Capitolul L.

Cuvântarea lui Gargantua către învinşi „Părinţii şi strămoşii noştri aşa s-au deprins şi mintea astfel îi povăţuia, că voind a preamări amintirea bătăliilor câştigate, mai bucuros înălţau prin bunătatea lor porţi şi altare în inima potrivnicilor, decât ziduri de piatră pe pământurile ce le-au cuprins. Ei preţuiau mai mult recunoştinţa pe care dărnicia lor o sădea în cugetele vii, decât epitafurile fără grai, scrise pe columne, pe arcuri de triumf ori pe piramide, supuse măcinişului vremii şi pizmei oamenilor. Vă aduceţi aminte de bunăvoinţa pe care înaintaşii noştri au arătat-o bretonilor, după ce i-au înfrânt la Saint-Aubin-du-Cormier şi când fu dărâmată cetatea Parthenay. Aţi aflat de asemeni, şi aflând n-aţi putut să nu vă minunaţi de îngăduinţa ce-au dovedit-o faţă de păgânii din Spania, care prădaseră, pustiiseră şi trecuseră prin foc şi sabie întreg ţărmul Mării, de la Olonne la Thalmondois. S-a umplut cerul de laudele şi mulţumirile pe care părinţii voştri şi voi înşivă i le-aţi adus, când Alfarbal, regele Canariei, pornit în nesăţioasa lui poftă de avere să jefuiască ostroavele Armoricului şi toate ţinuturile vecine, a fost biruit într-o luptă pe apă şi prins de tatăl meu, Dumnezeu să-l apere şi să-l ocrotească. Oricare alt rege ori împărat, chiar dintre cei care se numesc pe sine creştini, l-ar fi pedepsit fără cruţare, azvârlindu-l în temniţă şi silindu-l să se răscumpere cu bani grei. Tatăl meu s-a purtat cu el blând şi prietenos. L-a găzduit în palatul său şi, alduindu-l cu negrăită milostenie, i-a dat răvaş de drum şi l-a trimis acasă încărcat de daruri, de vorbe bune şi multe alte dovezi de prietenie. Ce s-a întâmplat după aceea? Reîntors în ţara lui, Alfarbal a adunat pe toţi prinţii şi pe toţi dregătorii, arătându-le omenia de care s-a bucurat şi cerându-le sfatul, pentru a da în faţa lumii întregi o dovadă a inimii lor voitoare-de-bine, drept răspuns la cinstita noastră bunăvoinţă. Într-un singur glas au hotărât să ne îmbie toate pământurile şi moşiile lor, întreg regatul, lăsându-ne puterea deplină de-a hotărî asupra lor, după bunul nostru plac. Alfarbal însuşi s-a înapoiat curând în fruntea a nouă mii treizeci şi opt de corăbii încărcate, aducând cu el nu numai bogăţiile sale şi ale neamului său regesc, ci avutul mai tuturor ţărilor stăpânite de el; căci pe ţărmul de unde pornise şi oriunde a poposit în drumul său, s-au strâns mulţime de oameni, aruncând în corăbii aur, argint, inele, giuvaeruri, mirodenii, balsamuri şi miresme, pelicani, maimuţe, arici şi alte vietăţi. N-a rămas nici un urmaş de neam mai înstărit, care să nu aducă în dar ce-avea la casa lui mai de preţ. Sosind la noi, Alfarbal s-a închinat înaintea tatălui meu şi a vrut să-i sărute picioarele; dar tatăl meu nu l-a lăsat ca astfel să se umilească, ci l-a îmbrăţişat faţă de toţi ca pe un prieten, iar darurile aduse nu s-a învoit să le primească, fiind din cale-afară de scumpe. Alfarbal s-a legat să-i fie rob pe viaţă cu întreg neamul lui, ceea ce de asemeni tatăl meu n-a primit, socotind că nu era lucru drept.

Alfarbal a întocmit atunci un hrisov, prin care ne-a lăsat nouă toate pământurile şi întregul lui regat, dând pentru aceasta învoire scrisă, iscălită cu mâna lui şi întărită de mărturia celor îndrituiţi a o face. Nici această danie n-a fost primită; pergamentul a fost aruncat în foc, iar tatălui meu i-au lăcrimat ochii de bucurie, văzând cinstea minunată şi cugetul drept al canarienilor. Prin vorbe potrivite şi cu grijă alese i-a încredinţat, că purtarea lui nu era vrednică de atâta răsplată, iar binele pe care li-l făcuse nu preţuia mai mult ca podoaba unui nasture; dacă le-a arătat oarecare îngăduinţă, era de datoria lui s-o facă. Dar Alfarbal cu atât mai mult stăruia să-şi arate mulţumirea şi să-i ridice în slavă bunătatea. Şi sfârşitul sfârşitului care a fost? În loc de o răscumpărare smulsă prin silnicie, pentru care am fi putut să cerem de douăzeci de ori o sută de mii de scuzi luând ostatici pe fiii lui vârstnici, Alfarbal s-a legat singur să ne plătească, an de an, un tribut de două milioane, aur curat de douăzeci şi patru de carate, pe care ni l-a numărat, din primul an, fără amânare. În al doilea an, canarienii ne-au plătit, de bună-voia lor, douăzeci şi trei de sute de mii de scuzi, în al treilea, douăzeci şi şase de sute de mii, în al patrulea, trei milioane, şi tot astfel până când ne-am văzut siliţi noi înşine să-i rugăm a nu se mai socoti datori cu nimic. Aceasta e puterea recunoştinţei, căci vremea care şterge şi macină totul, face să crească şi să sporească fapta frumoasă; iar binele pe care l-ai dăruit o dată unui om cu mintea sănătoasă, necontenit rodeşte în sufletul lui curat şi în dreapta lui amintire. Nevoind, aşadar, să trec peste bunătatea moştenită de la străbunii mei, vă las în voia voastră, nesupăraţi şi stăpâni pe viaţă ca şi până acum. Mai mult decât atât, la plecare veţi primi fiecare simbria pe trei luni, ca să vă puteţi reîntoarce acasă, în mijlocul alor voştri. Şase sute de lăncieri şi opt mii de pedestraşi vă vor însoţi şi vă vor apăra, sub ascultarea scutierului meu Alexandru, ca să nu fiţi cumva supăraţi pe drum de ţărani. Dumnezeu să vă ajute! Îmi pare rău din toată inima, că Picrocol nu se află printre voi. L-aş fi făcut să înţeleagă, că n-am voit acest război; nici să-mi măresc avutul, nici să-mi sporesc renumele. Dar, fiindcă s-a făcut el însuşi nevăzut şi nu poate fi aflat nicăieri, voiesc ca regatul să rămână fiului său, care nevrâstnic fiind, căci n-a împlinit încă cinci ani, va sta sub îndrumarea şi privegherea prinţilor mai bătrâni şi a învăţaţilor ţării.

Şi fiindcă regatul, lăsat în părăsire, s-ar destrăma cu totul dacă ar cădea pradă lăcomiei unor cârmuitori nesăţioşi, vreau şi hotărăsc ca Ponocrat să privegheze asupra lor cu toate drepturile, rămânând alături de regescul prunc, până când acesta va fi în stare prin priceperea lui să cârmuiască singur ţara. Socotesc, de asemeni, că a ierta cu pripită şi neprevăzătoare uşurinţă pe răufăcători, ar însemna să-i îndemnăm mai departe la jaf şi ticăloşie prin îngăduinţa pe care le-am arătat-o. Tot astfel Moise, care a fost în vremea lui cel mai blând dintre oameni, pedepsea cu străşnicie pe toţi cei din neamul lui Izrael care se răzvrăteau. Împăratul Iuliu Cezar, cel atât de darnic, despre care Cicero spunea că puterea îi dăduse bogăţie ca să poată s-o împartă altora, ştia în mărinimia lui să ierte pe cei greşiţi ajutându-i să se întoarcă pe calea dreaptă, dar lovea fără cruţare pe aţâţătorii la răscoală. Având în faţa noastră aceste pilde, vă cerem ca înainte de plecare să ne daţi pe drăgălaşul Marquet, care prin purtarea lui neobrăzată a fost pricina acestui război; apoi pe ceilalţi plăcintari, care s-au făcut vinovaţi de a nu-l fi ţinut în frâu, şi în sfârşit pe acei sfetnici, căpitani şi dregători ai lui Picrocol, care l-au aţâţat, l-au linguşit şi l-au îndemnat să treacă dincolo de hotarele dreptului său pentru a tulbura liniştea noastră.”