Capitolul XIII Arestarea

— Am ordin, iată, frăţioare,
Să te duc la închisoare.”
— Merg. Dar nădejde trag să fiu lăsat,
Ca să vă spun cum s-a-ntâmplat.”

Kneajnin

Ajuns din nou în chip atât de neaşteptat alături de fata dragă, de soarta căreia eram încă în dimineaţa aceea atât de îngrijorat, nu-mi credeam ochilor şi totul mi se părea un vis deşert.

Maria Ivanovna se uita îngândurată, când la mine, când la drum, şi părea că încă nu şi-a venit în fire. Tăceam. Inimile ne erau prea obosite. Peste două ceasuri ne-am trezit pe nesimţite în fortăreaţa cea mai apropiată, aflată tot în stăpânirea lui Pugaciov. Acolo am schimbat caii. După graba cu care înhămau şi după graba cu care mă servea un cazac bărbos, pus comandant de Pugaciov, am înţeles că, datorită limbuţiei surugiului meu, am fost luat drept un curtean de-al uzurpatorului. Am plecat mai departe. Curând a început să se întunece. Ne apropiam de un orăşel unde, după spusele comandantului bărbos, se afla un detaşament puternic, ce venea să se unească cu impostorul. Santinelele ne-au oprit. La întrebarea cine suntem, surugiul a răspuns cu glas tare:

— Cumătrul împăratului şi nevastă-sa.

Deodată ne-au înconjurat o mulţime de husari, înjurând grozav.

— Ieşi, cumătrul diavolului! Mi-a poruncit un vagmistru mustăcios. O să-ţi dăm o săpuneală bună şi ţie şi nevestei tale!

Am coborât din chibitcă şi am cerut să fiu dus la comandantul lor. Văzând că sunt ofiţer, au contenit cu înjurăturile. Vagmistrul m-a dus la un maior. Savelici se ţinea scai de mine şi tot mormăia încet:

— Iată-ne şi cumătrul împăratului! Din lac în puţ! Dumnezeule atotputernic! Cum se vor sfârşi toate astea?

Chibitca ne urma la pas.

Peste vreo cinci minute am ajuns la o căsuţă puternic luminată. După ce m-a lăsat în paza santinelelor, vagmistrul s-a dus să raporteze. S-a întors îndată, anunţându-mă că domnul comandant nu are timp să mă primească; are ordin să fiu dus la închisoare, iar pe nevestică s-o ducă la dânsul.

— Ce-nseamnă asta? Am strigat scos din fire. Ce, a înnebunit?

— Nu pot să ştiu, înălţimea-voastră, a răspuns vagmistrul. Excelenţa-sa a ordonat ca înălţimea-voastră să fie dus la închisoare, iar pe înălţimea-ei am ordin s-o duc la excelenţa-sa.

Am alergat spre pridvor; santinelele nici nu s-au gândit să mă oprească şi am intrat de-a dreptul într-o încăpere, unde vreo şase ofiţeri de husari jucau banc. Maiorul ţinea jocul. Mare mi-a fost mirarea când, privindu-l mai bine, l-am recunoscut pe Ivan Ivanovici Zurin, cel care pe vremuri îmi uşurase punga la biliard, în hanul din Simbirsk!

— Se poate? Am strigat eu. Ivan Ivanâci! Tu eşti?

— Ah-ah-ah! Piotr Andreici! Cu ce ocazie? De unde vii? Sănătate, măi frate! Nu vrei să joci o carte?

— Mulţumesc! Mai bine dă ordin să mi se dea o cameră.

— Ce cameră? Rămâi la mine!

— Nu pot. Nu sunt singur.

— Adă-ţi şi tovarăşul.

— Nu sunt cu un tovarăş. Sunt. cu o doamnă.

— Cu o doamnă? De unde ai agăţat-o? Ehe, frate! (Zicând acestea, Zurin a şuierat aşa de semnificativ, încât toţi au izbucnit în râs, iar eu m-am fâstâcit de tot.) Ei! A continuat Zurin. Fie! Ţi se va da o cameră. Dar păcat. Am fi petrecut ca altădată. Hei, băiete! Dar de ce n-o aduci pe cumătra lui Pugaciov? Se încăpăţânează? Să nu-i fie teamă. Spuneţi-i că boierul e om bun şi n-are s-o necăjească. Dă-i brânci să vină.

— Ce-nseamnă asta? Care cumătră a lui Pugaciov? E fiica decedatului căpitan Mironov, pe care am scos-o eu din captivitate şi o duc în satul tatălui meu.

— Cum, despre tine mi se raportase adineaurea? Nu pricep nimic! Cum vine asta?

— Îţi voi povesti totul mai târziu. Acum, te rog, linişteşte biata fată, pe care husarii tăi au speriat-o.

Zurin a dat repede ordinul. A ieşit el însuşi în stradă să ceară scuze Mariei Ivanovna pentru neînţelegerea ivită, dând apoi ordin vagmistrului să-i dea una din cele mai bune camere din oraş. Eu am rămas să dorm la dânsul. Am cinat şi după ce-am rămas singuri i-am povestit toate întâmplările mele. Zurin mă asculta cu mare atenţie. După ce-am sfârşit, a clătinat din cap:

— Toate-s bune, frate, numai una nu-i bună: cine dracu te pune să te-nsori? Sunt ofiţer cinstit şi nu vreau să te mint, dar crede-mă, te rog, că însurătoarea e o nebunie. La ce bun să te chinuieşti cu o nevastă şi să dădăceşti plozi? Dă-o naibii! Ascultă-mă. Mai bine las-o pe fata căpitanului. Drumul la Simbirsk l-am curăţat eu şi-i fără pericol. Trimite-o chiar mâine la părinţii tăi, singură, iar tu rămâi în detaşamentul meu. N-ai pentru ce te întoarce la Orenburg. Ai să cazi din nou în mâinile răsculaţilor şi nu cred c-ai mai scăpa şi de data asta. Astfel, nebunia dragostei va trece de la sine şi totul se va aranja.

Deşi nu eram cu totul de părerea lui, simţeam că datoria mea de onoare era să rămân în armata împărătesei. Am hotărât să urmez sfatul lui Zurin, adică s-o trimit pe Maria Ivanovna la ţară, iar eu să rămân în detaşamentul lui.

Savelici a venit să-mi dea ajutor la dezbrăcat. L-am anunţat să fie gata de plecare la drum, în ziua următoare, cu Maria Ivanovna. El s-a încăpăţânat:

— Ce-i cu dumneata, boierule? Cum am să te părăsesc? Cine să aibă grijă de dumneata? Ce vor spune părinţii dumitale?

Cunoscându-i îndărătnicia, mi-am pus în gând să-l conving prin blândeţe şi sinceritate.

— Arhip Savelici! Tu, prietenul meu, nu vrei să-mi faci un bine? Aici n-am nevoie de servitor. Nu voi avea linişte dacă Maria Ivanovna va pleca fără tine la drum. Servind-o pe dânsa, mă serveşti pe mine, pentru că sunt hotărât să mă căsătoresc cu ea îndată ce împrejurările îmi vor îngădui.

Savelici şi-a plesnit palmele într-o mirare de nedescris.

— Să vă căsătoriţi? Ian uită-te, copilul vrea să se-nsoare! Ce va spune tata? Ce va gândi mama?

— Vor consimţi, cu siguranţă că vor consimţi, când vor cunoaşte-o pe Maria Ivanovna! Mă încred în tine. Tata şi mama au încredere în tine. Vei stărui pentru noi, nu-i aşa?

Bătrânul răspunse mişcat:

— O, tăicuţă, Piotr Andreici! Cu toate că te-a apucat prea devreme gândul însurătoarei, totuşi Maria Ivanovna e o domnişoară aşa de bună, că-i păcat să pierzi prilejul. Fie cum spui. O voi conduce pe mititica şi, ca un rob, voi aduce la cunoştinţa părinţilor tăi că unei astfel de mirese nu-i trebuie zestre.

I-am mulţumit şi m-am culcat în aceeaşi odaie cu Zurin. Am vorbit întruna, înfierbântat şi emoţionat. La început, Zurin îmi răspundea cu plăcere, însă puţin câte puţin cuvintele i se răreau şi deveneau mai puţin legate şi în sfârşit mi-a răspuns doar prin sforăieli. Am tăcut şi eu şi curând i-am urmat exemplul.

A doua zi, dis-de-dimineaţă, m-am dus la Maria Ivanovna. I-am spus planurile. A recunoscut că sunt înţelepte şi a fost de acord cu mine. Detaşamentul lui Zurin trebuia să părăsească oraşul chiar în ziua aceea.

Nu era timp de pierdut. Mi-am luat rămas bun de la fată, încredinţând-o lui Savelici, căruia i-am dat o scrisoare către părinţii mei. Maria Ivanovna a izbucnit în lacrimi.

— Adio, Piotr Andreici! Mi-a spus ea încet. Ne vom revedea oare? Numai Dumnezeu-ştie! Dar niciodată nu te voi uita. Şi numai tu ai să trăieşti în inma mea până la mormânt!

Nu i-am putut răspunde nimic. Ne înconjurau oamenii. Nu voiam să-mi arăt faţă de dânşii sentimentele ce mă răscoleau. Ea a plecat în cele din urmă. M-am întors la Zurin, tăcut şi trist. El încerca să mă înveselească. Eu voiam să uit; de aceea am petrecut o zi furtunoasă, iar seara am pornit.

Era pe la sfârşitul lui februarie. Iarna, care îngreuiase operaţiile, era pe sfârşite, şi generalii tăceau pregătiri pentru o acţiune de ansamblu. Pugaciov se afla tot în apropierea Orenburgului. Între timp, armatele s-au strâns tot mai tare în juru-i, apropiindu-se din toate părţile de cuibul nelegiuiţilor. Văzând trupele noastre, satele în răscoală se supuneau unul câte unul.

Hoardele de bandiţi fugeau de noi, şi din toate se prevedea un sfârşit bun şi apropiat.

Curând, prinţul Goliţân l-a zdrobit pe Pugaciov lângă fortăreaţa Tatişcevo; împrăştiind hoardele, eliberând Orenburgul, părea să fi dat răsculaţilor lovitura ultimă şi hotărâtoare.

Zurin a fost trimis împotriva unei bande de başkiri răsculaţi, care s-au risipit înainte de a da ochii cu noi. Primăvara ne-a apucat într-un sătuleţ de tătari. O dată cu revărsarea râurilor, drumurile au devenit impracticabile. Din lipsă de ocupaţie, ne mângâiam cu gândul că în curând se va sfârşi războiul acela mărunt şi plictisitor cu nişte tâlhari şi nişte sălbatici.

Dar Pugaciov n-a fost prins. A reapărut la minele din Siberia, adunând bande noi şi reîncepându-şi isprăvile. S-au răspândit din nou zvonuri despre izbânzile lui. Am aflat despre distrugerea unor fortăreţe din Siberia. În curând vestea că a căzut Kazanul şi că uzurpatorul se îndreaptă spre Moscova a prins a-i nelinişti pe comandanţii oştirilor, care dormeau fără grijă, contând pe neputinţa acestui răsculat vrednic de dispreţ. Zurin a primit ordin să treacă Volga.

Nu voi descrie campania noastră şi sfârşitul războiului. Voi spune pe scurt că mizeria ajunsese la culme. Treceam prin localităţile devastate de răsculaţi şi eram siliţi să le luăm bieţilor locuitori ceea ce izbutiseră să mai salveze. Nicăieri nu mai era ordine. Moşierii stăteau ascunşi prin păduri. Bandele de hoţi prădau peste tot locul. Comandanţii diferitelor unităţi pedepseau şi iertau cu de la sine putere; situaţia întinsei regiuni unde stăpânea pârjolul era îngrozitoare. Să te ferească Dumnezeu de o astfel de răzmeriţă rusească, fără noimă şi fără cruţare!

Pugaciov fugea, urmărit de Ivan Ivanovici Mihelson. Curând am aflat de înfrângerea lui totală. În sfârşit, lui Zurin i-a sosit vestea că uzurpatorul a fost prins şi totodată a primit ordin să se oprească. Războiul se isprăvise. În fine, puteam să mă duc la părinţi acasă.

Gândul că în curând îi voi îmbrăţişa şi că o voi revedea pe Maria Ivanovna, de la care n-aveam nici o veste, mă umplea de încântare. Săream ca un copil. Zurin spunea, râzând şi strângând din umeri:

— Nu! N-ai cum să scapi! Te însori şi te prăpădeşti de pomană.

În acelaşi timp un sentiment ciudat îmi otrăvea bucuria. Gândul la pedeapsa care-l aştepta pe răufăcătorul stropit cu sângele atâtor victime nevinovate mă neliniştea fără să vreau. „Emeliane, Emeliane! Gândeam eu cu amărăciune. De ce n-ai nimerit în vreo baionetă, sau să fi căzut sub gloanţe? Mult mai bine ar fi fost.” Ce vreţi? Gândindu-mă la dânsul, nu puteam să nu-mi aduc aminte de cruţarea pe care mi-o dăruise într-unui din cele mai groaznice momente ale vieţii şi de scăparea logodnicei mele din mâinile ticălosului Şvabrin.

Zurin mi-a dat un concediu. Peste câteva zile trebuia să mă aflu în mijlocul familiei, s-o revăd pe Maria Ivanovna. Şi, deodată, o furtună neaşteptată s-a abătut asupră-mi.

În ziua hotărâtă pentru plecare, chiar în clipa când să pornesc la drum, Zurin a intrat în odaia mea cu o hârtie în mână şi cu o faţă grozav de îngrijorată. Am simţit un junghi prin inimă. M-am înspăimântat fără să ştiu de ce. După ce a trimis ordonanţa afară, mi-a spus că vrea să-mi vorbească.

— Ce-i? L-am întrebat neliniştit.

— O mică neplăcere! A răspuns Zurin, dându-mi hârtia. Citeşte ce am primit chiar acum.

Am început să citesc; era un ordin secret către toţi comandanţii să fiu arestat oriunde m-aş găsi şi să fiu trimis imediat sub escortă la Kazan, la comisia de anchetă, care cerceta răscoala lui Pugaciov. Aproape că am scăpat hârtia din mână.

— N-am ce face, a spus Zurin. Datoria mea este să mă supun ordinului. Probabil că veştile despre călătoriile tale prieteneşti cu Pugaciov au ajuns într-un fel până la guvern. Sper că afacerea nu va avea urmări şi că te vei justifica în faţa comisiei. Du-te şi nu-ţi pierde curajul.

Conştiinţa îmi era curată; nu mă temeam de judecată. Dar gândul că amânam clipa atât de plăcută a revederii, poate chiar – cu câteva luni, mă îngrozea. Căruţa era gata. Zurin s-a despărţit de mine prietenos. M-am aşezat în căruţă. Alături de mine s-au aşezat doi husari cu săbiile scoase, şi astfel am plecat pe drumul cel mare.