Precuvântare.

Băutori preastrăluciţi şi podagroşi nepreţuiţi! Primit-am, văzut-am, auzit-am şi înţeles-am solia pe care domnia-domniilor voastre a trimis-o înălţimii-mele; împuternicitul vostru mi s-a părut a fi un bun şi iscusit vorbitor.

Am adunat în trei cuvinte cuprinsul înştiinţărilor sale. Aceste cuvinte au o însemnătate atât de mare, încât, în Roma de-odinioară, pretorii le foloseau pentru a răspunde tuturor întrebărilor supuse judecăţii lor. Cu aceste trei cuvinte hotărau în privinţa tuturor neînţelegerilor, plângerilor şi pricinilor ce li se puneau în faţă. Zilele când nu le rosteau erau numite blestemate şi fără noroc; zilele în care le vesteau erau socotite binecuvântate şi prielnice. Aşadar: aţi dat, aţi spus şi aţi hotărât! Oameni buni, eu nu vă pot vedea. Domnul să vă aibă în veşnica lui pază, ca şi pe mine. Aşa e cu cale ca nimic să nu întreprindem, fără a lăuda mai întâi sfântul lui nume.

Mi-aţi dat! Ce anume? O minunată şi cuprinzătoare carte de rugăciuni. Pentru aceasta vă mulţumesc: e destul de puţin din ceea ce aş dori să fie mai mult. Nici pe la poarta minţii nu mi-a trecut, că ar putea să fie o carte de rugăciuni, văzându-i tiparul, chipul înflorit ce-o împodobeşte, încuietorile, legătura şi scoarţele, cu cataramele lor şi cu frumoasele coţofene, zugrăvite una lângă alta pe învelitoare. Aţi vrut să-mi spuneţi, ca într-o scriere cu înţeles ascuns, că nimic nu-i mai vrednic de laudă decât lucrul desăvârşit al mâinilor de meşter, şi nici o vitejie nu-i mai mare decât a vânătorilor de coţofene; „înhaţă coţofana!” e o pilduire glumeaţă, păstrând până azi amintirea unei întâmplări ciudate, care s-a petrecut în Bretania, cu puţin înainte de faimoasa bătălie de la Saint-Aubin-du-Cornier. Povestea ne-a rămas de la părinţii noştri, şi se cuvine s-o trecem mai departe celor care vor veni după noi.

Fusese un an de rod îmbelşugat în podgorii: cu o para chioară puteai să cumperi o comoară, adică un butoiaş de vin din cel mai bun. Dinspre ţinuturile lui Soare-Răsare au venit atunci în zbor, pe drumuri deosebite, stoluri de coţofane şi de gaiţe, îndreptându-se către Soare-Apune. Şi-au tot dat târcoale şi s-au împărţit în aşa fel, încât spre seară gaiţele au luat-o la stânga (aţi prins înţelesul norocoasei prevestiri), iar coţofenele la dreapta, destul de apropiate între ele. Toate coţofenele din partea locului au intrat în tabăra semenelor lor, iar gaiţele s-au alăturat gaiţelor. Astfel s-au ridicat în zbor şi au trecut pe deasupra oraşului Angers din Franţa, până dincolo de hotarul Bretaniei, în rânduri atât de dese, încât întunecaseră tot cerul.

Trăia pe atunci în Angers un bătrân încărcat de ani, seniorul de Saint-Georges, poreclit Călugărul; cel care a ticluit şi a scris acele frumoase şi vesele colinde, în graiul care se vorbeşte prin Poitou. Unchiaşul avea o gaiţă de care făcea mare haz, cum sporovăia şi îndemna pe oaspeţi la băutură. Nu ştia să cânte altceva decât de băut. Stăpânul ei o poreclise: Guşata.

Guşata, în neastâmpărul ei vitejesc, a sfărâmat colivia şi a pornit cu ceata gaiţelor călătoare.

Un bărbier din vecini, cu numele de Bahuart, ţinea o coţofană îmblânzită şi foarte prietenoasă: a luat-o şi ea din loc, să sporească oastea coţofenelor şi să lupte alături de ele.

Acestea au fost întâmplări pe cât de cumplite pe atât de ciudate; dar văzute, ştiute şi adevărate. Ascultaţi cu luare-aminte ce s-a petrecut. Vreţi să cunoaşteţi urmarea? Doriţi să aflaţi cum s-a sfârşit povestea? Minunea minunilor, oameni buni; în apropiere de crucea de la Malchara s-a încins o bătălie atât de groaznică, încât mi se zburleşte părul numai când mă gândesc! Coţofenele au fost înfrânte, lăsând pe câmpul de luptă două miliarde cinci sute optzeci şi nouă de mii o sută nouă morţi, fără femei şi copii, adică pui şi păsări ouătoare. Aţi înţeles. Gaiţele au rămas biruitoare, dar au pierdut la rândul lor pe multe dintre luptătoarele lor cele mai bune. A fost jale mare în întreaga ţară!

Bretonii, aşa cum îi ştiţi, sunt din firea lor oameni veseli; văzând cele întâmplate, ar fi putut totuşi să se întristeze, ca de-o prevestire rea: căci hermina care împodobeşte blazonul lor e presărată cu cozi de coţofană, pe când veşmântul de pene al gaiţei aminteşte armele zugrăvite pe scutul Franţei.

Iată cum s-a făcut că Guşata, după trei zile de lipsă, s-a întors acasă, deşelată, cu un ochi scos şi sătulă de război până peste cap. Dar în câteva ceasuri s-a înzdrăvenit; s-a îndopat bine şi şi-a venit în fire.

Poporul plin de voie bună şi toţi şcolarii din Angers dădeau buzna să vadă gaiţa chioară. Guşata, astfel dichisită, îi îndemna să bea ca de obicei, mai punând şi două vorbe de la ea: „înhaţă coţofana!” După cum bănuiesc, acela fusese strigătul de adunare al gaiţelor şi porunca de care trebuiau să asculte în luptă. Coţofana lui Bahuart nu s-a mai întors acasă. Fusese mâncatăl Şi de-atunci a rămas vorba: „Nu-i băutor mai harnic decât un vânător de coţofene!”

Spre neistovita aducere-aminte a acestor isprăvi, seniorul de Saint-Georges, Călugărul, a pus să zugrăvească coţofene pe tavanul sălii lui celei mari. Le puteţi vedea pe măgura lui Saint-Laurent, la Angers.

Chipurile încondeiate pe cartea ce mi-aţi dat-o, mă îndeamnă să cred că e vorba de ceva mai mult decât de rugăciuni. Pentru ce să-mi fi dăruit o carte de rugăciuni? Cărţi de rugăciune, mulţumită lui Dumnezeu şi dumneavoastră, am destule, şi vechi şi mai noi. Astfel gândind, deschis-am acea carte şi am văzut că e minunat întocmită; vorbeşte despre lucruri cu rost şi în pilduiri potrivite. Mă îndemnaţi să beau în primul ceas al dimineţii vin alb; în al treilea, în al şaselea şi în al nouălea, la fel; la vecernie şi după încheierea slujbei, porfiriu. Aşa beau, adică, mâncătorii de coţofene. Voi pleca la vânat.

Aţi spus. Ce anume? Că nici o scârbă nu v-au adus cărţile ce am tipărit până acum. Nu vă veţi supăra dacă voi folosi prilejul acesta pentru a vă aminti vorbele unui vechi ucenic al lui Pantagruel:

E greu (zicea) să izbuteşti, Pe prinţi s-ajungi să-i mulţumeşti.

Mai mult încă. Spuneţi că vinul celei de-a treia cărţi a fost bun şi v-a plăcut. E adevărat că şi mie mi s-a părut cam puţin: puţin şi bun, cum se zice; dar dumneavoastră aţi dori, ca prietenul meu Evispande Verron: mult şi bun! M-aţi îndemnat să duc mai departe povestea lui Pantagruel, amintind folosul şi roadele ce le-aţi aflat, citind-o în tovărăşia altor oameni cumsecade. Îmi cereţi să vă iert că nu mi-aţi putut îndeplini rugămintea de a nu râde decât la a şaptezeci şi opta carte. Vă dezleg de greşeală din toată inima. Nu sunt nici atât de aprig, nici atât de neîndurat precum aţi putea să credeţi; dar ceea ce vă rugasem era spre binele dumneavoastră. Vă voi răspunde, deci, cu vorbele lui Hector, amintite de Nevius: nu-i lucru mai plăcut decât să fii lăudat de oamenii vrednici de laudă.

Aşijderea spun şi întăresc, ars de viu dacă aş fi (pricepeţi unde bat), că sunteţi cu toţii oameni foarte de treabă, născuţi din părinţi de ispravă. Vă făgăduiesc, pe cinstea mea de pedestraş, că de ne vom întâlni vreodată în Mesopotamia, am să mă fac luntre şi punte, ca micul conte George al Egiptului-de-Jos să vă dăruiască la fiecare câte un frumos crocodil din apele Nilului şi câte o coropişniţă de pe malul râului Eufrat.

Aţi hotărât! În folosul cui? Şi-anume ce? Toate pătrarele vechi de lună, câte au fost şi n-or să mai fie, lăsaţi-le pe seama făţarnicilor, habotnicilor, fariseilor, călugărilor, papistaşilor, ticluitorilor de jalbe, cotoilor pocăiţi, labelor îmblănite. Numai auzind despre aceştia, solului vostru i s-a zburlit părul în cap! Eu nu pricep nemţeşte şi nu ştiu ce fel de jivine se ascund sub acele nume.

Cercetând dinadins şi întrebând în mai multe locuri, n-am întâlnit un singur om, care să primească a fi numit sau poreclit astfel. Înclin a crede, că sunt nişte dobitoace sălbatice, rămase de pe vremea grangurilor celor mari. Astăzi sunt o batjocură şi o înşelare a firii, ca toate lucrurile de pe pământ cărora le-a sunat ceasul. Nici nu ştim cum să le mai numim, căci ceea ce s-a sfârşit, nici nume nu mai are.

Dacă, prin acele porecle înţelegeţi pe bârfitorii scrierilor mele, puteţi să le spuneţi mai de-a dreptul: diavoli! Căci în greceşte ponegrirea se cheamă diabole. Ştiţi cât de urât e privită această patimă a clevetirii (vorbirea de rău a faptelor bune) în faţa lui Dumnezeu şi a îngerilor lui. Deşi alte ale lor păcate par să fie mai mari, diavolii iadului după năravul ponegririi se aleg şi se cunosc. Iar cei despre care pomeneam, nici măcar diavoli nu sunt, ci numai slugile şi trepăduşii lui Satana. Eu i-aş împărţi în draci negri, draci albi, draci de-alergătură şi draci de bătătură. Cum au bârfit cărţile mele, vor mai bârfi şi pe alţii, dacă nu-i ţinem înfrâu. Nu vreau să amintesc aici născocirile lor; o spun ca să nu mai scoată capul atâţia, dornici să-şi însuşească faima bătrânului Cato Cenzorul.

Ştiţi ce înseamnă să-i scuipi cuiva în strachină? Când, pe vremuri, premergătorii acestor draci fără ruşine, meşteri în desfrânare şi spurcători ai cinstei, ca Filoxen, Gnatho sau alţii de aceeaşi teapă, vedeau, în cârciumile unde îşi ţineau de obicei predicile, ce fel de bucate gustoase se puneau dinaintea oaspeţilor, scuipau ca nişte mârlani în blide, ştiind că nimeni nu se va mai atinge de mâncarea pe care cu balele lor au spurcat-o şi vor lăsa-o pe masă, ca să le rămână lor. Cam la fel, deşi mai puţin scârboasă, e povestea acelui felcer de apă dulce, nepotul răposatului avocat Amer, care spunea bolnavilor că aripa de clapon le face rău, târtiţa e otravă curată, ci numai gâtul (fără piele) le e îngăduit, ca să înfulece el bucăţile cele bune.

Aşa fac aceşti diavoli de lege nouă. Văzând atâta lume dornică de a se înfrupta din cartea mea, după ce le gustase cu plăcere pe cele de mai înainte, s-au năpustit să-mi scuipe în strachină; mi-au spurcat, mi-au răstălmăcit şi mi-au ponegrit scrierile, ca nimeni să nu le mai citească, nimeni să nu le mai aibă, afară de ticăloşiile lor. I-am văzut cu ochii mei (nu cu urechile) cum ţineau cărţile mele printre hainele de noapte şi se slujeau de ele ca de-o oală pentru nevoile lor zilnice.

I-au oprit pe bolnavi, pe ologi şi pe alţi nefericiţi să se folosească de ele – deşi pentru aceia le-am scris, ca să le mai treacă de urât şi să-şi astâmpere durerile. De-aş fi putut să am sub îngrijirea mea pe toţi cei ce sufăr de boală sau de întristare, n-ar mai fi fost nevoie să dau aceste cărţi la iveală şi să le încredinţez tiparului. Hipocrate a scris dinadins o carte: Despre îndatoririle medicului desăvârşit (pe care Galien a întregit-o cu lămuriri preţioase), sfătuind pe doftori ca prin nimic să nu supere pe bolnavi: el nu uită să vorbească până şi de îngrijirea unghiilor! Toate ale medicului, mişcările mâinii, faţa, îmbrăcămintea, vorba, privirile, pipăitul, astfel se cuvine a fi potrivite, ca să placă bolnavului şi să-l încânte. Eu însumi, fără să mă fudulesc, aşa am încercat a mă purta cu toţi cei pe care i-am avut în îngrijirea mea; după cum fac toţi ceilalţi din breasla noastră, deşi unii se numesc „şarlatani cu coate goale şi cu mână lungă”, luând drept bune născocirile prosteşti ale unor lepădături.

Mai mult, în cartea a doua despre Bolile molipsitoare a aceluiaşi Hipocrate, se află o parte care a stârnit multă gâlceavă printre noi: nu pentru a şti dacă doftorul încruntat, morocănos, ursuz şi nemulţumit întristează pe bolnav, iar cel zâmbitor, senin, glumeţ şi prietenos îl înveseleşte (căci toate acestea sunt ştiute şi dovedite) – ci dacă această întristare sau această voie bună izvorăsc din starea însăşi a bolnavului, ori dacă, dimpotrivă, purtarea ursuză sau prietenoasă a doftorului se răsfrânge asupra sufletului bolnavului, făcându-l vesel sau trist. Filosofii din şcoala lui Platon şi Averrhoes aşa cred. De aceea, fiindcă nu mi-e cu putinţă să mă găsesc la căpătâiul tuturor bolnavilor şi să-i iau sub îngrijirea mea, de ce să-i lipsesc de bucuroasa şi plăcuta trecere a timpului pe care (fără a jigni pe Dumnezeu, pe rege şi pe alţii) le-o dăruieşte, în lipsa mea, citirea cărţilor mele hazliii.

Şi fiindcă, prin hotărârea dumneavoastră, toţi aceşti bârfitori şi clevetitori au fost legaţi laolaltă şi trimişi în lună, eu îi iert. N-am mai avea de cine să râdem de-acum încolo, dacă i-am vedea pe toţi aceşti smintiţi lunatici, unii leproşi, alţii eretici, mulţi dintre ei şi eretici şi leproşi, bătând câmpii, rupând băncile, scrâşnind din dinţi, spărgând geamurile, umblând pe toate drumurile, spânzurându-se, înecându-se, ducându-se val-vârtej la toţi dracii, fiecare după scrânteala lui şi după ciozvârta de lună pe care o poartă în căpăţână: crai-nou, primul-pătrar, lună plină, al doilea pătrar sau lună nouă. Vrând să-i răsplătesc pentru răutatea şi viclenia lor, voi urma pilda lui Timon, mizantropul care s-a răzbunat împotriva nerecunoştinţei atenienilor, după cum vă voi spune.

Amărât de purtarea poporului din Atena, Timon a pătruns într-o zi în sfatul cetăţii, cerând să i se dea ascultare într-o pricină privitoare la nevoile obşteşti. La dorinţa lui s-a făcut tăcere şi toţi erau nerăbdători să-l asculte cu atât mai mult cu cit, de ani întregi, nu mai venise în mijlocul sfatului, fugea de lume şi trăia în singurătate. Iată cum le-a vorbit:

— Dincolo de zidul grădinii mele, în care nimeni nu intră, creşte un smochin mare şi stufos, sub ale cărui ramuri toţi disperaţii Atenei, bărbaţi, femei, tineri şi fecioare, vin să-şi pună laţul de gât şi să se spânzure. Vă dau de veste, că pentru a-mi lărgi gospodăria, am de gând să tai acel smochin de azi în opt zile. Aşadar, dacă printre voi sau în întreg oraşul se află vreunul care doreşte să se spânzure, îl poftesc să se grăbească. După ce voi tăia smochinul, nu veţi mai găsi nicăieri un alt loc atât de prielnic şi un copac atât de potrivit.

Ca şi Timon din Atena, îi vestesc pe toţi bârfitorii mei să se spânzure înainte de ultimul pătrar al lunii acesteia: de ştreang mă voi îngriji eu. Le-am ales un loc bun de spânzurătoare, între Midy şi Faverolles. După prima lună nouă nu se vor mai putea spânzura atât de ieftin; vor fi nevoiţi să-şi cumpere frânghia pe banii lor şi să-şi aleagă copacul singuri, ca signorina Leontium, cea care l-a ponegrit pe învăţatul şi iscusitul vorbitor Teofrast.