LECTURA UNUI BRAŞOVEAN.

Până acum m-am ferit ca de foc să vorbesc de mine. Nu autorul, ci Brasovul şi epoca în care ne-am plimbat prin el sunt eroii acestui volum. Când este însă vorba despre cărţile pe care braşoveanul cult le citea la sfârşitul veacului trecut, nu mă mai pot exclude ca arunci când vorbesc despre mâncările preferate sau hainele care plăceau mai mult. Dacă mă voi opri mai ales la cărţile care m-au impresionat mai mult pe mine, este pentru că chiar pentru istoricul literar e important a cunoaşte preferinţele unei epoci şi gustul artistic al celor ce trăiau arunci. Nu liste de cărţi şi nume de autori sunt menite să dea o idee justă despre ceea ce era considerat ca valoare, ci scoaterea în relief a unor scriitori şi a câtorva opere care erau mai mult şi mai bucuros citite.

Cărţile de basme pe care le înghiţeam cu lăcomie în copilărie nu erau decât continuarea firească a poveştilor spuse atât de frumos de bunică-mea, cu glasul ei blând şi cu rotiri elocvente de ochi. Ţinându-i bumbacul pe care îl depăna pe ghem, sau privind la undrelele ei harnice cu care „ştricănea” ciorapi la toţi nepoţii, stăteam uitat, ascultând, pe scăunelul de la picioarele ei. Când ochiurile de pe o undrea se isprăveau, ea se scărpina discret cu undreaua liberă în părul de după ureche şi istorisea mai departe despre Făt-Frumos şi zâne mândre, despre Sfânta Vineri şi despre Aladin şi lampa lui fermecată.

Când am învăţat să citesc, Ispirescu mă purta pe aceleaşi tărâmuri fermecate. Cu litera măruntă a Basmelor şi legendelor românilor, modestul „culegător tipografic” din Bucureşti îmi povestea despre minunea „tinereţelor fără bătrâneţe şi viaţa fară de moarte” şi despre păţaniile lui „Prâslea cel voinic şi merele de aur”. Cu douăzeci de ani mai târziu, învăţând limba albaneză şi citind într-o colecţie de basme populare povestea „Râiosului”, am rămas uimit de marea asemănare cu „Prâslea”, fără însă ca să găsesc la albanezi farmecul unei expuneri atât de impresionante în simplicitatea ei ca la Ispirescu. Acelaşi subiect străbun, cu aceleaşi motive cunoscute de alte popoare, dar întrebuinţate de neamuri cu dispoziţii artistice diferite.

Poveştile ardeleneşti ale lui Pop Reteganul le-am căpătat ca premiu la sfârsirul anului prim de liceu. Pe vremea aceea nu exista la noi o literatură potrivită pentru copii, ca astăzi. Era foarte greu să găseşti cărţi care să corespundă cu vârsta şi aplecările lor, căci nici tehnica, nici istoria naturală nu ne interesau mult. Nici chiar Jules Verne, profetul invenţiilor moderne, care atunci era foarte mult cixit şi pe care tata îl avea în bibliotecă într-o ediţie germană ilustrată şi luxos legată, nu mă atrăgea decât prin acţiunea capnvantă şi aventurile extraordinare ale unor eroi care înconjurau pământul în optzeci de zile. Călătoria lui Stanley în Africa Centrală, tradusă din nemţeşte de profesorul braşovean Andrei Bârseanu, pe care o căpătasem ca premiu la sftrsirul clasei a doua de liceu, avea pentru gusrul meu prea multe descrieri etnografice şi amănunte geografice şi prea puţine episoade sentimentale, ca aflarea morţii lui Livingstone. O vară întreagă am citit la ea. Cu atât mai mult îmi plăceau romanticele povestiri ale lui Hoffmann şi alti povestitori germani, ca Rosa de Tannenburg sau Ouăle de Pasti, româneşte de Râureanu cel cu limba şi ortografia lui Eliad. Mai erau nişte broşurele cu copertele în colori, care treceau din mână în mână între elevii claselor inferioare de liceu: O noapre de groază pe un far, care îţi biciuia nervii, şi De pe tron pe eşafod, cu tragicul sfârşit al lui Ludovic al XVI-lea şi al Mariei Antoaneta, care în cromolitografia de pe copertă îşi lua rămas bun de la copilul ei.

Lectura obisnuată a colegilor mei de scoală erau haiducii, şi autorul lor predilect N. D. Popescu. Mie nu-mi plăceau, căci îi găseam prea cruzi şi aveam o aversiune, care mi-a rămas toată viaţa, fată de literarura ce speculează setea de senzaţional şi atmosfera balcanică a acastor cărţi. De aceea nici fascicolele dui Ignat Herţ, nici, mult mai târzuu, romanele poliţiste nu-mi plăceau, iar dintre autorii români care tocmai în epoca aceea erau apreciaţi în urma propagandei ce le-o făcea G. Dem. Teodorescu, ma lăsa rece Anton Pann, care petrecuse un timp şi la Braşov. Abia şi mai târziu, dar nu pentru subiectele lor senzaţionale, ci pentru valoarea lor literară, am citit cu plăcere pe Bucura Dumbnavă şi pe Panait Istrati.

Haiducii mi-erau simpatici, dar nu cei descrişi de N. D. Popescu, ci cei ale căror isprăvi erau cântate de popor. Ei şi alde Toma Alimos erau figurile cavalereşti care corespundeau unui Roland şi altor eroi din epoca medievală a Apusului. Romantismul arunca încă valuri puternice în tinereţea mea, iar pentru folclor interesul cititorului român era mare. In casa profesormlui Ioan Popea, însurat cu o soră a mamei mele, mi s-au deschis şi mie ochii pentru frumuseţile poeziei populare. Toată viaţa mea am considerat poporul ca cel mai mare poet al românilor, după Eminescu, şi am avut o sinceră admiraţie pentru literatura lui. Popea ne-a citit şi comentat atunci poezia Movila lui Burcel din colecţia Alecsandri, reprodusă în cartea sa de citire.

Însufleţirea o trezise Alecsandri, şi ea a crescut şi când au urmat studiile despre literatura populară şi cele etnografice. Cele mai multe reviste şi mai ales gazetele din Ardeal publicau literatură populară. Aceasta e vremea când apărură cele mai mari colecţii de poezii populare, a lui G. Dem. Teodorescu, a lui Bibicescu, cea de Jarnik-Bârseanu s.a. Basmele lui Ispireseu găsiră imitatori, pe D. Stăncescu la Bucureşti şi pe Pop Reteganul în Ardeal. In Transilvania, şi mai ales în Banat, lumea se pasiona şi de fantastice studii de mitologie comparată şi credea în „descoperirile mari” ale academicianului At. Marienescu şi în articolele lui S. Mangiuca din faimoasele lui calendare. In frunte stătea Academia Română cu volumele publicate de Fl. Marian despre „Nunta”, „Naşterea”, „Înmormântarea” la români şi cu cel despre Basmul român al lui L. Săineanu.

La Braşov era o verişoară bătrână a mamei mele, nevasta unui negustor. Toată viaţa ei n-a citit decât o singură carte, dar pe aceasta de atâtea ori, că era toată vărzuită. Cartea era Genoveva de Brabant. Tot în Braşov trăia, în tinereţea acestei mătuşi mari, Ioan Barac, scriitorul popular despre care avem acum două monografii voluminoase: a lui Ion Colan şi a lui Gh. Bogdan-Duică. El era mult preţuit de braşoveni pentru Arghir şi Elena, Til Buhoglindă şi alte povestiri în proză sau versuri. Un negustor, Rudolf Orghidan, a suportat cheltuielile celor şapte volume, traduse din nemţeşte, O mie şi una de nopţi sau Halima. In sfârşit, tot braşoveni erau fraţii Ioan şi Nicolae (Nache şi Nicolache) Ciurcu, al căror bunic a fost alt negustor, venit la Braşov din Oradea, vestitul „ferlegher” din Buda, Zaharia Carcalechi. Nepoţii au imitat pilda bunicului şi au deschis, pe la 1880, o librărie românească, mai întâi în Podul Bătusilor, imediat pe mâna stângă cum intrai din piaţa, mutându-se apoi pe acelaşi rând din Strada Hirscher, dar mai departe. Ei au fost propagatorii cărţii romaneşti între braşoveni. Interesul pentru literatura populară l-au speculat ca buni negustori, iar pentru poporul de la sate, al cărui grad de cultură era cam arelasi ca al bătrânei negustoroaice, editară din nou scrierile lui Barac, Aaron şi alţii, şi cărţile populare în genul Genovevei.

Nache Ciurcu şi-a făcut ucenicia de librar la Socec în Bucureşti şi stătea mai departe în legături comerciale cu cea mai mare librărie şi editură din Tară. Astfel Brasovul ajunse şi în privinţa cărţii oraşul de legătură al Ardealului cu România liberă. La Ciurcu găseai totdeauna noutăţi literare din Bucureşti, care împodobeau bibliotecile particulare ale celor mai multi braşoveni. Aproape toate rudele mele aveau câte un dulap cu cărţi româneşti, pe lângă cele nemţeşti. Când Valeriu Bologa, noul „dirigent” al filialei băncii „Albina”, s-a însurat cu soru-mea, în 1889, întâia lui grijă a fost să comande la Ciurcu o bibliotecă bogată de cărţi româneşti, pe care le dădu la legat în pânză neagra, cu inscripţii aurii la iscusiţii legători de cărţi din Braşov. De acum eram aprovizionat cu lectură românească şi nu mai trebuia să mă înghesuiesc la biblioteca „gimnaziului inferior”, destul de săracă în cărţi pentru copii de vârsta mea. Cărţile bune erau de obicei împrumutate, iar profesorul Chelariu, care o conducea, nu mai ştia ce să ne recomande. Astfel se opri odată la cărţulia Cilibi Moise, ce mă ademenea prin titlul ei, care fu însă pentru mine o mare decepţie.

Intre cărţile tatălui meu, ale profesorului Popea şi ale cumnatu-meu găsii Novelele lui N. Gane, care a fost întâiul novelist român care m-a impresionat atât de mult încât de atunci n-am mai cutezat să-i recitesc cărţile, de teamă ca întâia impresie să nu slăbească. Erau şi Ciocoii vechi şi noi de Filimon, a căror valoare literară o întrezăream în mod vag, Istoria literaturii de Aron Densusianu, ale cărui legături cu Brasovul datau din vremea când se stabilise ca avocat şi conducător de revistă în acest oraş (19), novelele lui Mircea Rosetti, care ne impresionau mai mutlt prin viaţa scurtă şi romanţata a autorului, almanahurile bogat ilustrate ale librăriei Socec, cu contribuţiile celor mai importanţi scriitori contemporani, şi multe alte cărţi. Pe acestea le citeam cu aceeaşi admiraţie şi respect, dacă aveam a face cu V. A. Urechiă cel cu numeroase conferinţe reproduse în Operele sale complete, cu Suvenirile contimporane ale lui G. Sion, care lăsase o puternică amintire din timpul bejeniei sale la Braşov, în 1848, sau cu alţii. Numai în podul plin ou cărţi rămase de la străbunicul meu, Gh. Nica, sprijinitorul literaţilor şi pasionatul bibliofil, n-am avut pricepere să caut.

Eu însumi avui în curând dorinţa din ce în ce mai vie să-mi înjgheb o bibliotecă. Alături de premiile şcolare, intrară în ea, îndată ce tata îmi dădu doi fiorini pe lună „bani de buzunar”, Poeziile de Eminescu, Comediile de Caragiale, şi mai târziu Studiile critice de Gherea. Cum frate-meu mai mare nu era amic al cărţilor, peregrinară şi cărţi din biblioteca tatii într-a mea. Din vremea când scosese foaia umoristică „Cocosu roşu”, dar şi disntr-o pronunţata preferinţa pentru scrierile umoristice, el avea în biblioteca lui operele celor doi scriitori spirituali ai timpului, atât de deosebiţi în felul lor de a glumi, americanul Mark Twain şi austriacul Moritz Saphir. Mai era untul, Karl Julius Weber, cu al său Demokritos cel râzător, si, bineînţeles, Alecsandri, cu comediile sale. Pe acestea le-am citit cu deliciu în copilăria mea, dar cu aproape aceeaşi plăcere le-am citit când făceam la universitate cursuri despre marele poet al generaţiei de la 1848.

Mai aveam eu un sistem să-mi îmbogăţesc biblioteca: tăiam din gazete foiletoanele şi le coseam frumos în broşurele. Mai ales „foita” „Tribunei”, care începuse tocmai în copilăria mea să apară la Sibiu, era deosebit de vioaie şi variată. Ioan Slavici, care pe aitunci era în cea mai productivă şi fertilă epocă a activităţii sale, supraveghea de aproape foiletonul. In curând intrară în redacţie Coşbuc, care acolo publică unele din idilele sale şi câteva balade şi legende – îmi aduc aminte mai ales de lunga poezie epică, care îmi plăcu deosebit de mult, intitulată Pe pământul turcului – Bogdan-Duică, care trimitea „corespondente” din Bucureşti despre mişcarea literară şi trata cu o ironie muşcătoare pe unii scriitori ardeleni, ca braşoveanul Teohar Alexi, apoi I. Mera, doctorul de la Karlsbad, care avea talent, Alexandru Hodos, cunoscut mai târziu sub pseudonimul Ion Gorun, cu proză şi versuri, mai ales traduceri din Heine, fratele acestuia, Enea Hodos, mort abia de curând ca nonagenar, un iscusit traducător (din nemţeşte) şi propagandist al lui Turgheniev, Ioan Mota, bun povestitor, vioi şi plin de temperamana s.a. Acesta din urrnă a înfundat în repeţite rânduri temniţele ungureşti pentru articole „iredentiste”. Despre el, sau mai bine-zis despre o înaltă fată bisericească, circula o anecdotă foarte caracteristică. Voind să aranjeze odată la Sibiu o festivitate la care rolul principal îl avea corul teologilor, chemă la sine pe profesorul de canto, să-l consulte asupra programului. „Un irmos de Dima”. – „Bine!” – „O colindă” (serbarea era pe la Crăciun) – „Bine!” – „Ca să se vadă că teologii noştri se pricep să cânte şi în orchestră, propun o sonată de Mozart…” – „Asta nu! îl întrerupse repede arhiereul, că abia a ieşit din închisoare şi o să avem bucluc cu ungurii”.

Exemplul „Tribunei” fu imitat şi de celelalte gazete româneşti, care dădură o importantă din ce în ce mai mare foiletonului. La „Gazeta Transilvaniei” scria versuri Traian Pop şi traducea din nemţeşte Cornel Scurtu. Îmi aduc aminte ce adânc m-a impresionat Cerşetoarea de la Pont des Arts de Wilhelm Hauff. Când, mai târziu, treceam seara Sena şi lămpile celorlalte poduri se reflectau în râu, adesea îmi aduceam aminte de eroina acestei novele. şi romamul Homo sum de Ebers a apărut tot în foiletonul unui jurnal. Pe atunci romanele istorice erau mult citite.

O inovaţie introdusă de „Tribuna” erau şi broşurile în format mic, cu utilizarea zaţului foiletoanelor. Ele se vindeau cu un preţ mic şi au contribuit la răspândirea în cercuri largi a unor scrieri originale şi traduse. Numărul prim al acestei biblioteci populare îl forma Pădureanca lui Slavici. In curând urmă Bunica, romanul ceh de Bojena Nemtova, tradus de Urban Jarnik. Abia peste câţiva ani începură să apară şi în Bucureşti asemenea biblioteci ieftine, desigur imitând seria nesfârşită de cărticele ale Bibliotecii universale a lui „Reklam” din Leipzig, care începuse cu Faust de Goethe şi avea traduceri din toate literaturile pământului. Un librar neamţ, Carol Müller, aruncă pe piaţa Bucuresntor „Biblioteca pentru toţi”, cu un tipar elegant. Prin cărţile de format mic şi cu coperte portocalii el ajută la răspândirea scrisului multor autori tineri. Socec scoase atunci autorii vechi, cronicarii, mitropolitul Dosoftei şi alţii, în cărticele cartonate. şi provincia se mişca. La Iaşi, Saraga edntează o biliotecă în care apărură numere cu proză de Eminescu, Iorga, Sofia Nădejde şi poezii populare din Moldova, iar la Craiova Samitca publica o bibliotecă galbenă în care se dădeau traduceri din Balzac şi alţii. şi Benvenisti începu o serie de cărţi ieftine, cu un format neobişnuit, lung şi îngust, în care se publică traducerea lui Mazeppa de Lordul Byron.

Trecând în clasa a treia de liceu la scoală germană, am ajuns să citesc nemţeşte. Bibliotecile şcolare erau bogate. Marea revelaţie a literaturei germane au fost pentru mine poveştile cu indieni. Acţiune multă, cu episoade neaşteptate şi pline de romantism, caractere nobile, prietenie sinceră şi jertfitoare triumful binelui, adevărului şi sentlmentului de recunoştinţa chiar între indieni, toate făceau lectura lor captivantă. Cel din urmă mohican, Vinetu cel viteaz şi multi alţii erau prietenii mei cei mai buni, iar Cooper, scriitorul meu favorit. Atunci am şi tradus în româneşte o carte înureagă, intitulată Pasărea preeriilor, pe care librarul Haiman din Bucureşti voia să mi-o publice, dar după ce i-am trimis manuscriptul n-a mai dat niciun fel de semn de viaţă, ci a dat faliment. Putând să citesc nemţeşte, făcui cunoştinţa şi cu scriitorii clasici nemţi. Dramele lui Schiller le-am citit toate, iar poeziile lui Heine m-au ispitit adesea să le traduc.

Hölderlin, Rainer Maria Rilke şi Stefan George nu erau apreciaţi sau cunoscuţi pe vremea aceea, iar poeţii lirici cu nume mai putin strălucitor dar plini de suflet, care au scris atâtea versuri ce-şi aşteptau pe marii componişti de lieduri, nu-i descoperisem încă. De asemenea, nu găseam o înrudire între Lenau şi Eminescu, precum o aflau multi. Cu atât mai mult mă încânta poezia epică germană, în special baladele lor puternice. Uhland cu Blestemul cântăreţului, Schiller cu Cocorii lui Ibicus şi numeroşi alti poeţi pe care îi învăţăm de rost şi-i declamam în scoală. O impresie mare a făcut Goethe cu Craiul Ielelor, pe care l-am auzit la Braşov declamat de un recitator şi care, mai târziu, m-a mai impresionat tot atât de puternic ca Grenadirii lui Heine, când îmi vorbeau cu muzica lui Schubert şi Schumann.

Despre drame şi poezii aveam să aud multă teorie în scoală, în lecţiile de poetică din clasa a şasea şi în cele despre teorta dramei din clasa a şaptea. Pe cele dintâi le făcea foarte frumos directorul Onitiu, iar în special despre baladă ne vorbea cu mult entuziasm, de-l ascultam cu plăcere mare, profesorul Branişte. Adevărat că Eminescu şi Coşbuc le ajutau la amândoi să găsească exemple fermecătoare pentru ilustrarea expunerilor lor teoretice. Mai greu era pentru profesorul Iosif Blaga, mai putin interesant ca ceilalţi doi şi prea mult preocupat de partea teoretică a materiei, pe care o trata ca în manualul voluminos ce-l scria tocmai atunci. Cele câteva comedii de Caragiale îi dădeau exemplificări potrivite pentru „prelegerile” lui, dar cu Răzvan şi Vidra şi cu cele câteva drame pline de lirism ale lui Alecsandri nu prea ştia ce să înceapă. Atunci făcu cel mai cuminte lucru ce-l putea face ne conduse în Anglia lii Shakespeare. Pe Macbeth îl ştiam scenă de scenă. Dealtfel drama aveam să o cunosc mai bine decât din expunerile profesorului meu, din lectură şi mai ales prin pasiunea cu care am umblat toată viaţa la teatru.

Chiar dramele antice sau cu subiecte din antichitate mă atrăgeau. Spun „chiar”, pentru că în tinereţea mea se produse o reactine tacită împotriva clasicismului latino-grec. Profesorul nostru de latineşte şi greceşte nu avea darul să spulbere această indiferentă pentru autorii clasici şi antipatia pentru multi eroi şi zei ai mitologiei vechi, care reveneau mereu în versurile şi dramele poeţilor din secolele trecute, ca şi când orice om cult ar trebui să fie familiarizat cu ei. Despre Homer, Vergiliu, Ovidiu şi Horaţiu – căci la aceşti patru se reduceau autorii de epopei şi versuri pe care îi traduceam în liceu – ne rămâneau din scoală numai amintiri neplăoute. Trecuseră timpurile când la liceul din Braşov erau ca profesori de limbile clasice Gavril Munteanu, traducătorul lui Tacit şi „tata” Almăşanu, care scria ode ocaznonale latineşti.

Cunoaşterea limbii germane îmi ajuta mult la îmbogăţirea cunoştinţelor mele literare. Nemţeşte am citit toate acele romane care în anii din urmă ai liceului formau lectura mea predilectă. Epoca romantică mia dat mai ales două daruri preţioase: Ivanhoe de Walter Scott şi Un erou al timpului nostru de Lermontov. Toată vraja cavalerismului medieval şi farmecul unor vieţi certate cu convenţionalul şi cu ordinea burgheză vorbesc din aceste două romane, atât de diferite şi totuşi atât de caracteristice pentru vremea în care au fost scrise. Realismul, naturalismul, psihologismul şi celelalte „isme” ce urmară către sfârşitul veacului trecut, toate se reflectă mai ales în roman. Nu voi pomeni aici decât câteva opere care m-au impresionat mai mult. Înainte de toate cele ruseşti, Părinţi şi copii şi Apele primăverii de Turgheniev, cel ce ne făcea cunoştinţă cu probleme sociale, nouă de tot pentru noi; Ana Karenina şi Resurecţiunea [Învierea] de Tolstoi, marele arhitect al clădirilor epice şi al frescelor cu multe persoane; şi acel Dostoievski atât de alt fel genial decât marii scrirtori europeni, cu Crimă şi pedeapsă. Un romancier care m-a răpit mai ales prin stilul său subtil şi rafinat era danezul Jens P. Jacobsen cu al sau Niels Lyhne.

În Ardeal, în vremea aceasta, mai cu seamă după ce Slavici şi Coşbuc trecuseră munţii, întemeind la Bucureşti revista „Vatra” (care n-a avut o viaţă lungă şi un succes mai mare), era o adevărată secetă literară. Luptele politice, mai ales în epoca Memorandului, absorbeau cu totul preocupările clasei culte. Discuţiile despre originile românilor şi continuitatea lor în Dacia, trasă la îndoială de adversari, erau urmărite cu mai multă pasiune decât literatura, desi nici pe terenul ştiinţific nu apăreau lucrări mai remarcabile. Murise Bariţiu, care în anii din urmă, când Academia Română îi făcuse cinstea să-l aleagă preşedinte, nu mai publică aproape nimic, iar „Transilvania”, revista Asociaţiunii, sub direcţia lui Zaharia Boiu se îngropa în procese-verbale. O lucrare de valoare a iniţiat şi dus la bun sfârşit Dr. Cornel Diaconovici, cu Enciclopedia Română, mult hulită, dar rămasă până astăzi singura lucrare enciclopedică românească ce e încă întrebuinţată pentru timpurile mai vechi. Intre colaboratorii ei se remarcau câţiva profesori braşoveni.

Dintre scriitorii din Braşov, trei profesori merită să fie pomeniţi în locul prim: Andrei Bârseanu, Virgil Onitiu şi I. C. Pampu. Cel dintâi, ales pentru meritele sale literare şi ştiinţifice membru al Academiei Române şi preşedinte al Asociatiunei, avea, pe lângă darul oratoriei, un remarcabil talent poetic. Pe-al nostru steag e scris unire, compus ca mars puternic de Ciprian Porumbescu, arată de cât avânt poetic şi patos nobil era capabil. Onitiu, marele director al Liceului Şaguna în cea mai grea epocă a exigentei lui, era un umorist de seama. Observator bun al stărilor din Ardeal, el a scris câteva schiţe care vor rămânea. Cât despre Pantu, scheianul ironic, care se simţea atât de bine vara, când putea petrece, ca atâţia din înaintaşii săi, în Ialomiţa, încercările sale de a descrie viaţa logofeţilor de pe moşiile cu pământ negru ca părul unei fete frumoase, pe care avea să-i descrie mai târziu Sandu Aldea, merită să fie scoase în evidentă, ca şi romanul său Liniştea casei.

Nimic nu caracterizează mai bine mişcarea literară a unei epoci ca revistele şi felul cum ele sunt primite. In Transilvania stăpânea în vremea aceasta „Familia” lui Iosif Vulcan. Ea continua să apară la Oradea, cu rubrica „Salon”, cu ghicitori pe pagina finală, cu ilustraţii cunoscute din reviste străine şi cu literatura care era pe gvstul lui Vulcan şi al provincialului ardelean. Aproape toţi scrirtorii din Transilvania cu oarecare talent sau numai cu veleităţi de literaţi au debutat în această revistă. Directorul ei le trimitea scrisori de încurajare, aducându-şi aminte de norocul ce-l avusese descoperind pe Eminovici, căruia el îi schimbase numele în Eminescu.

Intre cărţile tatălui meu era şi o colecţie descompletată din „Albina Carpaţilor”, redactată pe vremuri de profesorul braşovean Ioan Lapedatu, mort prea tânăr ca să poată da toată măsura talentului lui real. Îmi aduc aminte cu câta plăcere citeam nuvelele sale istorice. şi câteva numere vechi din foaia umoristică „Gura Satului”, cu caricaturi exagerate, am găsit tot în dulapul de cărţi al tatei. Pe vremea mea era mult citit „Calicul” lui Popa din Sibiu, cu glumele lui grosolane şi tonul cam vulgar în care erau scrise versurile Cocoanei Gură-Dulce, care bârfea curajoasă, lovind fără cruţare şi în fete simandicoase. Iubitorii de scandal citeau „Calicul” cu multă plăcere, iar cei ce se simţeau cu câte o musculiţă pe căciudă îl deschtdeau cu teamă. Tot atât de grosolan era umorul „Vulturului” din Oradea, care avea ceva străin în întreaga lui structură.

Un timp scurt a apărut şi „Rândunica”, o revistă literară a soţilor Silvestru şi Margareta Moldovan. Moldovan era o cunoştinţă veche a Brasovului, de când funcţionase ca profesor şi redactor al „Gazetei”. Sotia lui era feministă – ceva nou pe vremea aceea si, spre scandalizarea doamnelor din Braşov şi Sibiu, fuma. Din cauza aceasta un mucalit îi schimbase numele de fată (păstrat ca scriitoare), din Margareta Tigăreanu în Ţigareta Mărgăreanu. „Rândunica” începu cu o inedita de Alecsandri, aduse câteva pagini de Popovici-Bănajeanu; încolo însă aceleaşi banalităţi, din cauza cărora trebui să-şi înceteze apariţia în curând.

Oricât de naiv era uneori cititorul ardelean, el începuse – şi mai ales în Brasovul cu legături vechi şi statornice cu România – să aprecieze talentele literare şi să nu se mai mulţumească cu diletantismul de la noi. Revistele din partea nordică a Ardealului, ca „Aurora”, nu aveau cititori în Transilvania de miazăzi, la Sibiu şi Braşov. Doar un nume de scriitoare care m-a impresionat cu nuvelele ei, dar pe care nu l-am mai întâlnit de atunci în revistele pe care le citeam, Izabela Rovinaru, mi-a rămas. Chiar din „Familia”, numerele cele urmărite cu mai mult interes erau cele se veneau primăvara, după întoarcerea lui Vulcan de la şedinţele Academiei Rămâne (ce se ţineau pe atunci în martie). In ghiozdanul lui aducea totdeauna câte o poezie sau o bucată în proză de „mărimile” bucureştene, care, desi nu îi dădeau lucruri mari, nu puteau refuza pe stăruitorul lor coleg de peste munţi. şi rapoartele lui constiinnoase despre şedinţele Academiei şi despre cărţile premiate erau citite cu multă plăcere.

În casa unchiului meu Popea descoperii într-o zi, pe dulapul de cărţi, un teanc mare de „Convorbiri literare” de pe când apăreau la Iaşi în format mare, cu învălitoare subţire, albastră sau trandafirie. De câte ori nu mă vedea nimeni, duceam acasă câte un an întreg din revistă.

Cu „Corvorbirile literare” Brasovul avea legături mai strânse decât oricare alt oraş din Ardeal: Fratele lui Popea, episcopul de mai târziu al Caransebesului, era, ca vicar la Sibiu, tribunist înfocat, de unde şi marea simpatie pentru revista „Junimei” la fratele lui din Braşov. Redacţia „Tribunei” era de părerea lui Slavici, care era, ca literat, junimist, ca prietenul său Eminescu, şi ca toţi tinerii profesori ce studiaseră în Viena, unde apărea tocmai „Almanahul României June” cu poezia „Luceafărul” în forma ei originală, nescurtată. Tribunisti erau şi unii negustori braşoveni. „Convorbirile” aveau între ei câţiva abonaţi statornici.

Legătura cu „Convorbirile literare” o făcea şi librăria care începuse să scoată ediţia operelor complete ale lui Alecsandri, Costache Negruzzi, şi ale altor scriitori mari ce se grupaseră de la început în jurul revistei ieşene. Legate luxos, în pânză rosie sau în piele, ele împodobeau bibliotecile particulare ale braşovenilor cu dare de mână. Socec era originar din Săcele, iar tovarăşul lui, Teclu, descindea din neamul negustoiilor braşoveni cu acest nume.

În sfârşit, Maiorescu însuşi, seful recunoscut al „Junimei”, era pe jumătate braşovean. Mama lui era soră cu protopopul, mai târziu episcopul, Popazu. Tatăl meu îşi aducea aminte de vremea când fiul ei, Titu Liviu, era coleg de clasă cu el la liceul din Braşov, atunci deschis.

În 1885, când „Convorbirile” se mutară în capitală, adoptând un format nou, ele erau fără îndoială revista conducătoare a literaturii noastre. Titu Maiorescu era arbitrul criticii române. Alecsandri, laureatul de la concursul felibrilor din 1878, deschise revista, în 1885, cu drama Ovidiu. Eminescu găsise o tardivă dar aproape unanimă recunoaştere. Creangă îşi publică fermecătoarele Amintiri. Caragiale continua cu D-ale Carnavalului seria neântrecutelor sale comedii. Slavici, desi „Tribuna” îi cerea tot timpul, era autorul „novelelor din popor”, apreciate ca un nou gen literar. A. D. Xenopol încrucişă cu curaj spada cu roeslerianii ce ne negau continuitatea. N. Gane, simplul povestitor în grai dulce se avântă la nuvela în stil mare Ura din copilărie. Cum putea „Contemporanul” lui Nădejde şi Mortun să se ia la întrecere cu „Convonbirile”, sau Al. Macedonski, ponegritorul lui Eminescu, să câştige aderenţi pentru „Literatorul” lui? Cel putin în Ardeal, aceste două reviste erau ca inexistente.

Adevărat că o ierarhizare a valorilor strânse în jurul „Convorbirilor” nu eram în stare să facem. Dealtfel, nu o făcea totdeauna nici Maiorescu, care preţuia pe Samson Bodnărescu mai mult decât s-ar fi cuvenit şi considera pe gingaşa Matilda Kugler Pomi de poetă cu talent mare. Nici profesorii noştri de literatură româna nu aveau perspectiva actuală ca să facă distincţia neresară între scriitorii mari şi cei mai mărunţi. Iacob Negruzzi, bunăoară, nu era preţuit pentru marile sale merite ca neobosit şi entuziast redactor al revistei, ci ca autor al Copiilor de pe natură, o continuare a genului apreciat de generaţia trecută, cu tipurile luate în zeflemea de bonjurişti. Noi, la Braşov, eram prea departe de Moldova şi prea aproape de Bucureşti, ca să facem, precum se cuvenea, distincţia necesară între marele artist Creangă şi agreabilul povestitor Ispirescu între ţăranul plin de duh şi cu un neasemuit simt pentru frumuseţile limbei de la tară şi între cel ce rămase la periferia capitalei şi când spunea şăgalnice snoave din popor.

Anii 1889 şi 1890 au adus cele trei pierderi de neânlocuit pentru gruparea de la „Convorbiri”. A murit Alecsandri, iar cei doi prieteni nedespărţiţi în nopţile de la „Bolta Rece” din Iaşi, Eminescu şi Creangă, n-au vrut să plece singuri nici pe drumul cel lung al morţii. De fapt autorul Luceafărului şi al satirelor murise mai demult. O scurtă licărire după atacul dintâi, când îşi putea vedea cu ochii volumul de poezii îngrijit de Maiorescu, fu urmată de o nouă şi definitivă întunecare a mintii.

Îmi aduc aminte de adânca noastră întristare când veni vestea că „organele-s fărmate şi măiestru e nebun”. Profesorul I. C. Pantu deschise între profesori şi elevi o coleetă pentru a se da poetului posibilinatea să-şi caute de sănătate. Venind acasă de la laceu, cu colegul Ioan Scurtu, unde eram elevi în clasa a doua, deci nu puteam judeca decât farmecul limbei versurilor eminesciene, unul din noi întrebă: „Dacă ai sti că cu viaţa ta poţi răscumpăra sănătatea lui Eminescu, ai fi gata să mori pentru el?” „Fără să stau un singur moment la îndoială!

Acest semnificativ dialog între doi ţânci îndureraţi spunea mai mult decât sumele iscălite pe listele colectei şi decât dacă am fi scris un răspuns la pamfletul nedemn al lui Grama.

Faima lui Eminescu ajunsese la Braşov şi mai înainte. Soru-mea mai mare îmi comunică într-o scrisoare următoarele: „Pe Eminescu l-am văzut o singură dată. Era în anul 1881, în Bucureşti, unde plecaserăm multi braşoveni la serbările încoronării Regelui Carol I. şi astăzi simt cum inima îmi palpită la gândul fericitor că văd pe marele nostru poet. Cu emoţie m-am apropiat tiptil de el şi i-am netezit pe nesimţite braţul. In ochii lui citeam o tristeţe adâncă. Era un contrast izbitor între omul tăcut şi trist, care umbla gânditor pe stradă, şi veselia grupului de transilvăneni ce trecuseră graniya.

Pălăria cu boruri late, moale şi neagră, umbrea fata şi fruntea nefericitului poet. Pe umeri, aruncată genial – aşa mi se părea – o manta neagră. Toate aceste amănunte mi s-au întipărit în minte. Cu oboseala fetei şi a ţinutei sale contrastau ochii lui, ca nişte ochi de copil, cu albul vineţiu în jurul pupilei, atrăgători, expresivi şi visători. Iată impresia pe care am avut-o, ca fată tânără de 15 ani. Acum după 66 de ani, când citesc introducerea la ediţia nouă a piesei <Laďis> şi văd cu câtă dragoste îl îngrijea soru-sa Henrieta, care e atât de simpatică şi cumpătată când pomeneşte de Veronica Micle, mi-am adus iar aminte de toate acestea.”

În clasele din urmă ale liceului influenta lui Eminescu asupra generaţiei mele şi a celei ce ne preceda a fost uriaşă. La Saraga, în Iaşi, apăru o ediţie ieftină a poeziilor, care la Socec bătuse în scurta vreme recordul de şapte ediţii, precum şi un volum de nuvele şi basmul Făt-Frumos din lacrimă, îngrijit de V. Moryun. Răscolitoare erau sorisoride sorii lui oloage, Henrieta, care apărură tot în Iaşi.

Din Bucureşti „Convorbirile” continuau să vină regulat sub direcţia lui Iacob Negruzzi, până în 1894, când ea trecu în alte mâini. Elevii lui Maiorescu, care învăţaseră de la măiestru să scrie frumos, limpede şi îngnjit şi îl imitau în gesturi şi atitudini, continuau traditva dar nu puteau să dea revistei vnata şi vigoarea veche. „Arhiva” de la Iaşi, în frunte cu A. D. Xenopol, şi „Revista pentru istorie, arheologie şi filologie” a lui Tocilescu începură să facă cu „Convorbirile” un grup de publicaţii „serioase”, dar din ce în ce mai putin literare. Dar cu această ipostază nouă am intrat într-o epocă care nu mai formează obiectul cărţii prezente.

Unul singur din vechii colaboratori ai „Convorbirilor” a crescut mereu, Caragiale, care, împreună cu Eminescu şi Creangă, rămâne o figură mare a literaturii noastre şi dovedeşte importanta grupării din jurul lui Maiorescu. La profesorul Ioan Popea stătea „în cost” un nepot, Liviu Penciu cu vreo opt ani mai mare decât mine. Într-o zi scoase dun buzunar o cărţulie din „Biblioteca pentru toţi” şi cu un „ascultaţi!” începu să ne citească nişte schiţe. Domnul Goe, nevasta sefului de tren care iese la gară să întâmpine pe „madam Carol”, Bubico… şi la fiecare schiţă nouă ne tăvăleam de râs. Autorul comediilor devenite clasice şi al miniaturilor sculptate în cel mai nobil fildeş avea însă şi alte surprize pentru admiratorii săi. O făclie de Paste şi Păcat îl prezentarc ca pe un al doilea Gustav Flaubert, cu opere de artă şlefuite ca nişte nestemate, iar Năpasta, drama mişcătoare, sumbră şi răscolitoare de patima răzbunării, avea ceva din puterea unor psihologi ruşi.

La Braşov veneau proaspete ştirile despre isprăvile boemului Caragiale. „Moftul român” se numea o revista umoristică scoasă de el, cu începutul unui roman, Smărăndiţa. In piaţa teatrului deschuse o berărie, imitând pe Gherea, restauratorul din gara Ploieşti. Se pare că el era muşteriul cel mai asiduu al acestui local. Prin gara Braşov trecea când lua trenul spre Budapesta, ca să bea un „caputinăr” în gara acestui oraş, unde descoperise cea mai delicioasă cafea.

Uneori se oprea şi în oraşul nostru, şi atunci era adevărată sărbătoare. Avea un fel special de a petrece cu ardelenii naivi, făcând studii pentru figura lui Chicos Rostoganul. Ii plăcea să se prezinte neştiutor al unor lucruri elemenaare, îmboldind astfel pe câte un profesor pedant să i le explice. Astfel, odată – era tocmai pe vremea când se aştepta ivirea cometei Haley – el ceru informaţii de la un profesor prezent, despre comete, mirându-se de toate câte le afla de la belferul fericit că poate da marelui Caragiale explicaţii astronomice. La sfârşit, cu aerul cel mai serios: „Nu mă mir că astronomii au putut calcula exact când se va ivi cometa pe cer, dar nu pot să-mi explic de unde ştiau ei că se numeşte tocmai Haley. Chelnăr, solvesc!” şi plecă, lăsând nedumerit pe savantul profesor.

Alteori, el susţinea, cu un lux de argumente zăpăcitor pentru ardelenii greoi, o teză. Dacă vedea că ascultătorii sat erau convinşi de dreptatea lui, trecea pe nesimţite la dovedirea tezei contrare, cu acelaşi lux de argumente. Când i se părea că a convins iară pe cei ce îl ascultau, se scula de la masă şi solvea”.

După moartea lui Eminescu şi Creangă, şi când nici Caragiale nu mai publica la „Convorbiri”, mai ales trei din noii ei colaboratori se remarcară. Cel dintâi era Duiliu Zamfirescu, poet, nuvelist şi romancier. Versurile lui nu aveau nici adâncimea, nici armonia poeziilor cu care ne deprinsese Eminescu, dar aveau o notă clasică şi un avânt italian adus din tara unde poetul era acreditat ca diplomat. Nuvelele erau inegale, dar nu erau niciodată banale. Meritul lui Zamfirescu stă însă în roman, gen literar care, cu puţine excepţii, era aproape absent în literatura noastră înaintea lui. Mihai Vereanu a lui Iacob Negruzzi nu contează, iar N. Xenopol, care făcuse un început promiţător cu Brazi şi putregai, s-a oprit din drum, după ce trecuse şi el pe la „Convorbiri”. Zamfirescu, dimpotrivă, a dat o serie întreaga, după ce începuse cu Viaţa la tară şi celelalte două romane ce-i urmară, cu subiecte din războiul pentru independentă.

Ceilalţi doi autori erau de dincolo de munţi şi fură prezentaţi cititorilor de însuşi Maiorescu, care coborâ din Olimpul său spre a vesti cu bucurie ivirea acestor două stele nouă. Ele nu erau egal de luminoase.

Cel dintâi era bănăţean, Nită Popovici. A terminat liceul la Braşov, după ce trecuse şi prin alte licee, pe unde nu prea lăsase o amintire bună, din cauza traiului dezordonat pe care-l ducea. Eu eram în clasele inferioare când auzii că unchiul meu, Popea, a trebuit să intervină cu toată energia ca să nu fie eliminat şi din acest liceu. La conferinţa profesorilor veni cu caietul de teze din limba română al lui Popovici, şi după ce citi paginile minunate pe care le scrisese, profesorii îşi schimbară părerea. In „Convorbin” debută cu novela Din lume, în care ne conducea într-un mediu nou, al meseriaşilor lugojeni. Bogată în coloare, bine scrisă şi cu un subiect plin de duioşie, nuvela aceasta plăcu mult. Când se află că poetul – căci Nită Popovici avea şi poezii pline de o dulce melancolie şi influenlate mult de Eminescu – era tuberculos, simpatiile pentru el deveniră şi mai mari. Ca şi craioveanul Traian Demetrescu, atins şi el de aceeaşi nemiloasă boală şi cu versuri pline de tristeţe, bănăţeanul muri tânăr şi unanim regretat.

Când Maiorescu publică în „Convorbiri” Nunta Zamfirei, numele lui Coşbuc – atât de putin eufonic – era cunoscut în Ardeal din versurile pe care le publicase în „foita” „Tribunei”. Noi mai ştiam şi că el trecuse munţii ca să scape de „cătănie”, ca ataţi alti ardeleni tineri. Se zvonea pe la Braşov că lucra pentru manualele profesorului Manliu, împreună cu Bogdan-Duică, cu care era prieten de la Sibiu. Legătura lui cu Brasovul se mai stabili şi prin librarul Sfetea, de origine din Şchei, pe a cărui soră o luă în căsătorie şi care îi edită Fire de tort. Poeziile lui fură evenimentul literar al acestor ani.

Îmi aduc aminte că într-o zi veni Scurtu la scoală cu vestea transmisă de fratele său, care o aflase în redacţia „Gazetei Transilvaniei”, că a apărut un volum de poetul pe care Maiorescu îl lansase în „Convorbiri”. Sfiosul poet abia se lăsă înduplecat să facă voia prietenilor săi şi-i lăsase pe ei să-i strângă versurile într-un volum, în 1893. Acest rol mai mult pasiv al poetului la compunerea primului său copil literar explică şi titlul prea putin poetic de Balade şi idile – ce frumos e cel al volumului său următor: Fire de tort! – şi intercalarea, printre poeziile originale a unor traduceri din literatura germana, fără indicarea autorului. Când un avocat din Piatra, cu numele Lazu, îl învinovăţi de plagiat, lumea luă numaidecât apărarea lui Coşbuc, care devenise, în scurtă vreme, poetul ale cărui versuri le ştiau pe de rost şi copiii de scoală. Desi Lazu dovedise cu câteva probe evndente că unele poezii din Balade şi idile nu erau originale, lumea avu bunul simt sa cunoască că un poet de talia lui Coşbuc nu avea nevoie să se împăuneze cu pene străine. De atunci încoace izvoarele lui de inspiraţie au mai fost arătate, însă în mod cuviincios, de exemplu de I. Rădulescu Pogoneanu, tocmai în „Convorbiri”. Odată, asistând la o producţie cu declamaţii, dată în Lipsca, care nu-mi fu mirarea când auzii pe un actor declamând o poezie în dialect bavarez Drei Bua und alle drei, nu tocmai aşa de frumoasă, dar fără îndoială aceeaşi ca Trei, Doamne, şi toţi trei. Curios însă că la câţiva ani după apariţia Baladelor şi idilelor am citit în „Fliegende Blätter” o poezie evident influenţată de Poet şi critic a poetului român.

Răsunetul poeziilor lui Coşbuc a fost deosebit de puternic în toate provinciile romaneşti. Deopotrivă al baladelor sale puternice şi pline de nerv, ca şi al idilelor sale fermecătoare şi pline de atmosfera satului grăniceresc din nordul Ardealului, precum şi al cântecelor sale şăgalnice. Ele veniră cu un suflu proaspăt, într-o epocă robită cu totul de melancolia şi pesimismul lui Eminescu, care stăpânea pe poeţii mărunţi ai timpului, imitatori mai mult sau mai putin abili ai lui. Deodată, acum, în locul „florii albastre” şi al „durerii universale”, în locul „setei de repaus” şi al Nirvanei mult dorite, în locul sufletelor obosite, atât de putin fireşti la un popor tânăr în ascensiune, Coşbuc aduse dor de viaţă şi bărbăţie, soare şi lumină, seninătate clasică şi plăcere de a se simţi tânăr şi de a râde din toată inima. O formă nouă a strofei şi a versului, cu întorsături neaşteptate, o limbă curată şi lipsită de neologisme – doar adjectivul „las” face excepţie – se adaugă la măiestria atinsă de Eminescu, ridicând la înălţimi mari poezia română. Sufletul tineretului fu robit din nou, şi literatura noastră fu inundată cu idile. Tot pe vremea aceasta tinu la Ateneu Vlahuţă, un convertit şi el, conferinţa sa despre Curentul Eminescu, în care arăta cât de nefirească era la noi boala pesimismului ce copleşise pe epigoni. El termină cu puternica lui poezie Unde ni sânt visătorii?

În 1887 apăru la Bucureşti „Revista nouă”, sub dirertia lui Haşdeu şi a unui comitet din care făceau parte Delavrancea, Vlahuţă, Bilciurescu, Bianu, Speranţa, Săineanu şi Ionescu-Gion. Poeţi, prozatori, filologi, istorici şi umorişti, căci, ca să fie aproape completă multilateralitatea marelui Haşdeu, nu putea lipsi nici latura umorului şi ironiei în care acesta excelase, ca director al unor foi umoristice mult gustate pe vremuri. şi mai bogată era lista colaboratorilor stabili sau incidentali cărora revista le deschise coloanele.

În cei şapte ani cât a apărut „Revista nouă”, ea a întrunit pe cei mai multi scriitori care nu putuseră intra la „Convorbiri” sau nu voiseră să facă cauză comuna cu Maiorescu, având alte convingeri literare sau politice, nume respectabile, ca Ion Ghica, sau Dem. Sturdza (care au trecut într-o vreme şi pe la „Convorbiri”), doctorul Istrati, istoricul Radu Rosetti s.a. Printre ilustraţiile cu care Socec voia, desigur, să ridice revista la un nivel european, care însă nu prea erau remarcabile, au apărut şi câteva de Grigorescu, pe lângă un Stefan cel Mare de Epaminonda Bucevschi şi caricaturi de Jiquidi. Muzică aducea, aproape în fiecare uumăr, C. Dumitrescu.

Din literaţii care au tipărit proză şi versuri, cei mai multi nu mai spun mult astăzi cititorului, dar atunci sunau bine. Îmi aduc aminte cum pe St. Bassarabeanu, care publica şi sub numele de Victor Crăsescu novelele sale cu subiecte luate mai ales din viaţa pescarilor de la gurile Dunării, ni-l cita ca exemplu de prozator de mare talent şi de o rară productivitate – apăruseră deodată cinci volume de novele – profesorul nostru V. Branişte. şi mai productiv era Rădulescu-Niger, cu poeziile şi mai ales cu proza sa destul de searbădă. Dintre poeţi, cei mai multi nu aveau o personalitate pronunţată, încât nu ştiai dacă versurile publicate erau de Carol Scorb sau de Artur Stavri şi care din cei ce iscăleau din Moldova, Gheorghe sau Cornelia, era autorul cutărei poezii ce se citea cu plăcere, dar nu te impresiona mai adânc. Haralamb Lecca încă nu venise cu dramele sale, ci publica numai versuri, ca şi V. Cosmovici sau Neniţescu, cel cu Puii de lei.

Anecdotele în versuri de Th. Speranţa enau mult apreciate pe vremea aceea. Ion la fteatru se declama la toate seratele de diletanţi şi stârnea adevărate salve de aplauze. Ca toată literatura de acest soi, ele au pierdut mult din farmecul lor iniţial. aşa s-a întâmplat şi cu Mos Teacă al lui Bacalbaşa şi cu cronicile spirituale ale doctorului Urechiă, chiar şi cu Zacherlinele pe care le publica Haşdeu în „Revista nouă”.

Dintre toţi poeţii şi prozatorii revistei, numai trei nume s-au impus. Cel mai tânăr între ei, Nicolae Iorga, încă nu-şi dăduse măsura talentului său, căci în „Revista nouă” a publicat numai poezii destul de şterse, nişte scrisori din Italia, cu unele impresii vioaie şi două-trei studii literare.

De Alexandru Vlahuţă, care a părăsit revista în curând, ca să scoată cu amicul său doctorul Urechiă, revista „Vieata”, se leagă o amintire. Eram prin primele clase de liceu, când, într-o vară, veni la Bran, unde petreceam vacanta, pe atunci tânărul profesor Ion Clinciu, originar şi el din Bran, cu un coleg şi prieten din Bucureşti, profesorul Dragu. Acesta ne vorbi cu mult entuziasm de Vlahuţă, care promitea sa fie un poet „mai mare decât Eminescu”. şi ca să dovedească acest lucru, ne citi câteva poezii din volumul ce tocmai apăruse: Linişte, în prag, La icoană şi altele. Impresia a fost covârşitoare.

Aceeaşi părere despre talentul său o avea majoritatea contemporanilor sai. Numele său sub versurile publicate de la început în „Revista nouă”, îi dădu acesteia un mare prestigiu. Amintirile sale despre Eminescu, ca şi nişte studii critice sau schiţa Polidor, erau viu comentate. La ocazii festive se declamau versurile sale pe care le spunea deosebit de frumos la societatea de lectură a liceenilor din Braşov un coleg mai tânăr, bucureşteanul Aurel Bogdan. Romanul sau Dan, aşteptat cu mare nerăbdare, apăru în curând şi fu citit cu ardoare de tineret, care era încântat de lirismul lui. El a fost cel care a avut curajul – căci acest om mic de stat şi blând la vorbă era o fire de răzvrătitor – să se lepede de influenta covârşitoare a lui Eminescu căreia fusese cu totul robit la început, şi să arate tinerilor poeţi drumuri nouă de urmat.

Cea de-a treia revelaţie a „Revistei nouă” era Baibu Ştefănescu, a cărui firmă literară suna atât de frumos şi poetic: Delavrancea. Un îndrăgostit al cuvântului eufonic, pe care avea să-l joace în cele mai vii lumini, ca orator, mai întâi în conferinţe publice la Ateneul nu de mult deschis, gratie colcetelor neobositului Esacru („Daţi un leu pentru Ateneu!”), apoi la bara avocaţilor şi la tribuna politică. In sărăcia ce stăpânea proza română, el aduse o notă nouă şi viguroasă. Subiectele sale stranii şi fantastice uneori, de un realism crud alteori, conveneau firii sale, care unea cel mai pronunţat romantism cu cel mai modern – pe atunci – naturalism, ca şi la Zola dealtfel, autorul romanelor Visul şi Nana. Un stil zburdalnic, o imaginaţie exuberantă, o necumpătată risipă a bogăţiei lexicale din limba populară, turnată în tipare nouă literare, un suflet de poet unit cu un patos de mare orator, un talent epic de povestitor de la tară si, în acelaşi timp, un rafinat fiu al civilizaţiei moderne – iată cum era autorul „Sultănichii” cu flori în codiţa, al trubadurului cu plete lungi şi lavalieră sau al medicului ce încearcă o transfuzie de sânge. In curând el avea să atace, în Paraziţii, şi romanul realist.

Când în volumul I al „Revistei nouă” a apărut portretul Iuliei Haşdeu, moartă în 1888, la 19 ani, după ce dăduse un volum de versuri franceze, care prevesteau un mare talent atât Vlahulă cât şi Delavrancea au scris câteva pagini frumoase, cel dintâi în versuri, al doilea în proză. Această moarte fără vreme a stat la începutul unei serii lungi de bărbaţi mari, care s-au stins unul după altul în anii cât a apărut revista. Pe toţi i-a comemorat „Revista nouă”, vorbind cu pietate şi despre convorbiristii Creangă şi Eminescu, cu care Haşdeu avusese o mică răfuială. Despre Alecsandri, Iorga a scris un studiu amplu, iar la moartea lui Ispirescu atât Delavrancea cât şi Vlahuţă i-au dedicat câteva pagini duioase. Urmează apoi o serie lungă: Timotei Cipariu, în acelaşi an cu pictorul Lecca; Kogălniceanu, I. C. Brătianu şi pictorul Aman, răposaţi şi ei în cursul unui an. In cel următor mor G. Sion şi episcopul Melchisedec. La adânci bătrâneţe se stinge Gh. Bariţiu şi actorul Millo. Tocmai în anul când revista încetează de a mai apărea, sfârşeşte, prin sinucidere, Alexandru Odobescu o viaţă închinată frumosului şi armoniei clasice.

Ideea acestor comemorări însoţite de portretele celor morţi pare a fi pornit de la Ioan Bianu, care avea cultul oamenilor mari ai trecutului. Noi, la Braşov, unde de asemenea lumea cinstea cu recunoştinţa şi veneraţie marii morţi ai neamului, urmăream cu interes portretele de pe coperta fiecărui număr nou al revistei.

Dar rolul lui Bianu pare a fi fost şi cel pe care l-a jucat cu consecventă acest sprijinitor al elementului ardelean şi la Academia Română. La „Revista nouă` apare de la început O. Lugosianu, braşoveanul Pitiş cu studiile lui etnografice şi folcloristice, I. Paul, care publicase pe vremuri o puternică novelă din timpul revoluţiei ardelene, intulată Nu-i nimic, braşoveanul Ioan Bogdan cu un articol despre profesorul său din Viena, Fr. Miklosich, Dulfu cu specialitatea sa, „Păcală”, V. Borgovan şi S. Mândrescu. Ardelenii completează cu articole informative rubricele revistei, care tin la curent pe cititori cu mişcarea culturală. Cronicari teatrali erau D. D. Racoviţa şi Bengescu Dabija. Din celelalte provincii romaneşti colaborează E. Grigorovita, Z. Arbore şi Pericle Papahagi. Săineanu aduce la „Revista novă” pe I. A. Candrea. D. Stăncescu publică znoave, cu care debutează şi G. Adamescu.

Noi, fireşte, nu desluşeam bine pe atunci talentele adevărate de cei mai mărunţi strânşi în jurul lui Haşdeu ca o trupă de actori de mâna a doua şi a treia în jurul unei celebrităţi plecând într-un turneu artistic. Biografiile lui N. Tincu le cişeam cu acelaşi interes ca ale lui Iorga, şi superficialitatea unui Ionescu-Gion, cel cu Istoria Bucurescilor, frumos ilustrată, nu ne bătea la ochi. Dimpotrivă, stilul său bombastic şi pretenrios, cu „doftoricescul meşteşug” cum nu s-a zis niciodată – şi cu arhaisme şi întorsături de frază nefireşti, ne impunea. Însuşi directorul liceului braşovean, cumpătatul V. Onutiu, model de bun-simţ, sia intitulat un volum Din cele trecute vremi.

Despre Haşdeu ar fi multe de spus. Trei bărbaţi geniali ca el au mai avut românii în fruntea literelor, doi înaintea lui şi unul după el. Toţi patru au avut o soartă asemănătoare: stând mult deasupra contemporanilor lor, ei treceau cu drept cuvânt în ochii acestora de spirite universale, cum un neam nu le are decât rar. Dimitrie Cantemir, istoric, etnograf, filosof, romancier cu tâlc, polemist şi muzician, apreciat atât în tara sa, cât mai ales la Constantinapol şi în Rusia lui Petru cel Mare şi propus membru al Academiei din Berlin de însuşi marele Leibniz, a scris în mai multe limbi – şi nu e citit în niciuna. Eliade Rădulescu a dat tării sale scoală, tipografie, presă, teatru, revistă literară cu traduceri din literamuma universală, studii filosofice şi religioase; a fost profetul unar reforme sociale şi reformatornul limbii literare în care a scris proză şi versuri. Spun cei ce le-au pomenit că el trecea în ochii contemporanilor de un om atât de excepţional, căruia i se cuvin onoruri mai mari decât celorlalţi muritori, încât, când păşea pe Podul Mogosoaiei ca să se ducă la şedinţele Academiei Române de curând înfiinţate, al cărei preşedinte a fost ales de la început, el era învesmântat într-o togă albă. Trecătorii se opreau să-i facă loc să treacă: „Iată Eliade!” şopteau ei cu respect – dar nimeni nu-l mai citea. Despre al patrulea bărbat genial al neamului, N. Iorga, nu voi vorbi, căci el aparţine epocii viitoare, de la începutul acestui veac. Rămâne polihistorul Haşdeu.

Poet, istoric, linguist, folclorist şi etnograf, filosof, polemist, jurnalist, umorist, după moartea fie-sii spiritist, acest erudit cu aplecări romantice, dacă ar fi trăit într-o tară în care trebuia să se concentreze numai în una sau două direcţii ale talentului său multilateral, să nu se lase ispitit de multiplele scăpărări geniale ale spiritului său deschis tuturor problemelor mari ale mintii omeneşti, ar fi produs opere care puteau să înfrunte vitregia vremii. Dar atunci n-ar fi fost uriaşul epocii sale, n-ar fi fost idolul unei generaţii, n-ar fi fost Bogdan, fiul lui Tadeu Haşdeu (care scria şi el lucruri remarcabile) şi n-ar fi adăugat numelui său pe cel de Petriceicu, care stătuse odată pe tronul tării sale.

Vorbindu-mi despre înmormântarea tristă a acestui răsfăţat al sortii, căruia parlamentul i-a votat o recompensă naţională după apariţia unei lucrări, dar pe care, când a murit, nu l-a petrecut la mormânt decât un singur prieten, Maiorescu mi-a spus: „Haşdeu a fost o nenorocire pentru tara românească”. Aceste cuvinte caracterizează mai mult pe Maiorescu, omul care cerceta la rece şi sub aspectul eternităţii şi pe cei ce aparţineau cu toate fibrele fiinţei numai epocii lor, decât pe cel ce, dacă avea să mai înceapă odată drumul vieţii, rămânea tot în afară de normele unei existente ordonate, tot un poet al ştiinţei si, prin fantazia sa scăpărătoare, un cuceritor al maselor care l-au aplaudat cu frenezie, şi care aveau să-l uite atât de curând.

Pe vremea când umblam în liceu – tocmai epoca de care mă ocup acum – orice pagină din „Revista nouă” care purta iscălitura sa era cea dintâi la care ne opream. Ştiam că dincolo de pareţii clasei, în cancelarie, o citesc cu acelaşi interes profesorii noştri, indiferent dacă era o traducere din Ovidiu în care vorbea de barbarii de la Tomis îmbrăcaţi în „nădragi” de piele, sau nişte versuri originale despre Dumnezeu, indiferent dacă dădea, ca probe cum îngelege să atace problema unui dicţionar al limbii române, pe cei patru „as”, dacă Magnum Etymologicum îl ademenea la excursii istorice pe „Argeş” în sus, dacă ne arăta ce trebuie să credem despre suflete după moarte şi cum „cugeta” el despre spiritism, sau, în sfârşit, dacă arăta cu o ironie incisivă, în Eine Trilogie, împreună cu Săineanu şi Ionescu-Gion, toate lipsurile şi greşelile cărţii nemţeşti a lui Rudow despre literatura română. Studiile sale istorice nu le mai continua pe vremea aceea şi nici nu mai lucra, ca singur slavist al timpului, cu documentele slave din Arhivele Statului, al căror director rămăsese. Numai csnd vn Hunfalvi sau alt adept al lui Roesler nega continuitatea noastră în Dacia, apărea polemistul cu condeiul ascuţit, care pe un amănunt neobservat de alţii clădea nişte teorii ademenitoare, asemenea unor palate maure zidite pe un petec de pământ steril.

Ridicându-se din gruparea socialistă, care publica la Iaşi revista „Contemporamul”, um srciitor nou pentru braşoveni, care se numea C. Dobrogeanu şi căruia Caragiale îi dase numele literar de Ion Gherea (o traducere liberă a adevăratului său nume, Katz), publica, prin 1890, un volum de studii critice, căruia îi urmară în curând alte două, iar în 1893 scoase o publicaţie anuală sub titlul „Literatură şi ştiinţă”. In două studii mari el analiza opera lui Eminescu şi a lui Caragiale, despre care scrisese şi Maiorescu, iar în alte trei vorbea de Vlahuţă, Delavrancea şi Coşbuc, „poetul tărănimei”. Despre Duiliu Zamfirescu – pesimistul de la Soleni” – avea o părere foarte putin favorabilă.

Criticile lui Gherea, frumos scrise şi dovedind un gust artistic distins, fură primite cu multă simpatie de scriitori şi de publicul inteligent. Plăcea mai cu seamă lipsa tonului doctrinar al criticilor maioresciene. Hyppolite Taine şi G. Brandes erau citaţi ca autorităţi, studiile despre unii scriitori mari străini deşteptau în cercuri largi dorinţa de a-i cunoaşte mai de aproape, de a evada din cercul strâmt al unei lecturi perimate cu suprapretuirea unor autori care nu mai corespundeau vederilor generaţiei nouă. Acesta e meritul cel mare al lui Gherea. […]

Discuţia între Gherea şi Maiorescu (sau mai bine zis elevii acestuia) care pvnea problema artei pure – arta pentru artă – şi nu a artei cu tendinţa, apărată de Gherea, ne pasiona şi pe noi, desi ea era cea mai putin importantă. Într-adevăr, ceea ce importă în cele din urmă la un scriitor e talentul lui. In „talent” e cuprinsă şi măsura, simţul instinctiv al scriitorului, care-i spune când militarea pentru o idee se poate face fără ca opera de artă să sufere şi să fie prea legată de actualitate.