Capitolul XXIX.

Cum a ajuns Pantagruel la ostrovul Sobolilor, unde domnea Postul cel Mare.

După ce am dres toate stricăciunile corăbiilor şi ne-am împrospătat merindele, lăsând pe macreoni întru totul mulţumiţi de dărnicia cu care Pantagruel îi răsplătise, năierii noştri, mai voioşi decât oricând, au întins pânzele şi pornirăm la drum în dimineaţa următoare, purtaţi din urmă de un vânt senin şi mângâietor. Pe la amiază, Xenoman ne-a arătat în depărtare ostrovul Sobolilor, unde domneşte Postul cel Mare. Pantagruel auzise vorbindu-se despre el şi bucuros ar fi voit să-l vadă aievea, dar Xenoman l-a sfătuit să se lase păgubaş, ţinând seamă, pe de o parte, de ocolul pe care trebuia să-l facem, iar pe de altă parte de îndoielnica primire cu care am fi fost întâmpinaţi în acele ţinuturi, şi mai ales la curtea Postului cel Mare. În loc de orice ciorbă, a spus Xenoman, vă va ieşi înainte un mâncău de mazăre frecată, culegător de scoici, vânător de cârtiţe şi cărător de paie; un soi de uriaş cu tuleie în barbă şi tunsoare în creştetul capului, neobosit strângător de mucuri, născut la umbra lumânărilor, staroste al mâncătorilor de peşte, căpetenia muştarurilor, bătăuş al pruncilor, aprinzător de cenuşă, doică şi sugaci de doftori, împărţitor de iertări şi lătrător de predici. Altminteri, întru totul cucernic. Boceşte trei sferturi din zi, iar pe la praznice nu se arată. E drept că un alt meşter mai priceput în grătare şi frigărui n-ai să găseşti peste nouă mări şi ţări. Acum şase luni, trecând prin ostrovul Sobolilor, am luat cu mine o frigare mare şi am dus-o măcelarilor din Candes, care mi-au mulţumit pe bună dreptate. Când ne-om întoarce acasă, am să vă arăt alte două agăţate de uşa bisericii. Gămanul se hrăneşte cu saramură de coifuri, cu zeamă de zale şi fier fiert în fiere, din care pricină suferă câteodată de dureri de băşică. Culoarea veşmintelor lui e foarte veselă: cenuşie şi rece. Croiala de asemenea: nimic dinainte, nimic în spate, iar mânecile la fel.

— Ţi-aş rămâne îndatorat, a spus Pantagruel, dacă, aşa, cum mi-ai vorbit despre îmbrăcămintea, despre hrana, despre obiceiurile şi deprinderile Postului cel Mare, mi-ai zugrăvi în câteva cuvinte înfăţişarea şi diferitele părţi ale trupului lui.

— Te rog şi eu, cocoşelule, a spus fratele Ioan. Am dat peste el în cartea mea de rugăciuni: l-am găsit înaintea sărbătorilor schimbătoare.

— Bucuros, a răspuns Xenoman. De altfel veţi auzi vorbindu-se mai multe despre el, când vom trece pe lângă ostrovul Sălbatic, unde domnesc scrumbiile grase, împotriva cărora Postul cel Mare poartă un război cumplit şi fără cruţare. Dacă nu le-ar sări să le apere bunul lor vecin şi ocrotitor Lăsatul-secului, pe toate le-ar fi zvântat şi le-ar fi înghiţit până acum.

— Sunt parte femeiască sau bărbătească? Îngeri sau muritoare? Muieri sau fecioare?

— Sunt parte femeiască, a răspuns Xenoman; născute pentru a muri; unele sunt fecioare, altele nu.

— Să fiu eu al dracului, a spus fratele Ioan, dacă n-am să le viu în ajutor! E un lucru împotriva firii să te războieşti cu femeile. Să ne întoarcem şi să-i facem de petrecanie acestui mârlan!

— Las-o naibii de treabă, a spus Panurge, eu, unul, nu-s nici atât de smintit, nici atât de viteaz, să-mi măsor puterile cu Postul cel Mare. Quid juris [218] dacă ne vom pomeni striviţi între Postul cel Mare şi scrumbii, ca între ciocan şi nicovală? Mulţumesc. Ia-o din loc! Să ne vedem de cale. Rămâi cu bine, Postule cel Mare! Îţi las în grijă scrumbiile, şi nu uita nici de cârnaţi!