Capitolul LXVI.

Cum am dat bineţe muzelor, trecând pe lângă ostrovul Ganabin [247]

Vântul prielnic stăruia să ne poarte şi călătorii depanau în voie poveştile lor vesele, când Pantagruel a zărit în depărtare umbra unui ţărm muntos. L-a chemat pe Xenoman şi l-a întrebat:

— Vezi înaintea noastră, la babord, acea stâncă înaltă, ai cărei umeri seamănă aidoma cu ai muntelui Parnas?

— Foarte bine. E ostrovul Ganabin. Doreşti să ne oprim?

— Nu, a răspuns Pantagruel.

— Ai dreptate, a spus Xenoman. Nu ai ce vedea. Oamenii din partea locului sunt hoţi şi potlogari. Totuşi, pe umărul din dreapta al muntelui se află cea mai frumoasă fântână din lume, în mijlocul unei păduri mari. Vâslaşii noştri ar putea să coboare să aducă apă proaspătă şi lemne pentru foc.

— Înţelepte cuvinte, a spus Panurge. Ah! Ah! Ah! Ce să căutăm în ţara hoţilor şi a potlogarilor? Vă încredinţez că nici n-ar trebui să poarte alt nume. Am văzut mai demult ostroavele Cerq şi Herm între Bretania şi Englitera; am văzut Poneroplisul [248] lui Filip în Tracia: ostroave pline de hoţi, de tâlhari, de ucigaşi, drojdia închisorilor. Să nu coborâm, vă rog! Ţineţi seamă de sfatul bunului şi înţeleptului Xenoman. Să mă fulgere, dacă nu sunt mai răi decât mâncătorii de oameni! Or să ne frigă de vii! Vă rog, să nu coborâm! Ar fi mai bine pentru dumneavoastră toţi să poposim la Averna. Aud bătând clopotele în dungă, cumplite sunete de clopot, clopotele pe care le trăgeau odinioară gasconii din Bordeaux împotriva perceptorilor şi a zapciilor!

Îmi vâjâie urechile! Să ne vedem de drum. Ei! Înainte!

— Coboară, a spus fratele Ioan, coboară! Hai! Hai să mergem. Nu vom duce lipsă de gazde. Îi snopim pe toţi! Să coborâm.

— Să coboare dracul! a spus Panurge. Diavolul ăsta de călugăr, călugărul ăsta vândut diavolului e turbat. Nu se teme de nimic. E cutezător ca orice diavol, iar la alţii nu se gândeşte. Îşi închipuie că toţi suntem călugări ca dumnealui!

— Ia-o din loc, viteazule, lua-te-ar o mie de draci, a spus fratele Ioan. Măcar de ţi-ar crăpa capul şi ţi-ar face creierii tocană! Bezmeticul ăsta e atât de fricos şi de rău, că se scapă pe el de spaimă în fiecare clipă! Dacă ţi-e teamă şi de umbra ta, nu coborî, rămâi aici şi păzeşte lăzile sau du-te mai bine de te ascunde sub fustele Proserpinei, printre miile de draci ai iadului!

Auzind aceste aspre cuvinte, Panurge s-a făcut nevăzut, ascunzându-se în cămara corăbiei, printre resturile de pâine, coji şi fărâmituri.

— Simt parcă în mine, a spus Pantagruel, o strângere de inimă, un glas venind de departe care îmi spune că nu trebuie să coborâm. De câte ori am simţit în inima mea o asemenea prevestire, m-am bucurat că am ascultat-o. Nu m-am căit niciodată.

— E demonul lui Socrate, a spus Epistemon. Academicii credeau în el.

— Ascultaţi, a spus fratele Ioan, în vreme ce vâslaşii coborâseră să ia apă, Panurge a coborât în pântecele corăbiei şi face pe mortul în păpuşoi. Vreţi să râdem puţin? Daţi foc tunului celui mare de lângă cabestan. Să întâmpinăm sărbătoreşte muzele din acest nou Parnas. Şi aşa se umezeşte pulberea, stând degeaba.

— Foarte bine! a răspuns Pantagruel. Să vie la mine primul tunar.

Pantagruel a poruncit să dea foc tunului celui mare, încărcându-l cu pulbere proaspătă. Ceea ce s-a îndeplinit. La prima lovitură a tunului de pe corabia lui Pantagruel, au început să tragă toate celelalte galioane şi caravele din urmă. Vă rog să mă credeţi, că a fost o petrecere dintre cele mai frumoase.