Precuvântarea scriitorului către cititorii de bunăvoie

Băutori neosteniţi şi voi, sfrinţiţi mult preţuiţi, întrucât văd că vă bucuraţi de puţin răgaz (şi nici eu n-am altceva mai bun de făcut), am să vă pun o întrebare întrebătoare: De ce se spune azi pretutindeni, că lumea s-a deşteptat? Dacă s-a deşteptat, înseamnă că s-a trezit din somn şi nu mai doarme; dar înseamnă, în acelaşi timp, că e mai cuminte, vede şi judecă mai bine, e mai înţeleaptă. Aţi putea să-mi răspundeţi, ce ne îndreptăţeşte să spunem că lumea e mai cuminte astăzi decât înainte? Ce-o făcea până acum să fie proastă? Ce ar fi trebuit să îndeplinească, pentru a se deştepta? De ce era neroadă? De ce e acum înţeleaptă? După ce se cunoştea nerozia ei de ieri? După ce se vede isteţimea ei de astăzi? Cine o ţinea nepricepută? Cine a trezit-o din prostie? Şi care sunt mai mulţi? Cei care o voiau nătângă sau cei care o doresc luminată? De unde îi venea sminteala dinainte? De unde a izvorât înţelepciunea de acum? De ce tocmai în zilele noastre a luat sfârşit prostia şi n-a mai zăbovit? Ce rele veneau din nerozia de ieri? Ce bunătăţi va rodi deşteptăciunea care i-a urmat? Cum s-a risipit zăpăceala de altădată? În ce fel s-a înstăpânit dreapta judecată de acum?

Răspundeţi dacă găsiţi cu cale. Nu vă iau cu zorul, ca să nu stârnesc setea luminăţiilor-voastre. Nu vă sfiiţi. Judecaţi-l cu toată asprimea pe Herr del Tyfel, duşmanul raiului, protivnicul adevărului. Sus inima, flăcăi! Dacă sunteţi de-ai mei, beţi de trei ori pe rând, ca să vă dregeţi glasul şi apoi cuvântaţi. Dacă sunteţi din tabăra vrăjmaşă, vă zic Avalisque Satanas [254]! Căraţi-vă! Iar dacă nu-mi veţi da o mână de ajutor întru dezlegarea întrebărilor ce v-am spus, vă jur pe barba tuturor sfinţilor că mă voi simţi foarte mâhnit. E ca şi cum m-aţi lăsa să apuc singur lupul de urechi. Aţi spus ceva? Nu v-aţi hotărât să-mi răspundeţi? Vă voi arăta aici, nepricopsiţilor, cele scrise de un prea cinstit învăţat, în cartea lui care se cheamă Cimpoierul feţelor bisericeşti. Ce spune, păcătosul? Ascultaţi, capete de măgari, şi luaţi aminte:

Aţi auzit? Aţi înţeles? Învăţatul care a scris stihurile acestea a trăit demult; cuvintele sunt puţine, dar înţelesul lor e plin de taine şi de ascunzişuri, căci gândurile pe care vrea să le înfăţişeze sunt adânci şi anevoioase. Unii tălmăcitori pricepuţi ai bătrânului înţelept spun, că precizarea lui urmează să se îndeplinească între anul 1530 şi anul în care ne aflăm, 1550. Aşadar, la primăvara viitoare lumea va înceta de a mai fi proastă! Smintiţii, al căror număr, după cum spune Solomon, e nesfârşit, vor muri de turbare, şi orice soi de nebunie va înceta. Căci smintelile, cum arată Avicena, sunt fără număr: Maniae infinitae sunt species. Iarna, ele se trag mai la adânc, dar mustează şi ies din nou la iveală ca sucul din tulpina copacilor. Cercetaţi şi veţi vedea că bătrânul Hipocrate avea dreptate. Lumea se va cuminţi (puteţi s-o credeţi cu ochii în lacrimi şi cu paharul în mână); nu se va mai teme să vadă înflorind fasolea primăvara, adică în postul mare. Puzderia de cărţi, care umblau printre noi ca un roi de fluturi, mai plicticoase, mai primejdioase şi mai spinoase decât ale lui Heraclit (mai neînţelese decât chiar numerii lui Pitagora, cel dintâi care a dat cu bobii, după spusele lui Horaţiu) – vor pieri fără urmă şi nu se vor mai citi. Aşa le-a fost scris!

În urma lor vor curge din păstăi boabele pline: cărţile vesele şi roditoare despre Pantagruel, care, până să vină aşteptatul An Jubiliar, se vând pretutindeni ca pâinea caldă, spre deplina mulţumire a cititorilor. (Toată lumea spune, că sunt încărcate de înţelepciune.) Acesta e răspunsul la întrebare. Aşadar, binevoiţi a vă face oameni de treabă. Tuşiţi bine o dată şi beţi de nouă ori paharul plin, fără grijă, fiindcă viile făgăduiesc rod bogat, iar cămătarii au început, unul câte unul, să se spânzure. O să mă coste cam scump frânghia, fiindcă nu vreau să le-o vând pe bani, le-o dau degeaba, oricâţi vor voi să-şi pună laţul de gât. (Cruţăm, va să zică, plata călăului.)

Aşadar, dacă voiţi să vă înfruptaţi din înţelepciunea zilei de mâine tămăduindu-vă de orice sminteală, daţi afară din casa voastră icoana bătrânului filosof cu bucile de aur, care vă opreşte să mâncaţi defrupt. E în afară de orice îndoială – lucru adevărat şi mărturisit între toţi bunii prieteni de pahar – că opreliştea lui nu se deosebeşte de aceea a doftorului de apă chioară, Amer, nepotul advocatului din Camelotiere, care nu dădea voie bolnavilor lui să se înfrupte din aripi de potârniche, târtiţă de găină şi piept de porumbel, zicând: ala mala, cropium dubium, collum bonum pelle remota [255]. În schimb, punea la o parte pentru el bucăţile bune, lăsând pe suferinzi să roadă oasele. Tot astfel unii popi, care i-au urmat pilda, vă opresc să mâncaţi de dulce, adică să gustaţi din cărţile lui Pantagruel. Aşa făceau Filoxen şi Gnato Sicilianul, gămani ai desfătării burţii lor călugăreşti, care în mijlocul ospăţului, când cele mai gustoase feluri erau aduse la masă, scuipau în bucate, ca ceilalţi, de scârbă, să nu se mai atingă de ele. Aşa fac toţi aceşti făţarnici hidoşi, răpciugoşi, băloşi şi găunoşi, care, în auzul lumii ca şi între patru ochi afurisesc cărţile mele plăcute şi, cu gură spurcată scuipă asupra lor, fără ruşine. Dar eu, unul, deşi văd că se tipăresc acum în limba noastră franţuzească atâtea scrieri minunate, şi de toate felurile, rămânând prea puţine resturi din făţărnicia veacului gotic, mi-am pus în gând să fluier şi să gângăvesc partea mea, ca o gâscă printre lebede, ca să nu rămân mut în faţa atâtor cântăreţi cu viers plăcut şi alături de atâţi iscusiţi meşteri ai cuvântului. Mai bine să mă aflu în treabă, asemeni unui ţăran prost printre cărturari pricepuţi, decât să fiu pus în rândul celor care fac degeaba umbră pământului, şi cască gura după muşte, mulţumindu-se să mişte din urechi la auzul cântecului, ca măgarii din Arcadia.

Alegând această cale, socot că nu fac un lucru de dispreţuit, dând de-a dura butoiul lui Diogene; n-o să mai spuneţi că pierd vremea fără nici un rost. Mă uit la atâţi poeţi şi povestitori francezi, ca Marot, Drouet, Colinei, Saint-Gelais, de Salel, Massuel, şi alţi o sută ca ei. După ce, de-a lungul anilor, au învăţat meşteşugul de-a potrivi stihurile la şcoala lui Apolo sub îndrumarea voioaselor muze, şi s-au adăpat din belşug la fântâna Cabalină, când au pornit să înfrumuseţeze vorbirea noastră cea de toate zilele au folosit numai marmură de Parian, alabastru, porfir şi pietre nestemate.

Ei povestesc fapte de vitejie şi isprăvi îndrăzneţe, lămuresc gândiri adânci şi pline de tâlc, într-un grai mlădios şi colorat. Scrisul lor e asemenea nectarului zeiesc: un vin minunat, râzător, aromat, dulce şi desfătător. Iar din această faimă nu s-au împărtăşit numai bărbaţii, ci şi unele doamne, printre care se cuvine a fi amintită în locul cel mai de cinste acea coborâtoare a regilor Franţei [256], care a uimit veacul nostru cu scrierile ei adânc gândite, înveşmântate în podoaba graiului celui mai strălucit. Urmaţi-i pilda, cei ce sunteţi vrednici. Eu nu mă simt în stare. Nu-i dat oricui în lume să vadă Corintul! La zidirea templului lui Solomon a adus fiecare un siclu de aur; atât cât a putut. Şi fiindcă văd că a face la fel nu sunt în stare, m-am hotărât să dau ajutor la înălţarea clădirii, după pilda lui Regnault de Montauban: slujind pe zidari şi pregătindu-le de mâncare. Tovarăş neputând a le fi, voi rămâne cititorul plin de râvnă al minunatelor lor scrieri.

N-aveţi decât să plesniţi de ciudă, voi toţi, Zoili clevetitori şi pizmaşi! Alegeţi-vă singuri craca pe care să vă spânzuraţi; frânghia n-o să vă lipsească. Jur aici, înaintea Heliconului meu şi în auzul muzelor cereşti, că de-mi va fi dat să trăiesc sănătos şi zdravăn măcar vârsta unui câine şi a trei ciori laolaltă – ca sfântul căpitan al evreilor Xerofil-Cântăreţul sau ca Demonax cel înţelept – mă voi strădui, cu pilde de nezdruncinat şi cu dovezi grăitoare, să dovedesc sub nasul tuturor cârpacilor de petice, de sute de ori cusute şi descusute, în ciuda tuturor strângătorilor de fiare vechi latineşti şi a tuturor vânzătorilor de cuvinte moarte, reci şi mucegăite, că graiul poporului nu-i atât de sărac, atât de grosolan şi atât de nevrednic, după cum îl dispreţuiesc dumnealor. De aceea, cu toată smerenia îi rog, ca aşa cum altădată Apolo, împărţindu-şi darurile sale, i-a găsit lui Esop o slujbă de pilduitor, să se milostivească a mă primi şi pe mine ca pe un biet ucenic de-al zugravului Pyreicus [257]. Nu mă vor izgoni, că sunt toţi, până la unul, buni, darnici şi drăgălaşi, cum nu se mai găsesc alţii pe lume! Iată de ce, beţivilor, iată de ce, hodorogilor, voind dumnealor să se bucure pe de-a-ntregul de aceste cărţi, le citesc în adunările lor, le învaţă pe dinafară şi tot scotocind adâncul lor înţeles, năzuiesc la acel renume pe care şi l-a câştigat Alexandru cel Mare cu cele dintâi scrieri de filosofie ale lui Aristotel.

Burtă peste burtă! Ce mai ticăloşi! Ce mai cârpaci!

Aşadar vă vestesc din bună vreme, sugacilor, să puneţi la o parte spre păstrare cât mai multe din aceste cărţi, de îndată ce veţi afla că sunt de vânzare; să nu le răsfoiţi în pripă, ci să vă înfruptaţi din ele ca dintr-un leac întăritor, lăsându-le să vă pătrundă de-a dreptul în inimă; veţi vedea ce bucurie le-a fost dată culegătorilor de boabe pline! Vă pun aici dinainte câteva coşuri adunate din aceeaşi grădină ca şi celelalte, rugându-vă ca darul meu să-l primiţi cu plăcere şi să aşteptaţi în linişte întoarcerea rândunelelor.