Capitolul II. Călăuza

Tu, ţară, ţărişoara mea, Necunoscută ţară-a mea!
Parc-aş veni fără să vreu
La tine-acum. Ci calul meu
Şi tinereţea m-au purtat, Şi-al crâşmei miros de altădat'
Spre tine, ţărişoara mea!

Cântec vechi

Tot drumul am fost frământat de gânduri nu tocmai plăcute. Pentru timpurile acelea pierderea suferită era destul de mare. Nu puteam să recunosc în sinea mea că mă purtasem prosteşte la hanul din Simbirsk şi mă simţeam vinovat faţă de Savelici. Toate astea mă chinuiau. Bătrânul sta posomorât pe capră şi nici nu-şi întorcea faţa spre mine; tăcea şi numai din când în când ofta încet. Voiam cu orice preţ să mă împac cu dânsul şi nu ştiam cum să încep.

— Ei, lasă, Savelici, ajunge! I-am spus în sfârşit. Hai să ne împăcăm! Sunt vinovat. Îmi dau seama că-s vinovat. Ieri am făcut o poznă, iar pe tine te-am nedreptăţit. Îţi făgăduiesc că pe viitor am să fiu mai cuminte şi-am să te ascult. Hai, nu fi supărat! Să ne împăcăm!

— Ei. Drăguţule Piotr Andreici! Răspunse el, oftând adânc. Sunt supărat pe mine însumi, căci eu sunt vinovat de toate. Nu trebuia să te las singur la han. Ce să fac? M-a încurcat necuratul; m-am gândit să dau pe la cumătră dăscăliţă s-o văd! Ca-n vorba aceea: „Pe la cumătră ai dat, în bucluc ai intrat.” Nenorocire, şi pace! Cum mă voi arăta în faţa stăpânilor? Ce vor spune când vor afla că fiul lor joacă şi bea?

Pentru a-l linişti i-am dat cuvântul că pe viitor nu voi mai cheltui nici un ban fără voia lui.

El s-a liniştit încet-âncet, însă din când în când mormăia singur, dând din cap: „O sută de ruble! Puţin lucru?!”

Mă apropiam de ţintă. În juru-mi se întindeau pustietăţi triste, întretăiate de râpe şi dealuri. Totul era acoperit de zăpadă. Soarele asfinţea. Chibitca mergea pe un drum îngust, adică, mai precis, pe urmele săniilor ţărăneşti.

Surugiul a început deodată să se uite împrejur; şi-a scos căciula şi s-a întors spre mine:

— Nu porunceşti, boierule, să ne întoarcem?

— Pentru ce?

— Se strică vremea. Porneşte vântul. Uite-l cum mătură zăpada.

— Ei, şi ce-i cu asta?

— Nu vezi ce-i acolo?

Şi a arătat cu biciul spre răsărit.

— Nu văd nimic afară de câmpul alb şi cerul senin.

— Dar norul din faţa noastră?

Într-adevăr, la marginea cerului se vedea un nouraş alb, pe care-l luasem la început drept un deal depărtat.

Surugiul m-a lămurit că norul acela prevesteşte viscol. Auzisem că viscolele din ţinuturile astea acopereau sub zăpezi şiruri întregi de care, Savelici era de aceeaşi părere cu surugiul şi mă sfătuia să ne întoarcem. Mie însă nu mi s-a părut aşa de puternic; nădăjduiam să ajung cu bine până la staţia următoare, şi am dat poruncă să mâie mai repede. Surugiul mâna, dar se uita mereu spre răsărit. Caii goneau. Vântul se înteţea din clipă în clipă. Nouraşul se prefăcuse într-un nor mare şi se ridica greoi, crescând şi cuprinzând treptat tot cerul. Întâi a pornit o ninsoare uşoară, apoi au prins să cadă fulgi mari. Vântul gemea. A început viscolul. Într-o clipă, cerul negru s-a făcut una cu marea de zăpadă. Nu se mai vedea nimic.

— Hei, boierule! A strigat surugiul. Nenorocire! Viscol!

Am scos capul de sub coviltir: totul era vijelie şi întuneric. Vântul urla cu furie, încât părea o făptură vie. Zăpada ne-a acoperit pe mine şi pe Savelici. Caii mergeau la pas, dar s-au oprit curând.

— De ce nu mâi? L-am întrebat nerăbdător pe surugiu.

— Cum să mân? A răspuns el, coborând de pe capră. Nici nu ştiu unde suntem. Nu se mai vede drumul; e întuneric în toate părţile.

Am început să-l cert. Savelici, mâniat pe mine, îi luă apărarea:

— N-ai vrut s-asculţi! Te-ai fi întors la han, ai fi băut ceai, ai fi dormit până dimineaţa, viscolul ar fi încetat şi-am fi pornit mai departe. Unde ne grăbim aşa?! La nuntă?!

Avea dreptate. Dar nu mai era nimic de făcut. Ningea întruna. În jurul chibitcăi se ridicau troiene.

Caii stăteau cu capetele plecate şi, din când în când, tresăreau. Surugiul umbla în jurul lor, neavând altă treabă, şi le tot potrivea hamurile. Savelici bombănea; eu mă uitam în toate părţile nădăjduind să zăresc măcar vreo urmă de viaţă sau drum, însă nu puteam deosebi nimic, decât vârtejurile tulburi de zăpadă. Deodată am zărit ceva negru.

— Hei, surugiule! Ia te uită! Se zăreşte colo ceva negru! Ce-o fi?

Surugiul s-a uitat cu băgare de seamă.

— Dumnezeu ştie, boierule! A răspuns el, aşezându-se la locul; lui. Să fie car? Nu, nu poate să fie car! Să fie pom? Nici pom nu-i! Dar mi se pare că mişcă. Trebuie să fie ori lup, ori om!

Am poruncit să mergem spre punctul acela necunoscut care – se mişca şi el acum spre noi. Peste două minute ne aflam lângă un om.

— Nu ştii unde-i drumul, om bun? A strigat surugiul.

— Chiar aici! A răspuns drumeţul. Stau pe pământ bătătorit, dar ce folos!

— Ascultă, omule, i-am spus eu, cunoşti locurile? Te prinzi să ne duci undeva unde-am putea dormi?

— Cunosc ţinutul, slavă Domnului! A răspuns drumeţul. L-am cutreierat în lung şi-n lat, călare şi pe jos. Dar vezi ce vreme e. numai bună să rătăceşti drumul. Mai bine stăm pe loc şi aşteptăm, poate se potoleşte viscolul şi se înseninează cerul; atunci om nimeri drumul după stele.

Sângele lui rece mi-a dat curaj. Am hotărât să mă las în voia Domnului şi să dorm în mijlocul stepei, când, deodată, drumeţul a sărit sprinten pe capră, spunând surugiului:

— Slavă Domnului! Satul nu-i departe! Întoarce la dreapta şi mână!

— Dar de ce s-o iau la dreapta? A întrebat surugiul nemulţumit. Unde vezi drumul? Vorba aia: caii nu-s ai tăi, hamul tot aşa, mână şi nu sta!

Surugiul părea să aibă dreptate.

— Într-adevăr, am rostit eu. Ce te face să crezi că satul e aproape?

— Pentru că vântul bate dintr-acolo, a răspuns drumeţul, şi miroase a fum. Şi dacă miroase a fum, înseamnă că satul e aproape.

M-a uimit deşteptăciunea acelui om şi ascuţimea simţurilor lui. Am poruncit surugiului să mâie. Caii înaintau cu greu prin zăpada adâncă. Chibitca se mişca încet, urca troienele de zăpadă, aluneca la vale, legănându-se când într-o parte, când într-alta. Parcă era un vapor pe-o mare în furtună. Savelici ofta şi se izbea mereu de mine.

Am lăsat jos rogojina şi am aţipit, încotoşmănat în şubă, mângâiat de cântecul viforului şi legănat de mersul încet al cailor. Am visat ceva ce nu pot uita cu nici un chip; dacă mă gândesc la ciudatele întâmplări din viaţa mea şi până azi cred că visul acela a fost o prevestire. Cititorul mă va ierta, fiindcă ştie probabil, din păţaniile lui, cum se poate cădea în mrejele superstiţiei, cu tot dispreţul pentru orice fel de prejudecăţi.

Mă găseam în starea aceea ciudată când realitatea se contopeşte cu tot soiul de vedenii încâlcite.

Se făcea că viscolul era în toi şi noi rătăceam prin pustietatea acoperită de zăpadă. Deodată am desluşit o poartă şi am intrat în curtea conacului nostru. Mă gândeam cu teamă că tatăl meu are să se supere că m-am reîntors fără voia lui sub acoperişul părintesc şi are să creadă că am făcut-o din voită neascultare. Parcă am sărit din chibitca îngrijorat şi m-am uitat deodată la mama, care îmi ieşise înainte, în pridvor, cu faţa plină de mâhnire adâncă: „Încet, parcă îmi spunea ea, tatăl tău e bolnav, e pe patul de moarte şi vrea să-şi ia de la tine cel din urmă rămas bun.” Se făcea că am urmat-o în dormitor, cuprins de groază. Încăperea era slab luminată. Lângă patul tatei parcă stăteau nişte oameni mâhniţi. Când m-am apropiat încet de pat, mama a dat pologul la o parte spunând: „Andrei Petrovici, a venit Petruşa; a aflat de boala ta şi s-a întors. Binecuvântează-l!” Se făcea apoi că am îngenuncheat şi că mi-am aţintit privirea spre bolnav. Şi ce-am văzut deodată? În loc de tata, în pat sta culcat un ţăran cu o barbă neagră, care mă privea vesel. M-am întors nedumerit spre mama: „Ce-nseamnă asta? Acest om nu e tatăl meu. Cum să cer binecuvântarea unui ţăran?” „E totuna, Petruşa! Mi-a răspuns mama. E naşul tău. Sărută-i mâna şi lasă-l să te blagoslovească!” Eu n-am vrut. Ţăranul a sărit din pat, a înşfăcat un topor de la spate şi a început să izbească în toate părţile. Voiam să fug. Şi nu reuşeam, încăperea s-a umplut de cadavre; mă împiedicam de ele, lunecam prin băltoace de sânge. „Nu te teme. Vino să te blagoslovesc.”, mă chema cu glas blând ţăranul fioros.

M-a cuprins groaza, nedumerirea. Şi m-am trezit; caii stăteau pe loc; Savelici mă trăgea de mână şi-mi spunea:

— Coboară, boierule, am ajuns.

— Unde-am ajuns? L-am întrebat frecându-mă la ochi.

— La han. Ne-a ajutat Dumnezeu şi am dat chiar de gardul hanului. Ieşi mai repede şi te încălzeşte!

Am coborât din chibitca. Viscolul continua, dar cu puteri mai slabe. Era întuneric, să-ţi dai cu degetele în ochi. Hangiul ne-a întâmpinat la poartă cu un felinar sub pulpană; m-a petrecut într-o încăpere strâmtă, destul de curată, luminată de un opaiţ. Pe perete atârna o armă şi o căciulă căzăcească înaltă.

Hangiul, cazac din ţinutul Iaikului, arăta a ţăran de vreo şaizeci de ani, viguros încă şi cu faţa proaspătă.

Savelici m-a urmat, aducând lădiţa cu cele trebuitoare pentru ceai; a cerut foc pentru a mi-l pregăti; în clipele acelea aveam nevoie de ceai mai mult ca oricând. Hangiul a plecat să pregătească cele necesare.

— Unde-i călăuza? L-am întrebat eu.

— Aici, înălţimea-voastră! Mi-a răspuns un glas, de undeva de sus.

M-am uitat pe cuptor şi am văzut doi ochi sclipitori şi o barbă neagră.

— Ce, frate, ai degerat?

— Cum să nu deger într-un strai atât de subţire? Am avut un cojoc şi. la ce să-mi ascund păcatul? L-am zălogit aseară la crâşmă. Mi s-a părut că nu-i aşa de mare gerul.

În clipa aceea hangiul a intrat cu samovarul în clocot; am poftit pe călăuza noastră la o ceaşcă cu ceai. Omul a coborât, înfăţişarea lui mi s-a părut deosebită. Era de vreo patruzeci de ani, de statură mijlocie, slab, cu umeri largi. În barba neagră avea fire cărunte. Ochii mari şi vioi îi jucau. Faţa îi era destul de plăcută, însă cu o trăsătură de viclenie. Părul îi era tuns rotunjit, avea o haină lungă, ruptă şi şalvari tătărăşti.

I-am întins ceaşca; el a gustat ceaiul, apoi s-a strâmbat.

— Faceţi-vă pomană, înălţimea-voastră, şi porunciţi să mi se dea un pahar de vin. Ceaiul nu-i o băutură pentru noi, cazacii!

I-am făcut plăcerea, cu toată inima. Hangiul a scos din dulăpior o sticlă şi-un pahar, s-a apropiat de el, l-a privit în faţă şi a rostit:

— Ei. Ai venit iar pe la noi? Din ce părţi te aduce Dumnezeu?

Călăuza a făcut cu ochiul şi a răspuns printr-o zicală:

— Am zburat într-o grădină şi ciuguleam cânepă; baba a aruncat cu pietricica, dar a nimerit alături. Ei, da cu ai noştri ce mai e?

— Mde. Ce să fie cu ai noştri? A răspuns hangiul, vorbind şi el cu două înţelesuri. Au început a bate clopotele de vecernie, dar s-a supărat preoteasa; popa cică-i pe la ospeţe, iar dracii umblă prin cimitir.

— Taci, moşule! A răspuns pribeagul. O fi ploaie, or fi şi ciuperci! Iar de-or fi ciuperci, s-or găsi şi coşuri! Iar acum. (aici a făcut iar cu ochiul) ascunde toporul la spate: trece pădurarul! În sănătatea dumneavoastră, boierule!

Cu aceste cuvinte, a ridicat paharul, şi-a făcut semnul crucii şi l-a băut dintr-o dată. A făcut o plecăciune şi s-a suit la loc pe cuptor.

Atunci n-am putut înţelege nimic din vorbele lui hoţeşti. Abia mai târziu mi-am dat seama că ele erau în legătură cu armata de la Iaik, abia readusă la supunere după răscoala din 1772.

Savelici asculta adânc nemulţumit. Se uita bănuitor, când la hangiu, când la călăuză. Hanul său, cum se spune prin partea locului, umet-ul, se afla în stepă, departe de sat, şi semăna cu o vizuină de hoţi. Dar n-aveam încotro: despre continuarea drumului nici nu putea fi vorba. De fapt, pe mine mă înveselea grozav îngrijorarea lui Savelici.

Între timp m-am pregătit să mă culc pe-o laviţă. Savelici s-a hotărât să se culce pe prichiciul vetrei; gazda s-a întins pe jos. Curând, toată încăperea sforăia; am adormit şi eu buştean.

Când m-am deşteptat dimineaţa, destul de târziu, am văzut că viscolul încetase. Soarele strălucea. Zăpada se aşternuse peste stepa nemărginită, ca o pânză de un alb orbitor. Caii erau înhămaţi.

M-am socotit cu gazda, care mi-a luat o plată aşa de mică, încât nici Savelici nu s-a mai târguit, după năravul lui, şi aşa i s-au spulberat toate bănuielile de peste noapte. Am chemat călăuza, i-am mulţumit pentru ajutor, apoi i-am poruncit lui Savelici să-i dea jumătate de rublă pentru votcă. Savelici s-a întunecat.

— Jumătate de rublă pentru votcă! Pentru ce? Pentru că ai binevoit să-l aduci la han? Voia ta, boierule, dar nu mai avem bani de prăpădit! Dacă dai, aşa, oricui, pentru votcă, o să murim noi de foame, repede de tot!

Nu mă puteam certa cu el. După cum îi făgăduisem, era pe deplin stăpân asupra banilor. Îmi era totuşi ciudă că nu-l puteam răsplăti pe omul care mă salvase, adică nu dintr-o nenorocire, cel puţin dintr-o situaţie foarte neplăcută.

— Bine! Am răspuns eu calm. Dacă nu vrei să-i dai jumătate de rublă, dă-i vreo haină de-a mea. E îmbrăcat ca vai de lume. Dă-i cojocelul cu blană de iepure.

— Vai de mine, drăguţule, Piotr Andreici! Ce-i trebuie lui cojocelul tău? Are să-l bea la cea dintâi crâşmă, puşlamaua!

— Nu-i treaba ta, moşule, dacă-l beau sau nu! A rostit pribeagul, înălţimea-sa îmi dă şuba de pe umerii lui; asta îi este boiereasca dorinţă; în ce te priveşte, treaba ta de slugă nu e să vorbeşti, ci s-asculţi.

— Nu ţi-e frică de Dumnezeu, tâlharule? I-a răspuns Savelici mânios. Vezi că acest copil încă nu ştie judeca şi vrei să-l jefuieşti, folosindu-te de nepriceperea lui. La ce-ţi trebuie cojocel boieresc?! Nici n-ai să-l poţi trage pe umerii tăi afurisiţi de găligan!

— Te rog n-o face pe deşteptul! Am spus eu bătrânului. Adă cojocelul chiar acum!

— Doamne sfinte! A gemut Savelici al meu. Cojocelul de iepure e aproape nou! Dă-l oricui, dar nu unui golan beţiv!

Totuşi a adus cojocelul. Omul a început îndată să-l încerce. De bună seamă că dacă şi mie îmi rămăsese cam mic, şi lui îi era cam strâmt. Totuşi s-a învrednicit să-l îmbrace, plesnindu-l din toate cusăturile. Savelici numai că n-a urlat, auzind cum pârâie aţa. Pribeagul era foarte mulţumit de darul meu. M-a însoţit până la chibitcă şi mi-a spus, făcându-mi o plecăciune adâncă:

— Bogdaproste, înălţimea-voastră! Să vă plătească Dumnezeu pentru bunătatea dumneavoastră. Cât oi trăi n-am să uit mila dumneavoastră!

S-a dus în drumul lui, iar eu am plecat mai departe, neluând în seamă ciuda lui Savelici; mi-am uitat repede şi de viscolul din ajun, şi de călăuză, şi de cojocelul de iepure.

Cum am ajuns în Orenburg, m-am dus de-a dreptul la general. Era un bărbat de statură înaltă, cam adus de spate din pricina bătrâneţii, cu părul lung şi alb de tot. Tunica lui veche, ieşită şi purtată, părea din timpul ţarinei Anna Ivanovna; în vorbă îi simţeam clar accentul nemţesc. I-am înmânat scrisoarea tatei. Auzindu-mi numele, el mi-a aruncat o privire scurtă.

— Toamne! Nu temult tatăl tău era ca tine, şi acum, uite, ce flăcău are! O, tâmpule, tâmpule! A deschis scrisoarea şi a a citit-o încetişor, făcând din când în când câte-o observaţie: „Milostivule tomn Andrei Karlovici. Sper că excelenţa-foastră.” Ce vorbe de ţeremonie sunt acestea? Mă mir că nu i-i ruşine! Sigur, disţiplina înainte de toate! Tar aşa se scrie către un vechi camarat? „Excelenţa-foastră n-a uitat.” Hm. „şi. Când. cu răposatul feldmareşal Mim. În răspoi. de asemenea şi. Karolinka.” Ei, Bruder! Mai ţine minte fechile noastre isprăvi! „Acum treaba. Fi-l trimit pe ştrengarul meu.” Hm! „Strângeţi-l în chingi.” Ce înseamnă să strângi în chingi? Poate că-i o vorbă rusesc. Ce înseamnă să strângi în chingi? A repetat el, adresându-mi-se.

— Asta înseamnă, i-am răspuns eu cu o faţă cât se poate mai nevinovată, a te purta blând, nu prea aspru, şi a da cât mai multă libertate. Asta înseamnă a strânge pe cineva în chingi.

— Hm! Înţeleg! „. Şi să nu i se tea libertate.” Nu! Cum văd, nu asta înseamnă în chingi. „iată agtul lui de identitate.” Unde-i? A, iată-l! „. Să fie şters din scriptele regimentului Semionovski.” Bine, bine, se va face totul. „Permite să te îmbrăţişeze un prieten vechi, fără ierarhie.” A! În sfârşit, a înţeles! Etc. Etc. Ei, tragul meu. Mi s-a adresat el, sfârşind de citit scrisoarea şi punându-mi la o parte actul de identitate, totul se va face. Fei fi detaşat ca ofiţer la regimentul *, şi ca să nu pierzi timpul, chiar mâine fei plega la fortul Belogorskaia. Fei fi zub comanda căpitanului Mironov, om pun şi ginstit. Acolo fei face atefărată militărie, te fei teprinde cu disţiplina. N-ai ce face la Orenburg. Fânturarea de ici-colo e fătămătoare unui tânăr. Azi, te rog să iei masa cu mine.

„Din ce în ce mai bine! Am gândit eu; ce mi-a folosit că am fost înscris ca sergent în gardă, încă din pântecele mamei? Unde m-a adus asta? La regimentul *, într-o fortăreaţă pierdută undeva, la graniţa stepei kirghizo-kaisace {5}.”

Am luat masa la Andrei Karlovici, în trei, cu bătrânul lui aghiotant. La masă a domnit o aspră economie nemţească. Şi cred că frica de a nu avea uneori un oaspete mai mult la masa-i de burlac explica, în parte, graba cu care generalul căuta să mă îndepărteze de garnizoană.

A doua zi mi-am luat rămas bun de la el şi-am plecat spre destinaţie.