Cuvânt înainte la cartea a treia

Oameni buni, băutori de mare faimă, şi voi iubiţii mei hodorogi, văzut-aţi vreodată pe Diogene, filosoful cinic? Dacă l-aţi văzut, vederea vi s-a luminat (sau eu sunt cu-adevărat lipsit de dreapta judecată).

E un lucru între toate plăcut, să priveşti strălucirea (în vin şi în aur) a soarelui. Mă gândesc la orbul din naştere, despre care spune Biblia, şi care, având voie, după porunca Atotputernicului, să ceară a i se îndeplini orice dorinţă, nimic altceva n-a vrut decât să vadă.

Nu mai sunteţi nici dumneavoastră tineri, şi dobândind cu vârsta darul de a şti să preţuiţi paharul, aţi fost primiţi în sfatul beţivilor, ca să cugetaţi mai temeinic şi să chibzuiţi cu ulciorul alături, despre soiul, culoarea, buchetul, bunătatea, minunăţia, puterea, încântarea, dărnicia şi celelalte însuşiri de mare cinste a preaslăvitului şi multdoritului Vin.

Dacă pe Diogene nu l-aţi văzut (după cum înclin a crede) cel puţin aţi auzit vorbindu-se despre el; căci faima şi numele lui au rămas până azi pretutindeni cunoscute, în cer şi pe pământ. Şi, dacă nu mă înşel, toţi sunteţi coborâtori din acelaşi neam al frigienilor. N-aveţi atât aur cât avea regele Midas, dar i-aţi moştenit măcar acea parte a trupului, pe care l-au cunoscut odinioară iscoadele perşilor; care împăratului Antoniu îi lipsea, dar pe care o puteţi vedea oricând în drumul ce urcă şerpuind pe dealul Rohanului, numindu-se Urechea-Mare.

Iar dacă despre Diogene nici cel puţin n-aţi auzit, am să vă povestesc o întâmplare, ca să aveţi prilej de băutură (hai, noroc!) şi puţină sămânţă de vorbă (ascultaţi!): Pentru a nu rămâne în neştiinţă ca nişte păgâni, ţin să vă arăt dintru început că acest Diogene a fost la vremea lui un filosof neîntrecut, şi vesel cum nu s-a mai pomenit un altul. Avea, nu zic, şi unele cusururi, dar acelea nici dumneavoastră nu vă lipsesc; toţi le avem pe ale noastre. Desăvârşit nu-i nimeni, afară de Dumnezeu. Alexandru cel Mare preţuia atât de mult pe acest înţelept, încât, deşi avusese dascăl şi sfătuitor pe Aristotel, obişnuia să spună, că de n-ar fi fost Alexandru, ar fi vrut să fie Diogene din Sinopa.

Când Filip, regele Macedoniei, a pornit să bată cetatea Corintului şi s-o nimicească, aflând corintienii prin iscoade, că o oaste puternică se îndreaptă asupra lor cu arme grele ca să-i lovească, s-au înfricoşat şi s-au pregătit, fiecare la locul lui, să apere oraşul. Unii aduceau în cetate, de pe pământurile lor, vite, grâne, fructe şi alte merinde, lucruri de-ale casei şi toate cele de trebuinţă la vreme de război. Alţii întăreau zidurile, înălţau metereze, săpau şanţuri, potriveau capcane, cărau saci cu pământ, ridicau redute, curăţau adăposturile de sub pământ, astupau locurile de trecere, întregeau împrejmuirile, croiau drumuri de legătură între turnuri, adânceau marginea parapetelor, potriveau barbacanele pe spinarea ferestrelor, deschideau ochiuri în zid pentru aruncarea ghiulelelor, legau între ele gardurile de apărare, aşezau străji şi trimiteau cercetaşi să pândească drumurile până departe. Toţi stăteau de pază, fiecare cu rostul lui.

Unii frecau de zor platoşele şi lustruiau zalele; alţii puneau coarde arcurilor, curăţau arbaletele, ghioagele, scuturile, lăncile, cazanele vărsătoare de apă fiartă şi cercurile aruncătoare de flăcări; toate maşinăriile şi celelalte helepolide, cum se numeau uneltele de prăpăd şi de apărare ale războiului. Alţii ascuţeau suliţele, halebardele, securile, ţăruşii de lemn, paloşele, spadele, baltagurile, pumnalele, jungherele, cuţitele. Toţi învăţau mânuirea armelor şi fiecare îşi ştergea spada lui de rugină. Nu era femeie, oricât de plăpândă sau de bătrână, care să nu-şi frece pavăza; căci după cum gândesc că ştiţi, corintienele de altădată erau luptătoare vajnice şi neînfricate.

Văzând Diogene acea forfotă din toată cetatea, şi aşteptând zadarnic să i se dea şi lui o întrebuinţare, a stat şi a privit câteva zile frământarea celorlalţi, fără să sufle un cuvânt; apoi, ca şi cum ar fi fost cuprins dintr-o dată de-o măreaţă pornire vitejească, şi-a azvârlit mantia pe umeri, şi-a suflecat braţele până în cot (ca la culesul viilor), a încredinţat unuia din prietenii lui traista, cărţile şi însemnările opistografe, şi s-a apucat să împingă de-a berbeleacul, până dincolo de cetate, pe ţărmul îngust al mării înspre măgura Craniei [128], butoiul care […], l-a îmbrâncit, l-a ridicat din vale la deal, l-a rostogolit din deal la vale, cărându-l până în vârful Craniei şi dându-i drumul să se ducă de-a dura, cam aşa cum se trudise Sisif, oarecând, cu bolovanul lui. Puţin a lipsit să nu iasă butoiul din cercuri şi să nu-i sară fundul!

Unul din prietenii lui zărindu-l, l-a întrebat de ce îşi frământă astfel mintea; pentru ce se osteneşte degeaba şi nu lasă butoiul în pace? Filosoful a răspuns, că întrucât Republica nu-l găsise bun de nimic, îşi făcea de lucru cu butoiul, ca să nu rămână, în tot oraşul, singurul cetăţean fără nici o treabă.

După pilda lui Diogene, deşi nu sunt stăpânit de aceeaşi spaimă care îi cuprinsese pe corintieni, nu pot să rămân nesimţitor, văzând că lumea mă socoteşte nevrednic de vreo ispravă, în vreme ce pe toată întinderea măreţului regat al Franţei, de-o parte şi de alta a munţilor, fiecare se sileşte pentru binele şi apărarea patriei, împotrivindu-se duşmanului şi înfruntându-l într-o rânduială atât de desăvârşită, după o îndrumire atât de pricepută şi pentru un folos atât de vădit al zilei de mâine (căci hotarele Franciei vor fi temeinic aşezate, iar francezii se vor bucura de linişte deplină), încât mă simt îndemnat să mă alătur gândirii lui Heraclit, care spunea că războiul e tatăl tuturor bunătăţilor. Socotesc că războiul se cheamă pe latineşte bellum, (ceea ce în limba franţuzească înseamnă frumos), nu pentru a arăta cu acelaşi cuvânt două înţelesuri potrivnice – cum bâiguiesc unii cârpaci ai vechilor ciubote latineşti – ci fiindcă în adevăr războiul scoate la lumină tot ce-i mai bun şi mai frumos, ascunzând ce-i rău şi ce-i urât. De aceea Solomon, regele paşnic şi înţelept, voind să înfăţişeze desăvârşirea neasemuită a cugetării dumnezeieşti, a asemuit-o cu rânduială unei tabere de ostaşi.

Aşadar, deşi unii dintre ai mei m-au socotit prea nerod şi prea netrebnic pentru a mă lua cu ei în iureşul luptei, ba nici nu mi-au îngăduit măcar să fiu de folos în apărarea cetăţii: să car cu spinarea, să duc bălegarul şi să greblez pământul (n-aş mai sta să aleg) – totuşi, mai multă ruşine aş simţi dacă aş privi cu nepăsare pe alţi cavaleri viteji sau vorbitori pricepuţi, care săvârşesc atâtea fapte însemnate şi trăiesc în văzul lumii o tragică poveste, fără a-mi da eu însumi vreo silinţă şi fără a jertfi din parte-mi acel puţin – totul pentru mine! – ce mi-a mai rămas. Căci prea slabă cinste se cuvine celor care nu se ostenesc decât cu ochii, îşi cruţă puterile, dosesec banii, se scarpină cu degetul după ceafă ca trândavii, cască gura la muşte ca viţeii şi ciulesc urechile ca măgarii din Arcadia, care ascultau cântecele prosopopee, arătând prin tăcerea lor că n-au nimic de spus împotriva cântăreţilor.

Astfel cumpănind lucrurile, m-am gândit că nu întreprind o lucrare fără de folos, rostogolind în pierdere de vreme butoiul lui Diogene (singurul bun ce mi-a mai rămas după ce mi s-au înecat corăbiile lângă farul Nenorocului). Împingând butoiul la deal şi privindu-l cum se duce de-a dura la vale, ce credeţi că voi folosi? Jur pe poala fecioarei Maria din Egipt, că nu ştiu să vă răspund. Aşteptaţi o clipă, să sorb o înghiţitură! Vinul e singurul şi adevăratul meu Helicon [129], fântâna mea minunată şi bucuria zilelor mele. Beau, şi cu paharul în mână gândesc, mă dumiresc, vorbesc şi mă hotărăsc. Enius bea scriind şi scria bând. Eschil (dacă credeţi ce spune Plutarh în Symposiacis) declama bând şi bea declamând. Homer nu se apuca niciodată să scrie pe inima goală. Caton nu lua stiletul în mână, înainte de a trage o duşcă. Cum aş putea să nesocotesc aceste pilde frumoase şi vrednice de laudă? Vinul e bun şi de-ajuns de rece. Bunul Dumnezeu, domnul Sabaot (al vitejilor) să fie pomenit în veci! Beţi şi dumneavoastră o înghiţitură zdravănă, sau două mai mici: n-am nimic împotrivă, dacă ridicând paharul i-l închinaţi Celui-de-sus.

Aşadar, fiindcă aceasta pare să-mi fie ursita, soarta şi destinul (că nu-i dat oricui să intre în cetatea Corintului), m-am hotărât să slujesc deopotrivă pe toţi cum se cuvine, şi să nu stau cu mâinile în sân. Ajutând pe cosaşi, pe săpători şi pe zidari, voi face ca Neptun şi Apolo în Troia, pe vremea regelui Laomedon, sau ca Regnaud de Montauban în zilele noastre. Voi avea grijă de lucrători şi le voi fierbe mâncarea; iar după ce se vor ospăta, voi lua lăuta să-i înviorez, zicându-le câte în lună şi în stele. Aşa a întemeiat, a zidit şi a înălţat Amfion cetatea cea mare şi frumoasă a Tebei: cântând din liră.

În cinstea războinicilor am să dau cep butoiului, şi din acelaşi teasc, al cărui must l-aţi gustat în celelalte două cărţi ale mele (dacă nu cumva s-o fi apucat să-l prefacă tipograful), voi turna vinul plăcerilor uşoare într-a treia carte, tot atât de veselă, apoi în a patra, plină până la buza paharului cu acea înţelepciune pantagruelică, pe care vă poftesc s-o socotiţi vrednică de Diogene. Fiindcă războinicii nu m-au luat cu ei la luptă, le voi fi pivnicer cinstit, întărindu-i după puţinele mele puteri când se vor întoarce acasă. Voi fi crainicul neostenit al măreţelor fapte ce-au săvârşit, şi nu voi lipsi de la datorie, cum nu lipseşte martie din post (o greşeală de care se fereşte, păcătosul!).

Mi-aduc aminte să fi citit o dată, că Ptolemeu, fiul lui Lagus, între alte prăzi şi bogăţii cu care s-a înapoiat din războaiele sale, a înfăţişat poporului, la circ, o cămilă neagră adusă din Bactriana şi un rob bălţat, jumătate alb, jumătate negru, ciudăţenii pe care Egiptul nu le mai văzuse până atunci. Ptolemeu credea că, arătând mulţimii asemenea minunăţii, poporul îl va îndrăgi şi mai mult. Dar ce s-a întâmplat? Văzând acea cămilă neagră, lumea a fost cuprinsă de spaimă şi de nemulţumire; cât despre robul bălţat, unii l-au luat în batjocură, iar alţii au întors faţa de la el cu scârbă, socotindu-l drept o stârpitură, născută dintr-o greşeală a firii.

Astfel s-a dovedit înşelătoare socoteala pe care regele şi-o făcuse, închipuindu-şi că prin acest mijloc va izbuti să fie pe placul egiptenilor săi. Înţelegând că e mult mai plăcut şi mai desfătător să priveşti lucruri frumoase şi desăvârşite, decât sminteli şi urâţenii, el a ajuns să nu mai poată suferi acea cămilă neagră şi acel rob bălţat, care, lăsaţi în părăsire, fără îngrijiri şi fără hrană, au trecut în scurtă vreme de la viaţă la moarte.

Această pildă mă face să nădăjduiesc şi să mă tem deopotrivă. Să mă tem, că dorind a scoate la iveală lucruri plăcute, nu cumva să dau tocmai peste ceea ce e de nesuferit; să răscolesc o mină de cărbuni, acolo unde căutam o comoară; în loc de chipul lui Venus, să-mi cadă în zaruri Clinele; în loc de a fi de folos oamenilor, să-i supăr; în loc de a-i înveseli, să-i jignesc; în loc de a-i bucura, să-i amărăsc; să păţesc, adică, la fel cu acel cocoş al lui Euclion (pomenit de Plaut în Căldăruşa [130] şi de Auson în Gryphon [131] şi-n altă parte), care s-a ales cu gâtul tăiat, fiindcă râcâind în ţarină a găsit o comoară. O asemenea nedreptate nu te face să-ţi ieşi din fire? Şi dacă s-a întâmplat o dată, nu înseamnă că s-ar mai putea întâmpla şi a doua oară?

Nu, nu, jur pe Hercule că aşa ceva nu va mai fi! În noi toţi se află o anumită înclinare şi o însuşire a fiecăruia, pe care înaintaşii noştri o numeau pantagruelism, mulţumită căreia nu privim niciodată partea rea a lucrurilor, când ştim că ele pornesc dintr-o inimă curată şi deschisă. Astfel v-am văzut şi eu, arătând înţelegere şi primind cu îngăduinţă rodul puţin al cinstitelor mele osteneli.

Şi acum să ne întoarcem la butoiul nostru. Fraţilor, trăiască vinul! Beţi cu oala plină, băieţi! Iar dacă vinul nu vi se pare de soi, daţi-l la o parte. Nu sunt dintre acei băutori, care silesc pe alţii cu anasâna să bea şi iar să bea. (Care nu se face!) Orice bun băutor, doritor de bine, să poftească la crama mea, dacă îi e sete. Să nu bea, dacă nu-i place vinul. Iar dacă-l găseşte pe gustul domnesc al dumnealui, să bea pe săturate, fără ură şi fără părtinire; să nu-l cruţe şi nici, carecumva, să-l plătească. Aceasta este voinţa mea. Şi să nu vă fie teamă că se va sfârşi vinul, ca la nunta din Cana Galileii. Cum veţi lăsa să curgă pe cană, atât voi turna la loc pe vrană. Butoiul meu n-are fund. E un izvor nesecat de viaţă vie. Aşa era băutura din cupa lui Tantal; aşa era în Iberia muntele de care pomeneşte Caton; aşa era creanga sfântă, de aur, a zeiţei subpământene pe care a cântat-o Virgil. E un corn al belşugului, al veseliei şi al glumei. Dacă vi se pare uneori că e pe drojdie, vă înşelaţi.

Nu seacă niciodată! Am aşezat la fund nădejdile cele mai bune, ca în clondirul Pandorei, iar nu disperarea, ca în butoiul Danaidelor.

Să ţineţi minte vorbele mele, şi să nu uitaţi ce fel de oaspeţi doresc. Ca şi Lucilius, care spunea că nu scrie decât pentru tarentini şi consentini, tot astfel şi eu, ca să fiu înţeles am dat cep gândurilor mele numai pentru voi, oameni de bine, băutori de soi şi damblagii de mâna întâia. Înălţimile lor, care trăiesc ca viermele în măr, ca şi cârcotaşii de tot soiul, au destule bube în şezut şi destule tolbe de vânătore pe umăr; să se ducă unde or vrea! Aici nu se găseşte vânat pentru dumnealor.

Despre capetele seci şi scormonitorii de păcate, să nu mai vorbim, vă rog în numele cinstitelor pântece care s-au împreunat ca să vă dea viaţă! Cu atât mai puţin despre acei făţarnici, care sunt toţi nişte beţivi fără seamăn, roşi de sfrinţie, plini de jeg, stăpâniţi de-o sete neistovită şi de o poftă de mâncare fără leac. De ce? Fiindcă nu sunt oameni buni, ci oameni răi, care, prefăcându-se smeriţi, săvârşesc toate acele păcate de care zilnic ne rugăm lui Dumnezeu să ne păzească. Maimuţe bătrâne, care îşi închipuie că se strâmbă frumos!

În lături, javrelor! La o parte din calea mea şi din lumina soarelui, păcătoşii dracului! Aţi venit aici de-a-ndărătelea, să-mi bârfiţi vinul şi să vă spurcaţi în butoiul meu? Uite aici ciomagul lui Diogene, pe care l-a lăsat cu limbă de moarte să-i fie pus în mormânt, ca să-i ia la goană şi să-i pocnească la mir pe strigoii pământului şi cerberii clănţoşi din Infern. Înapoi, fariseilor! La haita voastră, dulăilor! Naiba să vă ia, păduchi de icoană! Ei! Tot aici sunteţi! Să ştiu bine că mă lepăd de papă, n-am să las pe niciunul nepăpat! Cs! Cs! Cs! Aţi plecat?

Să dea Dumnezeu să vi se astupe maţul, să nu vă încălziţi decât cu beţe la şezut şi să vă scăpaţi pe voi în spânzurătoare!