Capitolul LXVII.

Cum s-a scăpat pe el Panurge de frică şi cum a crezut că motanul e dracul.

Ca un ţap lovit în moalele capului, Panurge a ieşit din cămară numai în cămaşă, pe jumătate dezbrăcat, cu fărâmituri de pâine în barbă, ţinând în mână un cotoi mare, cu părul lucios, care i se agăţase cu ghearele de ciorap.

Bătând din buze ca o maimuţă care se purică, tremurând şi clănţănind din dinţi, s-a repezit spre fratele Ioan, care şedea pe un spiraj la tribord, rugându-l cu glas plângător să-i fie milă de el şi să-l ia sub paza săbiei lui, jurându-se pe partea lui de papimanie, că văzuse cu ochii dănţuind în jur toţi dracii iadului.

— Priveşte, prietene, iubite frate, bunul meu părinte sufletesc, diavolii au astăzi nuntă, n-ai mai văzut de când eşti un asemenea ospăţ drăcesc! Uite, colo, aburul de la bucătăriile iadului! (Şi arăta cu mâna fumul prafului de puşcă, plutind deasupra corăbiilor.) Ai mai pomenit vreodată atâtea suflete osândite? Priveşte, prietene, cât sunt de gingaşe, de rotunjoare şi de bălaie: ai zice că e ambrozia Styxului! Am crezut, Dumnezeu să mă ierte! că sunt suflete de englezi. Mă gândeam că poate chiar azi-dimineaţă, seniorii de Termes şi Dessay vor fi trecut prin foc şi sabie ostrovul Cailor din Scoţia, dimpreună cu toţi englezii care se aflau pe el.

Fratele Ioan, apropiindu-se de Panurge, a simţit un oarecare miros, care nu era al prafului de puşcă. L-a scuturat puţin şi a băgat de seamă că îşi spurcase cămaşa. Puterea de reţinere a muşchiului numit sfincter (adică borta şezutului) amorţise cu totul de frica grozavă pe care o simţise în năzdrăvanele lui vedenii. S-a mai adăugat la acestea şi tunetul împuşcăturilor, care face totdeauna să se cutremure mai tare pântecele corăbiei decât puntea ei.

Tot aşa a păţit signor Pantolfo din Cassin, care trecând cu căruţa poştei prin Chambry şi intrând în curtea unui gospodar cumsecade, numit Vinet, a pus mâna pe o furcă din grajd şi i-a spus:

— Da Roma în qua, io non son andato del corpo. Di grazia, piglia în mano questa forcha et fami paura [249].

Vinet a luat furca din mâna lui Pantolfo şi a început s-o poarte, ca şi cum ar fi vrut să-l lovească dinadins. Signor Pantolfo i-a spus:

— Se tu non fai altrimente, tu non fai nulla. Pero sforzati di adoperlarli piu guagliardamente [250].

Vinet l-a pălit atunci zdravăn cu furca în gât şi l-a azvârlit la pământ, cu potcoavele în sus. Apoi, râzând cu poftă mare, i-a spus:

— Ţine minte, voinicule, asta se cheamă Datum Camberiaci [251].

Noroc că seniorul şi-a descheiat repede nădragii, fiindcă dintr-o dată a dat din el mai mult decât s-ar fi slobozit nouă bivoli şi paisprezece episcopi din Hostia. I-a mulţumit cât mai frumos lui Vinet spunându-i:

— Io ti ringratio, bel niessere. Cosi facendo tu m'hai esparmiata la speza d'un servitiale [252].

Regele Engliterei, Eduard al V-lea, ne-a lăsat amintire o altă întâmplare.

Meşterul Francois Villon, surghiunit din Franţa, i-a cerut adăpost. Eduard al V-lea l-a primit cu atâta prietenie, încât i-a îngăduit să cerceteze cele mai ascunse încăperi ale locuinţei lui regeşti. Într-o zi, aflându-se pe celălalt tron al său, regele i-a arătat lui Villon stema regelui Franţei, zugrăvită pe un perete.

— Vezi, câtă cinste port regelui tău. Am aşezat stema lui în acest loc tainic, lângă scaunul găurit, unde îmi fac nevoile.

— Foarte bine, a răspuns Villon. Eşti un bărbat înţelept şi prevăzător, măria-ta, iar învăţatul doftor Thomas Lincer, care poartă grija sănătăţii măriei-tale, a ştiut ce face. Văzând că în anii bătrâneţii ţi s-a lenevit maţul şi că în fiecare zi e nevoit să-ţi bage un spiţer pe uşa din dos – adică un clistir – te-a sfătuit să zugrăveşti pe perete stema regilor Franţei. Numai văzând-o în faţă, te cuprinde o frică atât de cumplită, încât dai din măria-ta cât optsprezece vaci din Peonia. Dacă ai fi zugrăvit-o în altă încăpere, în odaia de culcare, în sala tronului, în paraclis, sau aiurea, te-ai fi scăpat pe măria-ta oriunde ai fi dat cu ochii de ea. După cum cred, că de-ai fi zugrăvit şi steagul cel mare al Franţei, ţi-ai fi dat afară toate maţele!

Fratele Ioan, ţinându-se de nas cu mâna stângă, îi arăta lui Pantagruel cu mâna dreaptă cămaşa lui Panurge. Pantagruel, văzându-l astfel înfricoşat, prăpădit, tremurând, abia putând să vorbească, spârcâit şi zgâriat de ghearele cumplitului cotoi Roadeslănină, nu s-a putut opri să nu râdă şi l-a întrebat:

— Ce vrei să faci cu cotoiul?

— Care cotoi? a întrebat Panurge. Să fiu eu al dracului, dacă n-am crezut că-i un pui de diavol cu puf în barbă, pe care l-am înhăţat pe furiş din lada de pâine a iadului. Să-l ia dracul de drac, că mi-a făcut pielea ferfeniţă!

Foarte supărat, a aruncat cât colo cotoiul.

— Haide, haide, l-a îmbărbătat Pantagruel, ce Dumnezeu! Freacă-te şi spală-te, pune-ţi o cămaşă curată, primeneşte-te şi vino-ţi în fire.

— Hai să bem!

SFÂRŞITUL CELEI DE-A IV-A CĂRŢI A FAPTELOR ŞI PILDELOR MARI ALE VREDNICULUI PANTAGRUEL.