Capitolul I.

Cum a strămutat Pantagruel pe utopieni în ţara dipsozilor.

Cuprinzând în întregime ţara dipsozilor şi voind a o împrospăta, a-i da viaţă şi a o îmbogăţi – căci era puţin locuită şi în mare parte pustie – Pantagruel a strămutat acolo o mare mulţime de utopieni, în număr de nouă miliarde opt sute şaptezeci şi şase de milioane cinci sute patruzeci de mii două sute zece bărbaţi, afară de femei şi copii: meşteşugari de toate felurile şi cărturari pricepuţi în toate ramurile ştiinţei despre om.

A dus atât de mulţi din pricina prisosului prea mare de bărbaţi şi de femei care se sporiseră în Utopia ca lăcustele. Ştiţi prea bine şi nu trebuie să vă mai reamintesc, că utopienii sunt atât de grăbiţi la aşternut şi utopiencele atât de puioase, încât la fiecare nouă luni, din aceeaşi pereche, se năşteau cel puţin şapte prunci. Tot aşa se înmulţise neamul evreiesc în Egipt, dacă nu cumva Scriptura, care ne aduce aminte, minte, iar de Lyra, tălmăcind-o, delirează.

Pământul noilor ţinuturi era rodnic şi sănătos. Dar Pantagruel, mai înainte de toate, se gândea că aşezând pe vechii şi credincioşii săi supuşi în ţara dipsozilor, o va ţine mai lesne sub ascultarea sa. Utopienii, de când s-au pomenit, nu cunoscuseră şi nu slujiseră unui alt domn. De cum veneau pe lume, o dată cu laptele pe care îl sugeau la sânul maicii lor, se înfruptau din bunătatea unei stăpâniri îngăduitoare, de care, zi de zi, se simţeau tot mai strâns legaţi. Atât erau de mulţumiţi, încât mai lesne s-ar fi despărţit de viaţă decât să se lepede de ocrotirea unui prinţ atât de bun, chiar dacă le-ar fi mutat aşezarea lor într-o altă ţară. Dar nu numai odraslele răsărite pe aceeaşi tulpină creşteau în această credinţă şi în această ascultare, ci şi neamurile noi, care se alipeau de stăpânii lor.

Aşa s-a întâmplat şi de data aceasta. Pantagruel nu s-a înşelat în aşteptările lui. Utopienii îi fuseseră recunoscători şi credincioşi de totdeauna; iar dipsozii, numai după câteva zile de convieţuire cu aceştia, se arătară mai zeloşi chiar decât ei. Oamenii, nu ştiu prin ce înclinare a firii lor, pornesc totdeauna cu mare avânt pe drumul care dintru început li se pare plăcut. De un singur lucru, după cum jurau, se plângeau etiopienii: că faima numelui lui Pantagruel nu ajunsese mai demult până la ei.

Însemnaţi-vă undeva, băutorilor, că o ţară cucerită nu se ţine şi nu se păstrează cum, spre ruşinea şi necinstea lor, îşi închipuie acei tirani dezmetici, care se năpustesc să jefuiască poporul, să-l prigonească şi să-l lovească, să-l sărăcească şi cu bici de foc să-l cârmuiască, să-l sfâşie şi să-i sugă sângele, meritând cu prisosinţă numele de demovori (mâncători de popor) pe care li l-a dat Homer. Nu mă voi întemeia pe fapte petrecute în lumea veche, vreau să vă amintesc numai cele trăite de părinţii voştri şi de aceia dintre voi care nu sunteţi prea tineri. Pe pruncul nou-născut trebuie să-l alăptezi, să-l legeni, să-l dădăceşti, să-l păzeşti şi să-l aperi de orice primejdie, de orice lovire şi de orice l-ar putea vătăma, ca pe un puiet, pe care l-ai sădi în livada ta. Omul care a trecut printr-o boală grea asemenea trebuie îngrijit şi cruţat, pentru a-l ajuta să-şi redobândească puterile; iar poporului să-i laşi credinţa, că nu-i pe lume un prinţ sau rege, pe care să nu şi-l dorească mai degrabă ca prieten, decât ca duşman.

Osiris, regele cel mare al Egiptului, a cuprins întreg pământul, nu atât prin puterea armelor, cât prin îndepărtarea prigoanei, prin deprinderea binelui şi a vieţii curate, prin legi potrivite, prin dărnicia şi binefacerile sale. Iată de ce Jupiter însuşi, la o sărbătoare dată în cinstea Pamylei, l-a numit pe Osiris: evergetul, adică binefăcătorul. Hesiod, în Teogonia lui, ne spune, că duhurile bune (numiţi-le genii, îngeri sau cum voiţi) sunt mijlocitorii între zei şi oameni; mai presus de oameni şi mai prejos de zei. Şi fiindcă ele ne apără de rele, după cum din mâna lor primim toate bucuriile cerului, pe care ni le împart cu dărnicie, Hesiod le socoteşte a fi în slujba regilor, întrucât a face totdeauna binele şi niciodată răul, e o faptă întru totul regească.

Purtându-se astfel, Alexandru Machedon a ajuns împăratul lumii. Hercule a stăpânit pământul mântuind pe oameni de căpcăuni, de tâlhari şi de tirani, cârmuindu-i cu blândeţe după dreptate, sub legi şi porunci chibzuite şi potrivite fiecărei ţări, împlinind ceea ce lipsea şi acoperind cu veşnică uitare toate vrăjmăşiile trecutului. În acest gând a fost dată la Atena, „marea iertare”, după ce Thrasybul, prin isteţimea şi vitejia lui, răpusese pe tirani. Cicero a dăruit-o Romei, iar, mai târziu, împăratul Aurelian la fel.

Acestea sunt leacuri tămăduitoare şi dovezi de iubire, care îţi îngăduie să păstrezi sub semnul păcii ceea ce cu putere şi anevoinţă ai dobândit. Biruitorul, fie rege, prinţ ori filosof, nu poate domni fericit decât cumpănind poruncile cu dreptate. Puterea şi-o arată biruind, dreptatea o dovedeşte ţinând seama de voinţa şi de simţămintele poporului, dându-i legi, împărtăşind hotărâri, ridicând altare şi dând fiecăruia ce i se cuvine, după cum spunea marele poet Virgil despre Octavian August:

El, care prin putere-a biruit, Dreptate celor biruiţi le-a dăruit.

Iată de ce Homer, în Iliada sa, numeşte „cununa lumii” pe prinţii cei buni şi pe marii regi.

Tot astfel gândea Numa Pompiliu, al doilea rege al Romei, om drept, bun cârmuitor şi filosof, care a poruncit ca pentru sărbătoarea zeului Termus să nu se mai jertfească nici o fiinţă vie. El a vrut să arate, că înţelege să păzească hotarele regatului şi să domnească peste pământurile lui în pace, fără jaf şi vărsare de sânge. Cel care altfel face, nu numai că va irosi ce-a dobândit, dar se va alege cu hulă şi ocară, fiind socotit nevrednic de a stăpâni puterea, pe care, folosind-o fără pricepere, o va scăpa din mâini. Căci bunurile prin silnicie smulse sunt sortite pieirii. Chiar dacă s-ar bucura cotropitorul de ele toată viaţa, şi numai urmaşii lui ar fi sortiţi să le piardă, numele celui din mormânt tot nu va scăpa de ruşine, iar oamenii îl vor blestema după moarte, ca pe un stăpân nedrept şi hapsân. Povestea vorbei: „Cu minciuna poţi să prânzeşti, dar n-apuci să cinezi cu ea”.

Mai ţineţi seama, beţivi nărăviţi, că prin chibzuinţă lui, Pantagruel a făcut, dintr-un înger, doi, spre deosebire de Carol-Magnul, care voise să despice diavolul în două, strămutând pe saxoni în Flandra şi pe flamanzi în Saxonia. Neizbutind să supună şi să ţină în frâu pe saxoni, după ce şi-a întins stăpânirea asupra lor, de teamă ca nu cumva, de la o zi la alta, să se răzvrătească împotriva lui, i-a aşezat în Flandra, ţară care îi era credincioasă. Iar pe flamanzi, supuşii lui fireşti, i-a trimis în Saxonia, socotind că îi vor păstra mai departe credinţă, chiar de se vor gospodări într-o ţară străină. S-a întâmplat însă, că saxonii nici în Flandra nu s-au potolit, iar flamanzii, strămutaţi în Saxonia, s-au molipsit de neascultarea saxonilor, ajungând până la urmă tot atât de îndărătnici ca şi ei.