Capitolul LVIII.

Profeţia găsită la temelia mănăstirii telemiţi lor.

Sărmani muritori ce norocul râvniţi, Cu inimă tare cuvântu-mi primiţi.

De e cu putinţă ca omul, văzând.

Mulţimea de stele pe cer luminând, În cartea cu semne să ştie-a citi, Puţind să ghicească ce vremi vor veni, De-l poartă cu gândul ştiinţa cerească.

A veacului taină din timp s-o cunoască, Şi-apoi să despice cu minte-nţeleaptă.

Ce soartă în drumul vieţii-l aşteaptă, Voi spune eu însumi, cui vrea să m-asculte, Că-n iarna aceasta – şi nu-n zile multe -

Pe locul în care ursita ne paşte, Un alt soi de oameni curând, se vor naşte;

Sătui de şedere, stricaţi de tânjală, Stârni-vor de-a dreptul şi fără sfială, În lumea întreagă, de sus până jos, Mânie şi ceartă şi gând duşmănos.

Iar cei ce prealesne le-or da ascultare, Oricât va fi-n urmă osânda de mare, Prieteni şi rude porni-vor grămadă, Morţiş să se-nfrunte cu hulă şi sfadă.

Uita-vă ruşinea copilul semeţ, În bunul lui tată lovind cu dispreţ.

Iar când fi-va ceasul să cadă sus-puşii, Porni-vor la luptă cumplită supuşii.

Nici semn de cinstire, nici loc după nume.

Ci toţi vor fi una, o singură lume, Şi vrând fiecare destinul să-şi schimbe, Pe culmi să se-nalţe şi-n văi să se plimbe, Va fi atât umblet şi-atâta-mbrânceală, Atâta mişcare şi-atâta-mbulzeală, Cum alta mai mare n-a fost, nici nu este.

Minune cuprinsă-n a lumii poveste.

Vedea-vor puzderii de oameni vestiţi.

În anii lor tineri de pofte-mboldiţi, Gustând din plăcerea vieţii cu jind, Murind fără vreme şi-n goană trăind.

Şi toţi laolaltă, bocind în litanii, Porniţi spre gâlceavă şi roşi de zâzanii, Veni-vor să umple, haini şi pizmaşi, Văzduhul de glasuri, pământul de paşi.

Găsi-vor crezare cei răi şi netrebnici.

Aceeaşi cinstire ca oamenii vrednici, Şi toate vor merge pieziş, fără rost, Aşa cum le-ndrumă, de-a valma, cel prost, Când prăul ajunge înalt dregător;

Potop de ruşine atotstricător!

Potop, spus-am bine, căci reaua-ntocmire.

Va merge-nainte şi fără oprire, Precum nici pământul robit n-o să scape, Decât năpădindu-l noianul de ape.

Zadarnic lupta-vor voinicii-oţeliţi.

Vâltoarea-i va duce, în val înveliţi.

Pe bună dreptate, căci inima lor, Ce-acum se cufundă, cu mult prea uşor.

Sărmanele vite punea să le taie, Vărsând sânge proaspăt, spurcând măruntaie, Şi nu pentru jertfe pe-altare cereşti, Ci pentru flămânde nevoi pământeşti.

Aşa veţi pricepe, cu duhul gândirii, Cum toate se-aşază în cumpăna firii, Ce dor de odihnă din hău va pătrunde, În larma nebună-a drăciei rotunde.

Iar cei ce pământu-l cuprind, înrăiţi, Cu mâna lor strânsă, stăpânii zgârciţi, De teamă de-a-l pierde, veni-vor cu lege.

Să-l ţină-n robie şi-n lanţuri să-l lege.

Şi iată că robul va fi mântuit, De-acela ce însuşi cândva l-a zidit.

Iar soarele tânăr, în volbura mare, Pe valuri apune şi nu mai răsare.

O grea-ntunecime purcede să crească, Cu mult mai grozavă ca noaptea firească.

Pământul se-afundă în beznă deplină, O temniţă-adâncă şi fără lumină, Lipsită de viaţă, ca-ntinsa pustie!

C-un ceas mai-nainte de-această urgie, Veni-vă pe lume un semn lămurit:

Un groaznic cutremur, cu mult mai cumplit.

Ca-n ziua când Etna, uriaşul vulcan, În luptă trântise pe-un fiu de Titan.

Va fi un răsunet ca-n clipa aceia.

Când grecul Tyfeos în Iramineia.

Lovit ca de trăsnet de-un zeu nevăzut, Cu munţii de-a valma în mare-a căzut.

O altă-ntocmire, născută deodată, Va pune-n mişcare o lume schimbată, Şi-n starea cea nouă, stăpânii-nvechiţi.

Cu alţii mai vrednici vor fi-nlocuiţi.

Atunci va să vie o vreme mai bună, Grozavei primejdii un capăt să-i pună, Iar apele toate, de care-am vorbit, Curând se vor trage în vad liniştit, Apoi, fără veste, ţâşni-vă din zare, Umplând tot văzduhul, o flacără mare!

Veni-vă pe ape o undă fierbinte.

Şi iar va fi totul la fel că-nainte, Cumplita-ncercare ce-n lume-a trecut.

Lăsa-vă pământul cel bun renăscut.

Belşugul prielnic va prinde să crească.

Prisos de bucate şi mană cerească, Răsplată cinstită şi roade-mplinite;

Iar unele locuri, de-or fi mai lipsite, Aşa e-ntocmită întreaga lucrare, Să-şi poarte destinul menit, fiecare.

E bună-ntocmirea.

Iar lumea cinsteşte.

Pe cel ce, spre ţintă mergând, stăruieşte!

Ascultând aceste stihuri, Gargantua le-a spus celor de faţă, oftând adânc:

— Prigoniţi au fost totdeauna cei cu dreaptă credinţă. Fericit va fi însă acela care nu se va înfricoşa, ci, fără să fie ispitit de plăcerile trupului, se va îndrepta spre limanul mântuirii.

Călugărul a întrebat:

— După înţelegerea voastră, ce-ar putea să însemne această prevestire?

— Ce-ar putea să însemne, a răspuns Gargantua, decât lupta şi biruinţa sfintei dreptăţi?

— Pedeapsa cuviosului Goderan să mă ajungă, dar eu cred altminteri. Am recunoscut în aceste stihuri felul de a scrie al prorocului Merlin; puteţi să-i tălmăciţi şi să-i răstălmăciţi scrisul cu pilde câte veţi voi; în ceea ce mă priveşte, am înţeles că zugrăveşte în vorbe ocolite jocul cu mingea, care se cheamă oină.

Dezbinătorii de oameni sunt cei care strâng de o parte şi de alta cele două tabere ale jocului; cei care joacă în aceeaşi tabără sunt prieteni, iar după ce au sfârşit jocul, intră alţii în locul lor. Se feresc toţi deopotrivă să nu fie loviţi. Drăcia rotundă e mingea cu care joacă, croită din piele de viţel şi umplută cu câlţi. Apele sunt năduşeala jucătorilor. Încetând jocul, se hodinesc toţi la un foc mare şi îşi schimbă cămăşile; după care petrec şi beau cu voioşie, mai ales cei care au câştigat. Poftă bună!