Capitolul LII.

Cum un anumit soi de iarbă a lui Pantagruel nu poate fi mistuit de flăcări.

Tot ce v-am spus până acum e măreţ şi e minunat. Iar dacă vă veţi încumeta a crede într-o altă însuşire şi mai uimitoare a sfântului pantagruelion, sunt gata să v-o arăt. Veţi pune temei pe vorbele mele sau nu, îmi e totuna. Cum însă va fi greu de înţeles şi respingător oarecum, să-mi îngăduiţi mai întâi o întrebare:

Dacă în această butelcă, turnând două măsuri de vin şi una de apă, le-aş amesteca bine laolaltă, aţi mai putea să le despărţiţi? Cum aţi face să le alegeţi şi să-mi turnaţi din nou, într-un pahar apă fără vin, iar într-alt pahar vinul fără apă, în aceeaşi măsură cum le-am amestecat în butelcă?

Sau să zicem altfel: dacă, de pildă, cărăuşii care vă aduc acasă pentru beciurile dumneavoastră butoaiele şi boloboacele cu vin de Graves, Orleans, Beaume sau Mirevaux, le-ar bea în drum pe jumătate şi le-ar umple cu apă (cum fac limuzinii când cară vinul de la Argenton şi din Saint-Gaultier), cum aţi putea să scoateţi apa din bute şi să rămână vinul curat? O să-mi spuneţi despre nu ştiu ce pâlnie răsucită din frunză de iederă. Ştiu, e scris pe hârtie, e dovedit şi e adevărat. Dar cei care nu cunosc acest mijloc şi nu l-au încercat niciodată nu vă vor crede.

Să mergem mai departe. Dacă aţi fi trăit pe vremea lui Sylla, a lui Marius, a lui Cezar, a împăraţilor romani sau în veacul druizilor gali de odinioară, care ardeau trupurile neînsufleţite ale părinţilor şi stăpânilor lor, şi dacă aţi fi dorit să sorbiţi cenuşa nevestei sau a mamei voastre într-un pahar de vin alb, cum a făcut Artemiza cu pulberea regelui Mausoleu, soţul ei, sau dacă aţi dori s-o păstraţi într-o urnă sau într-un jertfelnic, vă întreb: cum aţi izbutit s-o alegeţi dintre tăciunii rugului pe care trupul celui mort a fost ars? Răspundeţi! Nu sunteţi în stare, nu-i aşa? Ei bine, eu am să vă scot din încurcătură, spunându-vă că dacă aţi fi avut la îndemână iarba lui Pantagruel şi aţi fi înfăşurat trupul celui mort, legându-l şi cusându-l cu grijă în acest culcuş de iarbă, aţi fi putut să-l azvârliţi în focul cel mai mare şi mai mistuitor: flacăra, trecând prin înveliş, ar fi ars şi-ar fi prefăcut în scrum carnea şi oasele trupului, fără ca învelişul însuşi să se fi aprins sau să fie mistuit. Cenuşa cuprinsă în el s-ar fi păstrat neatinsă, un singur atom din trupul ars nu s-ar fi pierdut, după cum nici în pantagruelion n-ar fi pătruns un atom din cenuşa rugului: l-aţi fi scos din flăcări mai alb, mai curat decât înainte! Iată pentru ce iarba aceasta a primit numele de azbest, ceea ce vrea să spună că nu arde. În Ostrovul Carpasiei, acest azbest se găseşte din belşug, iar în ţinuturile Cyenesului se vinde pe bani puţini.

Ce lucru minunat şi de nepreţuit! Focul care arde, mistuie şi prăpădeşte totul, nu atinge azbestul carpasian, ci îl curăţă, îl înălbeşte şi îl înfrumuseţează. Dacă vă mai îndoiţi (ca evreii şi necredincioşii), faceţi o încercare. Luaţi un ou proaspăt şi-l înfăşuraţi în iarba lui Pantagruel. Puneţi-l pe un jeratic aprins şi lăsaţi-l o bucată de vreme. Veţi scoate din foc oul răscopt şi prăjit, fără ca iarba să se fi înfierbântat măcar! Pentru cincizeci de mii de scuzi bordelezi, mai puţin o leţcaie, puteţi să faceţi încercarea oricând.

Să nu-mi aduceţi drept pildă salamandrele. E o greşeală. Un foc de paie le-o fi făcând plăcere, nu zic, dar într-un cuptor bine încins se pârjolesc şi se înăbuşă ca orice altă jivină. Am văzut! Galien a dovedit-o şi Dioscorid îi dă dreptate. Să nu-mi vorbiţi nici despre piatră-acră. Cunosc şi eu povestea cu turnul de lemn din Pireu, căruia Sylla n-a putut să-i dea foc, fiindcă mai-marele cetăţii, împuternicit al regelui Mithridate, îl stropise de sus şi până jos cu apă în care topise piatră-acră. Nici despre copacul pe care Alexandru Cornelius îl asemuia cu trunchiul de stejar al catargului, şi care nu putea fi mistuit de foc sau rupt de valuri, ca şi gorunul din care a fost cioplită faimoasa corabie Argos. Căutaţi pe altul care să vă creadă, pe mine să mă iertaţi.

Nu se poate asemăna cu iarba lui Pantagruel nici chiar acel arbore minunat din munţii Briancon şi Embrun, a cărui rădăcină e bună de mâncat ca o ciupercă, şi din tulpina căruia se scoate faimoasa răşină pe care Galien o socoteşte tot atât de folositoare ca şi terbentina. Frunzele lui gingaşe sunt pline de mană cerească, iar aceasta, deşi moale şi lipicioasă, nu arde. În greceşte şi latineşte se cheamă larix, iar veneţienii şi cei din Padua îi spun: laregio, după cum a fost numit Larignum, cetatea din Piemont, care i-a făcut atât de mult sânge rău lui Iuliu Cezar, la întoarcerea lui din Galia.

Iuliu Cezar poruncise locuitorilor din Alpi şi din Piemont să-i aducă bucate şi altele de trebuinţă la anumite locuri hotărâte în drumul pe care aveau să treacă legiunile lui. Toţi s-au supus, afară de cei din Larigno, care, bizuindu-se pe aşezarea priincioasă a cetăţii lor, n-au vrut să îndeplinească porunca. Pentru a-i pedepsi, Iuliu Cezar a pornit cu toată oastea către cetatea neascultătoare. La poarta cetăţii se afla un turn clădit din bârne groase din lemn de melez, ridicate unele peste altele, ca o stivă. Turnul era destul de înalt şi de după metereze apărătorii cetăţii puteau să arunce cu bolovani şi cu trunchiuri de copac asupra oricui încerca să se apropie. Aflând Iuliu Cezar că cei din cetate n-aveau alte arme decât pietre şi buturugi, pe care prea departe nu puteau să le azvârle, a poruncit ostaşilor săi să înconjoare zidurile cu legături de crengi uscate şi să le dea foc. Ceea ce s-a făcut. Flăcări mari s-au ridicat de jur împrejur, cuprinzând întreaga cetate. Părea că în scurtă vreme nu vor mai rămâne din ea decât ziduri arse şi cenuşă. Dar când flăcările s-au potolit şi focurile aprinse în jurul zidurilor s-au stins, turnul s-a ivit întreg şi nevătămat, fără să fi suferit nici cea mai mică stricăciune. Atunci, văzând Iuliu Cezar că n-a izbutit să ardă cetatea, a hotărât s-o împresoare cu un brâu de şanţuri şi întărituri, dincolo de bătaia pietrelor şi-a trunchiurilor de copac cu care se apărau cei dinăuntru. Abia atunci larignanii s-au dat bătuţi.

Din spusele lor a aflat Iuliu Cezar minunatele însuşiri ale acelui lemn, care nu se aprinde, nu face flacără, nu dă cărbune, asemănându-se în această privinţă cu iarba lui Pantagruel. De aceea, Pantagruel poruncise ca toate uşile, ferestrele, străşinile, pridvoarele şi podul mănăstirii din Telem să fie cioplite din acel lemn care nu arde; tot astfel pupa, prova, puntea, cala, cămările şi apărătoarele corăbiilor, galerelor, galioanelor, caravelelor şi ale celorlalte nave ale arsenalului său din Thalasa. S-a întâmplat însă, că larixul, pe care focul nu-l mistuie, în apă se macină şi se fărâmă ca piatra cuptoarelor de var; pe când azbestul nu numai că nu se strică şi nu se roade, dar se curăţă şi se împrospătează mereu.

Arabi şi indieni, ce vă mândriţi.

Cu mirt, cu smirnă şi cu abanos, Veniţi în ţara noastră, să primiţi.

Sămânţa unei ierbi mai de folos.

Iar de veţi şti la voi s-o răsădiţi, Mulţumitori să fiţi, în chip şi fel, Şi-al Franţei nume mare să-l slăviţi, Că v-a dat iarba lui Pantagruel.