Capitolul X.

Despre ceea ce arată culorile alb şi albastru.

Va să zică, albul înseamnă bucurie, mângâiere şi voie-bună; dar nu fără rost, ci după toate temeiurile dreptei judecăţi. Despre aceasta vă puteţi încredinţa lesne, dând supărarea la spate şi ascultând cele ce vă spun.

Aristotel ne arată, că punând faţă în faţă două lucruri potrivnice prin firea lor – cum ar fi binele şi răul, cinstea şi păcatul, frigul şi căldura, albul şi negrul, plăcerea şi durerea, bucuria şi întristarea -- şi dacă apoi, despărţindu-le, împerechem ceea ce e potrivnic unui lucru cu ceea ce e potrivnic altuia, se vede lămurit că acestea din urmă se potrivesc între ele. De pildă: cinstea şi păcatul sunt potrivnice prin firea lor; tot astfel binele şi răul. Dacă cinstea şi binele se împacă împreună (căci, fără îndoială, cinstea e un lucru bun), tot astfel se întâmplă cu răul şi păcatul, fiindcă păcatul e un lucru rău.

Pornind de la această lege a dreptei judecăţi, să alegem două lucruri potrivnice: bucuria şi întristarea, apoi alte două: albul şi negrul, care sunt de asemeni, prin firea lor, potrivnice. Dacă negrul înseamnă întristare, albul, pe bună dreptate, înseamnă bucurie.

Acest înţeles n-a fost hotărât sau impus de voinţa omului, ci e întărit de acea învoire a tuturor, pe care filosofii o numesc jus gentium (dreptul neamurilor), recunoscut pretutindeni şi în oricare ţară.

Ştiţi de asemeni, că toate popoarele (afară de siracuzi şi de unii argieni cu mintea întoarsă pe dos), voind să-şi arate întristarea, au purtat în toate vremile veşminte negre, iar culoarea morţii a fost totdeauna cea neagră. Această învoire a tuturora nu ia fiinţă decât atunci când natura însăşi ne impune un anumit fel de a gândi şi o anumită judecată, pe care oricine o înţelege, fără să aibă nevoie de a mai fi îndrumat şi dăscălit de alţii. Noi îi spunem: dreptul natural.

Potrivit aceluiaşi fel de a cugeta, toată lumea înţelege că albul înseamnă: bucurie, mângâiere, voie bună, plăcere şi desfătare.

În vremurile vechi, tracii şi cretanii însemnau zilele prielnice şi norocoase cu o piatră albă, iar pe cele rele şi fără noroc, cu una neagră.

Noaptea, jalnică şi apăsătoare, nu-i neagră şi întunecată? Lumina nu înveseleşte oare întreaga fire? E mai albă decât orice pe lume! Ca să vă mai dau o dovadă, aş putea să vă îndemn să citiţi cartea lui Laurentio Valla împotriva lui Bartolius [25]; dar mărturia Sfintelor Scripturi va fi de ajuns. Evanghelistul Matei zice că Isus Cristos, în ziua schimbării la faţă: vestimenta ejus facta sunt alba sicut lux: (veşmintele lui s-au făcut albe ca lumina zilei); iar această albă strălucire le-a dat celor trei apostoli, care erau de faţă, o icoană a veşnicei desfătări, căci lumina e născătoare de bucurie pentru toate inimile omeneşti.

Vă aduceţi aminte, de asemeni, povestea acelei babe ştirbe, care zicea: „Bona lux!” (Lumina este bună). După cum Tobie (cap. V), după ce pierduse vederea, întâlnind pe Rafael, care-i dăduse bună ziua, a răspuns: „Ce zi bună să mai fie pentru mine, când am ajuns să nu mai văd lumina cerului!” Înveşmântaţi în alb s-au arătat arhanghelii să vestească lumii întregi învierea din morţi a Mântuitorului şi înălţarea lui la ceruri. Aşa a văzut sfântul Ion Evanghelistul îmbrăcămintea de sărbătoare a credincioşilor în cerescul şi preafericitul Ierusalim.

Citiţi istoria veche a grecilor şi a romanilor, şi veţi afla că oraşul Alba (prima matcă a Romei) a fost zidit şi numit astfel după povestea unei scroafe albe.

Veţi mai vedea, cum generalii Romei, de câte ori se întorceau acasă biruitori, erau purtaţi în triumf prin cetate într-un car tras de boi albi. Iar cei cărora li se făcea cinstea ovaţiilor erau primiţi la fel, căci bucuria reîntoarcerii lor nu se putea tălmăci mai nimerit decât prin semne albe.

Veţi mai afla că Pericle, cârmuitorul Atenei, îngăduia ostaşilor care trăgeau la sorţi boabe albe, să-şi petreacă ziua în tihnă şi desfătare, pe când restul oastei rămânea mai departe pe câmpul de luptă. Aş putea să vă mai dau alte o mie de pilde, dar nu e locul.

Înţelegând toate acestea, veţi fi în măsură să dezlegaţi şi întrebarea pe care Alexandru din Afrodisias a socotit-o fără răspuns: „De ce leul, al cărui răcnet înspăimântă toate dobitoacele, se teme şi se fereşte de un cocoş alb?” Fiindcă – spune Proclus în cartea sa De sacrificio et magia [26] – faţa soarelui, izvorul de lumină al cerului şi al pământului, seamănă mai mult cu un cocoş alb, decât cu un leu. Şi tot Proclus mai zice, că diavolii au fost zăriţi adeseori umblând în chip de leu, iar când întâlneau un cocoş alb, se făceau nevăzuţi.

Pentru acelaşi cuvânt, galii (francezii numiţi astfel fiindcă sunt de felul lor albi ca laptele, căruia grecii îi spun gala), poartă de obicei la cap pene albe. Ei sunt voioşi din fire, curaţi la suflet, sprinteni şi cu purtări plăcute; pe steagul lor au zugrăvit un crin, care-i floarea cea mai albă din toate.

Dacă mă veţi întreba pentru ce firea însăşi ne dă să înţelegem că albul înseamnă bucurie şi desfătare, vă voi răspunde că e o potrivire statornic hotărâtă. Căci, după cum albul strălucitor vă ia văzul, topind în lumină toate înfăţişările lumii dinafară, cum zice Aristotel în Problemele lui (iar despre aceasta puteţi să vă daţi seama privind îndelung munţii acoperiţi de zăpadă: strălucirea lor vă orbeşte, cum Xenofon povesteşte că s-a întâmplat ostaşilor lui şi cum Galen arată pe larg în De usu partium), tot astfel o bucurie mare face ca inima să sufere şi să-şi destrame puterile de viaţă. Iar dacă această bucurie e prea puternic simţită, inima poate să înceteze de a mai bate, cum spune Galen în Lib. XII, Method., lib. V De locis affectiss, lib. De syptomaton causis [27]. Aşa mărturisesc Marcu Tulliu, lib. I Questio Tuscul, Verrius, Aristotel, Titu Liviu, după bătălia de la Canae, Pliniu lib. VII, A Gellu, lib. III, şi alţii, amintind că Diagoras din Rhodos, Chilon, Sofocle, Denis, tiranul Siciliei, Philipide, Filemon, Polycrat, Filiston, M. Juventi şi atâţi ca ei au murit din pricina unei bucurii prea mari.

Căci, aşa cum arată Avicen, bucuria e ca şofranul, întăreşte inima, dar dacă întreci măsura, o ucide.

Dar m-am luat cu vorba şi am lungit-o mai mult decât făgăduisem la început. De aceea voi strânge pânzele şi voi spune în două cuvinte că, albastrul înfăţişează, fără îndoială, lumea cerului, după cum albul înseamnă bucurie şi placere.