Capitolul XXXII.

Unele obiceiuri de-ale Postului cel Mare

— Felul de a se purta al Postului cel Mare, a spus mai departe Xenoman, mi se pare cu totul uimitor şi vrednic de a-l cunoaşte.

Când scuipă, azvârlă panere întregi de vrăbii.

Când îşi suflă mucii, scoate pe nas numai ţipari afumaţi.

Când plânge, pică din ochii lui raţe fripte cu sos de lacrimi.

Când tremură, aruncă pe jos ficaţi de iepure.

Când năduşeşte, sudorile lui sunt scoici în unt proaspăt.

Când strănută, împroaşcă butoaie de muştar.

Când tuşeşte, dă din el coşuri de pâine.

Când sughiţă, icneşte grămezi de lăptuci.

Când cască, scapă printre dinţi străchini de fasole frecată.

Când suspină, oftările lui sunt limbi de viţel afumate.

Când sforăie, zboară pe sus castroane cu mazăre bătută.

Când îl apucă greaţa, varsă picioare de porc cu hrean.

Când vorbeşte, scoate pe gură valuri de postav călugăresc (în loc de mătase purpurie, din care ar fi dorit Parysatis să fie ţesute cuvintele celor ce vorbeau fiului său Cirus, regele perşilor).

Când răsuflă, îi ies din adâncul bojocilor tejghele întregi cu iertări de vânzare.

Când clipeşte din ochi, cad pe jos pişcoturi şi minciuni.

Când se supără, îi ţâşnesc din gât cozi de dihor.

Când clatină din cap, pornesc căruţe cu roţi ferecate.

Când strâmbă din nas, se strică vremea.

Când mormăie, începe Curtea să judece.

Când tropăie din picioare, amână plata datoriilor pe cinci ani.

Când face un pas înapoi, cad din văzduh prepeliţe fripte.

Când îi lasă gura apă, se duce şi-şi coace pâinea în cuptoarele seniorilor.

Când e răguşit, cheamă să-i joace cadânele.

Când pârţâie, ies din el botfori de vită încălţată.

Când îi e greaţă, varsă cizme de piele de Cordova.

Când se scarpină, face legi noi.

Când cântă, scutură fasolea în căldare.

Când îşi face nevoile, dă din el dovleci şi mânătărci.

Când îşi iese din fire, bate câmpii.

Când n-are ce face, se gândeşte la neaua de mai-an.

Când are vreo grijă, o dă s-o mănânce câinii.

Când prinde o broască, o jumuleşte de păr.

Când doarme, visează cai verzi pe pereţi.

Lucru foarte ciudat: se trudeşte nefăcând nimic, şi nefăcând nimic, osteneşte. De teamă să nu tabere asupra lui scrumbiile, cu care se află într-o veche duşmănie, doarme cu ochii deschişi ca preoţii Cibelei, coribanţii şi iepurii din Champagne.

Muşcă râzând şi râde muşcând.

Ajunează ca să nu mănânce; nu mănâncă, fiindcă ajunează.

Rumegă bănuieli şi se adapă cu aiureală.

Se scaldă în vârful clopotniţei şi se usucă în apă curgătoare.

Pescuieşte în văzduh şi prinde din zbor raci uriaşi.

Umblă la vânat pe fundul mării şi săgetează în goană, sub apă, cocori, ţapi sălbatici şi căprioare. Scoate ochii tuturor ciorilor care îi cad în laţ.

Nu se teme decât de umbra lui, se joacă cu ciucurii de la brâu şi din pumn face măciucă.

Scrie pe piele de viţel cu pană de gâscă, profeţiii şi calendare.

— Cinstit bărbat! a strigat fratele Ioan. E omul meu. De când îl caut! Am să-i azvârl mănuşa!

— E o ciudată făptură de om, dacă om poate fi numit, a spus Pantagruel. Mi-a venit în minte alcătuirea trupească şi felul de a fi al lui Amodunt şi al Discordanţei.

— Ce purtări aveau şi cum erau? a întrebat fratele Ioan. Dumnezeu să mă ierte, dar n-am auzit despre aceste dihănii niciodată.

— Vă voi povesti ce-am citit în cărţile celor vechi, a răspuns Pantagruel. Natura, al cărei nume e Physis, a dat naştere celor doi copii ai ei, Frumuseţea şi Armonia; fără nici o împreunare trupească, fiind ea însăşi din fire puternică şi roditoare. Antiphysia, care poartă naturii o ură de totdeauna, a fost cuprinsă de ciudă văzând naşterea unor odrasle atât de minunate şi de plăcute, şi împreunându-se cu Telumon, a adus şi ea pe lume doi copii, dar cu totul deosebiţi de-ai lui Physis: pe Amodunt şi Discordanţa. Capul lor era neted şi rotund ca o minge, puţin turtit de-o parte şi de alta, căutând să semene a chip omenesc. Aveau urechi mari de măgar. Ochii, ieşiţi din cap, porneau dintr-un os asemănător cu al călcâiului; n-aveau sprâncene şi erau tari ca un şancru. Picioarele le erau umflate ca nişte gheme, iar mâinile şi braţele răsucite înapoi, peste umăr. Umblau în cap şi se dădeau de-a tumba, cu şezutul pe creştet şi cu picioarele în sus. După cum bine ştiţi, părinţilor li se pare totdeauna că pruncii lor sunt minunea lumii. Aşijderea şi Antiphysia îşi lăuda plozii în gura mare, silindu-se a dovedi tuturor, că sunt neasemănat mai frumoşi şi mai plăcuţi decât ai lui Physis. Ea zicea anume, că o făptură, care are capul rotund ca o minge, picioarele date la strung şi merge rostogolindu-se ca o roată, e întruparea însăşi a unei părţi din dumnezeiasca desăvârşire, care în întregimea ei veşnică astfel arată la chip şi la înfăţişare. Mersul, cu picioarele în văzduh şi cu capul în jos, urmează adică pilda ziditorului lumii, căci rădăcinile omului sunt părul lui, iar ramurile lui sunt braţele. Ar putea oare copacii să fie mai bine înfipţi în pământ cu ramurile, decât cu rădăcina? Judecând astfel, Antiphysia voia să spună că vlăstarele ce născuse semănau cu nişte copaci în picioare, pe când ai potrivnicei sale creşteau de-a-ndoaselea, ca nişte copaci răsturnaţi. Cât despre braţe (zicea ea), e mai firesc să fie răsucite peste umăr, întrucât apără astfel partea dinapoi a trupului, aşa după cum, pentru a-şi feri partea dinainte, omul se slujeşte de dinţi fără ajutorul mâinilor, luptând din mers împotriva celor ce-ar încerca să-l vatăme. Dobândind sprijinul şi mărturia fiarelor sălbatice, Antiphysia a strâns în jurul ei pe toţi nebunii şi pe toţi smintiţii, bucurându-se de lauda şi de preţuirea tuturor celor lipsiţi de măsură şi dreaptă judecata. Din sămânţa ei s-au prăsit făţarnicii, ipocriţii, fariseii, aiuriţii, stricaţii lacap, calviniştii vânduţi diavolului, neruşinaţii Genevei [221], câinii turbaţi din Fontevrault, popii cerşetori, bigoţii, cotoii călugăriţi, canibalii şi alte dihănii pocite: ruşinea omenirii!