Capitolul LI.

Pentru ce iarba lui Pantagruel se numeşte astfel şi despre minunatele ei însuşiri.

Pentru toate aceste temeiuri, lăsând la o parte pe cele închipuite (căci în cartea de faţă nu veţi găsi decât lucruri adevărate) iarba lui Pantagruel se numeşte aşa, nu fiindcă el ar fi cunoscut-o cel dintâi, ci pentru că i-a dat o întrebuinţare anumită, mai neplăcută pentru gâtul tâlharilor decât e cucuta pentru in, papura pentru ferigă, grindina pentru secerători, neghina pentru grâu, iedera pentru stejar, nufărul alb pentru călugării desfrânaţi, ascultarea pentru şcolarii din Navara, varza pentru viţa-de-vie, usturoiul pentru magnet, ceapa pentru ochi, sămânţa de ferigă pentru femeile însărcinate, floarea de salcie pentru călugăriţele rele de muscă, umbra de nuc pentru cei care dorm sub ea, omeagul pentru lupi şi leoparzi, mirosul de smochin pentru taurii înfuriaţi, mătrăguna pentru gâscani, porcina pentru dinţi şi uleiul pentru copaci. Pe mulţi răufăcători i-am văzut sfârşindu-şi zilele, repede şi la înălţime, ca Phyllis, regina Traciei. Bonussus, împăratul romanilor, Amata, femeia regelui latin, Acheus, regele Lidiei şi alţii care au murit în ruşine, nu de boală, ci pentru că li se astupase cu iarba lui Pantagruel gaura prin care ies vorbele şi intră bucatele, înăbuşindu-i mai rău decât anghina.

Am auzit pe mulţi cum strigau, că Atropos [201] le taie răsuflarea cu foarfeca şi se văitau ca din gură de şarpe, că mâna lui Pantagruel îi sugrumă. Pantagruel n-a fost însă niciodată călău. Ştreangul de gât i-l punea iarba lui Pantagruel. Ei săvârşeau adică acea greşeală de vorbire, care se cheamă în greceşte solecism, schimbând înţelesul cuvântului, cum spun unii: Ceres în loc de pâine şi Bachus în loc de vin.

Vă jur pe toate vorbele drepte care sunt în această butelcă pusă la răcit în ciubăr, că Pantagruel n-a strâns de gât pe nimeni (afară, bineînţeles, de aceia care, când li-e sete, nu se grăbesc să bea).

Iarba lui Pantagruel a fost numită astfel, fiindcă Pantagruel, la naşterea lui, era tot atât de înalt ca şi iarba despre care vorbesc. A mai fost şi o altă potrivire, fiindcă Pantagruel, cum v-am spus, a venit pe lume în timpul secetei mari, când se culegea iarba aceea şi când câinele lui Icar, lătrând la soare, îi silea pe oameni să trăiască în pivniţe şi în vizuini subpământene, ca sobolii.

Iarba lui Pantagruel, sau pantagruelionul, poartă acest nume din pricina însuşirilor lui deosebite. Şi fiindcă Pantagruel a fost privit ca o întrupare desăvârşită a bucuriei de a trăi (lucru de care sunt încredinţat că nici un băutor nu se îndoieşte), tot astfel în iarba care îi poartă numele, sălăşluieşte atât a putere, atâtea însuşiri minunate şi atâta desăvârşire, încât dacă ar fi fost cunoscute pe vremea când copacii (cum spun prorocii) şi-au ales un rege al pădurilor care să-i stăpânească şi să le dea porunci, pantagruelionul ar fi avut pe seama lui, fără îndoială, cele mai multe glasuri. Ce să vă mai spun? Dacă l-ar fi zămislit Oxylus, fiul lui Orius, împreunându-se cu sora lui, Hamadrias, s-ar fi bucurat de vrednicia lui mai mult decât de aceea a celor opt copii ai săi, pe care îi pomeneşte Mitologia, şi al căror nume au rămas de neistovită aducere-aminte. Fiica cea dintâi născută s-a chemat Viţa-de-vie. Fiul cel de-al doilea: Smochinul. Al treilea: Nucul. Apoi: Stejarul, Cornul, Păducelul, Plopul, iar al optulea şi cel din urmă: Ulmul, care a fost pe vremea lui vraciul cel mai renumit.

Trebuie să vă mai spun că zeama de pantagruelion, picurată în ureche, topeşte cleiul care se strânge din pricina murdăriei şi ucide orice jivină ar fi pătruns înăuntru. Dacă torni câţiva stropi din acel suc într-o găleată cu apă, apa se prinde ca laptele când îi pui cheag. Iar această apă închegată e cel mai bun leac pentru caii care şchiopătează sau sunt bolnavi de pântecăraie.

Rădăcina fiartă în apă e bună pentru cârcei, pentru durerile de la încheieturi şi pentru podagră. Dacă te-ai ars la foc sau cu apă clocotită şi vrei să-ţi treacă repede, pune pe arsură iarba lui Pantagruel, proaspăt smulsă din pământ, fără nici o altă oblojeală; să ai grijă numai s-o schimbi, când vezi că s-a uscat pe locul ranei.

Dacă această iarbă le-ar lipsi, bucătarii nu s-ar pricepe să gătească şi mâncărurile n-ar mai avea gust, chiar de-ar fi făcute din cea mai fragedă carne; aşternutul nu v-ar îndemna la odihnă, de v-ar fi patul împodobit cu aur, argint, chihlimbar, fildeş sau porfir; morarii n-ar izbuti să macine grâul şi nici faină albă n-ar cerne; advocaţii n-ar fi în stare să vorbească, nici zidarii să-şi care tencuiala. Cu ce s-ar scoate apa din fântână? Ce-ar face diacii, scriitorii, caligrafii şi pisarii? Toate zapisele şi hrisoavele s-ar prăpădi fără urmă, ca şi însuşi alesul meşteşug al tiparului. Cu ce-am mai lega lăzile? Cu ce-am trage clopotele? Cu această iarbă se încingeau slujitorii zeiţei Isis în trecutele vremi şi s-a înveşmântat omenirea întreagă, de la începutul începutului. Apără teatrele şi circurile împotriva căldurii; împrejmuieşte hăţişurile spre folosul vânătorilor şi coboară în apa dulce sau în adâncurile mării, scoţând pentru pescari pradă îmbelşugată. Nu s-ar putea folosi încălţările de tot soiul: cizmele, papucii, ciubotele, botforii, galenţii, târlicii. Nici arcurile nu s-ar întinde, nici arbaletele n-ar putea să tragă, nici praştia n-am izbuti s-o zvârlim. Iarba lui Pantagruel e sfântă şi însufleţită, preamărită de zeii casei şi de duhurile nopţii; fără ea nici morţii n-ar putea fi coborâţi în mormânt!

Nu numai atât: cu ajutorul ei sunt oprite şi strânse la un loc, ca într-o închisoare, acele fărâme de substanţă, pe care cu ochiul nu le putem vedea. Pietrele de moară se învârtesc şi se macină pentru îndestularea noastră, şi mult mă minunez cum se face că vechii filosofi n-au cunoscut această iarbă şi nu i-au folosit minunatele însuşiri, atunci când, neavând-o la îndemână, oamenii cheltuiau atâta trudă pentru a învârti singuri roata morilor.

Prinzând în pânză puterea vântului, corăbiile mari, puternicele galere, purtând în pântecele lor, unele o mie, altele zece mii de oameni, se desprind de la ţărm mulţumită ei şi străbat, purtate din cârmă, depărtările fără hotar ale mării. Datorită ei, neamurile care trăiau despărţite unele de altele, ascunse şi neştiute, s-au apropiat şi s-au cunoscut; ceea ce n-ar fi putut să facă nici păsările cerului, oricât de uşor le-ar fi zborul cu care firea le-a înzestrat. Taprobană a văzut Lapia; Java a văzut munţii Rifani; Febolul va vedea Telemul, islandezii şi groenlandezii vor bea din apa Eufratului. Austrul se va întâlni cu Mistralul şi Zefirul va da mâna cu Crivăţul.

Puterile gândirii cereşti, zeii mării şi ai pământului, s-au înspăimântat văzând cum folosind binecuvântata iarbă a lui Pantagruel, popoarele din miazănoapte, urmând pilda celor din miazăzi, au străbătut marea Atlanticului, au trecut peste cele două tropice, au măsurat zodiacul întreg, au intrat în ţinuturile calde, au depăşit echinoxul şi au ajuns până în preajma celor doi poli ai pământului.

Zeii din Olimp, cuprinşi de teamă, astfel au gândit: „Pantagruel cu iarba lui ne-a dat o îngrijorare nouă, mai tulburătoare decât aceea pe care am cunoscut-o pe timpul urmaşilor uriaşului Aloe. În curând îşi va lua soţie şi va avea fii. La aceasta nu putem să ne împotrivim, căci viitorul lui a fost ţesut de surorile ursitoare, fiice ale Nevoii, care torc destinele omenirii. Copiii copiilor lui vor născoci poate altă iarbă, la fel de minunată, cu ajutorul căreia oamenii vor ajunge până la izvoarele grindinei, până la zăgazul ploilor, până la nicovala pe care se făuresc fulgerele. Vor pătrunde în coclaurile lunii, vor călca peste semnele ariei cereşti şi se vor gospodări după plac în ţinutul Vulturului-de-Aur, al Berbecului, al Coroanei, al Harfei şi al Leului-de-Argint, se vor aşeza la masa noastră, se vor culca cu zeiţele noastre, ajungând astfel ei înşişi în rândul zeilor.”

Şi zeii s-au strâns la sfat pentru a chibzui între ei, cum ar putea să pună stavilă destinului omenirii.