Capitolul XXVIII.

Cum povesteşte Pantagruel trista moarte întâmplată unui viteaz

— Epithersiu, tatăl retorului Emilian, călătorea din Grecia în Italia pe o corabie încărcată cu mărfuri şi lume de tot felul. Vântul, încetând spre seară, în preajma ostroavelor Echinade, între Moreea şi Tunis, corabia s-a oprit la Paxes. Unii călători se culcaseră; alţii beau şi mâncau; când deodată s-a auzit, venind de pe acel ostrov un glas care a strigat: „Thamun!” Toţi au tresărit înspăimântaţi. Thamun îl chema pe cârmaciul corăbiei, un egiptean; dar prea puţini dintre călători îi cunoşteau numele. Acelaşi glas înfricoşat a strigat a doua oară: „Thamun!” Nimeni n-a răspuns. Toţi tremurau de groază şi tăceau. Glasul a strigat a treia oară şi mai puternic: „Thamun!” Atunci, Thamun însuşi a răspuns: „Aici sunt. Cine eşti şi ce vrei de la mine?” – „Când vei ajunge la Palodes să dai tuturor de veste, că marele zeu Pan a murit!” i-a poruncit glasul necunoscut. Epithersiu povesteşte că la auzul acestor cuvinte toţi oamenii de pe corabie s-au înfricoşat şi, cuprinşi de o adâncă tulburare, s-au sfătuit ce ar fi mai bine să facă: să ducă vestea, aşa cum le poruncise glasul cel tainic, sau să tacă? Văzând vântul prielnic, Thamun a hotărât să treacă pe lângă Palodes ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Marea era liniştită şi nu se arăta nici o primejdie. Iată, însă, că în apropierea acelui ostrov vântul a căzut şi corabia s-a oprit în loc. Întorcându-se cu faţa spre ţărm, Thamun a dat atunci de ştire că marele zeu Pan a murit! Nici n-a apucat să sfârşească vorba şi s-au ridicat de pe pământ puternice strigăte de jale şi gemete prelungi, dar nu ale unuia singur, ci ale mai multor glasuri.

Cei care au fost atunci de faţă au povestit întâmplarea aceasta mai departe, iar vestea a ajuns până la Roma. Tiberiu, cezarul Romei, a chemat la sine pe acel Thamun, şi, ascultându-l a dat crezare spuselor lui. Întrebând pe învăţaţii de la curtea lui şi pe cei din Roma, a aflat de la ei, că Pan era fiul lui Mercur şi al Penelopei (după cum scrisese mai demult Herodot, iar mai pe urmă Cicero, în cartea a III-a Despre zei.) Eu cred că era vorba mai degrabă despre marele Mântuitor al credincioşilor, pe care l-au dat morţii, în Iudeea, pizma şi strâmbătatea saducheilor, fariseilor, popilor şi călugărilor legii lui Moise. Această ticluire nu mi se pare greşită, căci, pe bună dreptate, se poate spune despre el în greceşte „Pan”, adică Totul. Toată viaţa şi toată nădejdea noastră e în el, prin el şi de la el. E bunul zeu Pan, marele păstor, care (cum spune Corydon), nu iubeşte numai oile sale, ci şi pe ciobanii care le păzesc. La moartea lui au suspinat, au plâns şi au gemut cerul şi pământul, mările şi iadul însuşi. Potrivirea mi se pare cu atât mai grăitoare, cu cât Mântuitorul a murit aproape de Ierusalim, în acele zile când stăpânea la Roma împăratul Tiberiu.

Sfârşind povestirea lui, Pantagruel a păstrat o îndelungă tăcere, rămânând adâncit în gânduri. Am zărit curgând din ochii lui lacrimi mari, cât oul de struţ. Să mă bată Dumnezeu dacă mint, măcar cât e negru sub unghie.