Capitolul IX.

Despre culorile vesmintelor lui Gargantua.

Aşa cum aţi văzut, culorile alese pentru îmbrăcămintea lui Gargantua au fost: albul şi albastrul. Tatăl său a voit să arate în acest fel dumnezeiasca bucurie care cuprinsese inima lui. Căci, după cum le tălmăcea el, albul înseamnă veselie, încântare, plăcere şi desfătare, iar albastrul, înălţimile cereşti.

Nu m-aş mira dacă, citind aceste rânduri, veţi râde pe socoteala bătrânului băutor, zicând că un asemenea tâlc dat culorilor e greşit şi fără nici o noimă; fiindcă, după închipuirea dumneavoastră, albul înseamnă credinţa, iar albastrul statornicie. Dar, fără să vă tulburaţi, să vă mâniaţi sau să vă înfierbântaţi (fiindcă afară cam bate vântul), o să vă rog, dacă vă vine la îndemână, să răspundeţi la o întrebare. (Nu vreau să silesc pe nimeni; nici pe cei de faţă, nici pe alţii, oricare ar fi; voi rosti numai câteva cuvinte din adâncul paharului.)

Cine v-a zăpăcit şi v-a întors pe dos? Cine v-a spus că albul arată credinţă, iar albastrul statornicie? V-aţi luat, ştiu eu, după o carte care se cheamă Blazonul culorilor, pe care o vând negustorii de mărunţişuri prin bâlciuri, dar pe care prea puţini au citit-o? Nu ştiu cine s-a încumetat s-o scrie, dar a făcut bine că nu şi-a dat în vileag numele. Că n-aş putea să spun ce mă uimeşte mai mult: neobrăzarea sau neghiobia lui?

Neobrăzarea, fiindcă fără nici un rost, fără nici un reazim de gândire şi fără nici un fel de mărturie, a îndrăznit, cu de la sine putere, să hotărască el singur, ce anume tâlc are fiecare culoare; aşa fac samavolnicii, care vor ca bunul lor plac să ţină loc de lege, pe când înţelepţii şi învăţaţii se străduiesc să lumineze pe cititori cu dreapta judecată a minţii.

Neghiobia, fiindcă şi-a închipuit, că fără nici un temei şi fără nici o judecată, cavalerii or să înceapă să-şi întocmească blazoanele după neroziile lui. E iarăşi adevărat (vorba aceea: multe muşte la coada calului), că s-au găsit destui zevzeci din tagma veche a marilor dregători, care, luând drept bune cele scrise în acea carte, după ele şi-au ticluit sentinţele şi hrisoavele lor, şi-au înhămat catârii şi şi-au îmbrăcat copiii de casă, şi-au croit nădragii, şi-au înflorit mănuşile, şi-au pus ciucuri la aşternut, şi-au vopsit flamurile, au născocit cântări şi, ceea ce-i mai urât, au împuiat cu tot felul de minciuni şi năzbâtii capul cucoanelor evlavioase.

În şirul acestor nepricepuţi se cuvine să fie puşi toţi acei fuduli mărginiţi şi schimonositori de cuvinte, care mâzgălesc pe blazonul lor o sferă, ca să ne arate că speră, scriu alune cu A mare, ca să ştim că sunt amare, fac dintr-un pat olog aşternutul unui patolog, îşi aşază pe blazon capul în cepe, ca să se laude că neamul lui de la el începe, şi aşa mai departe.

Aceste potriviri de cuvinte sunt atât de idioate, de nesărate şi de grosolane, încât acum, după ce scrisul-frumos a reînviat în Franţa, ar trebui să-i strângem grămadă pe toţi cei care mai îndrăznesc să le folosească, să le atârnăm de gât o coadă de vulpe şi să le spoim faţa cu baligă de vacă.

Dacă m-ar bate gândul să mă iau după asemenea potriveli (sau aiureli, cum să le zic?), aş putea să pun o spadă lângă un asin, ca să arăt un spadasin, să încep scrisoarea cu un a mic, fiindcă o trimit unui amic, să aşez pe pernă un scul lat, ca să arăt că m-am sculat, să scriu un f lângă o cioară, ca să vorbesc despre o fecioară şi să vă cânt cu cetera, ca să închei corscaetera.

Vechii egipteni se dovediseră mai înţelepţi, scriind cu hieroglife, fiindcă acestea erau bine înţelese de cei ce cunoşteau firea, însemnătatea şi însuşirea adevărată a lucrurilor pe care semnele le arătau. Orus Apollo [23] a vorbit despre acestea în două cărţi în limba greacă, iar Polifil [24] în Visuri de iubire de asemeni. La noi în Franţa, veţi întâlni câteva crâmpeie pe stema domnului d'Admiral, ce-a fost odinioară a împăratului Octavian August.

Cred însă că ar fi vremea să întorc cârma bărcii mele înapoi, părăsind aceste vârtejuri de apă şi vaduri înşelătoare, pentru a reveni pe ţărmul de unde am plecat. Într-o bună zi, după cum nădăjduiesc, mă voi învrednici să vorbesc despre acestea mai pe îndelete, arătându-vă cu temeiuri de filosofie şi cu mărturii demne de crezare întărite de cei vechi, câte şi de ce fel sunt culorile, precum şi tâlcul ce se cuvine să fie dat fiecăreia din ele; bineînţeles, dacă nu mi-oi lăsa până atunci potcoavele şi dacă s-o îndura Dumnezeu să-mi mai dăruiască vreo câţiva ani pe deasupra, cum spunea răposata mama.