Capitolul III Fortăreaţa

Noi închişi în fort trăim,
Doar cu pâine ne hrănim,
Iar când duşmanii, cu flinte,
Au să vină la plăcinte,
Straşnic o să-i ospătăm:
Cu tunu-o să-i împroşcăm.
Cântec soldăţesc
Oameni vechi, tăicuţule!

Neisprăvitul

Fortăreaţa Belogorskaia se găsea la 40 de verste de Orenburg. Drumul ducea pe malul prăpăstios al Iaikului. Râul încă nu îngheţase, şi valurile de plumb luceau trist şi întunecat între malurile monotone, acoperite cu zăpadă. Dincolo de râu se întindeau stepele kirghize.

M-am cufundat în cele mai triste gânduri. Viaţa de garnizoană nu prea îmi surâdea. Mă străduiam să mi-l închipui pe viitorul meu comandant, căpitanul Mironov, şi parcă-l vedeam: bătrân, aspru, ursuz, neştiind altceva decât slujba, gata să mă pună pentru orice fleac la arest, la pâine şi apă.

Începea să se întunece. Mergeam destul de repede.

— Departe-i fortăreaţa? L-am întrebat pe surugiu.

— Nu-i departe! A răspuns el. Se zăreşte, iat-o!

M-am uitat în toate părţile, aşteptându-mă să văd bastioane teribile, tunuri, valuri de pământ, însă n-am văzut decât un sătuleţ înconjurat cu gard de bârne. Într-o parte a satului se vedeau trei-patru şire de fân, acoperite pe jumătate cu zăpadă, iar în cealaltă, o moară strâmbă, ale cărei aripi atârnau alene.

— Unde-i fortăreaţa? Am întrebat mirat.

— Iat-o! A răspuns surugiul, arătând sătuleţul, şi îndată am intrat în el.

La poartă era un tun vechi de tuci; uliţele erau strâmte şi strâmbe; casele erau scunde şi, în cea mai mare parte, acoperite cu paie.

Am poruncit să fiu dus la comandant, şi curând chibitca s-a oprit în faţa unei căsuţe de lemn, construită pe un loc mai ridicat, în apropierea bisericuţei de bârne.

Nu m-a întâmpinat nimeni. Am intrat în tindă şi am deschis uşa unei încăperi. Un invalid bătrân şedea pe masă şi cosea un petec albastru la cotul unei tunici verzi. I-am poruncit să raporteze despre sosirea mea.

— Intră, tăicuţa., mi-a răspuns el, ai noştri sunt acasă.

Am intrat în altă încăpere, micuţă şi curăţică, gătită ca în vechime, într-un colţ se afla un dulap cu vase. Pe perete atârna o diplomă de ofiţer, înrămată, iar alături, nişte gravuri de duzină arătau cucerirea Kistrinului şi Oceakovului; alte gravuri înfăţişau alegerea miresei şi înmormântarea unui motan.

La fereastră sta o bătrână îmbrobodită şi cu o bundiţă pe ea. Depăna un scul, pe care-l ţinea pe mâini un bătrânel chior, în uniformă de ofiţer.

— Ce doreşti, maică? M-a întrebat ea, văzându-şi înainte de lucru.

Am răspuns că vin la slujbă şi vreau să mă prezint domnulur căpitan; m-am întors către bătrânel, crezând că el e comandantul, însă gazda mi-a întrerupt cuvântarea gata pregătită.

— Ivan Kuzmici nu-i acasă. E dus la părintele Gherasim. Dar nu-i nimic, eu sunt nevasta lui. Fii binevenit! Stai jos, maică!

A strigat o fată şi i-a poruncit să cheme uriadnicul. Bătrânelul mă privea curios, cu ochiul lui teafăr.

— Îndrăznesc să întreb, a rostit el, în ce regiment aţi făcut serviciul?

I-am satisfăcut curiozitatea.

— Îndrăznesc să întreb, a stăruit mai departe, pentru ce aţi binevoit să treceţi din gardă la garnizoană?

Am răspuns că asta a fost dorinţa superiorilor.

— Se vede că pentru vreo purtare nedemnă de un ofiţer de gardă, a urmat neobositul curios.

— Ajunge cu vorbăria! I-a spus nevasta căpitanului. Nu vezi că tânărul abia a sosit de la drum, e obosit şi n-are chef de tine acum? Ţine mâinile mai drepte! Tu, maică, a urmat ea către mine, nu te întrista că te-au zvârlit în pustietatea noastră. Nu eşti cel dintâi, nici cel din urmă. După ce ai să te obişnuieşti, are să-ţi placă. Alexei Ivanovici Şvabrin împlineşte al cincilea an de când a fost mutat la noi, pentru moarte de om. Dumnezeu ştie ce păcat l-o fi îndemnat! Să vezi dumneata: a ieşit cu un locotenent afară din oraş, luând cu dânşii spadele – şi deodată au început să dea unul în altul; Alexei Ivanovici l-a străpuns pe locotenent, şi încă Ţaţă de doi martori! Ce poţi face? Păcatul, bată-l vina!

În clipa aceea a intrat uriadnicul, un cazac înalt şi tânăr.

— Maximâci, i-a spus nevasta căpitanului, dă-i domnului ofiţer cantonament, însă vezi să fie o casă mai curată.

— Am înţeles, Vasilisa Egorovna., a răspuns uriadnicul. Să-l cartiruim la Ivan Polejaev?

— Ce vorbeşti, Maximâci? A rostit nevasta căpitanului. La Polejaev e şi aşa prea strâmt; mi-i cumătru şi, afară de asta, nu poate să uite că-i suntem şefi. Du-l pe Piotr Andreici la Semion Kuzov. Ăsta-i un şmecher: a dat drumul calului la mine în grădină. Ei, Maximâci? E linişte?

— Linişte, slavă Domnului! A răspuns cazacul. Numai caporalul Prohorov s-a bătut la baie cu Ustinia Negulina, pentru o găleată de apă fierbinte.

— Ivan Ignatici, a continuat căpităneasa către bătrânelul chior, cercetează-i pe Prohorov şi pe Ustinia. Vezi care-i vinovat şi care nu; dar să-i pedepseşti pe amândoi. Du-te cu Dumnezeu, Maximâci! Piotr Andreici, Maximâci te conduce la cantonament.

Am salutat. Uriadnicul m-a condus la o casă de pe malul înalt al râului, la marginea, fortăreţei. Jumătate din casă era ocupată de familia Kuzov; cealaltă mi-a fost dată mie. Locuinţa mea era compusă dintr-o cameră destul de curată şi împărţită în două printr-un paravan. Savelici a început să gospodărească, eu mă uitam afară, pe o ferestruică îngustă. Înaintea ochilor se întindea stepa tristă. Mai la o parte, se vedeau câteva cocioabe; pe uliţă umblau de capul lor nişte găini. O bătrână sta pe prag cu o covată şi chema porcii, care grohăiau la ea prietenos. Iată în ce ţinut eram osândit să-mi petrec tinereţea! M-a cuprins urâtul; am plecat de lângă ferestruică şi m-am dus să mă culc, fără să mănânc, neluând în seamă rugăminţile lui Savelici, care se tot văita.

— N-a mâncat nimic! Doamne Dumnezeule, ce va spune cucoana, dacă i se va îmbolnăvi copilul?

A doua zi de dimineaţă, când abia începusem să mă îmbrac, s-a deschis uşa şi a intrat un ofiţer tânăr, nu prea înalt, cu faţa oacheşă, deloc frumos, însă peste măsură de vioi.

— Scuzaţi-mă, a spus el în franţuzeşte, scuzaţi-mă că am venit să facem cunoştinţă, aşa, fără nici o ceremonie. Am auzit ieri de sosirea dumneavoastră. Dorinţa de a vedea, în sfârşit, o faţă de om m-a cuprins aşa de tare, încât n-am putut rezista. Veţi înţelege lucrul acesta după ce veţi sta aici câtva timp.

Am înţeles că el era ofiţerul dat afară din gardă din pricina duelului. Am făcut îndată cunoştinţă. Şvabrin nu era deloc prost. Vorba îi era caustică şi atrăgătoare. Mi-a descris cu mult haz familia căpitanului, societatea lui şi ţinutul unde mă aruncase soarta. Râdeam din toată inima. Deodată a intrat invalidul care-şi cârpea uniforma în casa comandantului, şi-n numele Vasilisei Egorovna m-a poftit la ei la masă. Şvabrin s-a oferit să mă însoţească.

În timp ce ne apropiam de casa comandantului, am văzut pe un loc viran vreo douăzeci de invalizi bătrâni cu nişte cozi lungi şi tricornuri. Erau aliniaţi în front. În faţa lor sta comandantul, un bătrân înalt şi plin de vioiciune, cu scufie şi halat chinezesc. Cum m-a văzut, s-a apropiat de mine şi mi-a spus câteva cuvinte amabile; apoi a început să comande mai departe. Ne-am oprit să privim instrucţia; el însă ne-a rugat să mergem la Vasilisa Egorovna, făgăduind că vine îndată după noi.

— Aici n-aveţi ce vedea! A adăugat el.

Vasilisa Egorovna ne-a primit simplu, cu voie bună şi se purta cu mine, de parcă m-ar fi cunoscut de când lumea. Invalidul şi Palaşka puneau masa.

— Ce s-o fi întâmplat că Ivan Kuzmici al meu face azi atâta instrucţie? A rostit căpităneasa. Palaşka, du-te şi cheamă-l pe boier la masă. Dar Maşa unde-i?

Atunci a intrat o fată ca de optsprezece ani, cu faţa rotundă, rumenă, cu părul bălai, pieptănat lins după urechile roşii ca focul. La prima vedere nu mi-a prea plăcut. O priveam cu gânduri preconcepute: Şvabrin mi-o descrisese ca fiind foarte proastă. Maria Ivanovna, fata căpitanului, s-a aşezat într-un colţ şi a început să coasă. Între timp s-a servit ciorba. Vasilisa Egorovna, văzând că nu-i mai vine bărbatul, a trimis-o pe Palaşka după dânsul a doua oară.

— Spune-i boierului că oaspeţii aşteaptă şi ciorba se răceşte. Slavă Domnului, instrucţia nu fuge şi mai are timp să se sature de zbierat!

Căpitanul s-a arătat de îndată, însoţit de bătrânelul chior.

— Ce-i asta, taică? L-a întâmpinat nevasta. Mâncarea-i gata de mult şi tu nu mai vii!

— Auzi tu, Vasilisa Egorovna, a răspuns Ivan Kuzmici, am fost ocupat cu slujba, am instruit soldaţii.

— Ce tot spui! A rostit căpităneasa. Numai vorba-i că instru-ieşti soldaţii; nici ei nu se aleg cu nimic şi nici tu nu pricepi din slujba ta mare lucru. Să fi stat acasă, să te fi rugat lui Dumnezeu. Ar fi fost mai bine. Scumpi oaspeţi, poftiţi la masă!

Ne-am aşezat să mâncăm. Vasilisa Egorovna nu tăcea un minut şi mă copleşea cu întrebările: cine-mi sunt părinţii, dacă trăiesc, unde sunt şi ce avere au? Auzind că tata are 300 de ţărani, ea a spus:

— Ia te uită, maică! Sunt pe lume oameni bogaţi. Iar noi, maică, n-avem decât un suflet, pe Palaşka; dar, slavă Domnului, trăim şi aşa, de bine de rău. O grijă doar: Maşa! Fată de măritat. Dar ce zestre are? Un pieptene des, o măturică şi trei gologani (Doamne iartă-mă), cât să aibă cu ce merge la baie! Bine-ar fi de s-ar găsi un om bun, altfel rămâne fată şi mireasă veşnică.

M-am uitat la Maria Ivanovna: se înroşise toată şi-i picurau lacrimi în farfurie. M-a cuprins mila şi m-am grăbit să schimb vorba.

— Am auzit, am spus eu, fără nici o legătură, că asupra fortăreţei dumneavoastră se pregătesc să dea năvală başkirii.

— De la cine ai binevoit să auzi asta, taică? A întrebat Ivan Kuzmici.

— Aşa mi s-a spus la Orenburg, am răspuns eu.

— Fleacuri! A rostit comandantul. La noi, de mult nu se mai aude nimic. Başkirii sunt un popor căruia i-a intrat spaima în oase! Iar kirghizii s-au învăţat minte. Nu te teme, nu vor da peste noi. Iar dacă vor da, le voi trage o bătaie să le ajungă pe zece ani!

— Şi dumneata nu te temi, am continuat eu, adresându-mă căpitănesei, nu te temi să rămâi într-o fortăreaţă ameninţată de astfel de primejdii?

— Obişnuinţa, maică! Acum douăzeci de ani, când ne-au trimis aici de la regiment, Doamne, cum mă temeam de păgânii ăştia blestemaţi! Când le vedeam cuşmele de blană de râs şi când le auzeam urletele, mă crezi, maică? Mi se făcea inima cât un purice. Acum, aşa m-am deprins, că nu m-aş mai urni din loc nici dac-ar veni cineva să-mi spună că răufăcătorii dau târcoale fortăreţei.

— Vasilisa Egorovna e o doamnă foarte curajoasă! A remarcat grav Şvabrin. Ivan Kuzmici poate fi martor.

— D-apoi vezi, a spus Ivan Kuzmici, baba mea nu-i dintre cele fricoase!

— Dar Maria Ivanovna, am întrebat eu, e tot aşa de curajoasă ca dumneata?

— Dacă Maşa-i curajoasă? Nu. Maşa-i fricoasă, a răspuns mama. Nici până azi nu poate auzi pocnete de puşcă. Se cutremură toată. Acum doi ani i s-a năzărit lui Ivan Kuzmici să tragă cu tunul nostru de ziua mea, iar porumbiţa numai că nu s-a dus pe lumea cealaltă, de spaimă. De atunci, nu mai tragem niciodată cu tunul acela blestemat.

Ne-am ridicat de la masă. Căpitanul şi căpităneasa s-au dus la culcare, iar eu m-am dus la Şvabrin, unde mi-am petrecut toată seara.