ŞCOALĂ: „PE NORME” şi ÎN „GIMNAZIUL INFERIOR” şi „SUPERIOR”

Deschiderea anului şcolar sau „scolastic”, cum se zicea atunci, se făcea la Sfânta Sofia. Sofia însemnează în greceşte înjelepciune. Sfânta cu acest nume avea trei fiice, cu numele Credinţa, Nădejdea şi Dragostea. Când împăratul Hadrian le-a schingiuit pentru legea lor creştinească, mama lor a plâns trei zile pe mormântul mucenicelor şi „şi-a dat sufletul său şi s-a sălăşluit în viaţa cea bună. Gimnaziul nostru să-l întemeiem pe înţelepciunea aceea care a avut trei fiice, şi anume pe Credinţă, Nădejdea şi Dragostea, căci numai aceasta este înţelepciunea adevărată”. Cu aceste cuvinte profetice a pus, în septembrie 1851, marele episcop Andrei Şaguna piatra fundamentala a scoalei care avea să devină cel mai viguros izvor de cultură din Ardeal.

Toată viaţa arhiereul luminat a supravegheat cu cea mai curartă dragoste dezvoltarea acesrui „gimnaziu” – termenul „liceu” nu era întrebuinţat în Ardealul cu scoale de tip nemţesc – care s-a completat cu toate opt clase si, în curând, şi-a adăugat o secţie reală, de patru clase, şi una comercială de trei clase. El conduse, în persoană, în 1866, primul examen de „maturitate” – bacalaureat la care au luat parte şi două rude de aproape ale mele, Nicolae Dima şi Teodor Nica.

Cu discreţia ce-l caracteriza, Şaguna se interesă, cu ocazia unei vizite ce o făcu Brasovului, dacă nu s-ar găsi în apropierea gimnaziului de vânzare o casă care ar putea servi ca locuinţa directorului. Când află că o clădire potrivită există, o cumpără imediat din banii săi, îi făcu reparaţiile necesare şi o dădu să sadă în ea conducătorului scoalei, destinând ca din venitul poamelor din grădină să se aboneze gazete şi reviste pe care directorul să le dea, după ce le-a citit, bibliotecii scoalei. Când, odată, între profesori şi eforia scolii se iscă un conflict pentru un ajutor bănesc, el aduse o soluţiune simplă: plăti din punga sa suma cerută, fără mult temei juridic, de profesorii plătiţi cu suma ridicolă de o sută de fiorini pe lună. Astfel el făcu dreptate celor ce nu aveau drept.

Pentru asemenea fapte mărinimoase el era considerat ca un părinete, de credincioşii sai. Când tinerii brasovni placau în străinănate să continue studiile la universităţi, şi poştalionul se opera la Sibiu să schimbe caii (căci mai avea drum lung până la statia de tren de la Seghedin), ei nu pregetau să facă vizită arhiereului şi să-i ceară binecuvântarea. Când guvernul maghiar făcu gimnaziului nişte oferte ademenitoare de subvenţii şi măriri de leafă la profesori, el sfătuia eforia să reziste mai departe de a le primi, întemeindu-se pe legea autonomiei bisericii din 1868, care înlătura amestecul Budapestei în trebile noastre şcolare.

Aceasta e „Înţelepciunea” pe care Şaguna o declară patroana gimnaziului din Braşov, a acestui „Ierusalim al culturei romaneşti”, cum îl numea el, şi care aşeza recunoscător portretul său frumos, în ulei, la locul cel mai de cinste în sala festivă. De partea cealaltă a estradei era, tot în ulei, portretul episcopului Ioan Popazu. Acesta simboliza „Credinţa” nestrămutată în cauza dreaptă a neamului său.

Pentru ca să poată cineva aprecia tot ce a făcut Popazu, pe când era protopop al bisericii Sf. Nicolae, pentru gimnaziu, trebuie să citească marea şi valoroasa monografie despre Istoria şcoalelor centrale române gr. -or. Din Braşov, scrisă din incidentul iubileului de 50 de ani ai gimnaziului, atât de frumos şi documentat, de profesorul Andrei Bârseanu şi publicată în 1902. Atunci se va convinge ce greutăţi uriaşe au trebuit învinse şi cât devotament de fiecare clipă a depus vrednicul preot până când, în grădina mlăştinoasă din „Groaveri”, un iscusit arhitect român a înălţat măreţul palat, care după aproape o sută de ani străjuieşte încă falnic şi solid intrarea în Şchei. Va urmări, în aceasta scriere care ridică un monument vredniciei româneşti, drumurile lui Popazu la Viena tocmai în preajma revoluţiei, va afla cum un negustor braşovean trebui să facă pe cumpărătorul locului, ca să nu trădeze intenţiile românilor, şi cum vrednicul protopop aduna băieţi mai mărişori de la scoală şi le ajuta să rostogolească pietre de pe dealurile din capul Oabănului, ca să aibă ce căra, pentru meşterii zidari, carele aduse de săteni.

Pe păretele cu cele două portrete ale arhiereilor din sala festivă era, când eram copil, un fel de gobelin cusut cu multă artă şi răbdare, în fire colorate, de domnişoarele Malnar din Cluj şi dăruit gimnaziului din Braşov. Reprezenta pe Mihai Viteazul în picioare, cu căciula tradiţională în cap şi arătând cu mâna întinsă spre zidurile cetăţii pe care a asediat-o odinioară.

Mai erau pe cei doi păreţi lungi ai sălii, între cele cinci ferestre spre nord şi de-a dreapta şi de-a stânga uşii, de intrare, portretele în ulei ale binefăcătorilor gimnaziului şi ale primilor lui directori. Unul era al lui Gavril Munteanu, învăţatul academician, născut în Vingart şi trecut, când era de 23 de ani, în Tară, unde a fost în 1835 „corepetitor” la Liceul Sf Sava si, până în anul revoluţiei, profesor la seminarele preoţeşti din Buzău şi de la mănăstirea Bucovăţ. El s-a pus de la început, ca cel dintâi profesor, în slujba gimnaziului braşovean. El, traducătorul operelor lui Tacit, trebuie să fi fost cel ce a propus ca în sala festivă a gimnaziului să se înscrie ca deviză pentru tinerime cuvintele „Literis et virtuţi”. Carte şi bărbăţie era ceea ce cerea el de la elevi. Când Odobescu a asistat la serbările de la a doua adunare generală a Asociatiunei Transilvane care sau timnut, ca toate serbările marri ale braşovenilor, în sala gimnaziului, desigur umanistul a fost impresionat de această lozincă. Când Munteanu s-a îmbolnăvit, l-a urmat la conducerea instituţiei fostului lui „conrector”, Dr. Ioan Mesotă, de loc dim Dârstele Brasovului, care făcuse studii strălucite la Viena şi Bonn, unde desigur l-a avut profesor pe Friedrich Diez, părintele filologiei romanice. La paaruzeci de ani a murit şi acest bărbat luminat, tocmai când se termina războiul, în 1878, regretat de toţi braşovenii, pe care i-am auzit vorbind numai cu multă simpatie despre el.

Impresionantă era mai ales galeria de portrete ale binefăcătorilor braşoveni ai gimnaziului. Pe atunci nu se atârnau în sala festivă chipurile miniştrilor, ci, în portul lor din Şchei, străjuiau modeşti un Dumitru Ototoiu, mort în 1852, şi un Vasile Lacea, mort în 1861. Amândoi au făcut danii însemnate pentru şcoala în care vedeau zidul puternic de apărare al neamului şi fată de care aveau o dragoste adâncă. „Dragostea”, fiica mijlocie a Sfintei Sofii, iubirea de cultură şi setea de lumină o reprezentau aceşti oameni din popor care, dacă nu puteau iscăli sume mari pe „Legământul” de a susţine scoala în cei zece ani dintâi, au adus cu braţele lor piatra, cărămida şi nisipul. Dragostea a fost cimentul vârtos care a făcut din această scoală o redută puternică a rezistentei noastre naţionale. Ca şi la măcelarul Ototoiu şi la Lacea, dragostea a îndemnat pe negustorii braşoveni, ca Iuga sau Ionoinvnci, să facă donaţii însemnate, sau pe căpitanul Cristureanu să aibă grijă de elevii săraci. Dragostea frăţeasca s-a arătat însă mai ales peste munţi, când toate fondurile strânse, ban cu ban nu mai ajungeau ca să se acopere marile cheltuieli cu zidirea gimnazilui, a şcolilor populare, reale şi comerciale ce i s-au adăugat şi a plăti corpul didactic din ce în ce crescut. Atunci biserica Sf. Nicolae sări într-ajutor, şi prin Ioan Maiorescu, cumnatul lui Popazu, Kogălniceanu din Moldova şi Epureanu în Muntenia votară subvenţia făgăduită de Petru Cercel bisericii, câte 500 de galbeni dotaţie anuală. Suma aceasta s-a mărit mai târziu. Scarlat Rosetti, elevul recunoscător al lui Gheorghe Lazăr, care a ridicat la Avrig un monument dascălului său, a făcut o danie şi gimnaziului braşovean.

Dar cea mai mică între cele trei fiice ale Sfintei Sofii, „Nădejdea”, unde era ea? Ea coborâse din sala cea mare, unde erau portretele rigide ale bătrânilor, în Groaveri, pe locul viran dinaintea gimnaziului. Aici era la începutul anului şcolar forfoteală mare, aici era tineretul, speranţa neamului. Monognafia lui Bârseanu dă o listă completă a „maturizantilor” dintre anii 1866 şi 1900 şi câteva statistici despre elevii înscrişi. Datele acestea sunt extrem de interesante. Multi bărbaţi de seamă ai Ardealului, care au jucat un rol însemnat în viaţa culturală, politică şi socială a acestei provincii, au ieşit din clasele acestut gimnaziu, profesori, avocaţi, preoţi, medici, ingineri, funcţionari şi ofiţeri. Multi au trecut munţii după absolvirea liceului şi au sporit rândurile transilvănenilor care s-au stabilit în România şi au pus umărul la marea operă de europenizare a acestei ţări. Dar şi tineri din România au fost printre elevii gimnaziului. Veneau mai ales băieţi cu stare, cam razgâiaţi, pe care părinţii lor îi trimiteau la Braşov şi-i dădeau „în cost” la câte un profesor, ca să fie supravegheaţi, meditaţi şi să crească în atmosfera de familie a caselor acestora. şi din Bucovina veneau din când în când elevi – mai ales cu câţiva ani înaintea mea iar în clasa care urma după a mea au fost şi vreo doi slovaci. Tocmai pe vremea aceea se făcuse o tovărăşie politică cu slovacii din Ungaria pentru a lupta uniti împotriva asupririlor ungureşti (20). In general însă, gimnaziul din Braşov trecea de greu, încât multi din elevii mai slabi plecau la alte gimnazii mai uşoare, unde ei erau apoi între cei mai bine pregătiţi.

Dar să coborâm şi noi din sala festivă în Groaveri, unde la începutul anului se întâlneau elevii noi şi făceau cunoştinţă cu cei vechi. Aici era bursa de cărţi care serveau de manuale. Acestea erau uneori ferfeniţite de te sfiai să le iai în mână, de teamă să nu le pierzi foile. Acestea erau cele mai căutate căci preţul lor era, în consecinţă, mai mic şi mai aveau avantajul că pasagiile importante, la care profesorul ţinea să le ştii, erau subliniate. Unele din ele aveau şi corecturile dictate de profesori. Mai ales botanica de Viciu, ale cărei latinisme le îndrepta meticulos profesorul Ilasievici. Cam la aceste corecturi se reduceau explicaţiile pe care le adăuga el la cele cuprinse în manual.

Cei cu dare de mâna nu cumpărau cărţi vechi. Aceştia erau mai ales bănăţenii, care începuseră să vină la gimnaziul din Braşov după ce Popazu trecuse ca episcop al Caransebesului. Ii cunoşteai de departe, căci erau băieţi frumuşei, bine îmbrăcaţi şi manierajti. O prietenie adevărată cu colegii lor din Ardeal nu se prea putea înjgheba, fiind prea deosebiţi ca educaţie şi mai ales ca fire.

Poate că slăbiciunile de caracter pe care transilvănenii le găseau la unii din ei să se fi explicat prin succesele pe care bănăţenii le aveau, de obicei, la sexul frumos. Aproape toţi erau şi cântăreţi buni. Cei mai multi veneau de la gimnaziul din Lugoj şi aveau avantajul că ştiau şi ungureşte şi nemţeşte, sau mai bine zis şvăbeşte.

Marea majoritate a elevilor era însă din Ardeal şi în special din Tjara Bârsei şi Tara Oltului. Ii cunoşteai după vorbă şi după port. Căci în clasele inferioare ale gimnaziului ei erau îmbrăcaţi în port national. Abia prin clasa a cincea şi a şasea sehimbau cioarecii cu pantalotnii. Ţi-era mai mare dragul când întâlneai mergând la brat pe orăşeanul cu cravată şi pe olteanul cu cămaşa peste cioareci. Dintre colegii din jurul Brasovului, secelenii erau cei mai deştepţi, pe când brănenii erau mai grei de cap.

Printre copiii de scoală se amestecau la începutul anului, sfioşi, părinţii lor săteni. Se interesau de la câte un consătean de înscrieri, de cărţi, caiete şi de gazde. La Ciurcu găseau toate cele trebuitoare pentru scoală: manualele pe care nu le putuseră cumpăra vechi, caiete frumoase cu coperte albastre şi o foaie de hârtie sugăxoare, cu sase creiţari caietul, un „impur” – maculator – cu scoarţe groase, un „clauzur” – penar – cu despărţituri pentru condeie, creioane, „radir” – guma – şi peniţe „aluminiu”. Elevii mai săraci umblau cu sticla de cerneală, ceilalţi cumpărau un „călimăr” de lemn cilindric, al cărui capac se „şirofa” – înşuruba – sau care se deschidea de sine când apăsai pe un disculeţ arcuit.

Mai grea era problema gazdelor. „Costul” – locuinţa încălzită şi mâncare – costa între zece şi douăzeci de fiorini lunar, după cum stăteai singur sau mai multi într-o cameră. Cele mai căutate gazde în Şchei erau Puiu, dascălul Butnaru şi Jurak, care nu era român. şi la Petric şi Axente Sever locuiau colegi de-ai mei. Mai duios era raportul între gazdă şi elevi la o bătrână din neamul meu, leliţa Zinca Scolaru, care locuia în căsuţa de la intrarea la internatul de fete. Pentru doi fiorini pe lună, ea dădea locuinţă în mica ei „cuvnă” – bucătărie – bine caldă iarna, colegilor mei Cerbu din Părâu şi Binig din Sona. Mâncarea o căpărau aceştia de acasă, când li se aducea vineri – zi de târg – merinde pentru o săptămână întreagă, brânză, ouă, ceapă, unt şi din când în când un pui. Leliţa Zinca le fierbea câte o zeamă acră sau le făcea câte un „pancof” de ouă. In schimb ei îi cărau lemne din „sop”, îi făceau comisioane şi cumpărături din piaţă şi îi „surăiau` – frecau – podinele, căci servitoare nu ţinea şi singură nu mai putea face asemenea munci grele.

Odată am fost martor la un asasinat crud în locuinţa lui Cerbu şi Binig. De la o vreme ei observau că se umblă la merindea lor. Oricât se trudeau să afle pe hot, era zadarnic. In ziua când eram la ei, bătrâna lor gazdă făgăduise că le va face o papară bună cu brânză şi mărar. Când dau să scoată burduful de brânză, ce le văd ochii? Un şoarece gras se îngropase întreg în mâncarea cu care se delecta. O scurtă consfătuire asupra pedepsei ce se cuvenea nesăţiosului prizonier. Crucificare! Patru cuişoare, şi răstignirea avu loc. Apoi urmă vivisecţiunea. Intestinele erau încă pline cu bunătate de brânză.

A sunat clopoţelul. Cât ai bate în palme, locul mare dinaintea gimnaziului rămase „liştav”, golindu-se de furnicarul elevilor. Chronos, cumplitul zeu al mitologiei antice, luase forma unui clopolel cu timbru vesel, atârnat de o funie lungă lângă scări. El marca trecerea neâmblânzită a vremii, ceas cu ceas, şi ne scăpa de „secundele”, numite mai vulgar şi „dube”, pe care le împărjea cu dărnicie profesorul Nastasi, cu predilecţie către sfârşitul orei. Ca toţi elevii, şi noi eram convinşi că clopoţelul era numai prietenul nostru, nu şi al profesorilor, care, când suna, făceau o fată contrariată, ca şi când le-ar fi fost ciudă, desi cu mult înainte de a se auzi sunetul lui, ei se gândeau „ce păcatele să le mai spun, ca să umplu ora?”

Clopolelul îl trăgea „neica Drăgan” – tatăl profesorului şi acadamicianului Dr. Constantin Lacea – pedelul scoalei, sau servitorii acestuia, Nită şi Costache, când el era ocupat cu însemnarea cu cretă pe o tablă neagră a numelor celor ce primeau scrisori. Uneori el umbla cu „concavatoarea” pe la profesori acasă, spunându-le cu voce gravă: „Sâmbătă a v e m conferinţa”.

Mai simpatic era sunetul clopoţelului la 10, când era pauza cea mare, de un sfert de ceas. In cele cincisprezece minute ajungeam să facem un joc de capre, să îmbucăm o felie de slănină cu „papricaş” la băcănia grecului din colt şi să şi fumăm o ţigară după ea…

Dar văd că amintirile m-au cam năpădit, fără să tin seama de ordinea cronologică pe care am învăţat să o respectăm în orele de istorie. Să încep dar cu clasele „normale” sau cu vremea când umblam „pe norme”, cum se zicea pe la Braşov scoalei primare.

În anul 1884 am intrat de-a dreptul în clasa a doua; nici eu nu stiu când şi cum am învăţat acasă să citesc şi să scriu. „Domn” era Moian, un învăţător tânăr pe care îl iubeam foarte mult şi-l ţineam de cel mai cuminte om din lume. Întâmplarea a voit ca mai târziu să-mi schimb părerea despre el. De la Braşov a trecut în România, unde îşi făcu un nume prin cursurile de lucru manual, în special de împletituri de paie. Dar în Tară se dădea şi pe atunci mai multă importantă titlurilor decât vredniciei personale, încât el plecă, ca om matur de patruzeci de ani trecuţi, la Lipsca, să ia doctoratul. Acolo ne-am întâlnit iarăsi, fostul dascăl şi elevul lui din şcoala primară, şi acolo m-am convins repede că blajinul fiu de ţăran de pe Tara Oltului se apucase de un lucru mai presus de capacitălile lui intelectuale.

În clasă atârnau de o sfoară de-a lungul pareţilor, nişte chipuri frumos colorate din istoria biblică. Pe acestea le lăsa câte o lună; apoi, înaintând în materie, le schimba cu altele. Atunci era un moment de aşteptare febrilă, şi la fiecare chip nou se auzea câte un „a!” plin de încântare al clasei întregi. Moianu avea un mijloc foarte bun de a stimula ambiţia noastră. Din două în două săptămâni, fiecare elev avea dreptul să „provoace” la „dispută” pe cei ce enau înaintea lui. Mai ales pe „şedatori”, monitorii clasei, ca să le ia locul. Puneau trei întrebări din materia luată în cursul celor două săptămâni din urmă, dar aveau să răspundă şi ei la trei chestiuni din aceeaşi materie. Dacă nu ştiai, iar cel ce te provoca ştia, îţi lua locul.

În cele două clase dintâi băieţii învăţau împreună cu fetele. Cu mine în clasă era Frosica, fiica profesorului Nastasi, foarte frumuşică şi cu o aluniţă deasupra buzei de sus. Ea a fost întâiul meu amor, şi am plâns lacrimi amare când, în anul următor, a murit de meningită.

Într-o zi apărură în clasă, în hainele lor de pănură groasă şi cafenie, ţesuta în Săcele, doi fraţi gemeni, Alexandru şi Ion Lapedatu, care semănau atât de mult unul cu altul, de nu-i puteai deosebi. Erau fii profesorului Ioan Lapedatu, mort un an după naşterea lor. N-au rămas la Braşov decât scurtă vreme, şi multi ani nu m-am întâlnit cu ei. şi pe Ghiţă Boambăn, cel cocoşat, l-am lăsat în gimnaziu în urma mea, dar ne întâlneam destul de des, fiindcă ne urcam în vârful grădinii şi fumam ţigări de mătase uscată de porumb, sau mă duceam acasă la el, în Uliţă Teatrului (Strada Hirscher), unde puteam întoarce casa cu fundul în sus făcând teatru de umbre. Părinţi nu avea, căci i-au murit tineri, dar avea bunică şi străbunică, care trebuie să se fi născut pe la începutul secolului trecut. Bătrânele ne permiteau orice, iar noi găseam nişte ascunzişuri minunate după mobilele mari de nuc frumos poleit. Toţi trei unchi ai lui Boambăn erau burlaci, fraţii Flustureanu.

În clasa a treia l-am avut ca profesor pe Dobre, care îşi schimbase numele în Dobreanu. Fiind şi profesor de caligrafie în gimnaziu, se bucura de vază mai mare. In anul acela muri tatăl colegului meu Mărgineanu, avocatul braşovean cu glasul dulce de tenor, de care îmi aduc aminte. Pentru numele de orfan ce i se cuvenea copilului şi pentru hainele negre ce le purta, îl respectam mai tare.

În clasa a patra îl avui de învăţător pe bătrânul Gheorghe Bellissimus, om mărunţel şi uscăţiv, care a servit scoala din Braşov multi ani cu credinţa şi cu „virgasul”. Era în clasă un hojmălău de vreo 14 ani cu numele Căpăţâna, care făcea pe călăul la asemenea ocazii. Copilul vinovat trebuia să iasă din banca şi să-şi dea jos pantalonii. Căpăţâna îl apleca cu o mână pe podiul catedrei şi cu mâna cealaltă îi aplica numărul stabilit de Bellissimus pe partea cea mai cărnoasă a corpului. Bătrânul dascăl venea până la marginea catedrei şi se apleca ca să vadă mai bine. Muşcându-şi musca din barbă, număra virgasele. Pentru noi scenele ce se petreceau la astfel de ocazii, cu lupta între Căpăţână şi jertfa sa şi cu ţipetele pedepsitului, erau amuzante. Un spectacol interesant şi o mulţumire sufletească am avut când, într-o zi, virgasele fură aplicate lui Căpăţână. Nefiind în clasă nimeni ca să se poată măsura cu el, fu chemat pedelul.

Trecând în „gimnaziul inferior” şi schimbând chipiul albastru de postav cu cel negru de catifea al „gimnaziştilor – pe atunci chipiele aveau încă panglică tricoloră – mă simţeam o personalitate importantă şi nu mai dădeam mătuşii mele voie să-mi zică Pichi. Când caut acum să-mi dau seama de anii petrecuţi la gimnaziu, îmi aduc aminte înainte de toate că şcolarii de atunci aveau, spre deosebire de azi, vreme destulă. Şcoala şi lecţiile ne lăsau destule ore libere să mergem iarna la patinat şi vara la înotat să jucăm şah şi biliard şi să citim multe cărţi în serile lungi de iarnă şi în după-amiezile ploioase din Braşov. Programa analitică nu era nici pe departe aşa încărcată ca astăzi; cunostinlele noastre mult mai reduse, mai cu seamă în ştiinţele naturale, dar mai temeinice ca astăzi. Profesorul nu credea că tocmai materia pe care o preda el e cea mai importantă şi nu cerea să ştim toate amănuntele care înmulţesc paginile manualelor actuale.

Adevărat că prin laboratoare cu aparate fizicale şi alambicuri chimice nu prea zăboveam. Făceam mai mult un fel de fizică şi chimie „rece”, lămurindu-ne după figurile din text. Hărţi nu desenam la geografie, iar sălile de la muzeul de ştiinţe naturale nu se încălzeau iarna. şi tocmai pe vremea mea ele s-au îmbogăţit cu unele coleclii importante. Un fost elev al gimnaziului, doctorul Sterie Ciurcu din Viena, înduplecă pe un cercetător al centrului african, Dr. Holub, să facă o donaţie foarte valoroasă de animale şi reptile tropice. şi localnicii contribuiau necontenit la mărirea lui. Îmi aduc aminte când un unchi al meu, care era preot în Bran, a adus un râs mare, împuscat în pădurile brănene, pe care l-a dat la împăiat şi l-a cinstit apoi gimnaziului.

Colecţii de gândaci, plante şi pietre făceam şi noi. Toate sticlele de medicamente înghiţite de noi erau pline cu spirt în care pluteau gândacii morţi. In cutii, pe fundul cărora lipeam dopuri de papură, împlântam cu ace cu gămălie fluturii ce miroseau a camfor. Volumele groase din biblioteca tatii, dar mai cu seamă anii vechi de „Gartenlaube” purtau urmele florilor presate înainte de a le lipi în „herbare”. Cu Ghiţă Boambăn făceam expediţii pe Dupăzidurile cele de Jos, ca să găsim în albia stâncoasa a vâlcelei ce curgea ge acolo, minerale preţioase. Odată, prietenul meu, săpând lângă un copac, găsi urmele unei comori, care după părerea lui era din vremea turcilor şi conţinea – o furculiţă cu prăseaua de porţelan. Când o îngropase cu o zi înainte tot el în pământ, nu-şi dăduse seama că turcii ce asediau Brasovul nu mâncau cu furculilele.

Modele în gimnaziul inferior erau cu totul altele decât astăzi, mult mai inocente şi mai copilăreşti. Astfel ieşise moda de a lega cărţi. Aveam prese de strâns, cuţite de tăiat filele, pânze de diferite colori şi hârtie marmorată. Colecţiile de mărci ne pasionau. Cum aveam câţiva creiţari, îi dădeam pe mărci. Mai ales ne plăcea să cumpărăm plicurile închise, cu surprize în ele. Eram şi abonat la un jurnal de filatelişti din Leipzig, de la Gebrüder Senf, care aducea, în reproducere, chipuri de mărci rare. Eram foarte mândri că între acostea se găseau şi „capetele de bouri” din Moldova. Cam la două săptămâni treceam pe la „căntălaria” tatei şi cotârleam prin coşul de hârtii şi prin actele vechi, în care găseam multe scrisori împăturite frumos, cu adresele scrise pe verso scrisorii cu sigiliul rupt şi cu urme de ciripie rosie, întrebuinţata în loc de sugativă. Ce valoare ar avea astăzi mărcile din Bosnia şi Herţegovina, şi mai ales cele din România, cu chipul lui Carol I cu favoriţi! Dar ele au căzut jertfă pasiunii mamei de-a face rânduială în pod şi a arunca lucrurile ce se strângeau în mod inutil acolo.

Nu demult am întâlnit în cimitirul Belu pe un bucureştean, mort şi el de atunci. „De la o vreme, pe prieteni nu-i mai întâlneşti pe stradă, ci aici”, mi-a zis el, cu un zâmbet plin de resemnare. De fapt, dacă mă gândesc la colegii mei de scoală, spre cimitire ar trebui să mă îndrept. Cornel Popea, cel frumos şi înalt ca un brad, a căzut la Cireşoaia, mergând la atac în fruntea regimentului pe care îl comanda cu gradul de colonel în războiul trecut. In gimnaziul din Braşov învăţase el să fie în rândurile prime, unde îl găsi moartea şi ca oştean, când neamul îi cerea jertfa supremă. Vărul său, Neagoe, şi veselul Valentin Bude, unul secelean, altul zârnestean, îngrăşa şi ei pământul Moldovei, unde au fost doi din lungul sir de dascăli ardeleni care au pus atâta suflet curat în cursurile lor. In Bucureşti s-a stins şi Ioan Scurtu, bunul meu prieten care, venind din Brasovechi, trecea totdeauna pe la casa noastră de pe Strajă şi suflând îmtr-o fluieriţa îmi semnaliza prezenta. El era fiul profesorului Scurtu care făcuse matura” în rând cu cei dintâi absolvenp. O boală grea îl sili să se retragă cu o pensie de mizerie, ca văduv, cu o casă de copii, la mahala. Copilul lui cel mai mic, colegul meu Iancu, lovit însuşi mai târziu de aceeaşi boală necruţătoare, a fost cel mai jertfitor idealist, eliminat de la Universitatea din Cluj pentru că depusese o cunună cu panglica tricoloră pe un mormânt scump românilor. Tot în liceul din Braşov, unde el era oratorul clasei noastre, sorbise el dragostea înflăcărată de neam…

E curios cum de multe ori marile speranţe, pe care le legi de un coleg de scoală, nu se împlinesc si, dimpotrivă, elevi mediocri devin bărbaţi cu greutate sau artişti de talent. Cei ce vor să reformeze învăţământul pe baza unei selecţiuni a elitelor ce se recunosc în liceu ar trebui să tină seama de această experienlă. Aici voi aduce numai câteva exemple de la liceul săsesc la care am umblat în clasa a treia şi a patra. De elev slab trecea Edi Orendi, care era însă considerat ca un desenator de mare talent. L-am întâlnit apoi la Lipsca, unde studia muzica la conservator. Am fost la el acasă şi mi-a cântat o sonată pe care o compusese şi pentru care găsise multă recunoaştere la profesorii săi. Din nenorocire a murit scurt timp după aceea. Dimpotrivă, preţuit pentru vocea lui frumoasă de bas, dar tot elev mediocru, era Tamaş, care a fost mai târziu unul din pictorii cei mai de talent ai saşilor. şi el a murit tânăr. Aproape nebăgat în seamă de colegi şi profesori era sfiosul Schullerus. şi totuşi el se adeveri ca un poet liric de mare adâncime de sentiment, înainre de moartea lui prematură.

Fala clasei pentru inteligenta lui sclipitoare şi talentul lui poetic era elevui Leo Greiner. In clasa a treia el îmi citea traduceri din Ovidiu şi drame originale în versuri. Umplând odaia cu fum de ţigară, stăteam ceasuri întregi discutând despre autorii noştri favoriţi, între care erau mai târziu şi scriitorii ruşi. şi româneşte învaţa de la mine, făcând câteva traduceri din Eminescu, pe care îl aprecia mult. Pentru Coşbuc, dimpotrivă, nu se putea încălzi. După ce am părăsit amândoi liceul şi Brasovul, el ajunse în München să-şi facă un nume în cercurile boemilor münchenezi, mai ales ca recioator de versuri de cabaret. A scris şi o epopee modernă. Ein neues Epos îi zicea. Arătându-mi-o odată la Braşov, i-am răspuns că sunt curios să citesc şi eu „Eppes Neues”. Gluma, care făcea aluzie la originea lui evreiască i-a plăcut atât de mult, că am citit-o nu peste multă vreme în „Fliegende Blatter”.

Si fiindcă am vorbit de Greiner, unul din prietenii care au avut o influentă mare asupra mea, am să povestesc şi un episod duios. In clasa a patra de liceu începuseră să dispară, de la o vreme, o mulţime de obiecte, creioane, caiete, cărli s.a. Era evident că unul din colegi ena hotul. El fu descoperit în curând. Era unul din elevii eminenţi, fiul unei văduve sărace. A fost eliminat din scoală. Nu mi-a fost dat să văd de multe ori atâta ură în privirile colegilor, între care până în preziuă avusese prieteni multi, ca atunci. Simţul de proprietate al saşilor era ultragiat şi revolta împotriva celui ce ieşise din cadrele legii, ce trebuia respectată, era unanimă. Intre toţi nu se găsiră decât un evreu şi un român, care avură milă cu copilul palid şi speriat de toată ura dezlănţuita împotriva lui. Greiner şi cu mine, când trebui să părăsească scoala, noi singuri l-am petrecut. Peste două luni a şi murit.

Si la liceul românesc aveam colegi doi poeţi. Unul din ei trăieşte şi azi. In tinereţea mea a publicat multe volume de versuri şi avea, într-o vreme, multi admiratori. Era din România, unde se întoarse în scurtă vreme. Multă vreme nu l-am mai văzut. Abia acum câţiva ani ne-am întâlnit iară, amândoi bătrâni. Cu toate acestea, am recunoscut imediat în el pe Radu Rosetti, băiatul înalt şi slab, bine îmbrăcat şi cu mişcări vioaie, cu care într-o bună zi ne pomenirăm în prima clasă gimnazială din Braşov. Avea o fată lunguiaţa şi palidă, nasul tare coroiat şi obrazul plin de pistrui. Vorbăreţ şi cu ochi scăpărători de inteligentă, el îşi găsi imediat prieteni. Intre aceştia mă număram şi eu. Împreună scoaserăm o revistă umoristică, pe care el o boteză „Păcălandru” şi pe care o hectografiam la apararul de multiplicat al tatei.

Porecla lui era, în scoală, Cocobarză. Numele acesta i s-a dat în urma unei scene petrecute în anul 1888, în clasa a doua, în ora de latină. Persoanele: Paul Budiu, profesor, Radu Rosetti, elev, vecinul din dreapta, vecinul din stânga.

Profesorul (către elev): Cântă domnule!

Elevul: Ciconia est alba. Alba = albă; est = este; ciconia…

Vecinul din dreapta (şopteşte): Cocostârc Vecinul din stânga (şopteşte): Barză Elevul: Cocobarză.

Prin clasa a şasea descoperirăm un poet nou printre noi. Era un băiat tăcut şi modest, copil de ţăran de pe Tara Oltului, foarte sărac de aeasă. El ştia totdeauna lecţiile, dar niciodată nu se distingea. aşa de retras trăia încât niciun coleg nu-l cunoştea mai de aproape. In clasă, în pauze, stătea lângă foc, unde îşi dezmorţea mădularele în care se încuibase frigul din odăiţa sărăcăcioasă în care trăia.

Il chema Lazăr Lazea şi a murit tânăr, în Bucureşti, unde făcuse literele şi se susţinea din lecţii particulare. Când unul din colegi descoperi că făcea poezii, el fu silit să ne citească câteva. Am rămas cu toţi încântaţi de el. Erau armonioase, erau triste şi influenţate mult de versurile lui Eminescu. Ni le citea singur, cu foarte mult sentiment, cu un glas încet şi scăldat în lacrimi, care tremura de emoţie. Melancolia versurilor sale îl stăpânea cu totul. Poetul său favorit era Lordul Byron.

Din poetul englez a declamat câteva poezii şi la „Societatea de lectură a studenţilor”, dar niciodată nu l-am putut îndupleca să citească acolo şi poeziile proprii.

Această „Societate de lectură”, sub conducerea unui profesor, era o instituţie foarte folositoare. In fiecare sâmbătă seara, de la 5 până la 7, „studenţii”, adică elevii celor patru clase din urmă ale liceului, ne adunam, declamam, citeam „elaborate” originale, făceam critica lor, cântam la câte un instrument, cu un cuvânt „ne produceam” toţi care aveam în vreo direcţie talent artistic. Un student din clasa a opta sau din comerciale – căci din societate făceau parte şi „măslinarii” – era vicepreşedinte, iar altul era secretar şi purta procesele-verbale. La el „se insinuau” cei doritori să secere aplauze cu câte o declamaţie sau lucrare, care trecea mai întâi prin „comisia literară”, compusă din studenţi din toate clasele. Aceştia o respingeau sau o admiteau, însărcinând pe unul din membrii ei să-i facă critica în scris. Din bucăţile cele mai bune se compuneau apoi programele şedinţelor publice, la care veneau să asiste părinţii şi „inteligenta” braşoveana.

Şedinţele societăţii literare erau foarte bucuros frecventate de noi, mai ales de cei cu aplecări literare sau artistice. Când ea era condusă de un profesor iscusit cum era Virgil Onitiu, ne deprindeam să discutăm obiectiv şi cu decentă şi să nu găsim numai părlile slabe ale unei lucrări – prilej ca să arătăm cât suntem noi de deştepţi şi citiţi – ci să ne bucurăm şi când puteam lăuda şi încuraja pe un coleg. Astea le-am învălat toate de la Onitiu – şi mi-au prins foarte bine în cariera mea viitoare de profesor şi conducător de seminar.

Poeziile, care formau repertoriul băieţilor cu dispoziţii pentru declamaţii, nu mai erau Penes Curcanul şi Ucigaşul fără voie sau Umbra lui Mircea la Cozia şi Pe o stâncă neagră, ci Satirele lui Eminescu, Călin, Din prag şi La icoană de Vlahuţă. Milu Dan declama frumos monologul lui Despot, imitând bine, în gesturi şi în modulări de glas, pe directorul Onitiu, pe care-l auzise declamând această bucată. Cornel Comănescu descoperise nu stiu unde o bună traducere a poeziei Corbul de Edgar Poe şi o spunea frumos.

Cu Milu Dan am păţit-o odată. In clasa a opta ne dăduse Onitiu, ca teză din limba română, „Codrul în poezia populară~ şi ne spusesa că cea mai bună lucrare se va citi la societatea studenţilor. şi subiectul, şi perspectiva de a citi teza la societate ne ispitea mult, şi pe mine, şi pe Scurtu. Ca de obicei, eu lăsai lucrarea până în seara din urmă, pregătind numai în minte planul şi coordonând ideile. In seara aceea, iată că vine Milu Dan la mine, agitat, şi mă roagă să-l ajut, căci el degeaba îşi bate capul cu „Codrul”, căci nu-i vine nicio idee. Imediat m-am apucat de lucru şi i-am lucrat-o eu, fără să-mi dau seama că îi împrumutam toate ideile mele. Apoi mai stăturăm de vorbă şi se făcu miezul nopţii când plecă. Atunci în zadar mă apucai de lucru, căci eram epuizat şi somnoros. Deodată, ce-mi trăsni prin minte? Mă apucai şi făcui o poezie în gen popular, în care preamăream codrul. Când, după trei săptămâni, Onitiu veni cu caietele în clasă, toţi erau în aşteptare. Milu Dan avea nota 1 – eea mai mare – Scurtu, care făcuse o teză de vreo douăzeci de pagini, avu observarea „nomen non est omen”, iar mie îmi scrise la urmă „glume de astea te rog să nu-ţi mai permiţi”. Dar văzui eu că nu mi~a luat-o în nume de rău.

Cu prilejul unei producţii pentru o şedinţă publică – aşa povesteşte Valentin Bude în amintirile sale – am alcătuit noi, cei din cursul superior, o orchestră. „Ne dirija eminentul violonist Krause din capela oraşului. Eu cântam la flaut, iar colegul Angelina la contrabas. In timpul concertului din sala festivă, s-a zăpăcit Angelina şi a pierdut sirul notelor, dar nu prezenla de spirit. Cu arcuşul simula ca atinge strunele contrabasului, iar cu glasul de bas profund, ca al unui malac, intona ritmic, sonor şi vibrant, notele cuvenite. Publicul n-a observat trucul. Dirijorul Krause l-a felicitat pe Angelina îa nemţeşte: <Dummeata ai salvat situaţia. Verfluchter Walach! Prompt ţi-a trăsnit prin cap ce era de făcut. Un neamţ ar fi trebuit sa se gândească vreme îndelungată cum să iasă din încurcătură>„.

Public aveam şi la examenul de sfârşit de an. Uneori se întâmplau şi la acesta episoade hazlii. De unul îmi aduc mai ales aminte. Era vorba de hexametri, şi profesorul întreba pe elev dacă cunoaşte asemenea versuri şi în literatura românească. Răspunsul a fost citarea versului prim din Mihnea şi baba: „Mihnea încalecă, calul său tropotă, fuge ca vântul…”

— Câte picioare are un hexametru?

— Sase.

— şi care sunt cele sase picioare? întrebă un domn din public.

— Mihnea două şi calul patru.

Bănuiesc că elevul a dat acest răspuns de al dracului ce era şi ca să taie pofta întrebătorului de a mai pune astfel de chestiuni. Amestecul publicului la examene nu era pe placul nostru. Mai ales ne displăcea avocatul Lengher, care pe vremuri fusese profesor la gimnazml nostru. El întreba mai mult ca să arate câte ştie el şi îi plăcea să te aducă în corn de capră cu explicări care „nu erau în carte”. Înainte de a te lămuri te privea prin ochelarii săi cu lentile de sticlă groasă, zâmbind ironic. aşa m-a întrebat odată, la examenul de latină, cum e vocativul de la deus.

— Deus, răspunsei.

— Bine, dar ce nu e dee?

— Fiindcă face excepţie.

— Dar de ce face excepţie

— Ian gândeşte-te, de ce face excepţie tocmai acest cuvânt?

— Atunci am să-ţi spun eu. Fiindcă Dumnezeu poate face ce vrea. Deci poate face şi vocativul cum îi place lui.

Despre avocatul Lengher se povestea că odată, când se ducea cu trenul în Banat, de unde era, s-a urcat în compartimentul său un neamţ blond, cu care, după obiceiul său, începu vorba. Neamţul era din Germania si, ceremonios, bătu din călcâie si, făcând un compliment, se prezentă: „Lang”. Zâmbitor, se „recomandă” atunci şi românul: „Lengher”. Neamlul credea că îşi bate joc de el, ridicând la comparanv numele lui, dar având consideraţie pentru părul alb de la tâmplele celui ce purta o perucă blondă de pe vremuri, el zise răspicat şi energic: „Eu mă numesc Lang”. – „Si eu Lengher”, fu răspunsul.

Vorbind despre colegii mei în cei opt ani cât am umblat ia gimnaziu, am fost adesea ispitit să mă las purtat de amintiri duioase şi să descriu pe tovarăşii mei de şcoală şi joacă, care purtau chipiul cu căpruseala tricoloră, când panglica cu cele trei colori a fost oprită. Sub aceste şepci se dezvolta un creier cu gânduri proprii, obscure adesea, dar interesante totdeauna. Am rezistat însă ispitei, ştiind că bătrânii care lungesc vorba devin plicticoşi.

Cred însă că tabloul şcolilor la care am învăţat şi care, alături de biserica Sf. Nicolae, au dat Brasovului românesc cele mai frumoase pagini de istorie culturală n-ar fi complet dacă nu as vorbi ceva despre profesorii acestei scoli. Când, aducându-mi aminte de timpul petrecut în liceu, aud adesea pe alţii bătându-şi joc de câte un „belfer” ruginit în păreri, de câte un suflet hain care se bucura când putea da o notă rea elevilor pe care prindea pică şi îi spiona, dacă aveau pe mânecă numărul când ieşeau pe stradă, de câte un amărât, care acasă era tiranizat de o Xantipă şi se răzbuna în scoală pe elevii nevinovaţi, făcând pe tiranul omnipotent, abia atunci îmi dau seama că asemenea exemplare nu prea erau între profesorii mei. Dacă mă întreb de ce, cred că motivul principal era spiritul înalt etic care a stat de la început la temelia acestor scoale şi bărbaţii cu adevărat superiori care au fost primii profesori, pilde vii pentru ceilalţi. şi faptul că cei mai multi şi-au luat sotii din fetele de negustori braşoveni, cu educaţie solidă şi su simţul pentru sfinţenia vieţii familiale curate, a fost hotărâtor.

Profesorii vechi făcuseră aproape toţi srudiile universitare la Viena, pe atunci un centru cultural de mâna întâi, unde avuseră ocazia sa cunoască multă cultură şi civilizaţie europeană. Unii dintre ei au fost şi în Germania, mai ales la Lipsca, cu care negustorii braşoveni aveau legături vechi şi unde era şi o biserică românească. şi la Bonn şi München au studiat unii. Pn Italia a învăţat pictura Vlădăreanu, pe care Andrea del Sarto l-a impresionat mat mult decât Rafael. Presupun că la această convingere a ajuns asemănându-se pe sine cu el. „Rafael făcuse carieră pentru că a avut noroc; Andrea del Sarto nu, desi madonele lui sunt tot atât de frumoase”, ne zicea el, ascuţindu-ne creioanele, al căror vârf ca acul era pentru el lucrul principal la desen.

Doi din vechii bursieri ai Brasovului au făcut studii în Franţa şi Belgia, lucru cu totul neobişnuit în Ardeal. Unul din ei era Ioan Lapedatu, de fel din satul Colun, în judeţul Sibiu. Cei ce l-au apucat vorbesc despre el ca de un mare talent, care ar fi dat lucruri mari dacă n-ar fi murit la 34 de ani. Al doilea era Dr. Ioan Bozoceanu – de fapt îl chema Bozocea – cu doi ani mai tânăr, mort doi ani după ce am părăsit Brasovul, de loc din Vâlcele, lângă Braşov. Acesta se luptase pe străzile Parisului pe timpul Comunei. Parcă îl văd, înalt, drept şi totdeauna scos ca din cutie, cu mustăţile lui negre ca pana corbului şi cu pince-nez-ul încadrat în ramă de aur. Pntre fotografiile rămase după profesorul P. Dima este şi o poză a lui Bozoceanu, de la un fotograf din Rue de Rivoli, A. Osbert „artiste eintre professeur”, care „garanta asemănarea”. Pe dosul ei e scris cu mâna „Primindu imaginea mea, Fi sigur de posesiumea inimei mele!” Nu-i dalicioasă această dedicaţie, atât de potrivită cu vremea aceea?

Nici liceul din Braşov nu a fost lipsit de câteva tipuri de profesori, fără de care o scoală medie nu e imaginabilă. Trecând peste numele lor de familie – braşovenii îi vor recunoaşte uşor, iar pentru străini el nu e important – voi pomeni pe trei dintre ei, reprezentând trei tipuri interesante.

Mai întâi profesorul distrat. E fără îndoială cel mai simpatic intre ei. Chiar zăpăceala este o dovadă de concentrare asupra problemelor care îl preocupau atât de mult, încât parcă trăia pe altă lume. Epoca cea mai bogată în ciudăţenii ale spiritului său distrat era cea în care conducea revista „Scoala şi familia, cele două instituţii a căror sfinţenie o apăra cu atâta convingere. (21)

Cum avea obiceiul sa provoace discuţii cu elevii, crezând că asemenea „colocvii” sunt deosebit de educative, el nu-şi dădea seama de abuzurile pe care le scorneau spiritele inventive ale elevilor refractari pedagogiei. Clasa dinaintea mea găsise următoarea petrecere amuzanta: Când intra profesorul, un elev din banca întâi se scula şi susţinea ceva. Vecinul său se scula atunci şi susţinea contrarul. Profesorul se amesteca în discuţie, care devenea din ce în ce mai vie, luând parte la ea alti doi sau trei inşi. In timpul acesta, în banca din urmă începea sa cânte un cvartet dirijat de Manase Dima, când mai piano, când mai forte, după cum scădea sau creştea tonul discuţiei.

O dată, profesorul, preocupat de gândurile lui, porneşte dimineaţa la scoală. In curtea Bisericii Negre sufla un vânt puternic tocmai când el voia să-şi aprindă ţigara. Se întoarse, adăpostind chibritul aprins cu mâna. Când reuşi în sfârşit, plecă mai departe în direcţia cea nouă – şi se pomeni acasă.

Altă dată corecta nişte caiete. La cel dintâi lipsea sugativa. Profesorul scrise cu cerneală rosie „Sugativă!” si, zvântând cele scrise cu sugativa din caietul următor, trece mai departe. şi aici lipseşte sugativa. „Sugativă!” cu două semne de exclamaţie. Lucrul se repetă la caietul al treilea, cu sugativa căruia supsese cerneala rosie din caietul al doilea. Urmează caietul al patrulea cu trei semne de exclamaţie şi aşa mai departe până la cel din urmă. A doua zi în clasă, o predică lungă despre conjuraţia elevilor de a prezenta caietele fără sugativă. „Mă rog caietul meu are!” „Si al meu!” „Si al meu!”. Afară de cel din urmă, toate caietele erau prevăzute cu hârtie sugătoare, pe care se cunoşteau, ca nişte corpora delicti, semnelt roşii de exclamaţie.

Cu totul deosebit era tipul reprezentat prin profesorul meu „de clasă” în tot cursul anilor de liceu (22). Dumnezeu să-l ierte, că mult era necioplit! Rămas taran şi după ce ajunsese domn, el nu avea nimic din fineţea înnăscută săteanului nostru, desi nu era lipsit de umorul natural al omului din popor. Lucrul acesta îl ştia singur şi îi plăcea să-l facă pe originalul, trântind din când în când o observaţie neaşteptată. Când, intrând odată în clasă şi observând că un coleg căruia îi ziceam, din cauza obrazului său negricos, „ţiganul”, lipsea, „Domnilor – ne zise – parcă astăzi e o lumină orbitoare în clasă. Unde e artisrul nostru din banca a doua?” De obicei observaţiile sale nu erau aşa ocolite. Aveam un coleg din Tohanul-Vechi, pe care cu numele de familie îl chema Mucea, iar cu cel de botez, Aristotel. Când ştia lecţia, profesorul îi zicea „bravo, Aristotel!” iar când nu ştia, „treci la loc, Mucea!” Altui elev, care lipsea de multe ori de la scoală, ştiind că gazda îi dă oricând motivări de complezentă, profesorul nostru, care băgase de seamă şiretlicul, îi zise, pieriându-şi răbdarea: „Să nu-mi mai aduci asemenea scuze. Du-te la doctor să te vadă, du-te la veterinar!”

Latineşte şi greceşte nu prea învăţam la el. Avea trei sau patru elevi favoriţi care ştiau carte. Pe aceştia îi examina mereu: „Cântă, domnule!” Unul mai ales era specialist în mitologie, cunoscând toate cancanurile Olimpului, zârnesteanul Bude. Numai târziu descoperii izvorul cunoştinţelor sale. Erau povestirile unchiaşului sfătos Petre Ispirescu. Ceilalţi elevi nu-l interesav, îi numea „Benvenuto Cellini” sau „domnilor papucari şi fraţilor teologi” sau le dădea alte asemenea titluri lipsite de înleles. Când ne vedea râzând, el ne zicea: „Vi se pare că vorbesc prostii? Mă, voi sunteţi nişte prosti, că voi spuneţi numai lucruri cuminţi şi astfel în capul vostru rămân numai prostiile. La mine e tocmai invers. Eu dau drumul tuturor năzbâtiilor care îmi trec prin minte, şi rămân cu cuminteniile pentru zile negre”.

În sfârşit, cel de-al treilea tip. Tot fiu de ţăran, însă nu din jurul Aradului, ci din Tara Oltului (23). Cât timp a umblat la scoală, a învăţat şi a flămânzit. Cu un „stipendiu” subţirel ca un fir de ată ajunse la visata Universitate din Viena. Aici, pe lângă cursurile savante ale profesorilor, avu şi norocul – cel putin aşa credea el să ajungă la o gazdă foarte omenoasă, de la care învaţa nemleste, care îi petecea rufele, îi dădea câte o supă caldă – şi pe fie-sa de nevastă. Foarte mulji tineri de-ai noştri se deşteptau din visul lor scurt prea târziu. Ca profesor tânăr la Braşov, el trecea la început de un element bine pregătit, dar apoi neântreruptele cicăleli ale unui menaj nenorocit lăsară urme dezastruoase. Intimidat în casă, el deveni timid şi în scoală, păşind cu grijă, ca să nu facă zgomot. Elevii slabi îi jucau la petreceri fiica ce semăna aidoma cu mama ei, ca să capete, cu protecţia ei, note mai bune. Următoarea întâmplare din clasa a şaptea ilustrează lipsa de respect de care avea parte la elevii săi, în vremea din urmă. Răspunde la germană un bănăţean. El ştia nemţeşte, însă cu multele „svăbisme” auzite acasă. Profesorul îl corectează. „Mă rog, el ştie nemţeşte bine!” îi luăm noi apărarea. „Asa nemţeşte ştie şi servitoarea mea”, observă profesorul. Atunci se ridică încet din bancă un coleg care stătuse „în cost” la profesor, şi cu mutra cea mai serioasă întrebă: „Tot pe Anica o aveţi?”

Nu, nici gimnaziul din Braşov nu era lipsit de tipuri de profesori fată de care elevii nu aveau totdeauna respectul cuvenit. De unde să ştie ei că însăşi meseria, căreia se dedicau numai idealişti şi fantaşti, săraci şi fericiţi în naivitatea lor, îi făcea adesea să fie distraţi, originali şi nepregăxiti pentru viaţa cu grelele ei poveri? Cum să aibă ei măsura justă de apreciere a meritelor lor, sa pună în cumpănă greutăţile cu care luptau zilnic aceşti pionieri ai ştiinţei şi pedagogiei? Fiecare din cei trei profesori, despre care am povestit întâmplări hazlii, era autorul unor manuale lucrate cu multă grijă şi dragoste, care puneau în mâna elevilor din Ardeal întâia oară cartea românească în locul celei străine.

În arhiva mea de fotografii este şi un grup de elevi fotografiaţi cu şapte din profesorii lor înaintea intrării în gimnaziu. Poza trebuie să fie de prin anul 1893, pe când profesorul Branişte era nou venit la liceul din Braşov. El e în picioare între elevii Sporea, în costum national, azi profesor pensionar dintr-un oraş de provincie ardelean, şi Aurel Bogdan, bucureşteanul care spunea atât de frumos versurile lui Vlahuţă. Clasa era cu un an în urma mea şi eu aveam aceiaşi profesori (de la stânga spre dreapta): Nicolae Popovici, Vasile Goldis, Pantelimon Dima, Ipolit Ilasievici, Vasile Glodariu şi Dionisie Făgărăsanu. Cel dintâi bănăteam, al doilea din părţile Aradului, al treilea din Braşov, al patrulea din Panca, lângă Storojinet, iar ceilalţi din diferite părti ale Ardealului. La Braşov se întâlneau românii din toate părţile monarhiei habsburgice, ca să cimenteze românismul. Oprindu-ne un moment la fiecare din ei – şi în legătură cu ei şi la alti câliva – credem că putem completa tabloul profesorimei braşovene.

Bietul Nichi Popovici! Boala, care în curând avea să-i pună capăt activitălii şi vieţii – paralizia generală – i se cunoaşte. din fata-i suferindă şi în fotografie. Ochii îi sunt umbriţi, este şi mai slab decât înainte, iar gulerul care îi permitea totdeauna un joc liber pentru laringele său proeminent, parcă a mai crescut cu un număr. El, copilul răsfăţat al braşovenilor, pe care îi cucerise de când a descălecat de la Caransebeş, prin concertul pe care-l dase la „Numărul Unu” (si unde cântase la urmă, după ce fusese aplaudat frenetic, o cântare populară din Banat), el, prietenul tineretului şi cântăreţul darnic, care făcea să vibreze toate inimile cu vocea sa puternică şi armonioasă, nu mai era acum decât umbra tânărului vesel, cu mustăţile care atunci se purtau lungi şi răsucite şi cu un zâmbet prietenos petru toată lumea. El adusese cu sine din Viena veseliei cântecele pe care le ştia de pe când studiase la conservator şi jucase şi el cu o trupă de operete nemţeşti.

Întunecat la fată. Stă în fata fotografului Goldis, pe atunci în floarea tinereţii şi a frumuseţii sale. Venise de vreo trei ani la Braşov şi devenise unul din cei mai buni profesori de istorie, maghiară şi latină. Lecţiile lui erau clare şi adesea calde, dar îi lipsea cu totul contactul cu elevii săi. Când cobora de pe catedră, se îndrepta cu pasi grăbiţi spre ieşire, fără să se uite înapoi sau în lături. Se vedea că a termmat cu scoala şi nu dorea să zăbovească între zidurile ei mai mult decât era obligat. El nu avea nimic din firea deschisă şi veselă a unui Andrei Bârseanu, celălalt profesor de istorie şi orator al liceului, iar vorba lui era lipsită absolut de gesturi. Poate din cauza aceasta el trecea de om de care nu te puteai apropia cu toată încrederea şi prietenia. Foate inteligent şi cult, el era superior celor mai multi colegi; foarte bun român, el avea şi un temperament de luptător militant. Mai târziu avea să joace un rol de frunte în politica ardeleană. De pe atunci era, pe cât îmi pot da seama acum, un cap politic cum nu se prea găsea între colegii săi. Machiavelli era dascălul său de la care învăţase multe şi pe care ni-l lăuda în orele de istorie.

Spre deosebire de profesorul nostru de latină, Pândeli Dima examina mai mult pe elevii slabi şi se ocupa de ei până îi făcea să înţeleagă regulile matematicei, exemplificându-le cu mere şi prune, cu mult mai pe înlelesul celui greu de cap, decât x şi y al formulei din carte. aşa se explică de ce toţi înlelegeau ceea ce învăţau, şi iubeau pe profesorul lor strict, dar drept. El ne lua apărarea de câte ori făceam câte o escapadă nevinovată. Mai ales îi proteja pe elevii care erau buni cântăreţi. Aceştia aveau, de cele mai multe ori, nevoie de protecţie, căci din cauza glasului lor cam întârziau pe la chefuri. In vremea când gimnaziul era fără profesor de canto, după moartea lui Ciprian Porumbescu şi după ce Nichi Popovici nu mai era în stare să facă serviciu, iar Ghtă Dima încă nu venise la Braşov, Pândeli Dima conducea şi corul gimnaziului şi al biserieii Sf. Nicolae.

În general, de câte ori era nevoie să umple un gol, el era gata să sară în ajutorul scoalei pe care o slujea din anul 1866. Era vechi pensionar pe vremea întâiului război mondial, căci împlinise de mult cei patruzeci de ani de serviciu ce îi dădeau dreptul la pensia întreagă. Dar în luptele din Galiţia şi de la frontul italian căzuseră, unul după alrul, patru din profesosii tineri şi alţii erau mobilizaţi. Atunci lumea îst aduse aminte că Dima umblase la liceul cel mai bun din Viena, unde pe vremea aceea se făcea multă carte grecească. El a fost deci „reactivat” ca profesor de elină.

Dima se trăgea, după tată şi după mamă, din nişte familii fruntaşe de negustori din Braşov. Cunoscând în casa părintească binefacerile unei educaţii solide, întemeiate pe cinste st dreptate el a fost şi ca profesor un model de intransigentă, când era vorba de drumul drept ce trebuia urmat. Precum se întâmpla adesea pe atunci, el avea un unchi mai tânăr cu câţiva ani decât el, care, bizuindu-se pe raportul de rubedenie, nu se prea rupea cu firea învăţând. Doar nu era să-l „trântească” chiar „nepotul” său! „Învaţa, băiete, că ai s-o păţeşti cu mine!” şi a păţit-o, luând la sfârşitul anului o „secundă” la matematică.

Era la gimnaziu şi unul din fiii preotului Cerbu din Părâu, vestit pentru acrobaţiile ce trebuiau făcute la sfârşitul anului, ca să treacă dintr-o clasă în alta. De obicei ajutau la unii profesori, cu gusturi mai rafinate, păstrăvii cu pete frumoase, negre şi roşii. Se pare însă că nu şi la Pândeli Dima, desi era cunoscut ca un foarte mare amator de pescării. Circula pe atunci, dintr-o clasă într-alta, o caricarură care reprezenta un cerb cu coarne mari ce nu încăpeau pe uşă. Câţiva profrsori, uşor de recunoscut, împingeau dindărăt, iar câteva părechi de păstrăvi barosani erau înhămaţi îrvannnea cerbului. Venea Dima cu nişte foarfeci mari şi tăia hamurile. Această caricatură nevinovată are şi ea un tâlc. Ridicaţi aproape toţi din pătura de la sat, care în privinţa deşteptăciunii nu stătea cu nimic înapoia celei orăşeneşti, „inteligenta” noastră moştenise şi un oarecare grad de mlădiere a conştiinţei, care era necesară ca să învingă greutăţile ce se iveau de veacuri în calea omului prigonit. Suntem în vremea când nu putini, ca spre pildă fiii de negustori, aveau în urma lor câteva generaţii de înaintaşi de „domni”.

Lui Ipolit Ilasievici îi spuneam în glumă „ursul de ghiată”, căci nu-mi aduc aminte de el decât alb. Jobenul ce-I avea în cap în fotografie era de rigoare, căci el era directorul. Venit din tara birocraliei austriece, el era cel mai indicat să se ocupe de administraţie şi conducere, conştiincios, exact. Când lipsea câte un profesor, el avea grijă să nu pierdem vremea si, dacă nu era disponibil alt profesor, venea chiar el să-i tină locul. De una din aceste înlocuiri mi-aduc mai ales aminte. Era ora de română în clasa a şasea. Lipsea Onitiu. Aveam analiza sonetului Veneţia de Eminescu, pe care trebuia să ne-o facă profesorul. Cam greu pentru înlocuitor, care era profesor de botanică şi mineralogie. Dar datoria înainte de toate! Ilasievici citi strofa întâi, apoi ne spuse cam următoarele: „Viaţa Veneţiei, ce putea să privească cu fală la trecutul ei, s-a stins, şi acum în loc sa vezi trecând oameni prin portalele vechi…” aici se coborâ de pe catedră si, urcând apoi încet cele două trepte ale ei, zise: „pătrunde luna pe scările de marmoră”. Comicul, cum se substituia el lunii, era atât de irezistibil, încât am izbucnit într-un râs contagios. Ar fi râs probabil şi fostul lui prieten din Viena, Eminescu. Băgând însuşi de seamă că n-o prea nimerise cu explicarea intuitiva, zâmbi şi el si, cu un „si aşa mai departe, citiţi singuri”, părăsi clasa.

Dar nu aceste ore, în care trebuia să înlocuiască pe profesorul absent, îi făceau lui nopţi nedormite, ci faptul că guvernul din Budapesta se amesteca din ce în ce mai adesea în trebile gimnaziului şi îi cerea rapoarte în „limba statului”, pe care el nu o cunoştea. De aceea a fost pentru el o adevărată uşurare când consistoriul numi director pe Virgil Onitiu.

Eu l-am apucat ca director pe bătrânul Stefan Iosif, căruia îi ziceam Beciu, fiindcă studiase Ia Beci, adică la Viena. Profesor, însă nu l-am avut, căci la latină şi greacă venise tocmai atunci un profesor nou, care îşi cam bătea joc de predecesorul său, fiindcă acesta vorbea în manualul lui de gramatica elină de „funia florilor”, traducând greşit pe germanul „Tau” al lui Curtius, cu „funie” în loc de „rouă”. Cu o casă grea şi mulji copii, ieşind la pensie, se stabili un timp la Bucureşti, de unde se întoarse iar la Braşov, unde găsi ceva de lucru în redacţia „Gazetei Transilvaniei”. Am de la el o scrisoare duioasă în care îmi mulţumea de necrologul ce l-am publicat în 1913, la moartea fiului său Stefan.

În cei 22 de ani cât a fost director la gimnaziul din Braşov, Virgil Onitiu a fost bărbatul providenţial care a ştiut conduce prin cele mai grele furtuni nava salvatoare. A sta în fruntea unei scoli asupra căreia pândesc sute de ochi răuvoitori, a o apăra cu energie în situaţii nespus de grele, a depune zilnic acea acnvitate neştiută de lumea mare şi a sta neclintit de partea „dreptăţii”, chiar împotriva superiorilor prea mult dispuşi a da ascultare unor trădători, merită în cel mat înalt grad recunoştinţa neamului întreg. Noi, care i-am fost elevi şi ne-am împărtăşit de frumuseţea lecţiilor sale, pregătite cu grijă şi expuse cu căldură cuceritoare, care i-am simţit dragostea în care ne înfăşura, şi entuziasmul pentru tot ce era frumos, am cunoscut în el pe dascălul ideal. Când ne vorbea la diferite ocazii festive, admiram darul său oratoric iar când publica câte un studiu asupra diferitelor straturi în literarura populară sau câte un volum de schiţe umoristice cu tipurile de ardeleni zugrăvite cu măiestrie, iscălite cu numele întreg sau cu pseudonimul Sorcova, îl citeam cu multă plăcere. Prin faptă, prin vorbă şi mai ales prin exemplu de cinste şi dreptate, el a continuat opera lui Popazu şi a celor dintâi directori.

În altă carte am reprodus fotografiile celei dintâi diplome de bacalaureat de la gimnaziul braşovean şi o poză din anul 1862, cu un grup de studenţi ardeleni din Viena. Pe diplomă e iscălit, alături de Şaguna, Doctor Basilius Glodariu, iar în fotografie viitorul profesor, lângă tatăl viitorului său coleg de la liceul din Braşov, Branişte. Are, şi în fotografia pe care o reproducem acum, aceeaşi barbă încâlcită, dar neagră şi aceiaşi ochelari cu lentile groase, ai unui miop, foarte „scurt la vedere” cum se zicea la Braşov.

Când a venit ca profesor tânăr la Braşov, doctorul Glodariu trecea de mare învăţat. Specialitatea lui era filologia, în care îşi crease un sistem propriu, numai al lui, la care a ţinut mortis toată viaţa. El deriva toate cuvintele romaneşti direct dm limba primitivă arică; în care vocalele ă şi î jucau rolul principal. Plecând de la premisa că orice sunet al unei limbi moderne s-a dezvoltat dintr-o silabă întreagă – tocită în cursul vremii – el reconstituia tipul aric cu tot atâtea silabe câte litere avea cuvântul românesc. Aproape de fiecare dată când se pregătea să examineze, se scula careva din noi şi-l întreba o etimologie, de exemplu „veveriţă”. „Veveriţa”? întreba el. Un moment stătea şi se gândea, apoi lua creta şi începea să scrie pe tablă, umplând-o cu rădăcini indo-europene, ştergând ce scrisese în rândurile de sus şi umplând tabla din nou. Dacă clopotul de ieşire nu suna încă, se scula altul şi întreba: „Dar caracatila? Asta e mai greu”. „Caracatilă?” Un moment de meditare. „Nimic mai uşor”. şi umplea din nou tabla cu scrisoarea sa piezişă.

Intre colegii săi se găseau de asemenea câţiva care simulau interes pentru etimnlogiile sale. După două sau trei săptămâni îl întreba altul aceeaşi etimologie. Fireşte că tipul aric era cu totui altul. „Apoi, bine, Vasile – zicea Maxim, care toate le linea minte – în 26 ianuarie i-ai dat cu totul altă explicare, şi-i arăta cele ce şi le însemnase arunci <după Glodariu>. Acum care e etimologia cea adevărată?” „Să-l întrebăm pe Haşdeu”, propunea câte un coleg mai răutăcios, căci toţi ştiau că filologul braşovean trimisese memorii peste memorii lui Haşdeu despre sistemul său filologic, la care nu primise însă niciun răspuns.

Acest tip de filolog nu era rar în Ardeal pe vremea aceea. Filologia era un fel de sport cu care se îndeletniceau multi amatori, cunoscători ai limbii latine. Se pare însă că speculaţiile linguistice nu erau tocmai pe placul românilor din Macedonia, căci Glodariu, care urmase cu entuziasm apelul fraţilor din Balcani şi plecase în 1881 la gimnaziul din Bitolia, se întoarse în curând la Braşov.

Când l-am avut eu cu istoria în clasa a şasea, era de mult „Domnul”, ceea ce în limba liceelor însemnează bun de făcut glume cu el. Bietul era atât de miop, încât nu te mai cunoştea. Din cauza aceasta, în tot cursul anului a răspuns din istorie aproape numai Sulică. Pentru unul vorbea din bancă, pentru altul ieşea la tablă, pentru al treilea îşi îmbrăca altă haină, pentru al patrulea vorbea mai gros sau pe nas.

De pomină a rămas povestea cu Narită. Acesta era un elev care, după o lună sau două, părăsi şcoala. De câte ori zgomotul creştea în clasă atât de mult încât îl remarca şi „Domnul”, deprins cu larma, şi întreba necăjit: „Care-i necrescutul ăla?” elevii răspundeau: „Narită”. Câteodată se ridica unul din banca din urmă şi zicea: „Mă rog, eu n-am făcut nimic”. – „Las că te stiu eu, om de nimic şi netrebnic ce eşti!” Când la sfârsirul anului profesorii ss adunară la conferinţa obişnuită, Glodariu zise: „Eu sunt în general mulţămit cu elevii mei. Numai unul mi-a făcut cele mai mari năsărâmbe. E Narită din clasa a şasea.” Profesorii, care ghiciră îndată care era povestea cu Narită, au făcut haz de gluma pe care au aflat-o prea inteligentă, ca să mai urmărească pe vinovaţi.

Cel ce în fotografie sade lângă Glodariu nu e un muscal din fata Teatrului National din Bucureşti, spân şi gras, ci Dionisie Făgărăsanu, profesorul nostru de geometrie din gimnaziul inferior şi de religie din cel superior. Burlac, el şi-a scos, pentru actul festiv al fotografierii, din dulapul cu miros de naftalină, „ţilindrul” cel cumpărat când terminase teologia. Cu drag îmi aduc aminte de lecţiile sale de geometrie, limpezi şi pe înlelesul tuturor. Când ne explica corpurile, aducea în clasă figuri de mucava, iar când ajungea la triunghiuri şi „oblonguri”, le desena frumos pe tablă.

Numai o data am rămas nelămurit. Vorbea despre liniile paralele, care „nu se întâlneau decât în înfinit”. „Dacă-s paralele, cum se pot întâhni?” l-am mtrebat. „Asta tu nu o poţi înlelege. Aşteaptă până ajungi la universitate!”. De nu ne spunea decât ca distanta dintre doua linii paralele rămâne aceeaşi, eram mulţumiţi, dar adăugând observarea că ele se întâlnese, fie chiar numai în infinit, ne-a deşteptat în mod inutil curiozitatea. Odată veni la noi un tânăr student de la politehnica din Munchen. Lam rugat să-mi explice el cum stă lucrul cu întâlnirea liniilor paralele la infinit. El îmi desenă două linii tare convergente, care se întâlneau la o jumătate de metru. Dacă liniile erau mai putin convergente, ele s-ar fi întâlnit la Paris, sau în Lună, dacă erau şi mai putin convergente. Urmând în felul acesta, ajungem la o întâlnire în infinit, dacă convergenta dispare cu totul. AStăzi sunt mai putin încântat de asemenea dezlegări prin logică a enigmelor, ca atunci.

Dar nu pentru a discuta cum se poate explica o problemă care nu există decât în plăsmuirile imaginaţiei noastre am citat cazul liniilor paralele, ci pentru ca să arat ca Făgărăsanu a izbutit să facă din religie studiul cel mai sec. Dacă, în loc de a ne încărca memoria cu date din istoria putin interesantă a bisericei cresitine din timpul sinoadelor de la Niceea şi de aiurea, dacă în locul dogmaticei, care stabilea întâi dogma şi numai după aceea venea cu infinitul, ca să poată face liniile paralele să se întâlnească, ar fi rămas la evanghelie şi la poezia primului creştinism, ar fi nemulţumit pe teologi, dar ar fi încântat pe elevi, care se găseau tocmai în vârsta când problemele mari ale ordinei fireşti preocupă atât de mult creierul omenesc. Dar era într-un liceu confesional, în care teologii aveau şi ei de spus un cuvânt, după ce numai mulţumită bisericei gitnmaziul din Braşov putuse să-şi conserve caracterul national. Nu vom lua deci prea mult în nume de rău lui Făgărăsanu dacă dintr-un eminent profesor de geometrie devenea un anost catihet. Unde erau minunatele cromolitografii ale dascălului Moianu? Oare nişte reproduceri bune fotografice – eram doar tocmai în epoca progresului mare al fotografiei artistice – după operele nemuritoare ale marilor pictori străbătuţi de fiorii unei sincere credinţe ar fi fost nelalocul lor în vremea pozitivismului exagerat?

Cel mai tânăr între profesori, Dr. Valeriu Branişte, stă singur în picioare, amestecându-se cu elevii pe care abia îi întrece în vârstă cu zece ani, şi e singurul profesor fară pălărie. Cu elevii săi era un fel de camarad, ne trata ca pe nişte oameni mari şi făcea cursuri ca la universitate. Desi nu era cu „notitul” tot în mână şi ne examina rar, învăţam toţi, fiindcă ne cucerea prin lecttile ce le făcea, desi era profesor la cel mai dificil studiu, limba maghiară. Dar în orele de ungureşte făcea estetică cu exemple potrivite din marii scriirori unguri, neuitând însă pe poeţii români. Teza sa de doctorat fusese la Budapesta despre Andrei Muresianu.

Cu el deodată au venit la Braşov alti doi profesori tineri, Ghiţă Pop şi Iosif Blaga.

A rămas numai cel din urmă. Modest ca o fată mare, el se înroşea când un elev nu ştia lecţia şi nu ştia ce să facă cu mâinile lui mari. Muncitor şi conştiincios, el avea marele merit că introduse la liceul din Braşov excursiile şcolare în Italia şi Grecia, strângând, cu „pitula”, de la elevi banii, din clasa întâi.

Ghiţă Pop trebui să părăsească gimnaziul în urma vorbirii „iredentiste” ţinute la o inaugurare în sala festivă a gimnaziului, despre care am vorbit la alt loc. Scrisese şi o dramă în versuri, intitulată Horia, altă crimă pentru un profesor. La Bucureşti a aspirat într-o vreme la catedra universitară de limbă germană. A scris şi o mare gramatică a limbii române pentru germani, după metoda Toussaint – Langenscheidt.

Când vorbirea lui Ghiţă Pop, care primejduia existenta gimnaziului, fu publicată în „Tribuna”, toţi ştiau că corespondentul indiscret al gazetei din Sibiu fusese Branişte. Gazetăria şi lupta militantă a fost şi a rămas elementul care l-a atras totdeauna. In astfel de împrejurări rămânerea lui la Braşov n-a fost de lungă durată şi nici revenirea la catedră, peste câpva ani. Trecut ca gazetar, mai întâi în Banat, unde redacta gazeta lui Mocioni „Dreptatea”, el descoperi pe poetul Vlad Delamarina, primul poet care a înterebuintat dialectul în literatura românească. Sub tinlul de „divăniri”, Branişte în gazeta sa introduse nişte „causerii” spirituale. Mai târziu a redactat „Drapelul” din Lugoj, iar între timp „Patria” din Cernăuţi, unde descoperi pe poerul Nicu Dracinschi. Astfel gazetăria, în urmă politica, au răpit Brasovului pe unul din cei mai buni profesori ai sai.