şi unde studenţii aveau un cort mare cu bănci, se aduna tot Brasovul. Până în Stejeriş nu făceai decât un ceas, printr-o pădure frumoasă de stejar, ale cărei frunze zimţate împodobeau toate chipiele studenţeşti şi pălăriile cu boruri late ale trocarilor, veniţi în număr mare. Când se încingea hora trocărească, toată lumea lua parte la ea.

Cheful studenţilor, cu cele două comande, dura mai mult, căci ziua era mai mare şi costa mai multe jertfe din cei ce băuseră „pro laude” sau „pro poena”. „Cvartanii”, care peste câteva luni aveau să fie primiti în „coetus”, îşi făceau şi ei o comandă în vreun colt ascuns al pădurii. Nedeprinşi însă cu vinul băut la comandă şi cu ţigările pe care le fumau, îi vedeai ieşind din pădure palizi şi şovăind.

Ritualul maialului era cam acelaşi ca al Poienii, dar programul mai încărcat. Butoaiele cu vin erau primite cu mai multă solemnitate; când se anunţa sosirea directorului, îi ieşea înainte o deputăţie de studenţi, cu prefectul în frunte, care îi ţinea un „logos” şi-l invita să participe la comandă. Directorul răspundea şi promitea că va veni între studenţi mai târziu. Intre cele două comande, lumea trecea să danseze, lunecând greu pe arena cu iarba smulsă după întâiele învârtituri. Dar ce le păsa tinerilor care-şi asiguraseră cu luni înainte cadrilul al doilea cu aleasa inimii lor! „Clou”-ul era căluşarul şi bătuta, jucate de studenţi în castum national. Era într-adevăr un spectacal unic şi plin de farmec, când apăream părechile de băieţi tineri şi frumoşi, cu căciulile lor cu vârful întors şi în cămăşile împodobite cu alesături măiestre. La opinci aveau zurgălăi, care sunau ritmic când picioarele lor sprintene executau figurile grele pe care mai înainte le făcuse vătaful lor.

După trei decenii de la ultimul meu maial ca student în Braşov, am început seria maialurilor braşovenilor la Cluj. Căci vechii braşoveni s-au mutat în număr mare în capitala Ardealului, când viaţa nouă românească, pe care a adus-o Unirea, a cerut ca toate oraşele Transilvaniei să se înhame la căruţa care ne ducea vijelios către o tară nouă şi mândră. Coltul sud-estic al provinciei, cu un trecut cultural atât de remarcabil, se goli dintr-odată de o mare parte de intelectuali, în locul cărora descălecară fraţii din Tara veche.

Atunci braşovenii stabilili la Cluj şi-au adus aminte de maialele lor de odinioară. Cumpărându-şi chipie şi bastoane, rugând pe doamne să le coasă „lentele” şi cocardele, alegându-şi porefect, subprefect, cantor loci, fux-maior, butoier şi pe veşnic tânărul Coşti Sotir – de fapt promoţia maturizantilor din anul 1888! – aranjor şi iniţiator în tainele „Romanei”, scoţând o gazetă ocazională, cu amintri din gimnaziu, intitulată „Gaudeamus Sigismund”, cutreierând în ajun în grup compact străzile Clujului şi cântând cântece studenlesti, cu muzica în frunte, ca pe vremuri, braşovenii se simţeau din nou tineri. „Nu-i viaţă mai plăcută decât de student” înaintea universităţii şi „Gaudeamus igitur” la lupoaica din fată şi plecarea cu steagul în frunte, fux-maiorul adunându-şi în parc fucsii – studenţii universitari – întâmpinarea butoiului, salutul foştilor profesori, comanda studenţeasca şi hora trocărească, „Romana” în costum national şi căluşarul şi bătuta – niciunul din punctele din vechiul program nu fu uitat.

Asa îşi aduceau aminte, cu mult drag şi pietate, foştii elevi ai gumnaziului, de Brasovul lor de altădată.