Capitolul I.

Cum a pornit Pantagruel pe mare pentru a întreba oracolul sfintei Butelci.

În luna iunie, de sărbătoarea vestalelor, ziua în care Brutus a cuprins Spania, iar zgârcitul Crasus a fost răpus în luptă cu parţii, Pantagruel şi-a luat rămas bun de la Gargantua (care după cinstitul obicei al celor dintâi creştini s-a rugat pentru întoarcerea norocoasă a fiului său) – şi a luat calea mării, pornind de pe ţărmul Thalasei, însoţit de Panurge, de fratele Ioan Spintecătorul, de Epistemon, de Gimnast, de Eusten, de Rizotom, de Carpalim şi de ceilalţi slujitori mai vechi, printre care l-a luat şi pe Xenoman, mare călător şi deschizător de drumuri neumblate, care sosise cu câteva zile mai înainte, la chemarea lui Panurge. Prevăzător întru toate, Pantagruel l-a rugat pe Gargantua să le arate, pe cartea cea mare a apelor, calea ce trebuiau să urmeze până la oracolul sfintei Butelci.

În cartea mea a III-a v-am înşirat câte corăbii erau. Numărul lor a fost sporit cu mai multe trireme, nave cu vâsle şi galioane, toate bine înzestrate, smolite cu multă grijă şi din belşug încărcate cu iarba lui Pantagruel. Tălmacii, timonierii, căpitanii, năierii şi ceilalţi lupi-de-mare s-au adunat pe corabia lui Pantagruel. La pupa navei flutura un steag pe care era ţesută o butelcă pântecoasă: jumătate în fire de argint, netede şi sclipitoare, iar jumătatea cealaltă în fire de aur, acoperite cu un smalţ de-un roşu-aprins. Era lesne de înţeles pentru oricine, că albul şi roşul erau culorile alese de nobilii călători, care porniseră să afle cuvântul sfintei Butelci.

La pupa celei de a doua corăbii atârna un felinar vechi, alcătuit cu deosebit meşteşug din pereţi foarte subţiri de marmură străvezie; acesta era semnul că vor trece prin ţara Luminilor. A treia corabie purta în cioc, ca pe o deviză, o carafă frumoasă şi cuprinzătoare de porţelan; a patra, o cană de aur cu două toarte, semănând cu o urnă grecească; a cincea, un ibric uriaş stropit cu smaragd; a şasea un şip călugăresc, făurit din patru metaluri felurite, topite laolaltă; a şaptea, o pâlnie din lemn de abanos încrustată cu aur; a opta, un căuş tăiat din plută şi prins în aur bătut; a noua, un ulcior cu toarte subţiri de aur; a zecea, o ceaşcă mare din lemn frumos-mirositor de aloes, legată într-un cerc de aur cipriot cu tivitură persană; a unsprezecea, un paner de aur, lucrat ca un mozaic; a douăsprezecea, un butoiaş cu doage de aur-mort, şi cercuri bătute în perle indiene şi smalţ verde.

Oricât de trist şi de amărât ai fi fost, oricât de îngrijorat şi de mâhnit, Heraclit-cel-plângăreţ să te fi chemat, n-ai fi putut să nu te înveseleşti, văzând acel şirag de corăbii atât de strălucit împodobite. Ai fi înţeles fără greutate, că drumeţii aceia erau băutori straşnici şi bărbaţi de ispravă, a căror călătorie, atât la ducere cât şi la întoarcere, se va săvârşi în deplină sănătate, sub semnul glumei şi al voioşiei.

Strângându-şi oamenii laolaltă, Pantagruel le-a ţinut mai întâi o scurtă cuvântare despre călătoriile pe apă, folosind pe ici pe colo pilde din Evanghelie. A sfârşit destul de repede ce-avea de spus, apoi a rostit cu glas limpede şi pătrunzător o rugăciune către Cel-de-sus, pe care au stat s-o asculte toţi târgoveţii şi pârgarii din Thalasa, îngrămădiţi pe ţărm să vadă plecarea corăbiilor.

După ce s-au rugat îndeajuns, au pornit să cânte cu evlavie şi pătrundere, psalmul care începe cu vorbele: „Când a plecat Israel din Egipt”. Isprăvind în cele din urmă şi psalmul, oamenii au întins mesele pe punte şi s-au ospătat. Thalassienii, după ce îşi potriviseră şi ei glasurile la cântarea psalmilor, au scos, la rândul lor, merindele şi băutura, pe care nu uitaseră s-o ia cu ei din belşug. A închinat fiecare în sănătatea tuturor şi toţi în sănătatea fiecăruia. Aşa s-a întâmplat, că niciunul din călătorii de pe corăbii n-a avut de suferit mai târziu de răul mării; nici capul şi nici pântecele nu le-au făcut vreo supărare. N-ar fi scăpat atât de lesne nici dacă ar fi băut, cu o zi înainte, apă de mare sau de izvor, amestecată cu vin; nici dacă ar fi mâncat o gutuie, coajă de lămâie sau zeamă dulce-acrişoară de rodie; nici dacă ar fi ajunat aşternând hârtie pe burtă, sau ar fi ascultat celelalte sfaturi pe care le dau doftorii cei nerozi călătorilor pe mare.

Au mai închinat câteva pahare la botul corăbiei, apoi oamenii s-au împărţit pe la locurile ce li s-au încredinţat.

Dis-de-dimineaţă au ridicat pânzele în bătaia vântului de la răsărit, iar timonierul Jamet Brayer, căpetenia celorlalţi cârmaci, a însemnat drumul şi a potrivit acul busolei. Planul lui, pe care Xenomen l-a încuviinţat pe de-a-ntregul, era să ajungă la oracolul sfintei Bacbuc, adică în India de Sus, lângă hotarul Chinei, pe-o altă cale decât aceea folosită de portughezi. Călătorii portughezi treceau ecuatorul, ocoleau vârful Bunei Speranţe, la capătul de miazăzi al Africii, încălecau echinoxul şi făceau un înconjur mare, ferindu-se de a se apropia prea mult de pol. Mai nimerit era, aşadar, să ţină paralel linia cercului care trece prin India, să înconjoare polul spre asfinţit, aşa încât, pătrunzând în ţinuturile de miazănoapte să rămână tot timpul în apele Mării Îngheţate, la înălţimea portului Olone, fără a se ridica mai sus.

Acest plan le-a fost călătorilor noştri de mare folos, căci, fără să întâmpine vreo primejdie şi fără să piardă un singur om, au făcut drumul până în India de Sus în patru luni, pe când portughezii, înfruntând încercări nenumărate şi suferind pagube grele, n-ar fi ajuns acolo nici în trei ani. Eu, unul, dacă nu greşesc, aş înclina a crede că pe această cutezătoare cale au venit odinioară indienii în ţara germanilor, unde au fost primiţi cu toată cinstea de regele Suediei – în anul când era proconsul în Galia, O. Mettelus Celer, după cum arată Cornelius Nepos, Pomponius, Mela şi, după ei, Pliniu.