Capitolul LVII.

Cum trăiau telemiţii în mănăstirea lor.

Viaţa în mănăstire nu era supusă nici unor legi, rânduieli ori porunci, întrucât fiecare trăia după voia lui nestingherită şi după bunul lui plac. Se ridica din aşternut când se sătura de somn, bea, mânca, îşi vedea de treburi, şi se culca din nou, cum şi când găsea de cuviinţă. Nimeni nu-l trezea, nimeni nu-i poruncea să se aşeze la masă ori să se scoale; nici o silă şi nici o constrângere nu-l zorea. Aşa hotărâse Gargantua. Întreaga lege a mănăstirii se cuprindea în aceste patru cuvinte:

FĂ CE-ŢI PLACE!

Oamenii liberi şi de neam bun, doritori de plăcută însoţire, au din firea lor înclinări cuminţi şi cuviincioase, ferindu-se de orice rele deprinderi; dar atunci când sunt supuşi prin silnicie să sufere umilinţele robiei, ei pierd râvna de a trăi în cinste, căutând să sfărâme jugul ce-i apasă. Căci aşa ne-a fost dat: să ne ispitească lucrurile oprite şi să poftim a face ceea ce nu ne e îngăduit.

Lăsaţi în voia lor, telemiţii se împăcau între ei atât de bine, încât, dacă unul singur arăta o dorinţă, toţi ceilalţi se grăbeau a-i face pe plac. Era de ajuns ca oricare din ei să spună: – „Hai să bem!” şi toţi se apucau de băut. Dacă altul zicea: – „Hai să jucăm!”, toţi veneau să joace. – „Hai să ne plimbăm în pădure!”, toţi porneau la plimbare. Când ieşeau la vânătoare, femeile călăreau pe cai buiestraşi, frumos înşeuaţi, ţinând în pumnul lor mic, înmănuşat, un uliu ori un erete; bărbaţii purtau şoimii.

Erau toţi deprinşi numai în cele alese; nu se afla printre ei niciunul care să nu ştie a citi, a scrie şi a cânta din cele mai plăcute instrumente; fiecare vorbea cinci-şase limbi, pricepându-se să alcătuiască povestiri şi să potrivească stihuri.

Nu se mai pomeniseră nicicând cavaleri atât de viteji şi atât de chipeşi, mai îndemânatici şi mai iscusiţi în mânuirea armelor, călare şi pe jos. Niciodată nu se văzuseră femei mai curate, mai drăgălaşe, mai puţin mofturoase şi mai meştere la lucrul mâinilor, la cusut sau orice altă îndeletnicire potrivită unei femei cinstite şi stăpână pe voia ei.

De aceea, când se întâmpla ca vreun tânăr din cuprinsul mănăstirii, fie la îndemnul părinţilor, fie din altă pricină, să părăsească într-o bună zi aşezările Telemei, de foarte multe ori lua cu sine pe femeia căreia îi fusese prieten credincios şi se însura cu ea; şi după cum la Telem, în mănăstire, trăiseră cu credinţă şi prietenie unul faţă de altul, tot astfel rămâneau şi în căsnicie uniţi până la sfârşitul vieţii lor, ca şi în ziua cea dintâi în care s-au luat.

N-aş vrea acum să uit a vă împărtăşi prevestirea ce s-a găsit la temelia mănăstirii, scrisă pe o tablă mare de aramă. Stihurile ei sunau astfel: