Capitolul VII.

Ce nume i-au dat lui Gargantua şi cum a început el să tragă la măsea.

În vremea aceasta, cumătrul Grandgousier bea şi petrecea cu prietenii. Auzind pe fiul său cum a răcnit de grozav la venirea pe lume: „Daţi-mi să beau!” a spus:

— Cu vin vrea să-şi facă feciorul meu gargara-ntâia!

La aceste cuvinte, cei de faţă şi-au dat cu părerea că, după obiceiul vechilor evrei, numele noului-născut ar trebui potrivit după cele rostite de tată la ivirea pe lume a băiatului, adică mai pe scurt: Gargantua. Grandgousier nu s-a împotrivit, Gargamela s-a arătat foarte bucuroasă, iar pentru ca pruncul să se liniştească, i-au dat să bea câteva vedre. Apoi, ca pe-un bun creştin, l-au dus în faţa cristelniţei şi l-au botezat cu apă.

Şaptesprezece mii nouă sute treisprezece vaci de la Pautille şi de pe păşunile din Brehemond au fost alese să-l alăpteze; nici n-ar fi fost cu putinţă să se găsească în toată ţara o doică având atâta lapte ca să-l poată hrăni. Totuşi, unii filosofi ca de-alde Scott (nu ştiu nici eu de unde o scot) spun că pe Gargantua l-ar fi alăptat chiar maică-sa, din ţâţa căreia ţâşneau, la fiecare supt, o mie patru sute nouă vedre de lapte, ceea ce e aproape de necrezut. (Această susţinere a avut darul să-i scoată din fire pe învăţaţii Sorbonei, care au socotit-o drept o cumplită batjocură pentru bietele lor urechi, zicând că miroase a erezie cale de-o poştă!)

Pruncul a fost crescut şi hrănit astfel până la vârsta de un an şi zece luni. Doftorii şi-au dat învoiala, ca în acest răstimp să fie scos la plimbare, iar meşterul Jean Denyau i-a întocmit un car frumos cu juguri pentru boi, în care slujitorii îl purtau toată ziua de colo până colo, spre marea lui desfătare. Îţi creştea inima văzându-l! Era chipeş la faţă, avea una peste alta nouăsprezece bărbii, iar de urlat, nu urla decât atunci când avea poftă. Nu prea stătea mult pe un loc, fiindcă mereu avea ieşire-afară, atât din pricina nevoilor fireşti cât şi a obiceiului pe care şi-l luase de a-şi uda necontenit gâtjelul cu zeamă de ciorchine. Nu bea niciodată fără rost, numai când era supărat sau mâniat, cu arţag sau cu pârţag; şi de câte ori pornea să scâncească, să răcnească sau să tropăiască, îi dădeau să bea şi pe loc se potolea, râdea şi se înveselea.

Una din slujitoarele care i-au purtat de grijă în vremea aceea mi-a jurat pe ce-avea dumneaei mai scump că atât de bine se deprinsese să tragă la măsea, încât era de-ajuns să audă clondirele gâlgâind şi paharele cântând, ca să râdă fericit, de parcă ar fi intrat de-a dreptul pe poarta raiului. Ţinând seamă de această dumnezeiască meteahnă, cu care firea îl dăruise, femeile îl trezeau dimineaţa în desfătare, dând glas potirelor de cleştar cu muchea cuţitului şi cântând din pâlnie pe pântecul damigenelor. Iar plodul, auzind acea muzică plăcută, zburda şi se zbenguia, clătina din cap şi se legăna singur-singurel, plimbându-şi degetele pe strună şi ţinând isonul cu şezutul.