Capitolul I.

Cum a ajuns Pantagruel la ostrovul Clopotelor.

Urmându-ne mai departe calea pe mare, am mai mers încă trei zile, fără să întâlnim alte ţinuturi. A patra zi am zărit uscatul, iar căpitanul corăbiei ne-a spus că am ajuns la ostrovul Clopotelor. Am desluşit un zgomot care venea de departe, năvalnic şi stăruitor. Ascultându-l, ni se părea că sunt clopote. Clopote mari şi mici, cântând toate deodată, ca la Paris, la Tours, la Jargeau sau la Nantes, în zilele de sărbătoare mare. Cu cât ne apropiam, cu atât larma lor se înteţea.

Ne întrebam ce putea să fie? Dodona cu ale ei căldări? Poarta Heptafonului din Olimpia? Murmurul neîntrerupt al uriaşului ridicat deasupra mormântului lui Memnon la Teba? Sau, poate, acelaşi freamăt care se auzea odinioară lângă cripta din Lipari, unul dintre ostroavele eoliene? Înfăţişarea locurilor era însă alta.

— Bănuiesc, a spus Pantagruel, că e vremea când albinele roiesc pe-aceste meleaguri, iar oamenii, pentru a le opri zborul, au pornit să sune din căldări, din cratiţe şi din lighene, ca din talgerele preoţilor coribanţi ai Cibelei, bunica tuturor zeilor.

Apropiindu-ne mai mult, am auzit străbătând prin glasul clopotelor un cântec stăruitor, pesemne al oamenilor care trăiau în acele părţi. Pantagruel a găsit de cuviinţă, ca înainte de a pune piciorul pe pământ, să îndreptăm corabia în apropierea unei stânci mai mici, unde se zărea aşezarea unui schit, în mijlocul unei grădini. Aici am dat peste un pustnic puţintel şi bătrân, care ne-a spus că îl cheamă Prohabus şi e de fel din Glenay. Pustnicul ne-a dat lămuriri depline asupra sunetelor ce auzisem şi s-a îmbiat să ne găzduiască, dar într-un chip foarte ciudat. Ne-a pus să ajunăm patru zile de-a rândul, spunându-ne că altminteri nu vom fi primiţi pe ostrovul Clopotelor. Nimerisem tocmai în postul celor Patru-Timpuri!

— Nu pricep cum vine vorba, a spus Panurge. Ar trebui să-i zică mai degrabă postul celor Patru-Vânturi, căci de patru zile, de când ajunăm, numai vânt am înghiţit. Cum adică? Nu ştiţi să vă petreceţi vremea pe aici, decât postind? Slabă treabă! Mi se pare că o să ne lăsăm păgubaşi de ospăţul care ne aşteaptă la palat.

— În gramatica lui Donatus, a spus fratele Ioan, n-am găsit decât trei timpuri: timpul de faţă, timpul trecut şi viitorul. Al patrulea ar fi să fie timpul când li se dă vin slugilor.

— Al patrulea timp, a spus Epistemon, e mai mult decât imperfectul grecilor şi al latinilor. E un trecut umflat şi răsuflat. Răbdare! cum spun leproşii.

— E aşa cum v-am arătat, a răspuns pustnicul. Cine crede altfel e un eretic şi bun de pus la foc.

— Înţelegi, părinte, a spus Panurge că, fiind călători pe mare, noi ne temem mai mult să nu ne udăm decât să ardem. O să postim, cu ajutorul lui Dumnezeu, dar de atâta post ce-am ţinut, am ajuns numai piele şi os. S-ar putea, până la urmă, să slăbească stâlpii de tot şi să se dărâme şandramaua! Şi mai am o teamă, să nu-ţi aduc vreo supărare; fiindcă de când ajunez m-am făcut cam cârcotaş. Mi-au mai spus-o câţiva şi îi cred.

Dinspre partea mea, ajunez cât poftiţi şi nici nu-mi pasă! Nimic nu-i mai lesne şi mai la îndemână decât să nu mănânci. Mi-e teamă însă că, neavând cu ce să leg gura pânzei şi ce să macin la moară, se duce postul pe copcă!

Să răbdăm, cu voia şi cu ajutorul lui Dumnezeu, dacă am nimerit tocmai în sărbătorile Postului. E multă vreme de când nu le mai ţinusem!

— Iar dacă vom fi nevoiţi să ajunăm, a spus Pantagruel, n-avem altceva de făcut, decât să căutăm a ajunge cu bine la capăt, ca pe un drum desfundat, între timp, voi cerceta cărţile mele pentru a vedea dacă ştiinţa despre apă e tot atât de folositoare ca aceea despre uscat, fiindcă Platon, voind să înfăţişeze pe omul nerod, nepriceput şi neştiutor, îl aseamănă cu unul care ar trăi într-un butoi şi ar privi lumea prin crăpătura doagelor.

Postul nostru a fost lung şi cumplit: în prima zi am ajunat pe apucate, a doua zi cu săbiile îndoite; a treia zi ca fierul dat la tocilă, iar a patra zi, ca pe jeratic. Aşa era rânduiala sărbătorilor.