Capitolul XIV Judecata

Gura lumii,
Valul mării.

Zicătoare

Aveam credinţa că eram învinuit de plecare fără voie din Orenburg. Îmi era uşor să mă dezvinovăţesc, căci ieşirea călare din fortăreaţă, pentru a-l hărţui pe inamic, nu numai că nu era oprită, dar era chiar încurajată. Puteam fi învinovăţit de prea mare zel şi nesăbuinţă.

— Dar nu de nesupunere. Însă raporturile prieteneşti cu Pugaciov puteau fi dovedite de o mulţime de martori şi trebuiau să pară cel puţin suspecte. Tot drumul m-am gândit la interogatoriul care mă aştepta şi la ce voi răspunde; m-am hotărât să spun tot adevărul în faţa judecăţii, presupunând că acest mod de a te apăra este cel mai simplu şi cel mai sigur.

Am ajuns la Kazan, care era ars şi pustiit. Pe străzi, în loc de case, se vedeau movile de tăciuni şi pereţi afumaţi, fără acoperişuri şi fără ferestre. Erau urmele lăsate de Pugaciov! Am fost dus în fortăreaţa rămasă întreagă, în mijlocul oraşului ars. Husarii m-au dat pe seama ofiţerului de serviciu. Acesta a dat ordin să vină fierarul. După ce mi-au pus lanţuri la picioare şi mi le-au nituit, m-au dus la închisoare, lăsându-mă singur într-o încăpere mică şi întunecoasă, cu pereţii goi, cu o ferestruică cu gratii de fier.

Începutul acesta nu prevedea nimic bun. Totuşi nu-mi pierdeam nici curajul, nici nădejdea. Am recurs la mijlocul de liniştire al tuturor oropsiţilor şi, pentru întâia oară, am simţit dulceaţa rugăciunii pornită dintr-o inimă curată, dar sfâşiată. După aceea am adormit liniştit, nemaigândindu-mă la ce mi se va întâmpla.

A doua zi m-a trezit paznicul, anunţându-mă că sunt chemat la comisie. Doi soldaţi m-au însoţit prin curte, până la comandament; ei au rămas în antreu, iar mie mi-au dat drumul înăuntru. Am intrat într-o sală destul de largă, unde, la o masă plină cu hârtii, şedeau doi oameni: un general mai în vârstă, cu faţa aspră şi rece, şi un tânăr căpitan din gardă, cam de vreo douăzeci şi opt de ani, cu înfăţişare foarte plăcută, ager şi degajat. Lângă fereastră, la o masă separată, sta secretarul cu pana după ureche, plecat asupra hârtiei, pentru a-mi scrie declaraţiile. A început interogatoriul. M-au întrebat de nume şi obârşie. Generalul s-a interesat dacă sunt fiul lui Andrei Petrovici Griniov şi, la răspunsul meu, rosti aspru:

— Păcat că un om atât de respectabil are un fiu atât de netrebnic!

Am răspuns liniştit că, oricare ar fi acuzaţiile care mă apăsau, sper să le risipesc, spunând adevărul, cu inima curată. Siguranţa mea nu i-a plăcut.

— Eşti şiret, frate! Mi-a răspuns generalul, încruntându-se. Am mai văzut noi mulţi ca tine.

Atunci tânărul m-a întrebat cu ce ocazie şi când am intrat în serviciul lui Pugaciov şi ce misiune îmi încredinţase.

I-am răspuns indignat că eu, ca un ofiţer şi ca nobil, n-am putut primi de la Pugaciov nici un serviciu şi nici o misiune.

— Atunci, a reînceput căpitanul, cum se face că acest ofiţer şi nobil este singurul cruţat de uzurpator, în timp ce toţi camarazii lui sunt omorâţi? Cum se lămureşte că acelaşi nobil şi ofiţer petrece prieteneşte cu răsculaţii, primeşte de la şeful lor daruri, ca: o şubă, un cal şi o jumătate de rublă? Cum s-a iscat prietenia asta ciudată şi pe ce s-a bazat ea, dacă nu pe o trădare sau cel puţin pe-o laşitate josnică şi criminală?

M-am simţit adânc jignit de cuvintele ofiţerului din gardă şi am început să mă dezvinovăţesc cu multă înflăcărare. Povesteam cum a început cunoştinţa mea cu Pugaciov, în stepă, pe viscol, cum m-a recunoscut şi m-a cruţat la cucerirea fortăreţei Belogorskaia. Am spus că nu mi-a fost ruşine să primesc şuba şi calul, dar că fortăreaţa Belogorskaia am apărat-o din toate puterile împotriva nelegiuitului. În sfârşit, m-am referit la generalul meu, care putea mărturisi zelul de care am făcut dovadă în timpul groaznicului asediu al Orenburgului.

Bătrânul a luat de pe masă o scrisoare deschisă şi a început s-o citească cu glas tare:

„La întrebarea excelenţei-voastre în privinţa sublocotenentului Griniov, care ar fi amestecat în ultima răzmeriţă şi care ar fi intrat în legătură cu nelegiuitul – contrar îndatoririlor de serviciu şi jurământului – am onoarea a raporta următoarele: sublocotenentul Griniov a fost în serviciu militar la Orenburg de la începutul lui octombrie 1773, până la 24 februarie din acest an, dată la care a părăsit oraşul şi nu se mai găseşte sub comanda mea. Am aflat de la fugari că ar fi fost în slobozia lui Pugaciov şi c-ar fi mers cu Pugaciov la fortăreaţa Belogorskaia, unde fusese mai înainte în serviciu; în ce priveşte conduita lui, pot.”

Aici a întrerupt lectura, spunându-mi aspru:

— Ce vei spune acum, în apărarea ta?

Voiam să continui cum începusem şi să lămuresc legătura mea cu Maria Ivanovna, cu aceeaşi sinceritate cu care vorbisem de toate celelalte. Dar am simţit deodată un dezgust de neînvins. Mi-am dat seama că dacă-i voi pomeni numele, o vor chema şi pe ea la cercetare; şi la gândul că numele ei va fi amestecat cu clevetirile josnice ale răufăcătorilor şi că ea însăşi va fi chemată la confruntare cu ei, la gândul acesta îngrozitor am şovăit şi m-am încurcat.

Judecătorii, care începuseră a mă asculta, pare-se, cu oarecare bunăvoinţă, văzându-mi tulburarea, au devenit iar bănuitori. Ofiţerul de gardă ceru să fiu confruntat cu denunţătorul principal. Judecătorul dădu ordin să fie chemat răufăcătorul de ieri.

M-am întors repede spre uşă, aşteptând să-mi văd acuzatorul. După câteva momente am auzit zăngănind nişte lanţuri; s-a deschis uşa şi a intrat Şvabrin. M-a uimit schimbarea lui. Era îngrozitor de slab şi de palid. Părul care nu demult îi era negru ca smoala albise cu totul. Barba lungă îi era încâlcită. Şi-a repetat învinuirile, cu un glas stins, dar îndrăzneţ. După spusele lui, eu fusesem trimis de către Pugaciov la Orenburg, pentru spionaj; în fiecare zi, când ieşeam la luptă, dădeam informaţii în scris de cele ce se petreceau în oraş. Până la urmă am trecut pe faţă de partea lui Pugaciov, plimbându-mă cu el de la o fortăreaţă la alta şi căutând, cu orice preţ, să-mi nimicesc tovarăşii trădători, pentru a le lua locul şi a mă folosi de distincţiile acordate de uzurpator. L-am ascultat tăcut şi m-a mulţumit un singur lucru: ticălosul Şvabrin n-a pomenit deloc numele Măriei Ivanovna, fie că amorul lui propriu ar fi suferit la gândul aceleia care l-a respins cu dispreţ, fie că în inima lui pâlpâia o scânteie a aceluiaşi sentiment care mă făcuse şi pe mine să tac; oricum, numele fetei comandantului fortăreţei Belogorskaia n-a fost rostit în faţa comisiei. Eu m-am întărit şi mai mult în hotărârea mea; când judecătorul m-a întrebat cu ce aş putea răsturna afirmaţiile lui Şvabrin, am răspuns că rămân la primele declaraţii şi nu mai pot spune nimic altceva pentru a mă dezvinovăţi.

Generalul a dat ordin să fim duşi. Am ieşit împreună. L-am privit pe Şvabrin liniştit şi nu i-am spus nici o vorbă. El a surâs răutăcios şi mi-a luat-o înainte, ridicându-şi lanţurile. Am fost dus din nou la închisoare şi de-atunci nu m-au mai chemat la cercetări.

N-am fost martor la lucrurile despre care îmi mai rămâne să informez cititorul, dar lucrurile acelea mi s-au povestit aşa de des şi toate amănuntele mi s-au întipărit în minte aşa de bine, încât le ştiu, ca şi cum aş fi fost de faţă.

Maria Ivanovna a fost primită de către părinţii mei cu căldura sinceră, caracteristică oamenilor de demult. Ei priveau putinţa de a adăposti şi a ocroti o biată orfană ca pe un dar de la Dumnezeu. Curând s-au ataşat sincer de ea, pentru că nu se putea s-o cunoşti şi să n-o iubeşti. Dragostea mea nu-i mai părea tatei o prostie, dorinţa cea mai fierbinte a mamei era ca Petruşa al ei să se însoare cu simpatica fată a căpitanului.

Vestea despre arestarea mea a surprins toată familia. Maria Ivanovna povestise părinţilor mei atât de simplu despre ciudata mea cunoştinţă cu Pugaciov, încât ei nu numai că nu se îngrijorau, dar chiar râdeau uneori din tot sufletul. Tata nu voia să creadă, pentru nimic în lume, că aş fi fost în stare să mă amestec într-o asemenea răzmeriţă ticăloasă, care avea ca scop răsturnarea tronului şi nimicirea nobilimii.

Pe Savelici l-a cercetat foarte aspru. Unchiaşul n-a tăgăduit că fusesem oaspele lui Emelka Pugaciov şi că într-adevăr nelegiuitul îmi arătase bunăvoinţă, dar el jura că n-a auzit niciodată despre trădare. Bătrânii s-au liniştit, aşteptând cu nerăbdare veşti bune. Maria Ivanovna era foarte îngrijorată, însă tăcea, fiind foarte reţinută şi plină de modestie.

Au trecut câteva săptămâni. Deodată, tata a primit o scrisoare din Petersburg, de la ruda noastră, prinţul B. Acesta îi scria despre mine. După introducerea obişnuită, îl anunţa cum că presupunerile că aş fi luat parte la complotul răsculaţilor s-au dovedit din nenorocire foarte întemeiate şi că trebuia să mi se aplice pedeapsa capitală, dar că împărăteasa, din respect pentru serviciile aduse de tatăl meu şi pentru anii lui înaintaţi, a hotărât să-l graţieze pe fiul criminal, cruţându-l de la o moarte ruşinoasă şi dând poruncă să fiu surghiunit pentru totdeauna într-un depărtat ţinut din Siberia.

Lovitura asta neaşteptată numai că nu l-a omorât pe tata. El a pierdut obişnuita-i tărie sufletească şi-şi revărsa amărăciunea (de obicei tăcută) în tânguiri amare.

— Cum? Spunea el întruna, ieşindu-şi din fire. Fiul meu a luat parte la răscoala lui Pugaciov?! Dumnezeul meu, unde am ajuns! Să-l cruţe împărăteasa de moarte! Parcă mi-i mai uşor aşa? Nu condamnarea la moarte e grozavă! Străbunul meu a murit pe eşafod, apărând ceea ce în conştiinţa lui el socotea sfânt. Tatăl meu a suferit împreună cu Volânski şi Hruşciov {12}. Dar un nobil care să-şi calce jurământul şi să dea mâna cu tâlharii, cu ucigaşii, cu robii fugiţi! Ce ruşine pentru neamul nostru!

Speriată de deznădejea lui, mama nu îndrăznea să plângă faţă de dânsul şi se silea să-i redea curajul, spunând că poate ceea ce s-aude nu-i drept şi că mai întotdeauna părerea oamenilor e schimbătoare. Tata rămânea neconsolat. Maria Ivanovna se chinuia mai mult ca toţi. Fiind convinsă că aş fi putut să mă dezvinovăţesc dacă aş fi vrut, ea a ghicit adevărul, socotindu-se vinovată de nenorocirea mea. Îşi ascundea lacrimile faţă de toţi, gândindu-se mereu cum să mă scape.

Într-o seară, tata sta pe divan, răsfoind Pridvornâi kalendar; gândurile însă îi erau departe şi lectura nu mai producea asupra-i efectul obişnuit. Fluiera un marş vechi; mama tăcea, împletind o flanelă de lână, şi din vreme în vreme lacrimile îi cădeau pe lucru.

Deodată, Maria Ivanovna, care lucra şi ea tot acolo, a spus că trebuie să plece numaidecât la Petersburg şi i-a rugat s-o ajute să poată pleca.

Mama s-a întristat foarte tare.

— Pentru ce să te duci la Petersburg? Vrei să ne părăseşti şi tu?

Maria Ivanovna i-a răspuns că tot viitorul ei atârnă de acel drum; că ea, fiind fiica unui om care a pătimit pentru credinţa lui, se duce să caute protecţia şi ajutorul oamenilor cu influenţă.

Tata a plecat capul, pentru că orice cuvânt care îi amintea de închipuita crimă a fiului său îi făcea rău şi-i părea o dureroasă dojana.

— Du-te, fetiţo! A răspuns el oftând. Nu vrem să-ţi stăm în calea fericirii. Să-ţi dea Dumnezeu un soţ bun, nu un trădător şi-un nemernic.

Apoi tata s-a ridicat şi a ieşit din odaie. Rămânând singură cu mama, Maria Ivanovna i-a împărtăşit o parte din planuri. Mama a îmbrăţişat-o cu lacrimi în ochi şi s-a rugat lui Dumnezeu s-o ajute să ajungă la bun sfârşit. A pregătit-o şi peste câteva zile Maria Ivanovna a pornit la drum împreună cu credincioasa Palaşa şi cu credinciosul Savelici, care, fiind despărţit de mine prin forţa împrejurărilor, se mângâia cu gândul că o serveşte pe logodnica mea.

Maria Ivanovna a ajuns cu bine la Sofia {13} şi, aflând la staţia de poştă că împărăteasa se află la Ţarskoe Selo, a hotărât să se oprească aici. I s-a dat un loc după un paravan. Soţia căpitanului de poştă, intrând îndată în vorbă cu dânsa, i-a spus că este nepoata fochistului de la curte şi a iniţiat-o în toate tainele vieţii de acolo. I-a spus la ce oră se scoală de obicei împărăteasa, când îşi ia cafeaua, când îşi face plimbarea; ce demnitari fac parte din anturajul ei; ce a binevoit să spună ieri la masă; pe cine a primit aseară; într-un cuvânt, din povestirea Annei Vlasievna, se puteau scrie pagini de note istorice, care ar fi fost de mare preţ pentru posteritate. Maria Ivanovna a ascultat-o cu mare atenţie. S-au dus în parc. Anna Vlasievna i-a povestit istoria fiecărei alei, a fiecărui podeţ, iar după ce s-au plimbat, s-au întors la staţia de poştă, foarte mulţumite una de alta.

A doua zi, dis-de-dimineaţă, Maria Ivanovna s-a îmbrăcat şi s-a dus încetişor în parc. Vremea era minunată. Soarele lumina vârfurile teilor îngălbeniţi sub adierile răcoroase ale toamnei. Un lac mare lucea nemişcat. Lebedele trezite din somn pluteau grav, ieşind din tufişurile care acopereau malurile. Maria Ivanovna s-a dus pe o pajişte minunată, unde nu demult fusese ridicat un monument în amintirea victoriilor recente ale contelui Piotf Alexandrovici Rumianţev. Deodată, un câine alb, englezesc, a început să latre, venind spre dânsa. Maria Ivanovna s-a speriat şi s-a oprit. În clipa aceea s-a auzit un glas plăcut de femeie:

— Nu vă temeţi, nu muşcă.

A văzut o doamnă stând pe bancă în faţa monumentului. Maria Ivanovna s-a aşezat la celălalt capăt al băncii.

Doamna o privea fix, iar Maria Ivanovna, privind-o pe furiş de câteva ori, a cercetat-o repede din cap până-n picioare.

Era îmbrăcată într-o rochie albă de dimineaţă, cu bonetă de noapte şi cu pieptar. Părea de vreo patruzeci de ani. Faţa plină şi rumenă arăta linişte şi demnitate, iar ochii albaştri şi zâmbetul discret erau plini de un farmec nespus.

Doamna a întrerupt cea dintâi tăcerea:

— Se vede că nu eşti de pe aici.

— Chiar aşa. Abia ieri am sosit din provincie.

— Ai venit cu părinţii dumitale?

— Nu, am venit singură.

— Singură? Eşti încă aşa de tânără!

— N-am nici tată, nici mamă.

— Ai venit desigur cu treburi?

— Da, am venit să-i dau împărătesei o cerere.

— Eşti orfană, propabil că te plângi de vreo nedreptate sau jignire.

— Nu, nicidecum, am venit să cer îndurare, nu dreptate.

— Îmi dai voie să te întreb cine eşti?

— Sunt fata căpitanului Mironov.

— A, căpitanul Mironov! Acela care a fost comandantul unei fortăreţe din ţinutul Orenburg?

— Chiar aşa.

Doamna păru mişcată.

— Scuză-mă, spuse ea, cu glas şi mai blând, dacă am să mă amestec în treburile dumitale. Mă duc deseori la curte; spune-mi, în ce constă rugămintea dumitale? Poate că voi izbuti să te ajut.

Maria Ivanovna se ridică şi îi mulţumi respectuos. Fără să vrea, totul o atrăgea la doamna aceea necunoscută şi-i inspira încredere. Scoase deci din buzunar o hârtie împăturită şi i-o dădu necunoscutei protectoare, care a început să o citească. Mai întâi a citit cu luare-aminte şi cu bunăvoinţă, dar deodată s-a schimbat la faţă, şi Maria Ivanovna, care-i urmărea cu ochii toate mişcările, se sperie de expresia aspră ce-o căpătase obrazul acesta, cu o clipă mai înainte aşa de liniştit şi de plăcut.

— Interveniţi pentru Griniov? Spuse doamna, cu un aer rece. Împărăteasa nu-l poate ierta. El s-a însoţit cu uzurpatorul, nu din neştiinţă sau din uşurinţă, ci ca un nemernic, un om imoral şi periculos!

— Ah, nu-i adevărat! Strigă Maria Ivanovna.

— Cum, nu-i adevărat? Ripostă doamna, aprinzându-se la faţă.

— Nu-i adevărat! Zău că nu-i adevărat! Ştiu totul şi vă voi povesti totul! Numai din dragoste pentru mine s-a expus la tot ce i s-a întâmplat; şi dacă nu s-a dezvinovăţit în faţa judecăţii, a făcut-o numai pentru că n-a vrut să mă amestece şi pe mine!

Şi povesti cu aprindere lucrurile cunoscute cititorului. Doamna o ascultă cu atenţie.

— Unde ai tras? A întrebat-o ea, după aceea; şi auzind că a tras la Anna Vlasievna, a adăugat zâmbind: A, ştiu! La revedere! Nu spune nimănui că ne-am întâlnit! Nădăjduiesc că nu vei aştepta mult răspunsul la cerere.

Cu aceste cuvinte s-a ridicat şi a pornit pe alee, iar Maria Ivanovna s-a reîntors plină de nădejde la Anna Vlasievna. Gazda a dojenit-o pentru plimbarea aşa de matinală pe timp de toamnă, care, după vorbele ei, putea dăuna sănătăţii unei tinere fete. După ce a adus samovarul, a început să înşire la un pahar de ceai nesfârşitele întâmplări de la curte, când, deodată, careta curţii imperiale s-a oprit la scară; a intrat un lacheu şi a anunţat că împărăteasa binevoieşte a pofti la ea pe tânăra Mironova.

Anna Vlasievna s-a zăpăcit şi a început să umble de colo-colo.

— Ah, Doamne! A strigat ea. Te cheamă la curte împărăteasa. Cum a aflat de dumneata? Cum ai să te prezinţi în faţa ei, când nu ştii măcar să păşeşti cum se cuvine la curte. Nu vrei să te însoţesc? Aş putea să-ţi fiu de ajutor măcar cu ceva. Şi-apoi, cum ai să te duci într-o rochie de drum? N-ar fi bine să trimit la moaşă după crinolina ei galbenă?

Lacheul a anunţat că împărăteasa doreşte ca Maria Ivanovna să vină singură şi aşa cum se va găsi. N-avea ce face. Mana Ivanovna s-a aşezat în caretă şi a plecat la curte, însoţită de sfaturile şi binecuvântările Annei Vlasievna.

Presimţea că soarta noastră se va decide; inima îi bătea tare de emoţie. Peste câteva minute, careta se opri la palat. Maria Ivanovna urcă scara tremurând. Deodată, în faţa ei, uşa se deschise larg.

Întâi a trecut printr-un nesfârşit şir de camere luxoase, goale. Lacheul îi arătă drumul. Ajungând, în sfârşit, în faţa unei uşi închise, lacheul i-a spus că-i va anunţa venirea şi-o lăsă singură.

Gândul că se va găsi faţă-n faţă cu împărăteasa o speria aşa de tare, încât abia se ţinea pe picioare. Peste un minut uşa s-a deschis şi ea a intrat în camera de toaletă a împărătesei.

Aceasta şedea în faţa oglinzii, înconjurată de câteva doamne de la curte, care i-au făcut loc cu respect Măriei Ivanovna. Împărăteasa s-a întors spre ea cu blândeţe şi Maria Ivanovna a văzut că era aceeaşi doamnă faţă de care se destăinuise cu atâta sinceritate cu puţin timp înainte.

Împărăteasa a chemat-o spre ea şi i-a spus zâmbind:

— Sunt bucuroasă că mă pot ţine de cuvânt şi că pot să-ţi îndeplinesc rugămintea. Problema dumitale e rezolvată. Sunt convinsă de nevinovăţia logodnicului dumitale. Iată o scrisoare, pe care te rog s-o duci viitorului dumitale socru.

Maria Ivanovna a luat scrisoarea cu mâna tremurândă şi a căzut plângând la picioarele împărătesei, care a ridicat-o şi a sărutat-o. Apoi împărăteasa a reluat:

— Ştiu că nu eşti bogată. Dar eu mă simt obligată faţă de fata căpitanului Mironov. Nu vă îngrijiţi de viitor. Iau asupra mea aranjarea situaţiei voastre.

Şi după ce a mângâiat-o pe biata orfană, a lăsat-o să plece.

Maria Ivanovna a plecat cu aceeaşi caretă a curţii. Anna Vlasievna, care-i aştepta întoarcerea cu nerăbdare, a copleşit-o cu întrebări, la care Maria Ivanovna abia de-i răspundea. Cu toate că era nemulţumită de lipsa ei de memorie, a iertat-o cu mărinimie, punând această uitare pe seama timidităţii ei de provincială.

Iar Maria Ivanovna, fără a se dovedi curioasă de a vedea Petersburgul, s-a întors în aceeaşi zi la ţară.

Aici iau sfârşit însemnările lui Piotr Andreevici Griniov. Am mai aflat, din spusele familiei, că a fost eliberat din închisoare la sfârşitul anului 1774, în urma unui ordin personal al împărătesei; că a fost de faţă la executarea lui Pugaciov; acesta l-a recunoscut în mulţime şi i-a făcut semn din capul, care, însângerat şi fără viaţă, era arătat, după o clipă, norodului.

Curând după aceea, Piotr Andreevici s-a însurat cu Maria Ivanovna. Urmaşii lor trăiesc şi azi fericiţi în gubernia Simbirsk. La o depărtare de treizeci de verste de * se află un sat, care aparţine unui număr de zece moşieri. Într-una din casele boiereşti ale acelui sat se află, pusă în ramă, o scrisoare-autograf a Ecaterinei a II-a. În scrisoarea aceasta, adresată tatălui lui Piotr Andreevici, împărăteasa recunoaşte nevinovăţia acestuia şi laudă mintea şi inima fetei căpitanului Mironov.

Manuscrisul lui Piotr Andreevici Griniov ne-a fost dat de către un nepot al său, care a aflat ca lucram la o operă despre timpurile descrise de bunicul lui.

Şi am hotărât, cu încuviinţarea rudelor, să-l publicăm, căutând să punem la fiecare capitol câte un moto potrivit şi îngăduindu-ne totodată să schimbăm unele nume proprii.

19 oct. 1836

SFÂRŞIT

{1} După ucazul din 1762, pentru obţinerea gradului de ofiţer, fiind necesar un serviciu militar de 12 ani neîntrerupţi, nobilii îşi înscriau copiii în armată de la cea mai fragedă vârstă, ei rămânând de fapt în familie. La majorat primeau gradul de ofiţer.

{2} Pentru a fi preceptor (fr.); outchitel, transcrierea cu ortografie franceză a cuvântului rusesc ucitel – preceptor, învăţător.

{3} Calendarul cuţii apărea în fiecare an, începând din 1745, şi cuprindea listele militarilor şi civililor decoraţi cu ordine şi medalii.

{4} 1 Vers din Către slujitorii mei: Şumilov, Vanka şi Petruşka de Denis Foavizin.

{5} Regiune la răsărit de Ural, azi Kazahstan {6} În 1737-1740 au avut loc câteva mari răscoale populare ale başkirilor, reprimate cu cruzime.

{7} Bine (tătară) {8} Arcuri cu săgeţi (tătară).

{9} Grigori (Grişka) Otrepiev (Falsul Dmitri) – aventurier, călugăr răspopit de la mănăstirea Ciudovo; cu ajutorul polonezilor, a ocupat tronul lui Boris Godunov şi a domnit sub numele de Dmitri, fiul asasinat al ţarului Ivan IV.

{10} Fiica unui ofiţer, iubita lui Pugaciov, executată de acesta în urma insistenţelor sfetnicilor lui.

{11} Ticălos (germ.).

{12} Volânski, ministru al împărătesei Anna Ivanovna, şi partizanul său Hruşciov au fost executaţi în 1740, învinuiţi fiind de pregătirea unei lovituri de stat.

{13} Orăşel în apropiere de Petersburg.