TEATRUL – AGATA BÂRSESCU.

Strada Hirscher se numea pe atunci şi a „Teatrului”, căci acolo, pe locul actualului cinematograf „Reduta”, era clădirea veche a teatrului, pe care am mai apucat-o şi eu. Ea a fost dărâmată abia în anul 1892. Era veche de peste un secol, se numea, ca o sală vestită dnn Viena, „Raduta” şi avea o faţadă împodobită cu zorzoanele stilului baroc târziu şi rococo incipient. Una din cele două clădiri din care era compus, cea cu sala de teatru, avea spre stradă un rând de ferestre rotunde.

În sala ei spaţioasa – cel putin mie mi se părea mare – s-au dat multe baluri, la care mergeau bunicile noastre în crinoline de mătase scumpă. Ca să nu se murdărească pe pantofii da atlas cu „tina” de pe stradă şi să nu-şi „sgârcească” fustele înfoiate, ele intrau în câte un ciubăr de-l purtau cu „rudurile” două slujnici. Pe scena teatrului au jucat uneori, ca oaspeţi, actori mari din Viena, ea Adolf Sonnenthal, pe care, bătrân, l-am mai văzut şi eu în teatrul imperial din caprtala Austriei.

Stagiunea din urmă, din 1891, s-a deschis cu Onoarea lui Sudermann şi s-a închis cu o comedie de L'Arronge. Cei trei ani ce trecură până la terminarea Redutei celei nouă, trupele de teatru ambulant sub direcţiile Wolf, Bauer şi Berger, jucau fie în sala de la „Numărul Unu”, la hotelul „Europa”, sau într-o baracă mare de scânduri pe maidanul de dinaintea Porţii Vămii. Prin toate am trecut şi eu în copilăria şi adolescenta mea. Acum, după o jumătate de veac, Brasovul n-are încă un teatru propriu, ca Sibiul sau Clujul, şi nicio trupă stabilă de actori, ca multe oraşe mai mici din străinătate.

Mai demult lumea avea – poate sub influenta ofiterimei şi a functionărimei austriece – mai mult interes pentru teatru. In vechea sală de la „Redută”, cu fotelele ei mari şi grele de stejar, îmbrăcate în muşama neagră (ţintuita cu cuie cu cap gros de poxtelan alb şi eu numărul locului scris cu coloare albă pe spatele scaunelor), „cavalerii” tineri stăteau în pauze în picioare cu fata întoarsa spre public si, pe când muzica cânta, ca la Viena, şi când se reprezentau drame, ei aruncau priviri languroase duduilor frumos coafate din sală.

Unii din aceşti tineri făceau curte şi actriţelor, pe care le întâlneau după reprezentaţie. Pe când tata era încă neânsurat, era o artistă frumuşică care cucerise inimile celor mai multi braşoveni, dar care nu lăsa pe nimeni să se apropie de ea. Exasperaţi de această ţinută rece şi neprietenoasă, ei i-au jucat o festă de o neobişnuită cruzime. Au îmbrăcat în frac şi vesta albă pe un tip caraghios din Braşov, poreclit Păcală, şi l-au aşezat într-un fotoliu de orchestră în rândul prim. La un semn dat nu avea alta de făcut decât să izbucnească într-un hohot de râs zgomotos, cum numai el ştia râde. Se dădea Fecioara de Orleans de Schiller, în beneficiul titularei rolului, tânăra actriţa inaccesibilă avansurilor cavalereşti. Toată sala era fascinată de jocul şi frumuseţea ei şi asculta cu răsuflarea oprită frumoasele versuri ale poetului german. Când, în monologol celebru, ea vorbeşte de „livezile pe care le udam odinioară”, la un semn, Păcală izbucneşte într-un „ha, ha, ha” vrăjmaş. „St!” în public. „Ha, ha, ha”, continuă vesel Păcală din fotoliul lui, contagiind şi pe alţii. Biata Jeana D'Arc a izbucnit într-un plâns ce n-a fost în stare să-l oprească nici după ce zgomotosul întrerupător a fost scos din sală.

Ce emoţionat am fost când am intrat întâia oară în sala „Redutei”! La casă era tot un fel de Păcală, Hedwig cel răstit, ce speria pe cei ce nu-l ştiau. Când întrebă pe mama, arătând cu capul spre mine: „Dar pentru el, ce bilet?” m-am înroşit până după urechi şi nu puteam înţelege calmul mamei când răspunse: „Pe ăsta îl luăm între noi”. Eram aşa micuţ, că aproape nu ocupam loc. In anii următori părinţii trebuiră adesea sa facă concesii principiilor lor pedagogice şi să dea ascultare rugăminţilor mele fierbinli de a mă lua cu ei la teatru. Mai ales când, în clasa a treia de liceu, am început să umblu la saşi la scoală, încât înlelegeam ce spun actorii. Incă în vechea „Redută” am văzut şi am admirat pe vestitul comic Tewele din Viena.

Întâiul eveniment artistic a fost însă pentru mine piesa Magda (Heimat) de Sudermann, în sala de la „Numărul Unu”, jucată de o artistă cu numele Käthe Hütter. Am văzut-o mai târziu pe Agata Bârsescu şi pe Leonora Duse în acest rol şi totdeauna acţiunea puternică a dramei şi jocul neântrecut al artistelor m-au impresionat adânc. La sfârşitul secolului trecut Sudermann era autorul dramatic cel mai popular al germanilor. In Braşov, cărţile lui, romanele Frau Sorge şi Der Katzensteg şi dramele Magda, Onoarea, Sfârşitul Sodomei şi Lupta fluturilor erau cunoscute de toată lumea. In Germania dominată de ideile onoarei ce nu se putea spăla decât cu arma în mână, când cineva o considera pătată, şi în care un ofiler nu se putea căsători cu sora unei actriţe care a avut, necăsătorită, un copil, conflictele din dramele lui Sudermann mişcau adânc, iar utilizarea lor pentru efecte dramatice ţinea atenţia încordată. Pe de altă parte, autorul introducea pe scenă o atmosferă îmbibată de erotism, care era nouă în Germania, desi naturalismul o adusese aiurea la ordinea zilei. Pe cât îmi aduc aminte, numai o dramă puternică, intiulată Ciocârlia („Die Haubenlerche”) mai era aşa „decoltată” în repertoriul teatrului braşovean. Celălalt autor „modern”, R. Voss, specula numai setea de senzaţional a publicului cu dramele sale fioroase. Încolo clasicii, Goethe, Schiller, Grillparzer, Lessing şi Shakespeare dominau scena în săli cam goale, dând ocazia regizorilor sa facă adevărate acrobaţii scenice şi unor artişti, veniţi ca oaspeţi, să atragă un public mai numeros.

Îmi aduc aminte mai ales de doi, care au venit la Braşov prin 1893 şi 94. Unul era un uriaş cu voce puternică, Moritz Morrissohn, care îl făcea pe Hamlet, celălalt era Ferdinand Bonn, case părăsise teatrul imperial din Viena din cauza unui conflict cu direcţia. El era şi un violonist de seamă şi avea mare succes în piesa Lăutarul din Cremona, în care cânta şi din vioară.

Din când în când direcţia dădea şi câte o piesă străină, de autori ce cuceriseră sau erau pe cale să cucerească scena. In fruntea lor era Dumas-fiul cu Dama cu camelii, ce nu se mai învechea, Victorien Sardou cu Madame Sans-gęne, care făcu serie şi la Braşov, şi Ibsen cu Strigoii, care nu avu succes, dar dădu directorului Otto Bauer prilejul să întoarcă ochii fioros când cerea mamei sale soarele de pe cer. Scriitorul norvegian era atunci bătrân, dar din Bergen, unde copilăsise, până în Transilvania erau multi kilometri şi mari deosebiri de fire. Totuşi Titu Maiorescu fu atras de marele talent şi dădu însuşi o traducere a uneia din ultimele drame ibseniene – nu şi cea mai însemnată şi mai caracterisrică, Micul Eiolf, pe care o publică în „Convorbiri literare”.

Din repertoriul românesc nu s-a dat niciodată nicio traducere. Adevărat că el nu era mare, dar nici Alecsandri, nici Caragiale nu stârneau curiozitatea directorilor de scenă. In schimb, lumea se ducea bucuros la comediile naive, cu qui-pro-quo-uri şi cu glume cu care erau deprinşi cititorii foilor umoristice germane, şi cu care îmbogăţeau repertoriul în fiecare an Schonthan, Kadelburg, Blumenthal sau L'Arronge. Comediile lui Alecsandri erau piesele de rezistentă ale teatrelor de diletanţi români. Numai piesele lui Iosif Vulcan, cu „hai, cumetre, să mai cântăm una!” le făceau concurentă pe scenele improvizate din cutare sat ardelean.

De artişti din Regat care să dea reprezentaţii în Braşov nici vorbă nu putea fi. şi cât de bucuros l-am fi auzit şi noi pe Manolescu în Hamlet şi pe C. Nottara, Brezeanu şi pe Aristiţa Romanescu, noua stea a scenei naţionale!

Când eram în clasa a şaptea de liceu, „Gazeta Transilvaniei” îmi făcu propunerea să-mi dea un bilet permanent pentru un fotoliu de teatru, cu condiţia să scriu regulat recenziile. Se juca atunci în noua „Redută, în sala elegantă cu fotele de lemn curbat, care se ridicau în mod automat când te sculai de pe scaun. Ele aveau dedesubt şi un dispozitiv de sârmă în care îţi puteai pune pălăria, de nu mai plăteai garderobă. „Pitula” economisită Însemna mult pentru braşoveni, ale căror servitoare stăteau înşirate la ieşire cu pardesiile stăpânilor şi jachetele stăpânelor lor pe braţe, făcând un fel de garderobă vivantă. Numai cei ce nu cunoşteau secretul noilor fotolii erau speriaţi de repeziciunea cu care se ridica scândura pe care te aşezai, când nu mai şedeai pe ea. Despre un locuitor de la sat, care venise la Braşov să asculte un concert, se spune că, întrebat dacă i-a plăcut, răspunse că muzica a fost foarte frumoasă, dar că n-a putut-o gusta cu adevărat pentru că poziţia stârcită – el nu băgase de seamă că partea de şezut a scaunului se ridicase – şi pălăria de la spate îl jenau mult.

La reprezentaţii stăteam ca un boier, în fotoliu, nu în picioare ca până acum, şi în pauze mă întâlneam de obicei cu Leo Greiner, un fost coleg de la liceul săsesc şi viitor scriitor german, care îmi povestea multe cancanuri din culisele teatrului. Pe acestea le ştia de la soru-sa, fostă cântăreaţă de operetă. De la el aflam şi amănunte despre autor şi despre felul cum fusese primită piesa la Viena. Pe acestea le utilizam în recenzia ce o scriam a doua zi în scoală, în ora lui Glodariu sau Budiu. Trecând pe la prânz spre casă, lăsam manuscrisul la „Gazeta Transilvaniei”, iar seara mă citeam cu multă plăcere. şi alţii citeau bucuros aceste recenzii, care în loc de obişnuitele exagerări şi de stereotipele „joc admirabil”, „artistă consumată”, „ar putea debuta pe <bina> din Viena”, etc. Aduceau o informaţie nouă.

Fireşte că între actori aveam favoriţii mei. Înainte de toate pe o foarte drăguţă naivă, Grethe Forst, căreia îi profeţeam un viitor strălucit, dar despre care, în urmă, n-am mai auzit nimic, precum n-am mai auzit nici despre întâiul amorez Hackenschmiedt, de care erau îndrăgostite multe cocoane din Braşov. Când, cu ocazia unei certe cu bătaie între directorul teatrului şi intrigantul Neher, cel din urmă s-a ales cu o vânătaie mare sub ochiul stâng, pe care în mod ostentativ n-o pudra când ieşea pe scenă, criticul de la „Gazeta Transilvaniei” ia luat acestuia apărarea.

Ca toate teatrele din provincie, şi trupele ambulante care veneau la Braşov trebuiau sa dea deopotrivă drame clasice şi cele mai nouă piese de care se vorbea. Cu repertoriul clasic nu era prea greu, căci în garderoba teatrului erau toate costumele necesare. şi pentru schimbările multe ale scenăriei o practică îndelungată aflase cele mai economicoase expediente. Spiritul tatălui lui Hamlet semăna aidoma cu un strigoi. Mai greu era cu costumele pentru piese ca Madame Sans-gęne, care costau o mulţime de parale şi nu puteau fi adaptate din cele din „Faust”. Dacă titulara acestui rol era însă frumoasă, i se ierta când rochiile fostei spălătorese nu erau veridice de tot.

În 1894 veni în Braşov întâiul teatru unguresc cu stagiuni mai lungi. Afişele anunţau, cu litere mari, Tragedia Omului de Madách. Teatrul era bine subvenţionat, încât nu-i păsa dacă la început sălile erau goale.

Teatrul românilor din Braşov şi din Ardeal în general era cel de diletanţi. Duduile apăreau fardate şi costumate, pe scene improvizate, în sala cea mare a vreunui hotel, admirate şi aplaudate de rude şi prieteni, care descopereau totdeauna talente nouă şi voci admirabile.

Despre o asemenea reprezentaţie cu bucluc, la care aveam şi eu să declam poezia Fluierul ciobanului, vreau să vă povestesc ceva. „Producţia” avu loc în satul Bran de lângă Braşov şi era aranjată de „tinerimea studioasă”. Se dădea Cinel-Cinel de Alecsandri. O domnişoară cu vino-ncoace şi cu un glas frumos avea rolul principal. Eu eram pe atunci un copil de nouă sau zece ani, dar treceam în Bran de bun daclamator. Cum piesa era scurtă, s-au adăugat câteva declamării şi cântece. Necazul era că această hotărâre s-a luat în ultimul moment, şi eu, care trebuia să apar pe scenă în costum national, nu găseam cioareci potriviţi. Mama avu idea salvatoare de a-mi îmbrăca o pereche de ciorapi lungi de bumbac alb ai ei, pe care, ca să nu lunece, îi cusu înainte şi înapoi, de făcu din ei cioareci. Cu ei, cu cămaşa de noapte cu altile şi cu o căciulă în cap, aşteptam după culise să-mi vină rândul. Să ajung după culise a fost uşor, dar odată ascuns între ele, nu mai puteam ieşi decât pe scenă, unde n-aveam ce căuta până nu-mi venea rândul. şi rândul nu-mi mai venea, şi grozav as fi ieşit numai câteva clipe afară, căci tracul în care mă găseam mă făcea să simt tot mai puternic dorinţa de a da frâu liber unor porniri fireşti. şi rândul meu tot nu venea, desi mă schimbam de pe un picior pe altul. De la o vreme, entuziasmul meu începu să curgă gârlă, de se făcu o baltă între culise, cu tendinja de a se scurge şi pe scenă. Astfel s-au răzbunat ciorapii cusuţi înainte, şi fluierul bietului ciobanaş m-a dat de ruşine.

Cea mai impresionantă reprezentaţie ce am pomenit-o la Braşov a fost când a jucat Bârseasca. Era un eveniment putin obişnuit ca o absolventă a conservatorului din Viena, şi mai ales o străină, să fie angajată imediat la teatrul imperial. Dându-i-se de la început rolurile cele mai importante, ea a cucerit în scurtă vreme simpatiile publicului vienez. Apoi ajunseră dintr-odată ştirile cele mai fantastice la noi: Bârseasca a părăsit Burgtheater-ul. După o versiume, fiindcă i se oferiseră condiţii neasemănat mai favorabile la un teatru berlinez, după altă versiune, fiindcă tragediana Wolter, geloasă de succesele rivalei ei tinere, ar fi mişcat totul ca să scape de ea. Se vorbea şi de o încercare de sinucidere, fiind însă pescuită la timp din apele Dunării, în care se aruncase. Un timp oarecare lumea o pierdu din ochi, apoi ea apăru deodată în America, unde repurtă succese mari.

Si iată că această artistă, cu un nume atât de celebru şi cu un trecut atât de interesant, în floarea vârstei şi a marelui ei talent, vine la Braşov. Preturile urcate nu împiedecară de astă dată pe braşoveni să umple sala până la cel din urmă loc.

Ca Hero în drama lui Grillparzer Valurile mării şi ale dragostei, apăru pe scenă în haina-i albă, care cădea în falduri mari pe corpul et înalt şi voinic. Un glas adânc şi melodios, de o mare putere, străbătea sala nedeprinsă cu asemenea voci. Întocmai cum un mare violonist te cucereşte de la început cu tonul nobil şi plin al unui Stradivari, aşa te captiva din capul locului marea tragediană. Când vine Leandru, Hero rămâne ţintuita locului, cu ochii aţintiţi asupra lui, cu ochii care nu ar fi voie să privească pe un bărbat. Mimica ei exprimă tragedia unei pasiuni ce îi răpeşte toată stăpânirea.

Asa nu ştie să joace decât o artistă cu adevărat mare!

La ieşirea din teatru tineretul a deshămat caii de la trăsură şi a dus-o în triumf până la vila unde doamna Kertsch o găzduise. Când a sosit acasă, trăsura era plină cu florile pe care publicul entuziasmat i le aruncase când a părăsit teatrul.

Tot atât a plăcut când a venit, în 1895, din nou la Braşov. Dar stând, de data aceasta, mai mult, lumea s-a deprins cu ea şi începu să o privească cu ochi mai scrutători. Unii vedeau nişte crete în jurul ochilor, şi nemţii observau că pronunţa pe s şi pe r prea aspru. Cum se făcea că o artistă atât de mare era fără angajament?

Nu-i bine ca o divă să coboare din înălţimi şi să se amestece cu vulgul. Dar văzând-o, după doi sau trei ani, din nou ca Thérčse Raquin în piesa cu acest titlu de Emile Zola, gurile rele au amuţit în fata talentului uriaş cu care ea, fără să pronunţe un singur cuvânt, ştia stăpâni scena. Numai cu ochii ei mari şi plini de expresie.